Capitolul 1

 

În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum şi întâmplări de la naşterea lui.

 

Printre alte clădiri importante dintr-un orăşel anume, care din raţiuni multiple e mai bine să nu fie menţionat şi căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găseşti în aproape toate oraşele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi şi la o dată anume pe care nici n-are rost să le menţionez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol.

Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită şi plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască şi să mai aibă şi vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puţin probabil că aceste rânduri să fie scrise şi publicate vreodată; şi dacă totuşi urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă şi mai credibilă din literatură vremurilor.

Deşi nu sunt dispus să susţin că fiinţă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă şi mai de invidiat, totuşi vreau să spun că, în această situaţie, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcţie complexă, dar indispensabilă existenţei noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluţă de lână, oscilând între această lume şi cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuşi grijulii, moaşe cu experienţă, precum şi de doctori deosebit de învăţaţi, fără niciun dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea înceţoşată de aburii alcoolului, şi doctorul parohiei, care acţiona fără tragere de inimă, Oliver şi Mama Natură şi-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute şi să-i anunţe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, ţipând cât de tare îl ţineau plămânii lui de băieţel, a cărui singură avuţie nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute.

În timp ce Oliver îşi demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mişca uşurel ceva şi o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate:

— Daţi-mi să-mi văd copilul şi-apoi pot să mor în pace!

Doctorul stătea cu faţa la foc, răsucindu-şi palmele şi frecându-le ca să şi le încălzească. Auzind-o, el se ridică şi, indreptan- du-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândeţe, pe care nu ai fi aşteptat-o de la unul ca el:

— Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbeşti de moarte!

— ’Mnezeu s-o binecuvânteze!, se băga şi moaşa în vorbă, vârându-şi repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conţinut luase cu mare satisfacţie o duşcă într-un colţ ferit al încăperii. ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună şi să trăiască tot pe cât am trăit şi eu, dom’le şi să facă trei’spe copii, că ai mei au murit toţi, mai am doar doi şi-i iau cu mine la lucru, da ştie ea ce să facă, ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puişor!

Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap şi arătă cu mâna către copil.

Doctorul i-l puse în braţe, iar ea îşi lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuţului; apoi îşi trecu palmele peste faţă, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate şi muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini şi pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranţă şi uşurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârşire.

— Gata, madam Cutare, a murit!, spuse doctorul în cele din urmă.

— Of, săraca de ea, aşa e!, spuse moaşa, scoţând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea!

— Nu te mai osteni să trimiţi să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-şi mănuşile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, şi atunci să-i dai nişte fiertura de ovăz. Îşi puse pălăria pe cap şi în drum spre uşa se opri puţin lângă pat şi adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine?

— Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câţiva paşi de obosită ce era, avea pantofii făcuţi ferfeniţă; dar nimeni nu ştie de unde venea şi unde se ducea.

Doctorul se aplecă peste trupul inert şi-i ridică mâna stângă.

— Aceeaşi veche poveste — spuse el dând din cap — văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună!

Apoi plecă să cineze, în timp ce moaşa mai trase o duşcă din sticla ei verde, după care se aşeză pe un scăunel lângă foc şi începu să-l infase pe copil.

Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! înfăşurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaş sau al unui cerşetor; şi nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămăşuţa îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat şi pus imediat la locul lui — copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat şi hulit de toată lumea, veşnic bătut, înghiontit şi îmbrâncit —, dispreţuit şi oropsit de toţi.

Oliver tipa cât îl ţinea gura. Dacă ar fi ştiut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor şi a supraveghetorilor, poate că ar fi ţipat şi mai tare.

 

Capitolul 2

 

În care se vorbeşte despre creşterea şi educaţia lui Oliver Twist, precum şi de consiliul parohial

 

Timp de opt sau zece luni, Oliver a fost victima unui şir neantrerupt de înşelăciuni şi dezamăgiri. L-au crescut cu biberonul. Conducerea casei parohiale de muncă raporta în permanenţă mai-marilor parohiei situaţia acestui copil orfan, flămând şi sărac. Aceştia, la rândul lor, începuseră să se intereseze dacă pe acolo nu era vreo femeie care să-i ofere lui Oliver Twist mângâierea şi hrană de care avea atâta nevoie. Din păcate, pentru că asemenea fiinţă nu există, mai- marii parohiei au hotărât cu mărinimie şi plini de omenie că Oliver să fie trimis la ţară, într-o altă casă mai mică, tot proprietate a parohiei, la vreo trei mile depărtare, unde cam vreo douăzeci sau treizeci de tineri certaţi cu legea se tolăneau pe podele cât era ziulica de lungă, fără să ceară prea multă mâncare sau haine, sub supravegherea părintească a unei femei bătrâne care, pentru vreo şapte pence şi jumătate de cap de copil pe săptămână, îi pripăşea acolo pe toţi răii. Şapte pence şi jumătate pe săptămână e o sumă destul de frumuşică: cu şapte pence şi jumătate poţi cumpăra o grămadă de lucruri cu care să-i îndopi pe copii până le vine rău de la stomac. Bătrâna era o femeie înţeleaptă şi cu multă experienţă; ea ştia exact ce le trebuia copiilor, dar şi ce era bun pentru ea. Aşa că ei îi revenea cea mai mare parte a câştigului săptămânal, oferind tinerei generaţii parohiale în creştere o porţie şi mai mică decât i se cuvenea, reuşind să stoarcă de peste tot câte ceva, chiar şi de acolo de unde nu se mai putea stoarce nimic. Iată cum se dovedea bătrâna a semăna un foarte iscusit filosof materialist.

Cine nu cunoaşte povestea acelui filosof? El a inventat o teorie grozavă despre un cal care putea trăi fără să mănânce şi pe care a reuşit să o demonstreze atât de bine, încât a ajuns să-i dea acestuia doar un păi pe zi, transformându-l din nimic într-un animal ager şi focos, care a murit doar cu douăzeci şi patru de ore înainte de a ajunge să ia o gură bună de aer. Din nefericire, sistemul filosofic materialist folosit de această femeie hoaţă opera tot la fel şi pentru Oliver Twist; căci dacă vreun copil reuşea să-şi ducă zilele cu puţină hrană primită, în opt din zece cazuri ori se îmbolnăvea din cauza foamei sau a frigului, ori cădea în foc din nebăgare de seamă, ori se înăbuşea din te miri ce; dar oricare ar fi fost întâmplarea, plodul cel nenorocit era chemat în cealaltă lume ca să-şi cunoască părinţii pe care nu-i văzuse niciodată în lumea aceasta.

Câteodată, când se întâmplă să aibă loc vreo ancheta mai aparte cu privire la vreun copil trecut cu vederea la întorsul saltelei sau care murise opărit atunci când se spălau rufele — cu toate că un astfel de accident se întâmplă foarte rar, dat fiind că acolo la ţară nu se prea spălau rufele —, tocmai atunci le venea în gând anchetatorilor să pună întrebări stânjenitoare, enoriaşii razvratindu-se şi semnând câte o plângere. Însă aceste obraznicii erau repede muşamalizate de doctor, precum şi de mărturia epitropului; primul deschidea întotdeauna cadavrul şi nu găsea nimic înăuntru (lucru adevărat, de altfel), celălalt jura invariabil tot ce dorea parohia (dând astfel dovadă de un devotament fără margini). În plus, membrii consiliului parohial făceau controale regulate la ţară, având întotdeauna grijă să-l trimită pe epitrop cu o zi înainte ca să le anunţe venirea. Aşa se face că de fiecare dată toţi copiii erau primeniţi şi curaţi. Ce puteai pretinde mai mult?

Nu prea era de aşteptat ca un astfel de sistem să dea roade. La cei nouă ani ai săi, Oliver Twist era un copil palid şi firav, micuţ de statură şi subţire ca o trestioară. Cu toate acestea, natură sau asemănarea cu vreunul din cei doi părinţi au făcut să-i bată în piept o inimă tare curajoasă, întâmplarea ce urmează a fi relatată se datorează tocmai faptului că a reuşit să ajungă la cea de-a nouă aniversare, graţie regimului auster la care fusese supus încă de la naştere. Indiferent cum a răzbit, vorba e că a ajuns la vârsta de nouă ani, pe care şi-o sărbătorea în pivniţa de cărbuni în compania selecta a doi domnişori, după ce toţi trei fuseseră snopiţi în bătaie şi încuiaţi acolo pentru că îndrăzniseră să le fie foame. În acest timp, fără veste, doamna Mann, stăpâna cea bună a casei, trase o sperietură zdravănă, vazandu-l pe domnul Bumble, epitropul, cum se căznea din greu să tragă zăvorul de la poarta grădinii.

— Doamne, Dumnezeule! Dumneavoastră sunteţi, domnule Bumble?, spuse doamna Mann scoţând capul pe geam şi prefăcându-se grozav de bucuroasă. Suzano, ada sus pe Oliver şi pe ăilalţi doi plozi şi bagă-i imediat la spălat! Vai, ce mă bucur să vă văd, domnule Bumble!

Domnul Bumble era cam grăsuţ şi cam ţâfnos din fire, aşa că în loc să răspundă politicos la un salut atât de deschis, începu a zgâlţâi portiţa cu furie, ba, îi mai trase şi un şut, cum numai un epitrop o poate face.

— Vai de mine! — spuse doamna Mann, alergând într-un suflet afară, pe când cei trei băieţi erau scoşi din ascunzătoare — oare cum de nu m-am gândit?! Cum am putut să uit că portiţă era încuiată pe dinăuntru, dar numai din cauza copilaşilor acestora, dragii de ei! Intraţi, domnule! Poftiţi, vă rog, domnule Bumble, dar, vă rog, poftiţi, domnule!

Deşi această invitaţie a fost de o politeţe excesivă, putând înmuia chiar şi inima celui mai înţepat staroste de biserică, ea nu l-a impresionat deloc pe epitrop.

— Doamna Mann, chiar crezi că aceasta conduită este respectuoasă şi cuviincioasă?, se răţoi domnul Bumble, strângându-şi bastonul cu putere. Să-i ţii pe reprezentanţii parohiei să aştepte la poarta grădinii, când ei vin aici cu o misiune parohiala foarte clară legată de copiii orfani ai parohiei? îţi dai seama, doamna Mann, că eşti, cum să spun eu, doar o biată delegata a parohiei şi o lefegioaica?

— Vai, domnule Bumble, cum să nu, doar ce le-am spus la vreo doi puişori de copii, care vă iubesc atât de mult, c-aţi venit, îi întoarse doamna Mann vorba, mieroasă şi cu multă umilinţă.

Domnul Bumble se fudulea foarte tare cu puterea lui de orator şi era foarte mândru de el însuşi. Începu să se calmeze, având în vedere că deja îşi etalase oratoria şi-şi răzbunase orgoliul.

— Bine, bine, doamna Mann, continuă el pe un ton ceva mai potolit, poate că-i aşa cum spui dumneata. Fie! Deci, doamna Mann, ia-o dumneata înainte, eu am venit aici cu niscaiva treburi şi am câte ceva să-ţi spun.

Doamna Mann îl introduse pe epitrop într-un holisor pardosit cu dale de cărămidă şi îi oferi un scaun, aşezându-i foarte tacticos pe masă bastonul şi pălăria în formă de tricorn. Încălzit de drum, domnul Bumble îşi şterse transpiraţia de pe frunte, aruncă o privire satisfăcută către tricorn, apoi zâmbi. Da, da, zâmbi! La urma-urmei, epitropii sunt şi ei oameni, aşa că domnul Bumble zâmbi.

— Ei, da’ acum să nu vă supăraţi de ce-am să vă spun, adăugă doamna Mann cu glas mieros. Din câte văd eu, aţi mers ceva pe jos, da’ mai bine-mi văd de treabă. Domnu’ Bumble, ce-aţi zice de o băuturică?

— Nicio picătură, dar chiar nicio picătură, spuse domnul Bumble, fluturându-şi liniştit mâna dreaptă cu un semn plin de demnitate.

— Ba io tot cred c-o să vreţi puţin, spuse doamna Mann, care înregistrase îndeajuns de bine tonul de refuz că şi gestul făcut. Numa’ o picătură îndoită cu puţină apă rece şi o bucăţică de zahăr.

Domnul Bumble îşi drese glasul.

—Acu’ numa’ o picături ca, zise doamna Mann convingătoare.

— Ce anume?, întrebă epitropul.

— Iaca, întotdeauna trebuie să am câte ceva în casă ca să-i ung pe drăguţii de mititei pe la buric, când nu li-i bine, domnu’ Bumble, îi răspunse doamna Mann scoţând o sticlă şi-un pahar din dulapul din colţ. Gin. Ai să vezi domnu’ Bumble, e-un gin straşnic.

— Dar dumneata, doamna Mann, le dai copiilor aşa ceva?, întrebă Bumble urmărind-o cu interes cum amesteca totul.

— Oh, bată-i norocul să-i bată, cum să nu le dau, dragii de ei?!, răspunse îngrijitoarea. N-aş putea suferi să-i văd cum se chinuiesc, doar mă cunoaşteţi ’mneavoastra.

— Da, desigur, încuviinţă domnul Bumble, n-ai putea. Doamna Mann, eşti o femeie adevărată (la auzul acestor cuvinte, bătrâna puse paharul pe masă). Chiar am să informez consiliul cu prima ocazie. (Trase paharul spre el). Am să spun că pentru copii eşti ca o mamă. (Amesteca bine ginul cu apă). Eu, doamna Mann, beau cu bucurie în sănătatea dumitale — şi dădu peste cap jumătate din el. Ei, şi-acum să trecem la treabă, spuse epitropul, scoţând din buzunar un carneţel cu coperte din piele. Băiatul acela care a fost botezat aşa, că vai de lume, Oliver Twist, împlineşte azi nouă ani.

— Batu-l-ar norocu’ să-l bată!, îl întrerupse doamna Mann ştergându-şi ochiul drept cu colţul sortului, până ce se înroşi.

— Cu toate că s-a oferit o recompensă de zece lire sterline, care apoi a fost ridicată la douăzeci, cu toate eforturile supraomeneşti, ba, chiar aş putea spune supranaturale din partea parohiei, spuse Bumble, tot nu am putut să descoperim cine este tatăl lui sau de unde venea mama lui, cum o chema şi din ce clasă socială făcea parte.

Doamna Mann îşi ridică mâinile a neputinţă, apoi, după o clipă de gândire, spuse:

— Atunci cum se face că el totuşi are un nume?

Luând o poziţie impozantă şi plin de mândrie, epitropul spuse cu emfază:

— Eu l-am inventat.

— Dumneata, dom’le Bumble?!

— Da, doamna Mann, chiar eu în persoană. Le dăm nume copilaşilor noştri iubiţi în ordine alfabetică. Ultimul pe care l-am numit a fost cu S — Swubble, iar acesta a fost cu T — Twist. Eu i-am găsit numele. Următorul va fi Unwin, iar cel care vine după el Vilkins. După cum vezi, am numele gata pregătite până la sfârşitul alfabetului şi iar o pot lua de la A până la Z.

— Da’ chiar că sunteţi tare citit, dom’le!, spuse doamna Mann.

— Ei, cum să nu, spuse epitropul vădit măgulit de un astfel de compliment; aşa o fi, dacă spui dumneata. Aşa o fi, doamna Mann. Termină de băut tot ginul amestecat cu apă şi apoi spuse: întrucât Oliver e cam mare ca să mai rămână pe aici, consiliul parohial a hotărât să-l ia înapoi la casă. De aceea, am venit chiar eu în persoană. Vreau să-l văd imediat.

— Gata, acu’ vi-l aduc, spuse doamna Mann ieşind iute din cameră.

Curăţat atât cât se putuse printr-o simplă spălare cu apă de jegul întărit pe faţă şi pe mâini, băiatul fu condus în camera de protectoarea lui cea plină de bunăvoinţă.

— Oliver, fă o plecăciune în faţa domnului, spuse doamna Mann.

Oliver făcu o plecăciune îndreptată jumătate către epitropul care era aşezat pe un scaun şi jumătate către tricornul de pe masă.

— Vrei să mergi cu mine, Oliver?, spuse domnul Bumble cu emfază.

Era gata-gata să spună că ar fi plecat imediat cu oricine, doar că ridicându-şi privirea o întâlni pe cea a doamnei Mann, care se strecurase în spatele scaunului unde stătea epitropul. Îi arătă pumnul şi avea o fată ameninţătoare, într-o fracţiune de secundă înţelese totul. Prea des încasase pumni ca să-i fi uitat atât de uşor.

— Vine şi dansa cu mine?, întrebă sărmanul Oliver.

— Nu, dânsa nu poate veni, răspunse domnul Bumble, va veni să te vadă doar din când în când.

Copilul, chiar dacă era mic, reuşi să se prefacă şi să arate că-i părea tare rău că trebuia să plece. Avea chiar şi ochii plini de lacrimi. Foamea şi bătăile încasate de mai multe ori pe zi te ajuta în astfel de cazuri, când vrei să plângi; iar Oliver chiar putu să plângă de-adevăratelea. Doamna Mann îl strângea la piept întruna. Oliver, în schimb, nu-şi dorea decât o bucată mare de pâine unsă cu unt, ca să nu pară prea flămând când va ajunge la casa-azil. Cu felia de pâine într-o mână şi cu şepcuţa maronie, specifică uniformei parohiale, pe cap, Oliver fu luat de domnul Bumble din acest loc nenorocit, unde niciodată nu auzise vreo vorbă bună şi nici nu avusese parte de vreo privire caldă, care să-i lumineze anii întunecaţi ai copilăriei. În ciuda celor arătate mai sus, el izbucni în hohote de plâns când portiţă grădinii se închise în urma lui.

Chiar aşa rai cum erau, micuţii lui tovarăşi de suferinţă, pe care tocmai îi părăsea, fuseseră singurii prieteni pe care îi avusese vreodată; pentru întâia oară în viaţa lui simţi cu adevărat ce înseamnă singurătatea în lumea asta mare!

Domnul Bumble mergea cu paşi mari; tropăind mărunt, Oliver îl ţinea strâns de manşeta bordata cu fireturi aurii şi îl tot întrebă la fiecare sfert de milă dacă mai aveau mult de mers. Domnul Bumble îi răspundea scurt şi cu ţâfnă — blândeţea temporară pe care ginul amestecat cu apă o trezise în inima lui tocmai se evaporase, aşa că devenise epitropul de mai înainte.

Oliver nu era în această casa-azil decât de un sfert de ceas şi abia dacă avusese vreme să termine de mâncat a doua felie de pâine, când iată că domnul Bumble, care-l dăduse în grija unei babe, apăru de nicăieri informându-l că în acea seară membrii consiliului aveau să se întâlnească şi că el, Oliver, trebuia să apară în faţa lor negreşit.

Neştiind prea bine ce era cu consiliul acesta, Oliver era chiar uluit de inteligenta epitropului şi nici nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Dar nu avu prea multă vreme de gândit pentru că domnul Bumble îi dădu una peste cap cu bastonul, aşa, doar ca să-l mai trezească un pic, şi-i mai dădu încă una peste spate ca să-l mai învioreze; poruncindu-i să-l urmeze, îl conduse într-o sală foarte mare, văruita în alb, unde vreo opt sau zece domni mari şi graşi stăteau în jurul unei mese. În capul mesei, aşezat într-un jilţ, ceva mai înalt decât celelalte, era un grăsan cu o faţă rotundă şi tare roşie.

— Fă o plecăciune în faţa consiliului, spuse Bumble. Oliver îşi şterse câteva lacrimi, care erau gata să-i curgă din ochi şi, nevăzând niciun consiliu, ci doar o singură masă se înclină în faţa ei.

— Cum te cheamă, băieţaş?, îl întrebă domnul din scaunul cel înalt.

La vederea atâtor domni, Oliver se sperie şi începu să tremure; epitropul îl mai înghionti încă o dată de la spate, lucru care-l făcu să plângă. Aşa că răspunse foarte încet şi parcă nesigur, ceea ce-l determină pe un domn în jiletcă albă să-i spună că e prost. Incredibil, remarcă l-a mai îmbărbătat, făcându-l chiar să se simtă în largul lui.

— Ascultă, băiete, spuse domnul din scaunul cel înalt, cred că ştii foarte bine că eşti orfan.

— Ce înseamnă orfan, domnule?, întrebă bietul Oliver.

— Am zis eu că băiatul ăsta e prost, spuse domnul cu jiletca albă.

— Lasă, spuse cel care vorbise primul, cred că ştii că n-ai nici tata şi nici mama şi că ai fost crescut din milă parohiei, nu?

— Da, domnule, răspunse Oliver plângând amar.

— De ce plângi?, întrebă domnul cu jiletca albă. Şi ca să arate că nimeni nu-i ca el, continuă: chiar aşa, oare de ce-o plânge acest copil?

— Sper că te închini în fiecare seară ca un creştin adevărat — spuse un alt domn cu o voce răguşită — şi că te rogi pentru cei care-ţi dau de mâncare şi care au grijă de tine.

— Da, domnule, se bâlbâi băiatul.

Chiar dacă nu-şi dădea prea bine seama, domnul care vorbise ultimul avea perfectă dreptate. Sigur c-ar fi fost foarte creştineşte şi că el ar fi fost un foarte bun creştin dacă s-ar fi rugat pentru toţi cei care-l hrăniseră şi avuseseră grijă de el. Dar el nu făcuse aşa ceva până acum, pentru că nimeni nu-l învăţase.

— Băiete, te-am adus aici ca să te învăţăm carte şi să te dăm la o meserie, spuse omul cu faţa roşie, care stătea pe scaunul cel înalt.

— Aşa că ai să te apuci de scărmănat câlţi chiar de mâine dimineaţă, de la ora şase, adăugă domnul cel răguşit, îmbrăcat în jiletcă albă.

Mulţumind pentru aceste binefaceri ca şi pentru slujbă cu scărmănatul câlţilor, Oliver se înclină în fata epitropului, după care fu condus către un dormitor foarte mare, unde adormi în cele din urmă cu suspine grele, pe un pat tare, cu o saltea aspră pe el. Doar şi săracii au dreptul la somn, nu?! Oh, minunatele şi blândele legi englezeşti!

Sărmanul Oliver! Nici nu visa în somnul lui de copil că în acea zi cei din consiliu luaseră o hotărâre majoră care avea să-i influenţeze de acum încolo întreaga viaţă. Asta e, hotărârea fusese luată. Dar să vedem despre ce este vorba.

Membrii acestui consiliu parohial erau nişte filosofi cu o judecată profundă; atunci când era vorba de această casa- azil, ei îşi dădeau seama, ceea ce oamenii de rând n-ar fi putut, că nevoiaşii chiar se simţeau bine aici, unde era un loc public şi de oarecare distracţii pentru oamenii din clasele cele mai de jos; un han unde nu plăteai nimic niciodată; aici puteai să iei gratis micul dejun, prânzul, ceaiul, chiar şi cina; un fel de paradis construit din cărămidă şi mortar, unde tot anul nu era decât cântec, joc şi voie bună, iar munca deloc. Ei, dar, spuseră ei atotştiutori, odată şi-odată lucrurile trebuie puse la punct; las’ că vedem noi, una-două. Aşa că stabiliră un regulament cum că toţi săracii (iar ei nu obligau pe nimeni) nu aveau decât două posibilităţi: ori mureau încet-încet de foame în azil, ori mureau repede-re- pede în afara lui. Şi de aceea au vorbit cu cei de la administraţia apelor să le dea apă la discreţie şi cu un morar să le mai dea din când în când câte puţin din faină lui de ovăz. Urmau să primească prin urmare câte trei mese pe zi de fiertura de ovăz foarte diluată, de două ori pe săptămână câte o ceapă şi duminică o jumătate de chiflă. Nu mai spun aici ca privitor la femei mai făcură şi alte regulamente, tot înţelepte şi pline de omenie. Şi tot din milă, hotărâră că familiile sărace care divorţau să nu mai fie puse la plată. Şi în loc să-l oblige pe bărbat să dea bani familiei, aşa cum fusese cazul până atunci, îl debarasau definitiv de ea, ducând-o în altă parte, iar pe el îl descărcau de toate belelele. Nimeni nu poate şti câţi săraci ar fi vrut să scape din chingi, graţie acestor două privilegii, dacă n-ar fi fost legaţi de mâini şi de picioare de acest azil sau casa parohiala de muncă. Însă membrii consiliului erau oameni judecaţi şi prevăzători, care nu lăsau lucrurile la voia întâmplării. În afară de muncă pentru casa şi de fiertura de ovăz nu există nimic, iar asta îi cam speria pe oameni.

După primele şase luni de la sosirea lui Oliver Twist aici, sistemul funcţiona ca pe roate. Din cauza cheltuielilor tot mai mari cu antreprenorii de pompe funebre, el fusese cam costisitor la început. Se mai punea şi problema strâmtării hainelor săracilor care, după o săptămână sau două, fluturau lălai pe trupurile lor împuţinate de ovăzul îndoit cu apă. Aşa că numărul locatarilor săraci de la casa de muncă a parohiei se împuţina pe zi ce trece, spre bucuria fără de margini a membrilor consiliului parohial.

încăperea unde luau masa copiii era un spaţiu foarte mare, cu dale din piatră pe jos şi într-un colţ cu un cazan din cupru; lângă el, bucătarul, cu un şorţ pe dinainte şi ajutat de una sau două femei, servea pe fiecare cu un polonic uriaş din fiertura aceea apoasa. Toţi copiii aveau câte o străchinuţă în care primeau din această mâncare aleasă. Nimic mai mult. Excepţia era de sărbători, când primeau în plus încă două linguri şi un sfert de pâine. Castronaşele nu erau spălate niciodată pentru că străluceau de atâta lins. Odată încheiată această operaţie (care bineanteles nu dură prea mult, deoarece şi lingurile erau tot atât de mari ca şi castroanele), se opreau şi se tot uitau la cazanul din cupru, cu aşa nişte ochi flămânzi de parcă ar fi vrut să devoreze până şi cărămizile pe care era aşezat; totodată, îşi sugeau degetele cu sârg, că nu cumva să le scape pe jos vreo picătură din fiertura de ovăz. Se ştie că, în general, băieţii mănâncă mai mult decât fetele. De mai bine de trei luni, Oliver Twist şi prietenii lui indurau chinurile unei senzaţii permanente de foame. În cele din urmă, au ajuns să fie atât de hămesiţi şi de sălbatici, încât un băiat, care era destul de înalt pentru vârsta lui şi care nu era prea obişnuit cu un astfel de regim (pentru că tatăl lui avusese un mic birt în trecut), le spuse într-o zi prietenilor lui printre dinţi ca, dacă nu primea în plus un castronel din acea fiertură de ovăz, s-ar fi putut foarte bine să-l mănânce chiar pe băieţelul care dormea noaptea lângă el şi care întâmplător era mai mic şi mai slăbuţ. De atâta foame, avea nişte ochi de fiară, aşa că ei l-au crezut. Chiar în acea după-amiază s-au adunat cu toţii, s-au sfătuit şi au tras la sorţi cine să meargă la bucătar şi să-i mai ceară din acea fiertură; sarcina îi reveni lui Oliver Twist.

Veni seara şi copiii se aşezară fiecare la locurile lor. Îmbrăcat în uniforma lui bine cunoscută, bucătarul stătea proţăpit lângă cazan; ajutoarele stăteau cuminţi în spatele lui; se servi fiertura de ovăz şi apoi se rosti o rugăciune mai lungă pentru a se binecuvânta acea mâncare sărăcăcioasă. Ovăzul dispăru din castroane cât ai zice peşte. Copiii începură să şuşotească ceva între ei şi să se uite insistent la Oliver. Cei care stăteau lângă el îl tot înghionteau, înnebunit de foame, chiar nu-i mai pasă deloc de mizeria din jurul lui. Se ridică de la masă şi, ţinând castronul şi lingura în mână, se îndrepta către bucătar, speriat chiar şi el de aşa cutezanţă.

— Vă rog frumos, domnule, aş mai vrea puţin.

Bucătarul era un bărbat gras care plesnea de sănătate;

deodată se făcu palid la faţă. Timp de câteva clipe îl privi pe micuţul răzvrătit, cu ochii ieşiţi din orbite, după care se sprijini de cazan să nu cadă. Ajutoarele inlemnisera de uimire, copiii de frică.

— Ce?, întrebă bucătarul cu glas stins.

— Domnule, spuse Oliver din nou, vă rog să-mi mai daţi o porţie.

Bucătarul îi dădu lui Oliver una în cap cu polonicul, îl luă în braţe şi începu să strige după epitrop.

Membrii consiliului tocmai participau la o adunare solemnă, când domnul Bumble dădu buzna în încăpere foarte tulburat, adresându-i-se domnului din scaunul cel înalt:

— Domnule Limbkins, vă cer iertare! Oliver Twist vrea să-i dăm mai multă mâncare.

Cu toţii au rămas cu gura căscată, în timp ce groază şi uimirea se puteau citi pe feţele lor.

—A cerut săi se dea mai mult?, întrebă domnul Limbkins. Bumble, calmează-te şi răspunde-mi clar şi răspicat! Deci să înţeleg că Oliver Twist a cerut mai multă mâncare, chiar şi după ce a mâncat cantitatea prescrisă în raţia zilnică?

— Da, domnule, aşa a făcut.

— Băiatul ăsta n-o s-o sfârşească prea bine, cu siguranţă că va fi spânzurat, spuse domnul cu jiletca albă. Vă spun eu că va fi spânzurat.

Nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Conversaţia asupra acestui subiect se încinsese. Se dădu ordin ca Oliver să fie închis de îndată. A doua zi dimineaţă a fost lipit un afiş pe dinafară porţii. Pe el se putea citi că se oferă o plată de cinci lire sterline oricărei persoane care va avea grijă de Oliver Twist, luându-l astfel de pe capul parohiei. Adică, altfel spus, se ofereau Oliver Twist şi pe deasupra încă cinci lire sterline oricărui bărbat sau femeie care ar fi avut nevoie de un ucenic la orice fel de negoţ, afacere sau meserie.

— Niciodată până acum nu am crezut cu atâta tărie, spuse domnul cu jiletca albă, pe când bătea în poartă şi citea afişul din dimineaţa aceea, niciodată n-am crezut cu atâta tărie că acum că băiatul ăsta va sfârşi sigur la spânzurătoare!

întrucât nu-mi propun de pe acum să descopăr dacă domnul cu jiletca albă are sau nu dreptate şi nici nu vreau să vă stric plăcerea de a citi povestirea această pană la capăt (în cazul în care ea v-a stârnit un interes oarecare), mă încumet să vă las să ghiciţi dacă Oliver Twist a murit în acest tragic chip sau nu.