1

 

La 27 septemvrie 1890, fiind o vreme prietinoasă, cuconu Lai Cantacuzin a ieşit cu docaraşul său pe cîmp, la vînat. Cunoscuţii l-au văzut toţi, cînd a trecut pe uliţa mare, şi l-au salutat cu grabă şi cu gesturi largi, apoi s-au uitat fericiţi unii spre alţii.

Domnul Neculai Cantacuzino, doctor în drept de la Paris, urmaş al împăraţilor de la Bizanţ, avea această slăbăciune: să iasă la vînat în împrejurimile destul de pitoreşti ale oraşului nostru de reşedinţă, să ia aer, cum spunea domnia sa, şi să mînuiască o puşcă scumpă. Însă nu împuşca niciodată nimic. Flăcăuaşul care dormita pe capră la o umbră de salcie, lîngă un izvor, auzea din cînd în cînd focuri pe după colnice ori pe văi, dar nu înălţa capul decît cînd se apropia ţăhnitul unui prepelicar corcit, care, desigur, – ce oroare! — nu era al stăpînului său. Atuncea vedea iepurele fugind în lungul unul ogor, spre zare. Vedea cîteodată şi pe boier stînd cu mîna streşină la ochi şi admirînd de departe iuţeala sălbătaciunii. Calul pufnea; el recădea în somnul lui, iar Cantacuzin pornea iar în preajma tufărişurilor de porumbrei şi-n lungul haturilor, îşi trecea puşca în spate, îşi aduna la piept pelerina de postav de Loden şi, cu fruntea plecată, păşind domol prin singurătate, avea viziunea unui tren care-l întorcea în capitala Franţei, în locul unde-şi cheltuise tinereţa fericită şi averea moştenită de la babaca, vel vornic Iordache, şi de la neneaca, vorniceasa Smaranda, născută Ruset. Într-adevăr, fuga iepurelui avea ceva din alura unui accelerat. Cuconu Lai îi recunoştea acest merit, zîmbea şi-l ierta că nu consimţise să se deie peste cap şi să se destindă sîngerat şi cu ochii ficşi lîngă o tufă de boz. După un alt răstimp de umblet, tresărea cu spaimă. Un stol de potîr– nichi făcea explozie într-un capăt de porumbişte. Nici n-avea cînd pune mîna pe armă. Sultan, perfect dresat, se tupila din poziţia de arret, executînd acel down, fără de care nu se poate spune că un prepelicar e bine dresat, şi aştepta focul de armă. Nici un prepelicar din regiune nu ajunsese la această disciplină savantă; toţi se repezeau după vînat c-o pasiune scandaloasă, împiedicînd de multe ori focurile vînătorilor; dar vînătorii izbuteau să tragă şi greşeau destul de rar, de şi aveau cîni vrednici de dispreţ şi nişte puşti fără valoare. Cuconu Lai îşi admira cînele, îi mîngîia fruntea proeminentă şi rîdea singur de spaima sa. Într-adevăr, un stol de şaisprezece potîrnichi poate înfricoşa pe omul cel mai brav. Cine s-ar fi putut îndoi de curajul lui Lai Cantacuzin? Însă tocmai în clipa cînd sălbaticele îi simţeau şi-i pîndeau apropierea, el avea de rezolvat o mică problemă de sociologie. El îşi avea părerile lui, destul de ciudate, asupra multor chestii privitoare la lumea care-l înconjura. Consimţise să se înmormînteze în această capitală de judeţ din nordul Moldovei, în locul copilăriei şi-n casele părinteşti; accepta, ca o diversiune, situaţia de prefect, cînd se întorcea la putere, totdeauna pentru scurtă vreme, partidul conservator; se resemna să-şi vadă în oglindă părul din zi în zi tot mai cărunt fără a se hotărî să răspundă marilor speranţe pe care şi le pusese în el generaţia lui, cu care studiase la Paris. Calităţile lui cu totul excepţionale le rezerva pentru o muncă obscură, de observaţie minuţioasă a unui exemplar de aglomeraţie urbană, care trebuia neapărat fixat într-un manuscript şi-ntr-un argument. Acest exemplar de aglomeraţie urbană era însuşi tîrgul în care locuia, capitală de judeţ, centru negustoresc al vieţii rurale a ţinutului. Ce este un asemenea tîrg moldovenesc e necesar neapărat să se, ştie, căci mîni nu va mai fi; în orice caz nu va mai fi ce este astăzi. Trebuie deci fixat într-o monografie sociologică, spre a servi istoricului de mîne. Acest istoric de mîne îşi va pune multe întrebări şi la unele poate va fi în stare să dea răspuns, după ce Lai Cantacuzin îi va fi sugerat să considere pe autohtoni ca pe nişte copii ai propriului lor pămînt, iar târgurile de azi să le asocieze fenomenelor vechi de invazie. Autohtonii şi-au spus odinioară traci, îşi spun astăzi moldoveni; ei constituie o lume aparte, şi la marginea acestei lumi stau tîrgurile heteroclite, cum stăteau odinioară campamentele de barbari. Toate aceste observaţii interesante aşteptau de ani să fie traduse în cuvinte scrise. Cuconu Lai schimba din cînd în cînd teancurile de foi albe, se aproviziona cu peniţi fine şi cu condeie îndămînoase, însă nu izbutea decît să iasă la vînat în zile line de toamnă. În aceste zile mai ales, sub zborul funigeilor, îşi relua visurile şi ideile lui. Astfel treceau nu numai toamnele ci şi primăverile, şi raporturile sale cu acea lucrare întru totul remarcabilă aveau o ciudată asemănare cu expediţiile-i cinegetice.

Mai deseori trăgea pe masa de scris înaintea sa un caiet căruia domnia sa îi spunea jurnal intim. În el nota fraze pe care avea slăbăeiunea să le recitească şi să le socoată poetice. Le cugeta şi le scria în franţuzeşte. Multe din asemenea notaţii erau ecouri ale tristeţii lui, adică ale vîrstei. Încercînd să biruiască marasmul anilor, acest bărbat distins prefera de multe ori, mijloacelor triviale, vorba. «Cu vorbe şi cu imaginaţie, notase el cîndva, poţi muri mai uşor.»

În această zi de 27 septemvrie, Cantacuzin urma să vîneze cu tovarăşi. Le dăduse întîlnire în Ţarna Mare. A oprit deci docaraşul într-o vălcică, la umbră potrivită, a dat calul în sama lui Costache, băitanaşul lui cu şapcă şi tunică, şi-a potrivit pe el halaturile şi a chemat pe Sultan.

  • Vină aici, la datorie, zise el cînelui. Nu-mi umbla fără rost. Unde-i locul tău?

Sultan îi răspunse privindu-l cu ochi inteligenţi şi, îndată ce vînătorul porni, el se aşeză în urmă.

  • Foarte bine, îl aprobă cuconu Lai.

Se auzi un foc de puşcă. Prepelicarul tresări, abătându-se într-o lăture.

  • Stăi pe loc, îi porunci stăpînul său.

 Sultan îşi luă locul, scheunînd încetinel, cu oarecare nervozitate.

  • Ai răbdare, îl sfătui vînătorul; toate vin la vremea lor. Să vedem unde sînt oamenii noştri. Dumnealor sînt ca şi tine de impacienţi. N-au catadixit să m-aştepte. Parcă nu-i destul vînat în Ţarna Mare şi aveam să le împuşc eu toţi iepurii. Dacă ar consulta amintirile lor şi ale mele, şi-ar găsi temerile cu totul nejustificate.

Sultan suspină iar.

Vînătorul ieşi pe un dîmb şi văzu mirişti de orz, alternînd cu porumbişti. Într-o vălcea, se resfira o dumbrăvioară. Din desimea de la capătul din vale porneau tufărişuri, în terenuri mlăştinoase. În fund, pe culme, cătră zarea răsăritului, înegreau arături de grîu; pe urmă se desfăceau pîrloage nalte, în care ar fi putut hălădui şi lupii. Vînătorii cu care avea a face partida în tovărăşie coborau cătră tufărişurile mlăştinoase. Erau aproape de el; abia începuseră. Erau doi. Cuconul Lai văzu cu mirare iepurele asupra căruia se trăsese focul de puşcă. Nu-l văzu proiectat pe orizont, cu urechile înălţate, ci la şoldul unuia dintre tovarăşii săi.

  • Ciudat! Vra să zică l-a împuşcat, zise el cătră Sultan,

Tovarăşii îi făcură semne, cu pălăriile pleoştite, fără însă a da glas. Lai Cantacuzin le răspunse politicos.

Dintrodată înţelesese planul lor strategic. Întăi coboară la vale, ca să răscolească tufărişurile şi stuful, cu cînii. La asta mai ales Sultan e meşter Cum i-a porunci, cum se duce. Dar dacă nu-i porunceşte, stă lîngă picioarele stăpînului său. Pe cînd prepelicarii celor doi tovarăşi umblă cu, totul nedisciplinaţi şi la întîmplare. După ce se vor cerceta aceste locuri joase, de unde s-ar putea să sară sitarii, o iau tustrei spre culme, căutînd vrîstat cînd mirişti, cînd porumbişti, pînă ce ajung la arătură şi la pîrloagă. Acolo fără nici o îndoială au să găsească iepuri.

  • Mergem întăi cătră vale, şi după aceea suim la pîrloagă, îşi umflă el glasul, pe care-i plăcea să-l facă să cînte în limpezimea aerului de toamnă.

Cei doi îi făcură semne de potolire. Afirmară din capete, îndesat: da! da! — fără a slobozi cuvînt.

  • Ciudat! zise a doua oară Cantacuzin şi porni cătră ei.

Chiar în acea clipă observă că Sultan a căzut în arret, neclintit, ca un bloc de piatră. Nici n-avu vreme să-l admire, căci iepurele sări de pe pămîntul gol de la cinci paşi, şi-o tuli la deal. Cuconu Lai îşi dădu la o parte pulpanele pelerinii şi frînse arma, căutînd la centură cartuşe. În preajma lui se iscă mare scandal. Prepelicarii prost educaţi ai tovarăşilor se întinseră şi ei la deal în fugă disperată, hotărîţi dintrodată să vîneze pe cont propriu. Stăpînii lor prinseră a urla şi a le adresa sudălmi, chemîndu-i îndărăt. Ei se duceau ţăhnind ca nişte adevăraţi copoi, absolut insensibili la orice retorică, pe cînd cuconu Lai mai aprecia o dată, cu vorbe blînde şi mîngîieri, pe Sultan, aşezat cu botul pe labe, într-un down executat după cele mai precise canoane englezeşti. «Dîrlăii» ceilalţi, cum îi batjocoreau vînătorii, se întoarseră gîfîind şi cu limbile atîrnînd de un cot. Primiră lovituri de călcăie şi de harapnic, se rostogoliră chelălăind în ţărînă, apoi porniră iar să caute, adulmecînd cu nasuri aprige.

Unul din vînători, cel care avea voce de bas şi înjurătura mai pitorească, era un bărbat cărunt, simpatic la înfăţişare, de şi cam prea lat în spate şi pornit spre obezitate. Acesta îşi bătuse cînele cu cizma şi Cantacuzin îşi făgăduia să-i facă observaţia cuvenită pentru asemenea accese de brutalitate. Celălalt era subţire şi nalt. Prea nalt, observa în sine cuconu Lai. Cum intră într-un ogor de păpuşoi, pare a umbla călare. Are un harapnic lung, pe care-l ridică pînă în cer şi-l ajunge pe bietul prepelicar cine ştie de unde.

Spătosul era Irimia Ortac, proprietar al acelor locuri, maior în rezervă, erou din vremea războiului cu turcii. Cel mai simpatic om din tîrg şi cel mai bun tovarăş de petrecere.

— Vînător... hm! Aşa şi aşa... îl aprecia, cu simpatie, Cantacuzin.

Pe cînd celălalt, căpitanul Cataramă, «era puşca cea mai eminentă», din ţinut. Era un om cu mişcări leneşe. Aducea ca de după deal arma la ochi, părea că adresează o invectivă specială iepurelui înainte de a se hotărî să apese pe trăgaci. Toate erau numai o părere. Iepure, prepeliţă, sitar, potîrniche, orice fel de vînat cădea negreşit, în timpul cuvenit, în spaţiul permis de bătaia armei lui. Nu făcea aprecieri, nu spunea poveşti; asculta c-o faţă melancolică ce spuneau alţii, mirîndu-se şi ştergându-şi de abur chelia, şi mai ales avea buna cuviinţă şi bunul gust să găsească explicaţii foarte potrivite la toate loviturile greşite ale prinţului. Pentru el, fecior de ţăran, Cantacuzin rămăsese prinţ, iar titulatura cuconu Lai o primea nu cu displăcere, de şi foarte des afirma că nu recunoaşte altă nobleţă decît a caracterului şi a inteligenţei. După ce-i spunea prinţ şi-i expunea respectuos motivele pentru care iepurele a izbutit să treacă dealul, Cataramă îşi mai aducea aminte şi de trei întîmplări aidoma ale lui, cînd scăpase vînatul.

Boierul îi era recunoscător pentru această delicateţă şi-i plăcea să-l poftească la el acasă, la unele petreceri, de altfel destul de rare şi cu foarte puţini invitaţi.

După ce se înşirară cătră dumbrăvioară, la vale, soarele scăpătă la chindie şi, din tîrgul revărsat pe costişa cealaltă peste apa Coştilei şi peste iaz, veniră sunete moi de clopot de la cele patru biserici. Cantacuzin privi visător spre acea neînsemnată şi cenuşie aglomeraţie urbană, cum îi zicea el, fără stil, fără plan şi fără caracter, şi o dispreţui pentru a suta oară tocmai cînd se ridica sitarul fîlfîind din marginea arinilor.

  • Trage, prinţule! îi strigă căpitanul Agapie Cataramă.

Cantacuzin începu a rîde, apreciind că paserea şi-a luat o distanţă prea mare. Chiar făcea cu mîna un gest nobil de renunţare, cînd lunganul se înălţă deasupra porumburilor şi, cu mişcări blînd rotunzite, duse puşca la ochi.

  • Fii bun, prinţule, îngînă după aceea Agapie, cu modestie, fii bun şi dă ordin lui Sultan s-aducă sitarul căzut. Era al domniei tale. Îmi datoreşti un cartuş.
  • Atunci, căpitane, vei fi amabil să vii de astăzi în opt zile la dejun la mine, ca să-l mîncăm tovărăşie, răspunse Cantacuzin. Bucătăreasa mea îţi cunoaşte gustul şi se pricepe cum să-l prepare. Ne mai trebuie unul, ca să-l putem pofti şi pe maiorul Irimia Ortac.
  • Dumnezeu are grijă de noi ca şi de sitarii săi... îngînă căpitanul Cataramă cu vocea-i melancolică. Îţi mărturisesc, prinţule, că n-am văzut în viaţa mea un cîne mai perfect. Priveşte cum aduce vînatul. Îl ţine numai de-o aripă, abia îl ţine ca să nu-l strice, şi parcă zîmbeşte la noi.
  • Lasă jos!

Sultan depuse vînatul la picioarele lui Cantacuzin, care-şi însuşea cu bunăvoinţă laudele pline de admiraţie ale tovarăşilor săi, ca şi cum i se ,cuveneau lui, personal. Deodată prepelicarul întoarse botul în laturi şi rămase într-o poziţie împietrită, puţintel comică.

Cuconu Lai întrebă nedumerit:

  • Ce este?
  • Trebuie să fie părechea... îi atrase atenţia, cu glas scăzut, Cataramă.

Sitarul al doilea se şi ridicase şi zbura tupiluş pe sub dumbravă. Ortac îl scăpă cu două focuri repezi. Cînd Agapie Cataramă înţelese că prinţul are intenţia să renunţe iar, puse el punct episodului c-un singur foc şi Cantacuzin trimese pe Sultan să aporteze şi a doua piesă.

  • Am plăcerea să invit şi pe maiorul Ortac la dejunul hotărît... adaose el, afabil.

Salută pe ambii tovarăşi, făcîndu-le semn amical cu mîna, trecu şi a doua pasere la torbă şi scoase tabacherea ca să-şi răsucească o ţigară. Agapie şi Irimia se simţiră şi ei îndemnaţi să fumeze din acel tutun parfumat, care venea numai pentru prietinul lor, de la Bucureşti, în cutii speciale.

După ce aprinseră, boierul aşteptă laudele cele de cuviinţă. Apoi decretă îndeplinirea planului de bătaie pe care el îl pricepuse şi-l aprobase din prima clipă.

  • Aici am făcut ce s-a putut, explică el. Iepurii probabil că avem să-i găsim la pîrloaga din deal.
  • Cu iepurele îi lucru ciudat, bolborosi Cataramă.
  • De ce-i lucru ciudat? întrebă zîmbind cuconu Lai.

Privea încă cu admiraţie la statura nemăsurată a tovarăşului. Cataramă era un om încă tînăr, cu toate acestea umbla pleşuv şi gîrbovit sub pălăria lui pleoştită. Pe cînd cuconu Lai avea sprinteneală de criţă, cu toţi cei patruzeci şi opt de ani ai săi şi între buclele cărunte ale tîmplelor, nişte ochi de o mare agerime. Erau totuşi nişte ochi care căutau mai mult în lăuntrul său, călăuziţi de altceva decît de contingenţele brutale ale vieţii.

  • De ce-i lucru ciudat cu iepurele?
  • E ciudat, prinţule, pentru că niciodată nu ştii de unde sare.
  • Se poate, acceptă Cantacuzino. Însă aici sîntem trei oameni care judecăm; precum şi trei cîni care adulmecă. Am răsucit ţigări, le-am aprins şi le fumăm. Am stat de vorbă. nii ne-au dat ocol. A mai pretinde că stă iepurele într-un fotoliu şi se amuzează ca să se uite la noi prin ochelari, mi se pare întrucîtva hazardat. Dumnitale nu ţi se pare hazardat?
  • Ba mi se pare hazardat, acceptă cu indiferenţă căpitanul Agapie. Ca să dau dovadă de sinceritate, am să-mi trec cureaua puştei pe umăr. Însă pe dumneata am să te rog să fii atent, căci îţi sare dihania de la picior.

Acest anunţ cu totul extraordinar, Cataramă îl lepădă cu lene, cum îi era obiceiul; dar Cantacuzin, de uimire, avu o clipă impresia că trebuie să-şi lepede puşca şi să puie la ochi ţigara. Dar se stăpîni şi lepădă ţigara. Iepurele fugea în lungul unui hat.

  • Întăi trebuie să-l sudui în gînd... îl sfătuia Agapie, după aceea să-i pui ţelul înaintea botului.

Cantacuzin se veseli de aceste vorbe înţelepte, însă înlătură procedeul violenţei verbale, ca nedemn de un nume cu blazon şi de un doctor în drept de la Paris; şi cu toate că hotărî în sine să fie liniştit şi extrem de atent, maiorul Ortac n-avu cînd să lepede ţigara şi să tragă de pe umăr puşca. Minunata armă engleză a lui cuconu Lai îşi făcu efectul la o distanţă enormă.

Maiorul şi căpitanul rămaseră cu gura căscată.

  • Aşa puşcă mai zic şi eu... îngînă Agapie. Şi ce lovitură de maistru! Iepurele şi-a executat tumba şi s-a aşezat sub boz.

Într-adevăr, făcuse tumba şi se aşezase sub boz, întocmai ca-n visurile vînătoreşti pe care Cantacuzin le purta de atîţia ani, în zile de toamnă, în lungul ogoarelor şi miriştilor. Pînă acuma le purtase în el ca o plăcere; acuma înflorise din ele bucuria unei realizări. Dintrodată se simţi sigur de sine, mutat pe un alt plan al vieţii.

Desigur, instrumentul fragil pe care-l purta în mînă conţinuse totdeauna această forţă, dar era nevoie de împrejurări speciale ca s-o elibereze. Abia acum se armonizase cu el şi cu natura înconjurătoare, realizînd minunea. Abia acum se dovedea a fi un Boswel adevărat şi-şi plătise dintrodată toţi banii.

  • Înţelegeţi dumneavoastră? se adresa el tovarăşilor săi; înţelegeţi dumneavoastră că asta e ceva ca o nouă tinereţă? Pînă acum mă îndoiam de mine însumi. Acuma nu mă mai îndoiesc. Între mine şi armă abia acum s-a încheiat alianţa.

Încerca să le explice cu vorbe şi exclamaţii ceea ce nu se poate explica. Simţea născînd în el rezerve şi posibilităţi. Agapie Cataramă şi Ortac îl ascultau cu atenţie prea încordată şi din cînd în cînd îşi aruncau priviri de înţelegere, constatînd ambii, fără cuvinte, că prinţului îi lipseşte un şurub. Îi lipseşte un şurub la partea cea mai frumoasă a fiinţii lui. E inteligent, e cult, e fin, dar îi lipseşte şurubul. Nu face nimic. În schimb are tutun bun.

  • Poftim, domnilor, răsuciţi-vă ţigări. De ce să spun că nu sînt vesel de această întîmplare? Vă mărturisesc că sînt foarte vesel. E al treilea iepure al meu, la o distanţă, după cum vedeţi, cu totul neobişnuită. La dreptul vorbind, e al doilea.

Agapie se mira încă: într-adevăr, o distanţă nemaipomenită!

Indiferent de distanţă, adăogea el în sine, Sultan trebuie să fie cu mult mai mirat decît noi toţi.

Sultan însă nu părea mai mirat decît altă dată. Aduse iepurele la picioarele stăpînului său, încredinţat că lui i se datoreşte totul şi puşca n-are nici un rol. Dînd voie tovarăşilor să admire pe Sultan cît vor voi, cuconu Lai se întoarse spre soare şi-l văzu risipind o ceaţă de aur deasupra tîrgului. Nu adia nici cel mai uşor vînt. În oglinda neclintită a iazului, departe, se răsfrîngea un cer azuriu, deschizînd ca un orizont nou unui ostrov fermecat, pe alt tărîm. Cantacuzin bănui că se află într-un ceas unic al vieţii lui, clipă întru totul delicată, trecătoare ca toate bucuriile. Fără să înţeleagă bine de ce, dori pe cineva lîngă el. Era fără îndoială o femeie. Dar nu era nici una din cele pe care le iubise fără pasiune, într-o tinereţă destul de lîncedă. Nu era nici ultima lui prietinie: inteligenta, capriţioasa şi puţintel ridicola doamnă Argintar, soţia generalului. Era o fiinţă destul de interesantă, căreia parcă nu îndrăznea să-i înlăture vălul. O voia încă necunoscută, pentru multe motive. Curios i se părea însuşi faptul că fiinţa lui interioară declanşase acea umbră vagă şi vană.

  • Dumneavoastră, domnilor, vă mai duceţi pînă la pîrloaga din deal? întrebă el c-o voce dintrodată obosită.

— Cum, prinţule? nu mergi cu noi?

Cantacuzin oftă.

— Trebuie să mă întorc mai devreme în tîrg.

Ceilalţi doi vînători se priviră.

  • Însă numaidecît se cuvine să sărbătorim acest mare eveniment, adăogi el, rîzînd cu bunătate; căci să vă mărturisesc adevărul adevărat: e întăiul.
  • Nu se poate! strigă cu spaimă maiorul Ortac.
  • Ba se poate, încuviinţă Agapie. De ce să nu se poată? E cel dintăi, însă nu-i cel din urmă.

Cantacuzin privi cu nobleţă şi recunoştinţă pe omul cel mai înalt din lume. Ajunsese cu capul pînă în cer în dreptul soarelui.

  • Deci, domnii mei, sfîrşi el, vă aştept acasă la mine, îndată ce vă întoarceţi de pe cîmp.

Scoase cartuşele, îşi trecu puşca pe umăr şi se gătea să se îndrepte înspre vălcica popasului, cînd auzi tuşind, în urmă, pe Agapie Cataramă. Cei doi se adunaseră o clipă la sfat: maiorul cu fruntea lîngă umărul lui Agapie şi Agapie cu fruntea aplecată spre maior.

  • Mai este ceva? întrebă cuconu Lai.
  • Mai este... răspunse căpitanul. Noi mai întăi şi mai întăi ne-am opri la o binecuvîntată crîşmă. Cu voia dumnitale, prinţule, căci ne întoarcem însetaţi şi colbăiţi. Să nu te superi, te rog. La domnia ta ne simţim cam jenaţi... Avem noi un local de mîna întăi, ş-o odăiţă unde sîntem singuri...
  • Aveţi aşa ceva? rîse Cantacuzin. Mi se pare că am şi eu cunoştinţă de acel loc celebru.

— Da, prinţule, locul se chiamă «La şapte fete». Vinu-i bun; fleica la grătar şi mai bună, iar domnişoara Ţipra ar fi în stare de mare suferinţă dacă nu l-ar vedea pe domnu maior Ortac. Între dînşii se tratează un amor nemaipomenit.

Cantacuzin rîdea. Rîdea cu plăcere, căci toate în acel ceas erau bune. Ştia de locul de petrecere al elitei masculine a tîrgului, avea cunoştinţă nu numai de domnişoara Ţipra, ci şi de celelalte surori ale ei în număr de şase, toate sprîncenate, toate cu ochi negri şi cu părul ca pana corbului. Erau surori nu numai prin asemănare, ci şi prin acelaşi puternic parfum de musc în care se distingea vag miros de petrol. Negreşit că în alte împrejurări ar fi ridicat puţin din nasu-i subţire la o atare propunere; însă de cîteva minute intrase definitiv în tagma vînătorilor şi fu obligat să accepte locul lor de adunare.

— Bine, poate am să vin şi eu, declară el; în orice caz, cafeaua îmi veţi face plăcere s-o luaţi la mine.