TRIFON HĂBĂUCUL
A fost odată, ce a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni, au fost odată doi oameni, un bărbat şi o muiere, dar tare nepotriviţi, după cum prea des se-ntîmplă în lume. Şi muierea era foarte isteaţă şi din neam bun, iar bărbatul era un hăbăuc ca vai de el; nu era cu nădejde la nici un lucru. Oriunde mergea numai singur, totdeauna făcea prostii, apoi mai era şi băutor, încît biata muiere se luase de gînduri cu el. Nu era nici o mirare dacă muierea-l cam sfădea, ba, gurile rele ziceau că-l şi dobza cînd i da mîna. Şi muierea cerca cu el şi cu buna, cu frumuşelul, dar nerodul nerod rămîne şi-n ziua de Paşti! Nu era chip să o ducă laolaltă; altă muiere nici două zile n-ar fi mîncat cu el dintr-un blid, dar ea tot credea, doar azi, doar mîne şi-a veni hăbăucul în fire, să nu se mai facă de rîsul lumii.
Drept aceea răbda şi-l mai probozea şi-l mai învăţa: „ai de grijă, bagă de seamă ce faci, că doară nu eşti copil, să nu se poată omul încrede în tine, uită-te tu cum fac şi alţi oameni, nu fi tot prost!”
Într-o posomorîtă zi de toamnă, ningea şi bătea vîntul de gîndeai că piere lumea şi ei nu aveau nici un lemn la tăietor. Îndată a doua zi muierea se sculă des-de-dimineaţă şi clătind pe nerodul din pat îi zice:
— Dar scoală, somnore, ce zaci ca o vită, vezi de gată carul şi mergi la pădure, că doară vezi că nu avem nici un lemn de foc!
El însă, de sub ţol, somnuros cum era, îi răspunde:
— Mă scol de sculat, dar în pădure nu merg de nu vii şi tu!
— O! ierte-te Dumnezeu, nătîntocule, dar nu ţi-ar fi chiar ruşine să nu vreai tu a merge-n pădure fără mine; tu un ometeu cît un urs şi eu o muiere slabă, printr-o vreme ca asta? Unde ai mai văzut tu muierile mergînd la pădure după un cărucean de lemne, cu bărtat cu tot? Ridică-te şi te cară, că azi rîde dracul de noi!
— Apoi te ascult dară, – zise Trifon. Şi se îmbrăcă el încetinel, îşi înjugă boii şi merse la pădure. Frigul îl făcu cu mult mai harnic şi mai sprinten, decum credea el că este; încărcă deci carul numaidecît. Cînd să plece însă cătră casă, îi vine un vultur mare şi punîndu-se pe car, îi zice:
— Frate, nu mai pot de foame, dă-mi un bou să-l mînc, că de mare folos ţi-oi fi la vreme de lipsă. Şi hăbăucul nu se gîndi la paguba ce ar avea-o dînd boul, ci numai la împrejurarea că: ce-o zice muierea de va merge numai cu un bou şi cum să-şi ducă carul? Deci îi răspunse vulturului:
— Ei bine, eu poate că ţi l-aş da, dar cum să-mi duc carul cu lemnele pînă acasă şi ce să zică muierea?
— Numai de atîta te plîngi? zise vulturul, carul ţi-l duc eu apoi acasă, doar nu muierea e mai mare, ci bărbatul!
— Apoi mîncă-l dar!
Ţipă odată vulturul şi se adunară mai mult de douăzeci de vulturi şi-ndată-i mîncară boii amândoi.
— Ei duceţi-mi carul acasă, – zise prostul, – ori de ce mi-aţi mîncat boii? Ei însă nu voiră, ci zburară de-acolo zicînd:
— Îţi mulţumim, frate că şi noi ţi-om prinde bine odată.
Rămas nerodul singur lîngă car, începu a se gîndi ce să facă? „Tot sînt eu prost, bine zice muierea mea, să las eu boii pradă vulturilor şi acasă n-am nimic, nici un lemn de foc; muierea cu fraţii ei tot mă omoară; nu-i de-a merge acasă, fug în lume”! Aşa zise nerodul şi se duce pînă ce dă într-o poiană. Acolo era o căpiţă de fîn. El aprinse fînul. În fîn erau o mulţime de şerpi, se adăpostiseră peste iarnă şi cînd simţiră fumul şi fierbinţeala, începură a ieşi unul cîte unul din foc. Dar care cum ieşea, îl lovea nerodul cu săcurea şi-l omora. Mai în urmă-şi scoase capul din fum un şarpe mai mare, uriaş şi i se rugă nerodului:
— Frate, cruţă-mi viaţa şi mă lasă slobod, că-ţi dau avere cît ai putea duce: îţi dau turme de oi, ciurde de boi şi bani, cîţi-i putea duce-n spate.
Şi ajută nerodul la şarpe să iasă din foc şi se luă tot după el, haidi, hai! prin crînguri şi prin desişuri, pînă ce-l pierdu din vedere. Acum iar începu a se năcăji: „Vai prostul de mine, azi dimineaţă-mi dădui boii la vulturi, acum umblu flămînd şi ostenit după un şarpe; el să mă facă avut, dacă nu avui minte să-l omor; acum cum amarul voi şti ieşi de-aci? Nu ştiu pe unde am venit, nu mă pot nici mişca din loc”, că era înfundat într-un desiş, lîngă o prăpastie. Atunci îi vine vulturul şi-i zice:
— Frate, ce năcaz te-a ajuns? Iată, am venit să te scap.
— Să fii afurisit, mişelule, mă lăsaşi fără boi, acum vino şi mă mănîncă şi pe mine, că tot nu mai pot ieşi de aci la lume!
— Ba nu te voi mînca, ci hai, sui pe mine călare şi eu te voi duce la tata şarpelui celui uriaş, pe care l-ai mîntuit tu azi; el e împăratul şerpilor şi dacă-i vei spune că i-ai scăpat copilul de pieire, te va îmbia cu turme de oi şi cu ciurde de boi şi cu bani cîţi vei putea duce; dar tu să nu iai nimic decît mărgeaua de după măsea, că aceea te face mai bogat decît toţi bogaţii din lume. Trifon hăbăucul (că aşa-i era numele) se sui călare pe vultur şi-ntr-o minută fu lîngă curţile împăratului şerpilor.
— Dă-te jos, zise vulturul, dar ai de grijă ce ţi-am spus, să nu lăcomeşti la nimic, numai la mărgeaua de după măsea. Trifon intră înlăuntru la împăratul şerpilor. Şarpele cel tînăr îl cunoscu şi zise către bătrînul:
— Tată, iată acest om de omenie m-a scăpat azi din foc, fii bun şi-l miluieşte cu ceva, că e un om sărac şi de omenie. Şi împăratul şerpilor îmbie pe Trifon numaidecît să şează şi-i zise:
— Fiindcă eşti om de omenie, iată-ţi dau o turmă de oi şi o ciurdă de boi şi bani cîţi vei putea duce cu tine. Dar Trifon răspunse:
— Înălţate împărate! Sînt om sărac, dacă m-ar vedea lumea cu atîtea vite, ar zice, că le-am furat, dar nici nu aş avea cu ce să le ţin, banii încă sînt grei şi eu sînt slab, – dar să-mi dai mărgeaua cea de după măsea. Împăratul şerpilor se mînie foc pe el pentru această cutezare şi voi ca să-l mănînce, dar totuşi la ruga copilului nu-l mîncă, ci-i dete mărgeaua şi-l slobozi din curţi.
Deloc se întîlni Trifon iară cu vulturul, apoi se sui călare pe el şi veni în lumea oamenilor, iar aci vulturul se cam mai duse.
Acum iar începu Trifon a blestema pe vultur: „Prostul tot prost rămîne”, zicea el, „dracul m-a pus să ascult de vultur, nu puteam eu lua banii, boii şi oile, să merg bogat acasă? Baremi de nu mi-ar fi aşa foame! Fă-mi acum de mîncare, tu mărgea!” El o aruncă jos ca pe un lucru făr de preţ, iar acolo se întinde o masă cu fel de fel de mîncări şi băuturi, cu muzicanţi şi cu veselie de să tot trăieşti. Şi unde mi se pune Trifon a mînca şi-a trăi bine şi-a cînta după muzică, de gîndeai că-i un crai. „Totuşi e bună mărgeaua asta”, zise acum Trifon, „Doamne ţine pe vulturul, care m-a învăţat s-o cer!” Îşi strînse apoi masa şi se duse mai departe. În mijlocul unui sat îi veni pofta să se mai ospăteze, ca să vază şi alţii ce domneşte ştie el trăi. Şi-şi face voie bună, uitînd de toate supărările de pînă atunci. Mulţime de oameni se adunară pe lîngă el şi se minunau de traiul lui cel bun.
Doamne, şi multă lume mai umblase după mărgeaua aceea, dar nimeni nu putu să ajungă la împăratul şerpilor şi dacă a şi ajuns cineva şi-a pus capul pentru ea şi tot n-a căpătat-o.
Pe cînd îşi petrecea Trifon mai bine, iată că se iveşte un om cu o sabie ruginită şi-i zice:
— Măi fărtate, să schimbăm, uite-ţi dau sabia şi tu să-mi dai mărgeaua.
— Dar de ce folos este sabia aceea, întrebă Trifon.
— O, Doamne, răspunse omul acela, sabia aceasta este de mare folos, că ea omoară singură pe cine vei porunci.
— Aşa? Atunci schimbăm! Şi schimbară numaidecît. Dar îndată ce-şi văzu Trifon sabia în mînă, îi porunci să omoare pe omul care l-a înşelat cu mărgeaua. Şi sabia îndată-i tăie capul, iar Trifon îşi luă mărgeaua.
Acum avea şi mărgea şi sabie.
Mergînd mai departe se-ntîlneşte cu alt om, care avea un băţ mare de-a umăr şi o cîrjă mică în mînă:
— Buna ziua frate, zise cel cu beţele.
— Să fii sănătos frate, răspunse Trifon. Dar unde mergi cu două beţe?
— Mă duc să-ntîlnesc pe cel cu mărgeaua, doară vom putea face schimb, să-mi dea mărgeaua şi să-i dau lui beţele.
— Eu sînt cel cu mărgeaua, zise Trifon, dar de ce folos sînt beţele acestea?
— Hei, frate, de mare folos sînt aceste, căci dacă vei porunci să bată pe cineva, apoi nici grindina nu-ţi fleceşte mai tare cucuruzele decum ţi-i dobzază aceste beţe şi cu deosebire cea mică e bună de dezmierdat muierea.
— Dacă stă treaba aşa, zise Trifon, atunci hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua. Şi schimbară. Dar după ce căpătă beţele, porunci la sabie şi deloc îi tăie capul şi-i luă mărgeaua înapoi.
Acum avea mărgea, sabie şi două beţe şi plecă astfel mai departe. Dar nu merse mult şi se-ntîlni cu alt om, care avea o pălărie rea-n cap şi neşte desagi tot ţiră-n spate.
— Bună ziua, frate!
— Să trăieşti cu bine, frate!
— Dar unde mergi cu desagii aceia răi şi cu pălăria asta rea?
— Merg să mă-ntîlnesc cu omul cel cu mărgeaua, doar voi putea face schimb cu el.
— Şi de ce folos sînt aceste?
— Hm! de mare folos; dacă vei lua pălăria din cap înaintea cuiva, acela se face stan de piatră; iar dacă vei arunca desagii jos, din ei ies cătane cîtă frunză şi iarbă, tot înarmaţi pînă-n dinţi.
— Dacă-i aşa, hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua.
Şi schimbară numaidecît. Dar după ce se văzu Trifon şi cu aceste scule, porunci săbiei să-i taie capul, apoi îşi luă mărgeaua şi se cam mai duse.
Nu merse încă mult şi se întîlni cu alt om purtînd un zbici grozav de mare pe umăr.
— Bună ziua, frate!
— Să fii sănătos, frate!
— Dar unde mergi cu zbiciul acesta grozav?
— Merg, doară voi întîlni pe omul cel cu mărgeaua, poate că putem schimba?
— Eu sînt omul cel cu mărgeaua, dar de ce treabă e zbiciul tău?
— O doamne, zbiciul acesta-nvie orice morţi, ori oameni, ori dobitoace.
— Dacă e aşa, hai să schimbăm, iată mărgeaua şi dă-mi zbiciul. Ei schimbară. Dar îndată ce căpătă Trifon zbiciul, el îi şi porunci săbiei să-i taie capul şi-şi luă mărgeaua.
Cu toate sculele-n spate se apropie de casă. Muierea cît ce-l zări îi ieşi-nainte suduindu-l şi ocărîndu-l:
— O ucigă-te crucea, tu ai chiar nebunit de tot, de porţi ruptura aceea de pălărie pe cap şi desagii-n spate ca un cerşitor; dar sabia aceea de unde-o ai, parcă te-a făcut dracul şi cătană! Nu-i alt modru, ai căpiat. Unde-i carul, unde-s boii? Nemernicule, văieratule, prăpăditule, beţivule?! El însă se făcu a nu o vedea şi a nu o auzi, ci intră în casă, se aşeză după masă şi zise cătră mărgea: „Vezi de-mi dă de mîncare”, şi îndată se umplu masa de mîncări şi băuturi, iar bănzile ziceau de gîndeai că atunci e nunta dracului. El mînca şi se veselea, dar muierea mai văzînd şi una ca asta, nu se putu stăpîni a nu începe din nou la el:
— Beţivule, prăpăditule, blăstămatule, mi-ai dat boii pe mîncări şi pe băuturi şi încă mai aduci şi bănzi în casă, şi-atunci se repezi să dea-n el. Dar Trifon zise:
— Tu muiere, fii cu minte, că de te mîncă cojocul, acum am ac de el; temu-mă, că tu-i plînge, mai bine vino şi tu şi mîncă şi bea şi te desfătează, mulţumeşte lui Dumnezeu, că ai din ce. Ei, dar muierea ca o meliţă nu-l mai slăbea din: blăstămatule, afurisitule, neghiobule şi cîte-i vineau la gură. Atunci şi Trifon îşi ieşi din răbdare – şi era poznaş cînd pierdea răbdarea, îi zise dar cîrjei:
— Dezmiardă-mi, fii bună, pe drăguţa mea de muiere. Iar bîta nu glumi, mi-o-ncinse cum e data, de tot mieunîndu-se, ca o pisică cu coada tăiată, fugi la părinţii şi fraţii ei şi le spuse că Trifon a bătut-o şi că şi-a vîndut boii şi i-a dat pe mîncări şi beuturi şi încă a venit cu bandă acasă. Fraţii ei numaidecît veniră cu bîte să bată pe Trifon, ba să-l şi omoare de l-or putea. Dar Trifon văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. Aceea nu glumi, ci mi-i purecă cît se poate de bine.
La larmă şi la tolălăul cel mare, se sculă tot satul cu furci de fier, cu securi şi cu bîte să vază ce hoţ e acela la care strigau fraţii muierii, tot hoţ şi tîlhar.
Dar o păţiră cît se poate de rău, căci el le ieşi-n cale înarmat cu sabia, cu bîtele şi cu pălăria şi cu desagii de-a umăr; apoi le zise sătenilor:
— Să ştiţi voi, că nu de voi, dar nici de împăratul, cu toate cătanele lui nu mi-e frică. Atunci sătenii dau năvală asupra lui; Trifon însă nu le dă răgaz, ci luă pălăria de pe cap şi toţi se făcură stan de piatră, numai pe primarul satului l-a cruţat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. Apoi zise primarului:
— Ei, vedeţi acum, ce putere mare aveţi voi? Primarul plîngea văzînd atîta moarte deodată şi temîndu-se că şi rîndul lui vine. Plînse dar primarul, plînse mult, pînă-i veni în minte, că cine are putere a omorî gloate de oameni, fără să pună mîna pe careva, trebuie să are putere să-i învie; deci se rugă de Trifon, zicînd:
— Fii bun, Trifoane şi învie pe nemernicii ăştia, ce veniră cu gînd rău asupra casei tale. Iar Trifon îi zise:
— Poate că o să te-ascult numai ca să vezi ce putere am. Apoi porunci zbiciului să pocnească pe fiecare cîte odată şi pe care din cei împietriţi cum îl pocnea, îndată se trezea ca dintr-un somn greu şi: la drum copile! nu se mai oprea pînă-acasă după cuptor de frica lui Trifon.
Dar sătenii nu putură suferi o ruşine atît de mare, să tremure ei toţi înaintea unui om, înaintea lui Trifon hăbăucul, deci ţinură sfat în ascuns, vedeţi dumneavoastră cum ţin toţi păcătoşii şi ticăloşii în ascuns, închişi în casă şi cu ţundre-n ferestri şi şoptind numai ca-n biserică de tare: „Oare ce să facem, să ne mîntuim de Trifon?” Iar primarul zise: „Dar nu vă aduceţi aminte, că s-a lăudat, că nici de împăratul nu se teme cu toate armezile lui?” Apoi mai sfătuiră şi scriseră carte mare la împăratul, precum că Trifon s-a lăudat, că e mai tare singur decît împăratul cu toate armezile lui.
Şi nu trecu multă vreme şi-i veni lui Trifon poruncă de la împăratul să meargă la un raport. Şi Trifon îşi băgă mărgeaua în şerpar, încinse sabia cea ruginită la brîu, luă pălăria cea stricată pe cap şi desagii pe umăr, asemenea bîtele şi zbiciul şi plecă. Cînd ajunse Trifon, astfel îmbrăcat la curtea împărătească, împăratul era numai singur în casă, dar el intră înlăuntru şi nici nu-şi luă pălăria de pe cap, că-i zise:
— Bună ziua, împărate! împăratul se uită lung la el, apoi zise:
— Cine te-a adus pe tine-aici-n curtea mea? cerşitor eşti? nebun eşti, ori cum de umbli cu atîtea bîte şi zbiciuri şi nici nu-ţi iai pălăria din cap?!
Iar Trifon răspunse:
— Înălţate împărate, nu sînt cerşitor, că sînt mai tare şi mai bogat ca tine, cu toate că eu nu asupresc pe nimeni cum asupreşti tu ţara; nu sînt nici nebun, ci tu eşti nebun, fiindcă crezi că vei împărăţi pînă la sfîrşitul vieţei, cu toate că eu încă azi îţi voi ascunde soarele de voi voi; pălăria din cap nu o arunc, căci nu eşti mai mare decît mine şi va fi vai de pielea ta cînd o voi arunca.
Auzind împăratul vorbele lui Trifon, crezu că-n adevăr e nebun, îi zise deci:
— Du-te la Dumnezeu, nefericitule, că nu voi să am vorbe şi cu nebunii.
Ei, dar Trifon nu avea grija aceea, ci-i zise împăratului:
— Dacă m-ai chemat aci, hai să ne batem, să ne ştim odată răfuiţi, să nu ne tot temem unul de altul. Auzind împăratul vorbele acestea, se mînie foc şi-i porunci să iasă afară la cîmp şi comandă cătanele să iasă şi ele în cîmp şi să-l împuşte. Pînă se puneau cătanele împăratului în rînd de bătaie, Trifon sta de-o parte fălos şi rîdea de ei; iar cînd le comandă împăratul să puşte… atunci îşi luă Trifon pălăria din cap şi toţi amorţiră ca morţii, afară de împăratul, că aşa vruse Trifon.
Să fi văzut acum pe împăratul cum plîngea, căci ştia că fără cătane şi el e pierit, îi zise dar lui Trifon:
— Să te lupţi tu luptă dreaptă cu cătanele mele, nu să le omori tu iar aşa cu vorba.
— Bucuros, zise Trifon, iată ţi le scol îndată, apoi să vezi ce-o mai fi, şi Trifon pocni odată cu zbiciul în cătanele împăratului de toate se sculară, dar cum înviară, cum o tuliră la fugă de frica lui Trifon. Dar împăratul le porunceşte să stea-n loc şi stau cătanele să ţină luptă dreaptă cu Trifon, iar Trifon aruncă desagii jos şi se făcură cătane cîtă frunză şi iarbă şi văzînd împăratul şi una ca asta, i se făcu părul măciucă-n vîrful capului şi începu a plînge şi-a zice:
— Vino, Trifoane să-ţi dau avere, că văd că eşti mai tare decît mine, numai lasă-mă-n pace; dacă vrei îţi dau şi jumătate împărăţia, numai pace să am din partea ta. Dar Trifon răspunse:
— Din partea mea pace poţi avea, că nu rîvnesc la calicia ta, ca totuşi să nu zici că sînt mînios, iată primesc o căruţă cu doi cai ş-un car cu doi boi. Şi i-a dat împăratul şi s-a dus Trifon de a dat carul cu boii la muierea lui, iar cu căruţa umblă în lume-n sus şi-n jos, mai tînăr şi mai frumos decît fusese pîn-atunci.
Scrisă în comuna Pănade, lîngă Tîrnava Mică în Ardeal.
AFLATUL
În vremurile cele bătrîne, cînd umblau ursitoarele-n lume printre oameni şi le urseau soarta pe viaţa-ntreagă, de la leagăn şi pînă la mormînt, în acele vremi a avut loc întîmplarea ce voiesc a vi-o povesti; fiţi deci cu luare-aminte, dragii mei, că nu vă spun acum nici o poveste cu zmei şi balauri, nici cu împăraţi şi cu crai, nici cu alte năluciri ca de altădată, ci vă spun o drăguţă de poveste cum o auzii la desfăcutu de cucuruz de la George Găureanul, de la şchiopul din Sîncel, colo lîngă Blaj, în Ardeal.
Zice că o dată, cam de mult de bună seamă, pe cînd nu erau pe la noi căi ferate, mergea un boier mare acasă pe jos, cine ştie de unde. Destul că-l prinde pe boier ploaia şi se face tină pînă în glezne, de abia mai putea păşi. Ba dă Dumnezeu de vine şi drăguţa de noapte şi el tot nu mai soseşte acasă, ba nici de sat nu se apropia. Colo pe la cina cea bună nimereşte însă într-un sat. Acum începuse a răsufla mai uşor văzîndu-se-n sat şi începu a bate pe la uşile oamenilor să-l lase de mas. Dar gîndeai că-i făcătură: unul nu-i răspundea, altul nu voia să-l lase, al treilea avea bolnavi în casă, la al patrulea plîngeau copiii, al cincilea avea chiar mort şi nimeni nu voieşte a lăsa pe boier de mas. Tot bătînd la uşi şi la fereşti şi, lătrat de cei cîni, părîndă satul întreg; numai o căsuţă se mai vedea în capul satului, la care să nu-şi fi cercat norocul. Merse şi acolo pînă la fereastră, de unde văzu licărind o rază slabă în vatra focului şi-un bărbat stînd lîngă foc, iar lîngă pat o muiere bătrînă. După ce se uită oleacă pe fereastră strigă:
— Dormi, bade?
— Ba nu, dar de ce?
— Să faci bine să mă laşi de mas, că plouă de cură afară şi bate vînt şi e-ntunerec de nu-ţi vezi nuna, încît nu-i modru să mai pot merge pînă se lumină de ziuă şi cîtu-i satul de mare m-am rugat la toţi oamenii să mă lase de mas, dar nici unul n-a voit: fii bun lasă-mă dumneata.
— Bucuros te-am lăsa, îi zise stăpînul casei, dar vezi că muierea mi se trudeşte cu durerile naşterii, moaşa e acolo, de-aseară de pe la vecerne se tot trudeşte şi nu poate să nască, ni-i oare cumva să lăsăm om străin în casă chiar cînd avem o astfel de întîmplare.
— Da fie, nu mă alunga de la casă-n cap de noapte, că, zău, mi-i groază să ies afară şi nici la un om nu văzui lumină; stau într-un unghiu oriunde, fie batăr şi în tindă.
Atunci moaşa ţipă de bucurie: Mulţam Doamne! şi muierea din pat oftează o dată şi-ncetează de a mai geme. Toate se schimbară spre bucurie.
Născuse muierea un fecioraş frumos şi sănătos de pare că să te tot uiţi la el. Peste o jumătate de ceas lumina se stinse; căsenii, obosiţi fiind de priveghere, toţi se aşează care pe unde pot şi adorm ca duşi din lume. Boierul fu culcat pe o laviţă la fundul casei sub fereastră. Cîntatul cocoşului de miezul nopţii nu-l auzise nimeni din căseni, afară de boierul, care singur nu dormea-n toată casa. Cînd încetă cocoşul cu cîntatul, vin ursitoarele la fereastră şi încep a ursi. Una zice: „Prin multe necazuri va trece acest copil, dar bine va ajunge cu vremea”; alta zice: „Voinic şi frumos se va face şi foarte cuminte, dar şi norocul i se arată”; a treia ursitoare zice: „Şi va moşteni toată averea boierului, ce azi e în casa aceasta”.
După vorbele acestea ursitoarele se cam mai duc şi boierul rămase cam supărat, văzînd ce-i cobiră ele. De unde să mai închidă ochii? Cît fu noaptea de mare nu dormi cît ai coace-un ou, ci se tot gîndea şi se răzgîndea, cum ar putea prăpădi copilul ce are să-i moştenească averea. De abia a aşteptat să se facă ziuă o dată. După ce se ridicară din aşternut, boierul începu:
— Dragii mei, toată nopticica n-am dormit, tot m-am gîndit ce bine ar fi dacă mi-aţi da voi mie copilaşul acesta, voi sînteţi săraci şi tineri, puteţi încă să mai aveţi copii destui, dar eu sînt boier avut şi nu avui noroc de la Dumnezeu să am un copil. Eu l-aş ţinea şi l-aş creşte ca pe un cocon, dacă mi l-aţi da mie; ce ziceţi?
— Doamne fereşte-ne, boierule, ziseră bărbatul şi muierea cu un glas: doară n-am ajuns pînă într-atîta să ne dăm pruncuţul nostru cel dintîi! Nu mai grăi de acestea, să te ţină Dumnezeu.
— Ian staţi, oameni buni, zise boierul, nu trebuie să vorbim aşa, iată aci o sută de galbeni, da-ţi-mi copilul şi fie ai voştri. Zicînd boierul acestea, puse pe masă o sută de galbeni frumoşi şi sclipitori, de la soare pare că te-ai fi putut uita o ţîră, dar la ei ba.
Văzînd oamenii noştri banii cei mulţi şi frumoşi, de cari ei nu avuseră în viaţa lor, îşi gîndiră în capul lor, copii ne va mai da Dumnezeu, dar o sută de galbeni nu ştiu cînd vom mai vedea. Şi adunară banii şi dădură pruncuţul înfăşat boierului, care se cam duse cu el.
— Mulţam, Doamne, zise boierul ieşind din casă, mulţam, Doamne, de-acum să-l văd cum o să-mi moştenească el averea mea!
După ce ieşi din sat dete cătră casă prin o pădure a sa. În mijlocul pădurei puse pe bietul copilaş în scorbura unui lemn borţos şi se duse mai departe gîndind în inima sa cea neagră, că prin fapta asta va putea face de minciună pe ursitoare şi copilul murind în scorbură nu-i va moşteni averea. Dar Dumnezeu e părintele şi sprijinitorul celor fără de putere. Copilul neputincios trezindu-se din somn, începu a zbiera cît bietul putu de tare. Un cioban al boierului chiar trecea pe-acolo înaintea turmei şi auzind plîns de copil din scorbură, zise către fiul său, ce era îndărătul turmei:
— Mă băiete, ian ascultă şi tu, pare că aud ceva glas înăduşit, ca şi cum ar fi plîns de copil mic, ascultă şi tu c-auzi mai bine.
— Dar lasă, tată, zise copilul, o fi „Doamne apără” să nu ne trecem vremea căutîndu-l, mai bine să ne facem cruce şi să zicem: feri-ne Doamne!
— Aşa ar fi să fie, dar mie nu-mi stă bună, parcă mi-ar fi păcat, să nu văd că cine plînge, de o fi „Ucigă-l toaca”, ne facem cruce şi-l închinăm în stani şi bolovanu: de-i suflet de om, vedem să-l scăpăm de pieire. Şi-ncepură amîndoi, tata şi feciorul a-şi face cruce şi a-l căuta zicînd „Tatăl nostru”. Dar nu căutară mult, căci îndată ce se apropiară de borta arborelui, auziră mai lămurit şi scoţîndu-l, văzură că de bună seamă e copil mic, care crezură că atare blăstămată l-a aruncat, ori poate vreo muiere prăpădită, ca să scape de el.
— Mulţam, Doamne, ziseră atunci amîndoi, că ne-ai adus pe această cale, de putem mîntui cap de om. Să-l luăm, dragul tatii, să-l luăm cu noi, e frumos, sănătos, înfăţişat bine, l-om boteza, că Dumnezeu ştie botezatu-i ori ba şi apoi l-om apleca la oi ca pe miei şi bun e Dumnezeu, o să ne fie de ajutorinţă de va trăi; de unde nu, fie voia Tatălui! Şi-şi făcură păcurarii cruce şi plecară la părău unde-l botezară şi-i puseră numele „Aflatul”.
Şi creştea Aflatul ca din poveste de iute şi se-ntărea şi era din ce în ce mai mare şi mai frumos, hrănit cu laptele de oaie şi legănat într-un leagăn de cetină. Iarna, vara era cu ciobanii, la ei se deştepta, pe ei începu a-i cunoaşte, în munţi se deprinse a umbla în picioare, jucîndu-se cu mieii şi cu iezii; de la mierlă învăţă a cînta cu gura, fluieră îi făcuse nenea Pahon, iar în frunză-l învăţă a zice moş Gligor. Aflatul creştea ca din apă şi nu se scobora din munţi de la turmă nicicînd. Cînd era cam de douăzeci de ani, vine boierul la stînă să-şi vază turma. El nici nu ştia de Aflatul ciobanilor. Dar cînd îl văzu întrebă pe moş Gligor:
— Moşule, al cui e feciorandul acesta?
— Al nostru, boierule, e al nostru şi al lui Dumnezeu sfîntul.
— Cum al vostru? Eu ştiam că tu ai numai pe Pahon, iar Pahon nu e însurat, cum zici că e al vostru?
— D-apoi iac-aşa, boier dumneata, l-am aflat acum vreo douăzeci de ani într-o scorbură în pădurea cutare şi fiindu-ne milă de el, l-am crescut şi-acum de cînd a apucat măricel ni-e de mare trebuinţă la turmă; el cu Pahon umblă la oi şi eu rămîn la stînă de fac caşul şi de-ale mîncării pînă vine vremea mulsului.
Cînd auzi boierul una ca asta, îi trecu un fior rece prin sîn ca un şarpe. Dar peste puţin îşi reveni iar în fire şi zise către moş Gligor:
— Ştii ce, moş Gligor, să-mi dai tu mie pe Aflatul, să-l ţin la curtea mea, că nu capăt argat cu credinţă; el ştiu că-mi va fi cu credinţă, voi l-aţi crescut în frica lui Dumnezeu şi ştiu că nu m-a fura.
— O Doamne, boierule, dar cum să facem noi una ca asta, că doară de aceea ne-am trudit de l-am făcut mare, ca să ne fie de ajutorinţă; nu-l putem da, boier dumneata, nu, nicidecum.
— Mă, moş Gligor, ştiţi bine că vi-l pot lua şi cu puterea, dar nu voiesc, ci uite aci ai o sută de galbeni, pune banii bine şi mi-l lasă mie argat, adică slugă precum se zice.
Moş Gligor, care nu avusese-n viaţa lui nici un galben, dar o sută nici văzuse cîndva, lăcomi la suta de galbeni şi primind-o zice:
— Apoi hai, de, fie, ci m-i că nu va vrea să meargă, iar eu ferească-mă Dumnezeu să-l fac cu puterea să se ducă.
— Nu aşa moş Gligor: îl vom trimite c-o carte pînă la cucoana mea, la boieriţa, şi-apoi dumneaei îl va lua cu buna cum ştiu muierile şi el nici că se va mai gîndi la voi şi la turmă.
Învoiala fu făcută. Pahon şi Aflatul nu ştiuseră nimic de unealta boierului cu moş Gligor. Boierul scrise o carte pe o foaie de hîrtie, o împătură în patru şi-o dete lui moş Gligor, să o dea lui Aflatul, iar acela s-o ducă la cucoana boierului acasă.
— Mă Aflatule, strigă moş Gligor, mă, ian hai încoace. Şi după ce se apropie feciorul de ei îi dădu petecul de hîrtie scris pe de-o parte şi-mpăturat, zicîndu-i:
— Să mergi cu aceasta la cucoana boiereasă, la curte, boierul nu merge acasă vreo săptămînă, iar tu să stai acolo pînă se va reîntoarce boierul şi după ce dumnealui va sosi acasă, iar te va slobozi şi vei veni la oi; înţelesu-m-ai?
— Înţeles, moş Gligor; ci mă rog de iertare, să meargă nenea Pahon, că eu nu am fost nicicînd în sat între oameni, nici nu ştiu unde să duc cartea, nicicum să vorbesc cu cucoana, îţi spun drept, că eu de voie nu merg, fără silit doar.
Moş Gligor scăpă o lacrimă, dar simţind, că-l arde pe obrazi se-nturnă într-o parte de-o şterse şi-apoi zise:
— Du-te tu, dragul moşului, du-te, nu trebuie să ne arătăm împotrivnici boierului, că iacă la turma domniei-sale trăim şi-n locurile dumisale; apoi doară o săptămînă, două, nu-i un cap de lume, pînă va veni boierul, ci tu fii cuminte şi credincios jupînesei boieriţe.
Cu aceste vorbe trimiseră pe Aflatul spre sat, arătîndu-i de departe la poalele muntelui un turn acoperit cu pleu şi spunîndu-i că acela e al bisericii, iar lîngă biserică sînt casele boierului, singure cu două rînduri de ferestri în tot satul, să întrebe numai de curţile boierului, că oricine i le va arăta, nefiind alţi boieri în tot satul, apoi cartea să o dea jupînesei.
S-a dus.
Boierul îşi căută de cale zicînd un: „mulţam, Doamne”, şi gîndind în mintea iui: „acum tot nu scapă”. Moş Gligor încă zise un „mulţam Doamne” şi arătă lui Pahon galbenii, care văzînd atîta aur deodată, mai că înlemni şi nici cuteză a întreba pe bătrînul: de unde-s galbenii, dar nici nu-i plesni prin minte, că doar aceia ar fi preţul Aflatului. La plecare Aflatul îşi ridică căciula de pe cap, făcu trei sfinte cruci şi zise de trei ori: „Doamne ajută”! aşa era învăţat de moş Gligor.
Şi merse Aflatul, şi merse, dar merse voiniceşte pe colnic în jos şi colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă sub un fag mare. „Aci o să poposesc una”, zise Aflatul şi se puse la umbra fagului şi beu o dată apă păcurăreşte, se trînti a lene pe spate şi aruncînd căciula cît colo cu carte cu tot, scoase fluierul şi-ncepu a trage un cîntec, de mierlele stau pe cloambele fagului ca mute şi-l ascultau, parcă ar fi vrut să-nveţe şi ele a cînta ca el. Tot zise, tot zise, din fluier şi deodată-i căzu fluierul din mîini, adormi.
Pe-atunci umbla Dumnezeu cu Sfîntul Petru pe pămînt. Chiar ajung la fîntîna aceea şi beură apă şi ei, ca drumarii, cînd sînt obosiţi de cale. Sfîntul Petru vru să trezească pe Aflatul, dar Dumnezeu zise:
— Lasă-l să se odihnească, că e obosit sărmanul; vezi ce bine-i cade somnul. Apoi luă cartea de lîngă căciulă şi ceti: „Dumneata, jupîneasa mea, să ştii că flăcăul, ce aduce cartea aceasta, se cheamă Aflatul, şi eu doresc şi poruncesc, ca-ndată ce ajunge acasă, să-l mîni în pivniţă după ceva, iar ţiganul nostru să fie ascuns după uşa pivniţii şi cum ce va vedea că intră acolo Aflatul, să-i taie capul. Dacă nu vei face, cum îţi poruncesc eu, să nu mă aştepţi acasă, fără să mergi cît te vor duce doi ochi. Peste o săptămînă şi eu merg acasă.
Nime, afară de ţiganul nostru, nu are să ştie de tot lucrul”. Aci era apoi iscălitura boierului.
Dacă văzu Dumnezeu ce-i scris în carte, zise lui Sfîntul Petru:
— Vezi, prietene, boierii şi-mpotriva ursitoarelor vor să se pună, dar una ca asta tot n-a fi. Apoi scrise sfinţia-sa altă carte, chiar ca aceea de mare şi o puse lîngă căciula Aflatului, iar cartea boierului o puse în buzunar şi se cam mai duseră.
De la o vreme, colea după ce se sătură de somn, se sculă şi Aflatul, fără să ştie că doară cineva a mai fost pe-acolo şi puse fluiera după şerpar, căciula pe ceafă, cartea într-o mînă şi bîta într-alta şi hai către sat. Era pe la ojină, cînd ajunse la curtea boierească şi dete jupînesei cartea. Aceea cunoscu scrisoarea că-i a boierului, apoi chemînd pe Aflatul în casă, unde era şi Săftica, cuconiţa boierului, şi singura lui fată, ceti cu glas înalt: „Să ştii că flăcăul care aduce cartea asta se cheamă Aflatul, e din neam mare şi voiesc să poruncesc ca îndată ce va sosi cartea la mîna ta, tu să chemi preotul satului şi să-i spui să-l cunune cu coconiţa noastră Săftica. Asta e dorinţa şi porunca mea şi dacă nu o vei împlini, să mergi cît te vor duce doi ochi, să nu te aflu acasă. Eu voi sosi acasă peste vreo săptămînă”. Aci apoi era iscălitura boierului.
— Aţi auzit, dragii mei, ce porunceşte soţul meu, boierul?
— Auzit mamă, răspunse Săftica, şi nu se sătura destul uitîndu-se la frumosul şi voinicul flăcău.
— Auzit, cocoană, răspunse Aflatul, uitîndu-se cu nişte ochi mari la gingaşa şi frumoasa cuconiţă, cît gîndeai să o mînce cu ochii. Îndată fu îmbrăcat boiereşte, preotul veni şi-i cunună, şi satul întreg era la nunta coconiţei cu a boieraşului Aflatul. Nici dragoste ca la cei doi miri nu se prea vedea, decît arareori. Ei erau fericiţi; Săftica mulţămea lui Dumnezeu că i-a trimis un bărbat voinic şi frumos şi înţelept; dar şi Aflatul mulţămea lui Dumnezeu că i-a trimis pe acel boier de cinste-n cale.
La săptămînă veni boierul acasă şi află pe jupîneasa lui în genunchi mulţămind lui Dumnezeu de fericirea fiicei sale, iar pe Aflatul cu Săftica umblînd şi jucîndu-se ca copiii prin grădină printre flori.
— Ce ai, nevastă? întrebă boierul intrînd în casă.
— Dar ce să am, mulţămesc lui Dumnezeu, că ne-a dat un ginere vrednic de casa noastră.
— Ce ginere? întreabă boierul.
— Dar ce ginere, pe acela pe care mi l-ai trimis tu azi e săptămînă!
— Tu muiere, tu nu ai făcut ce-am poruncit în scrisoare; ian adu scrisoarea!
— Cum să nu? zise jupîneasa dîndu-i scrisoarea. Boierul cum ceti scrisoarea crîşni din dinţi, dar deodată-şi veni în fire şi zise:
— Îmi place, bine-i că s-a întîmplat.
În deseară începu a se înnora. Boierul merse pînă la vie şi zise vinţelerului:
— Mă, strugurii şi piersicele sînt bune de mîncare, am înţeles că le cam fură, tu nu grijeşti bine. Iată-ţi spun, vai de pielea ta dacă voi afla, că nu păzeşti cum se cade. Ai să puşti pe oricine ar veni noaptea-n vie, nu-i iertat să dai la nime pardon; priceputu-m-ai? Iar dacă-i putea puşca numai un mişel de hoţ, ai cinci galbeni de la mine, m-ai priceput?
— Priceput, boierule.
Colea pe la cină începu a ploa, de nu altmintrelea, fără gîndeai, că o să piară lumea, fulgera şi bubuia de se clătinau oalele-n cui. După cină zise boierul:
— Doamne cum aş mai mînca vre-o doi struguri buni, proaspeţi, cînd s-ar afla un voinic, să-mi aducă o corfiţă.
— Aci sînt eu, tată, zise Aflatul, şi luă o corfiţă şi du-te pe uşă afară, muierile nici nu prinseră de veste pînă era şi dus.
— Doamne, Doamne, zise Săftica, n-ai putut trimite un argat, de chiar pe el l-ai aflat să meargă pe o vreme ca asta?
— Doar aşa, întregi cocoana.
— Ian tăceţi, zise boierul, doar aţi văzut, că el numai de drag a mers, ştiu că nu l-am trimis eu; apoi doară e voinic nu tîndală. În gînd însă zise:
— Doamne, mulţam, acum ştiu că nu scapă nepuşcat, şi tot rămîn şi ursitoarele o dată de minciună, că nu va moşteni averea mea, ce nici să nu-i ajute Dumnezeu. Dar atunci uşa se deschide şi Aflatul intră cu corfiţă plină de struguri frumoşi şi buni.
— Nu v-am spus? zise boierul, nu v-am spus că-i voinic, nu-i tîndală?! Dar în gînd nu se putea împăca cum de-a scăpat nepuşcat. Într-aceea mai stete ploaia şi boierul ieşi fără veste afară şi hai la vie, să pedepsească pe vinţeler. Cînd dă să intre-n poala viei… puff!! o pocnitură de puşcă şi boierul se răstoarnă răcnind ca un bou. Apoi vine vinţelerul să vadă cine e, şi se îngrozeşte văzînd că e chiar boierul!
— Nu te speria, nu-i nimic, zise boierul, bag seamă asta aşa a fost să se întîmple, du-mă acasă la ai mei.
Mai trăi boierul pînă către miezul nopţii, apoi muri, dar pînă nu închise ochii, zise:
— Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pămîntean, fie chiar şi boier, iată eu m-am pus, dar mi-am pus capul!
Aflatul şi Săftica moşteniră averea şi boieria şi de n-au murit şi astăzi mai trăiesc.
