IMAGINAŢI ARMATA ÎN GOLF
„Şi-am râs, prosteşte, fără voia mea…“
„N-am putut niciodată să asociez un nasture cu un suflet, o minge sau o stea…
M-am uitat la nasture, la versul stupid şi-am râs, prosteşte, fără voia mea.“
(Geo Dumitrescu – Psihoză)
Intram în camera aceea uriaşă şi în mijloc era o masă plină cu tot felul de obiecte vechi şi curioase, compotiere şi farfurii şi servicii de oţet şi untdelemn şi ceşti de ceai albe. Scaunele erau roase şi demne. Aveau în spătar o gemă în formă de inimă şi erau pline de ornamente.
Zidurile erau negre de tablouri, portrete, străbunicul acela bărbos cu care toţi spuneau c-ar trebui să mă fălesc fiindcă fusese un mare nu-ştiu-ce şi avusese odată o mare importanţă, dar eu nu reuşeam niciodată să mă fălesc cum se cade.
În tot cazul străbunicul ocupa un perete şi dedesubt era o fotografie foarte mare şi acolo stătea zâmbind soţia lui, purtând nişte cercei despre care fusesem avertizat că sunt de aur.
Apoi era o fată cu părul răvăşit de un vânt imaginar şi ochii închişi şi buzele întredeschise, reprezentând capodopera unui mare şi necunoscut pictor local.
Pe urmă două fetiţe cu pantaloni, una era tata la treisprezece ani – vârsta mea – şi cealaltă un unchi şi între ei un câine alb cu limba scoasă.
Şi atunci M., împins pe la spate de mama, se apropia de bătrâna în negru din capul mesei şi-i dădea bună seara şi treceam eu la rând şi bătrâna se uita la mine lung şi mă săruta pe frunte ca şi cum s-ar fi bucurat că mă vede şi apoi o săruta şi pe mama lăsând-o să creadă acelaşi lucru.
Apoi totul se petrecea întocmai ca în ceilalţi ani, strângeam mâinile umbrelor din jurul mesei şi râdeam grozav pe înfundate şi izbucneam din când în când şi apoi le ziceam tuturor „la mulţi ani“ şi mama scotea un calendar şi-l dădea bătrânei şi apoi venea la rând un personaj interesant, senin, cu o barbă rară şi albă şi cu ochi urduroşi şi care mânca întotdeauna un ou şi dacă nu-l mânca îl avea mereu în faţă ceea ce era aproape acelaşi lucru. Ne aşezam, mama la masă, iar noi pe pat.
Bătrâna întreba: „Nu vreţi un ceai?“ şi noi răspundeam: „Nu, mulţumim, nu vrem un ceai“ şi, transcrisă exact, întrebarea bătrânei ar fi fost: „Nu vresi un seai?“ şi noi răspundeam tot aşa: „Nu mulsumim, nu vrem un seai“ şi ne prăpădeam de râs.
Scoteam, apoi, cu grijă, două pachete lunguieţe în care se aflau boabe de fasole şi cocoloaşe de pâine şi trăgeam discret în capul unui octogenar cu o chelie respectabilă înconjurată de fire albe. La început nu simţea proiectilele aruncate cu măiestrie şi atunci intensificam tirul şi trăgeam cu boabe de fasole şi sărmanul începea să se foiască pe scaun şi să arunce priviri disperate încoace şi-ncolo.
În anul acela M. avusese ideea genială să strecoare o peniţă în ceaiul bătrânei şi peniţa se înfipsese în lămâie şi când dădu să mănânce lămâia, bătrâna extrase din ea obiectul acela ciudat, îl privi lung şi apoi îl puse demnă pe farfurie.
Îl întrebam apoi pe bătrânul cu barbă dacă a făcut vreodată fotografii, asta îl întrebam în fiecare an fiindcă ştiam că în viaţa lui nu făcuse decât fotografii şi el ne aducea o cutie mare plină cu bărbaţi mustăcioşi şi ne explica: „Ăsta era generalul Stamate şi ăsta era unchiul nostru“ – şi noi mânjeam fotografiile pe dos cu clei şi apoi le puneam una peste alta.
În fiecare an, bătrânul aducea o cutie nouă, resemnat şi trist şi când râdeam prea tare se uita la noi puţin abătut şi puţin mirat.
Niciunul din ei nu înţelegea de ce râdem şi uneori mă băteam cu palmele peste genunchi de atâta râs şi ei se uitau cu toţii, puţin abătuţi şi puţin miraţi şi noi mai că-i arătam cu degetul.
Iar la sfârşit vărsam amândoi în tăcere câte o lacrimă.
Cronica, Iaşi, 4 martie 1967
Atmosferă senină
Era foarte frig, dar pictorul se întoarse acasă cu broboane de sudoare la rădăcina capului.
De ce am asudat oare? – se întrebă el.
— Fiindcă porţi căciulă, îi răspunse soţia, înţelegându-i frământarea. Într-adevăr, pictorul îşi agăţase căciula în cuier.
— Trebuie să urmez un tratament, spuse pictorul.
— Ai în tot cazul foarte mult talent, îi spuse soţia.
Relaţiile dintre ei erau fundamentate pe o profundă înţelegere reciprocă.
— Mă frământ foarte mult, zise el.
— Te-ai frământat foarte mult şi în tinereţe.
— Dar mă frământ şi acum.
Şi-şi aduse aminte pentru a 6821-a oară tinereţea sa zbuciumată de febrile căutări, pe care în curând le va aşterne pe hârtie. Va fi în tot cazul un profund îndemn la muncă pentru tinerii de azi care se comportă cât se poate de anormal.
— Au totul de-a gata, sunt nepoliticoşi şi zurbagii, au părul lung şi pantaloni strâmţi, zise pictorul spărgând un pahar. Soţia sa îşi udă degetele cu scuipat şi începu să şteargă praful de pe mobile.
— După o zi de muncă, zise pictorul, trebuie să facem inventarul creaţiilor.
Scoase din geantă (iertaţi-mi omisiunea, uitasem să spun că pictorul avea o geantă galbenă cu patru buzunare care costa atât de mult încât numai un contabil experimentat putea să şi-o cumpere; pe stradă, observai în mod trist şi invariabil geanta înaintea personajului), scoase din geantă, spuneam, o umbrelă, un ciorap şi două picturi.
— A, spuse el, le-am pus una peste alta şi s-au lipit.
— Trebuie să aştepţi să se usuce, zise soţia, punându-şi blana.
— Să mergem, zise pictorul.
Porniră spre bar, călcând mărunt – pictorul la zece metri în spatele ei ca să n-o piardă din ochi.
Până la bar n-o pierdu din ochi şi atunci intră mulţumit după ea.
— Stimate domn, zise pictorul barmanului care stătea într-un picior şi zgâlţâia o sticlă de suc, vă rog mult şi chiar vă conjur să-mi serviţi mie şi soţiei două pahare mici de coniac şase-cinci-patru sau trei stele.
Barmanul nu-i dădu atenţie şi continuă să zgâlţâie sticla de suc.
Temperamentul năvalnic din tinereţea pictorului nu se stinsese, aşa că după două minute de aşteptare, acesta fierse de mânie şi plecă.
Soţia plăti două coniacuri, nu le bău şi plecă după el.
Apoi merse cuminte zece paşi în spatele lui, ca să nu-l piardă din ochi. Îi fu de-ajuns de greu, dar nu-l pierdu din ochi, ajunseră acasă, se opriră în faţa uşii, pictorul scoase cheia din buzunar şi întrebă:
— Oare n-am pierdut cheia?
Soţia scoase şi cheia ei din poşetă şi spuse:
— Precis am pierdut-o.
Apoi o îndoială le încolţi în inimă; şi-o exprimară amândoi într-un glas, pictorul vorbind cu nouă octave mai sus decât ea:
— Asta e casa noastră?
Pe plăcuţa de sticlă de dedesubtul soneriei scria: XY – PICTOR.
— Parcă da, zise ea.
Dar dorinţa de a căpăta o certitudine era mai mare decât tentaţia îmbietoare de a crede fără dovezi că într-adevăr casa le aparţinea.
— N-ar fi cinstit, spuseră amândoi, aşa că porniră pe străzi cântând pe patru voci şi solo melodia aceea foarte cunoscută şi veselă numită „Suntem foarte fericiţi. E bine“.
Trecătorii erau scăldaţi în lumini de vis şi oricine mergea pe strada asta de sfârşit de toamnă era imediat îmbătat de atmosfera senină, clară, feerică, minunată care învăluia pe toţi şi pe toate.
Cronica, 10 iunie 1967
În loc de început: mereu început
Şi aici, mereu, ca şi în celelalte locuri, plictisul pornea dintr-o dată ascuţit şi chemându-l spre zările nevăzute şi poate inexistente, nişte orizonturi care-i fugeau la infinit prin faţă printre câmpii când verzi când albe în mişcarea înapoi a stâlpilor şi în mişcarea alăturată a vântului şi a ploii şi a zăpezii care n-avea nimic de spus în goana asta.
Oraşele erau pustii şi reci şi apoi deveneau calde, şiroind de oameni fără deprinderi, tineri între ei şi copii între alţii, cu feţele zâmbind sau posomorâte şi obrazul ca luna plină ori ca merele scofâlcite de frig, ăştia erau toţi oamenii pe care-i vedea şi plecările căutau un aer nou şi cu totul altfel de fiinţe şi de aceea erau întotdeauna un nou şi inepuizabil început.
Mai târziu, cu mult înainte de firele albe şi de iluzoria înţelepciune, înainte chiar de vârsta bătăioasă la care Cocteau strigase „Voi avea treizeci de ani!“, se convinse că nu ştia ce caută, frumuseţe-forţă-dragoste, de vreme ce totul se găsea oriunde printre oameni, niciodată în acelaşi loc şi totuşi răspândit cât se poate de bine – perfect aproape – şi atunci se mâhni simţind că unica răspundere fusese a lui însuşi, unicul gând fusese începutul şi în acelaşi timp, întorcându-se, afla un sfârşit aidoma, neprevăzut şi de-ajuns de ciudat.
De aceea, când i se ceru să ÎNCEAPĂ de undeva el spuse: MEREU ÎNCEP şi astea nu erau câtuşi de puţin vorbele mari pe care le spusese fie Cezar fie Ludovic al XIV-lea şi de aceea n-ar trebui scrise cu majuscule, dar pentru el, cred, era mai important să nu moştenească nimic din prostia făloasă a ăstora şi să nu spună niciodată vorbe mari.
Cronica, 10 iunie 1967
Obiecte în mişcare
Băiatul se împrietenise cu un pictor bătrân şi ratat. Stăteau în aceeaşi casă, el în mansarda umplută de o căldură tare, materială, apăsătoare şi pictorul la ultimul etaj şi se vizitau unul pe altul o dată pe zi cu o ceremonie niciodată călcată.
Pictorul ciocănea încetişor la uşă, e voie? şi apoi băiatul îi spunea: Vă rog să luaţi loc şi avea două cafele fumegânde pe masă.
Pictorul venea cu un pachet mare sub braţ, zâmbea puţin timid şi se aşeza. În mansardă erau două scaune, dar unul avea doar trei picioare, aşa că băiatul îşi făcea loc pe patul plin de cărţi şi zâmbea şi el aşteptând. Mai întâi discuţia se înfiripa greu. E o zi superbă, zicea pictorul, păcat numai că priveliştile pe care ni le oferă geamurile astea sunt de ajuns de meschine.
În faţa geamului deschis se aglomerau magherniţe dărăpănate, în partea aceea a oraşului nu ajunseseră construcţiile. Şi totuşi cerul era tot aşa de frumos ca-n oricare altă parte, albastru-auriu. Asta remarca băiatul, orizontul e totuşi foarte bine colorat. Uneori niciun tablou nu poate colora orizontul atât de bine.
Aducea vorba de tablouri ca să înfrângă timiditatea pictorului. Am adus iarăşi câteva încercări, zâmbea acesta. Avea mereu un zâmbet blând şi-şi cerea mereu scuze pentru îndrăzneala de a exista.
Mă ierţi, spunea, dacă n-or să-ţi placă. Ştii că de fapt eu nu, adică eu nu am pretenţia că aş fi pictor.
În viaţa de toate zilele fusese proiectant ori desenator tehnic, băiatul nu ştia exact ce, dar în tot cazul scria cu o dexteritate uimitoare litere de tipar.
Pictorul scotea apoi primul tablou.
O natură statică, spunea şi zâmbea iar în felul lui cu totul deosebit.
Tabloul reprezenta un vas cu garoafe. Vasul era galben deschis, în chip de pasăre măiastră a lui Brâncuşi şi se vindea la magazinele de artizanat. Era foarte lucios şi foarte bine caligrafiat, pe fondul mesei de lemn negeluit. Garoafele erau şi ele roşii şi, la fel, bine desenate.
După umila mea părere, zicea pictorul accentuând pe umila cu un aer foarte amuzat, aproape chicotind de plăcerea de a sugera umilă o părere pe care o socotea fundamentală, după umila mea părere, fantezia acestui tablou vine de la contrastul dintre scândurile negeluite şi vasul acesta atât de cizelat.
Când îşi discuta operele, pictorul avea un aer profesoral şi pronunţa cuvintele foarte îngrijit.
O, dar tabloul e foarte frumos, zicea băiatul simţind un râs-plâns invadându-l şi oprindu-i-se ca un nod în gât. Perfecţiunea garoafelor şi imperfecţiunea mesei fac toate paralele. Vă rog să beţi cafeaua. Pictorul îşi turna cafea în farfurioară, sufla şi apoi o sorbea cu înghiţituri de pasăre, aruncând mereu priviri pânzei pe care acum o contempla băiatul.
Vezi, spunea el puţin jenat, nici nu m-am gândit că garoafele sugerează perfecţiunea. Eu credeam că vasul, care oricum, e, să spunem, un produs finit. Dar s-ar putea să ai dreptate.
Şi băiatul: Garoafele sunt în tot cazul o sugestie zdrobitoare a desăvârşirii naturii. Într-un anume sens, garoafele sunt şi ele sau ar putea să fie un produs finit al naturii. Dar natura o să le-aducă peste un milion de ani perfecţionări, aşa că singurul obiect finit din tablou e vasul, căruia nimeni nu-i mai poate aduce vreo perfecţionare.
Pictorul râdea, puţin jenat. Un vas se poate sparge, spunea, aşa că de fapt tot garoafele şi lemnul negeluit creează…
Şi băiatul: Dar pe pânză vasul nu se poate sparge. Susţin că aveţi dreptate. Şi pictorul: E ciudat, dar dumneata m-ai convins de lucrul acela şi acum ţi-ai schimbat părerea.
Şi băiatul: Susţin că aveţi dreptate. De altfel vasul ăsta e magistral, seamănă cu Măiastra lui Brâncuşi, deci atinge, să spunem, esenţa lucrurilor.
Şi pictorul, râzând încetişor, incitat: Da-da-da. E chiar un vas frumos. L-am luat de la consignaţie. E chiar puţin, adică aş îndrăzni să spun că are de fapt o patină de vechime.
Băiatul simţea iar crescând în el râs-plânsul, ameţindu-l şi ridicându-l deasupra clădirilor şi făcându-l să treacă prin orizontul albastru.
Stăteau de vorbă până seara, pictorul îi arăta cele şase-şapte tablouri şi apoi băiatul îl conducea la uşă, zâmbind, iar pictorul îi spunea: Mi-a făcut multă, multă plăcere şi mai rămâneau puţin pe palierul scării.
Se culca apoi fără niciun gând, veghind lăsarea serii împrejur, peste el, pufăitoare şi cu zgomote de fabrici care-şi încetează lucrul.
Cronica, 10 iunie 1967
Seara, lângă perete
I
De ce n-am căutat în ştiinţă dramul de veşnicie care-mi lipseşte, în cercurile care mai mari sau mai mici sunt tot cercuri, sigure şi nemişcătoare, cercuri pe nisip, copaci, ape ori hârtie? Negustoria n-am îmbrăţişat-o. E scârbavnică şi-aş scoate mai bine sabia decât să mă tocmesc zile-ntregi cu limba subţire. Popă nu m-am făcut căci Dumnezeu Domnul nu se arată: ori ai în faţă o moarte nevăzută ori un Dumnezeu nevăzut, totuna e. O înşelăciune schimbată cu alta. O altă închipuire a vieţii întregi şi-atunci cum să nu mă-ntreb de ce trăiesc?
Vara cleioasă şi murdară de oraş. Gol şi alb. Nu spun nimic despre Dan cel Brav, domnul Valahiei, încerc să vorbesc despre mine şi lucrurile nu se potrivesc, alegoria e ieftină şi bătătoare la ochi.
Dan al II-lea avea oricum în faţă Moartea, lupta într-un fel de concret şi lipsit de probleme, adică în siguranţă, cu Moartea în faţă, cu inamicul în faţă: eroismul nu-şi avea rostul sau şi-l avea, părerile sunt împărţite şi toate s-au spus şi ceea ce a fost va fi, deci se vor spune iarăşi. Aşadar timpul lor, timpul tuturor cu legile, negarea legilor, resurecţia lor, iarăşi negarea nu oferă niciun fel de garanţie a obiectivităţii deşi se mişcă în el oameni serioşi, iar de la un moment dat credem în ei doar fiindcă au dovedit că sunt oameni serioşi.
Ridică de jos o revistă, femeia frumoasă de pe copertă, zâmbetul gurii şi al acelor picioare cu dunga bună a locului unde se separă, nu ca forme ci ca simple pete bidimensionale, mate şi umbrite, dând şi trupului iluzia bidimensionalităţii, a lipsei de adâncime.
Urma să se-mbrace şi deodată în locul actelor care ar fi trebuit să mişte obiectele se ridică o cu totul altă dorinţă, de a le sfida, de a nu li se supune, jefuit de libertate de vreme ce avea în lucruri un stăpân care dicta micile şi marile mişcări, dicta sentimentele, chiar pasiunile, întinse de altfel pentru totdeauna asupra unui obiect. Clipa, golul acela, senzaţia că timpul său se opreşte (scoase ceasul de la mână şi-l aruncă în sertarul mesei pentru a nu suferi de pe urma decalajului între noul timp şi timpul comun) însemnau înstrăinare şi detaşare sub imperiul unor legi relative şi prea puţin necesare, dovedindu-şi friabilitatea prin chiar posibilitatea de a fi călcate.
Dacă omul n-avea chef să mai mănânce, să-şi urmeze în mod reflex actele considerate normale? Puţin probabil şi totuşi posibil, de zece ori posibil. Fu nevoit să declanşeze mecanismul gesturilor de fiecare zi, se îmbrăcă, fierse laptele pe reşoul verde, îşi agăţă o ţigară în colţul gurii şi apoi deschise uşa mansardei supraîncălzite, lovind cărţi şi foi de hârtie. Afară se împiedică de o sfoară întinsă la semi-înălţime în coridor. Copiii o zbughiră strigând pe scări. Un gest de neputinţă şi enervare, gestul băiatului înainte de a plânge, singurătatea şi iubirea contrariate cel puţin ca sentimente generale.
II
Ajuns afară îşi reîncepu mişcarea în timpul altora, aproape spirit, aproape imaterial, privind din timpul său obiectele cu maximumul detaşării de vreme ce obsesia imperiului lor acţiona la scara temporală, nu depăşea graniţele unei ore a tuturor, unui ceas al tuturor, unei convenţii a tuturor. Aşadar convenţional nu mai apărea el, ci toţi ceilalţi apăsaţi de semne vorbite sau scrise, de fatalitatea comică a acestor semne şi de reprezentările lor incerte, improbabile, deformate de optica nesigură a fiecăruia.
Băiatul înlănţuit cu fata în rochie albastră cu volane albe, bătrânul cu pălărie de pe banca din parc şi soţia cu ochelari rotunzi şi pudrată cu roşu, fetele care chicoteau umblând puţin năuce de virginitate, bărbatul cu cămaşa albă desfăcută pe un piept slab şi osos, cei doi băieţi care vorbeau distinct (larma celorlalţi alcătuia confuzia sonoră a locului): Nu cred că am putut-o uita acasă fiindcă mi-a dat-o Virginica odată, sigur are mai multe şanse…
Îl opreşte Fredi, spune: Salut, băiatule, cum o mai duci. Perfect. În fond îi poate fi chiar simpatic pentru că a pătruns foarte adânc în legile existenţei tuturor, atât de adânc încât uneori a trecut de ele, călcându-le. Şi el se mişcă absurd, are aceeaşi figură absurdă şi vorbele sale sunt ţepene, goale de sensuri, sensurile le-au fost răpite într-o bătălie fantastică, iată animale monstruoase, tigri galbeni cu dungi şi leoaice galbene şi maimuţe colorate, Fredi, chintesenţa tuturor şi capul de şarpe păros, cu ochi mobili, la om ochii au depăşit rotunzimea din necesitatea de a vedea în lături.
Bem un coniac, spune Fredi. Aproape aici un fiat omieoptsute care nu e din comerţ, o minune, nişte francezi. Era ei un plaimut maşină americană cu strapontine şapte locuri faină acolo-n faţă la onete. Şi iată venind aprobarea: Sunt maşini grozave foarte frumoase. Intră în restaurant, masa cleioasă. Iar o faţă de masă borâtă, spune Fredi, dar stau deja jos şi S.C. spune ceva despre Dos Passos care era un scriitor prost deşi şi-a permis anumite lucruri, măcar formale, pe care alţii nu şi le permit. La masa vecină o pereche de picioare subţiri, lungi, cu genunchii mici şi glezne ascuţite, prevăzând sub rochia verde-neagră pulpe vânjoase şi perfecte, ele în sumă perfecte. Admiraţia frumosului, unicul lucru posibil în timp şi acolo pasager ca o umbră, fără să-ţi aparţină, faţa gingaşă şi ochii albaştri miraţi de copil, atitudinea copilărească a buzelor întredeschise, părul tuns scurt şi deodată se scoală şi pleacă El şi Ea, ea aparţinându-i şi risipindu-se în acelaşi timp, dăruindu-se tuturor prin dorinţa privirilor, răspunzând mirată şi unică – plăsmuire sau certitudine? Deja nu mai e, chelnerul aranjează scaunele, trage faţa de masă, ia farfuriile cu urme de sos roşu închegat ca un sânge întins printre firimituri de pâine.
…când i-am ars două palme. După toate astea nu era hotărâtă…
S.C. se decide să asculte.
…dacă trebuie sau nu să ţină la mine deşi începea să nu mai existe altă alternativă. Andrei ăla bubos cu ochii verzi, un nătărău şi nu-mi putea sta în cale…
(S.C. înţelege, participase vag la poveştile astea odată, mici poveşti de dragoste, era şi acolo vorba de un Andrei asemănător – poate acelaşi – şi acum se întreabă cu un zâmbet rău dacă n-a intrat vreodată în acelaşi joc al vorbelor.)
…aşa că fata era de-acum a mea.
Toate astea le spuse nu vulgar şi supărător, ci convins şi pe-ndelete. S.C. nu-şi devie simţurile, continuă să asculte. Au fost cam douăsprezece filme, ce vrei, bătrâne, mă cunoşti. Pe urmă acasă la ea, nimeni, luam sticla de coniac…
S.C. priveşte băutura din faţă sclipind deodată în alte pahare… şi beam până simţeam că începe să se lase moale, era numai în capot şi-avea combinezonul de nailon alb cu întărituri (gest) la sâni şi-atunci să te ţii, o sărutam până nu mai puteam (eu) şi nu voiam să dau de belea şi-atunci plecam pe străzi amândoi nu piliţi dar veseli, din nou parcuri, noaptea, ştii cât e de plăcut noaptea când ziua e atât de caldă. Până într-o zi când n-am mai răbdat şi-am întins-o pe pat (zâmbeşte rimei neaşteptate), ea n-a zis nimic („Îmi place la tine că eşti animal“). Nu se sparge nimic fiindcă monologul e obişnuit, întâmplător, atenţia se mută în sine şi coboară deodată în cu totul alte zone, acolo e o icoană de femeie într-o postură absolut trivială, copila perfectă de adineaori şi cum poate exista în presupusa ei inocenţă o postură trivială? Lichidul nesuferit şi arzător şi apoi se ridică amândoi şi îşi dau mâna sperând formal într-o altă revedere, fără zâmbet, serios, neapărat bărbăteşte.
III
Soarele disperant de uniform luându-şi locul între construcţiile cenuşii, între ferestrele negre, razele de aparenţă sulfică printre boabele de ciment plin de zgură de pe pereţii blocurilor, o bucată de cer şi încă una, minut cu minut, căldura care nu-l iartă deşi S.C. crede că a dispărut din timp, broboanele groase de sudoare, soluţia acidă scurgându-i-se pe braţe, senzaţia de murdărie şi nesupunere a corpului, furnicături enervante în pielea picioarelor şi infecţia purulentă a căldurii din ce în ce mai sufocantă.
Beţi cu încredere noul produs Pepsi-Cola, ceea ce şi face, noul produs cald foarte acidulat, lacrimi în ochi, râgâie de două ori comprimat dar prelung şi se întoarce la domnia lui Dan al II-lea, şi-l imaginează în mijlocul soldaţilor (deşi a renunţat să mai scrie vreodată o piesă de teatru cu subiect fixat), dar are trăsături cunoscute, propriile-i trăsături, iar soldaţii sunt foşti colegi de facultate îmbrăcaţi în zale, în frunte contele de Timişoara Pippo Spana, figura durdulie şi bucălată a fostei lui iubite cu o platoşă groasă în dreptul inimii, iată-l şi pe împăratul Sigismund sub trăsăturile profesorului de fizică, în fine rivalul său Radu Prasnaglava e chiar Fredi zâmbind cu buze subţiri, povestind scene de viol şi uneltind. Căutaţi femeia, spune căpitanul mercenarilor, colegul înalt şi voinic, Fredi îl apucă pe Pippo Spana de cozi, el se află a fi femeia inviolabilă toată în fier şi de aceea surâd puţin trist (până şi împăratul Sigismund)… Se află tot la o masă de cafenea, sorbind o băutură albă cu miros puternic de conifere, o femeie ireală şi dezolată ţinând în mână un ou de porumbel, pulover negru cu gâtul înalt, pletele blonde-aţoase, ochii nesiguri îndreptaţi enigmatic şi senzual către simbolul creaţiei, buzele uşor întredeschise, S.C. nu are virtuţi de june prim, are în schimb un fizic nepotrivit, îşi termină băutura, plăteşte şi pleacă, râde împiedicându-se lamentabil în mese şi scaune, autobuzul merge, şapte tipi citind Secolul 20, o discuţie despre filosofia presocratică între locurile rezervate (femei bolnave – gravide – bătrâni cu copii în braţe).
Nu acesta este Absurdul, spune S.C. unui domn cu pălărie panama şi coboară din autobuz, e oră de primire la mătuşile sale şi n-a dejunat de două zile din cauza unor întâmplări abominabile, deci intră pe uşa gălbuie decis să discute lucruri interesante în acea societate de pensionari preocupaţi exclusiv de aspectele serioase ale existenţei – acumulare de o viaţă întreagă a experienţelor duse la bun sfârşit, venerabili o dată în plus fiindcă mai au şi copii (unii i-au fost lui S.C. taţi – mame – unchi – mătuşi).
Aşadar, i se serveşte un ceai cu o bucată de cozonac.
Vai, dar eşti tare slab, spune mătuşa I.
Arată bine, spune mătuşa II care e oarbă de-a binelea.
E bărbat doar, spune Unchiul I, întors cu spatele. Apoi nu-i mai preocupă persoana lui S.C. care rămâne umilă şi abandonată într-un colţ, privind tablourile vechi şi de prost gust.
Personajele sunt imobile şi uniforme, seamănă unul cu altul, îmbrăcămintea e cenuşie, vocea într-o ultimă schimbare e ascuţită. Beau ceai şi molfăie cozonac discutând despre HRANĂ, RUDENIE, MOARTE.
Ei cunosc preţul laptelui şi al cărnii, se ceartă şi au fiecare dreptate.
Preludii. Apoi trec la subiecte serioase, pentru ei nu numai oamenii se înrudesc, există o contingenţă intimă între lucruri, în special case, străzi, între pietre şi ape. Amplasamentul unui obiect e fix pentru fiecare din ei, dar nicio reprezentare nu coincide, se ceartă pentru locul unei pete pe un zid dărâmat în 1920 sau pentru culoarea scrinului unui amic mort de apendicită în timpul primului război. Anecdotica e fabuloasă în jurul existenţei unui oarecare vag cunoscut. Ei ştiu că la treisprezece ani s-a îndrăgostit de o femeie măritată (lucru anormal), apoi umbla îmbrăcat în negru în vremea facultăţii, s-a căsătorit cu o fată dintr-o categorie foarte joasă, apoi s-a apucat de băut până când… Se fac şi se desfac frunzele de staniol ale arborilor genealogici. Iar apoi se vorbeşte despre morţile mai mult sau mai puţin recente.
Fiecare varsă obligatoriu câte o lacrimă sau îşi simte ochii umezi înaintea propriei sale morţi şi totul e grotesc, dezgustător, halucinant. Descompunerea materiei înainte de putred, culori convergând spre humus, decor apăsător, mobile grele şi desperecheate, masive şi mohorâte.
Sărutând mâini zgârcite şi pline de pete, S.C. se retrage cu spatele, urmărit de zâmbete strâmbe (muşchii nu ascultă impulsurile) şi se reîntoarce după exact opt minute în soarele străzii.
IV
Un joc pervers în care S.C. se complace e rememorarea posibilităţilor. Actele sale au o răscruce, drumul însă e unic, supus timpului, deci nu poate apuca decât fie la dreapta, fie la stânga. Nu poate cunoaşte ce-ar fi fost dacă apuca cealaltă cale. Acum însă dispune de ficţiune pentru a zbura peste timp, jocul nu-i face o mare plăcere, dar parcurgerea sa înseamnă crearea unui timp nicidecum mai trandafiriu, ci mai condensat. Ceea ce s-ar fi întâmplat dacă se căsătorea atunci când a avut posibilitatea. Şi iată faptul magic: trupul său rămâne în tramvaiul plin şi se află în acelaşi timp într-un parc, toamnă şi apă, frunze galbene, calcă amândoi prin noroi, ea e cam grasă şi cu trăsături spălăcite în plus picioare foarte urâte şi astea sunt principalele lucruri care-l deranjează. Perfecţiunea nu se află decât pe copertele revistelor de cinema.
Dar rememorarea posibilităţii se întrerupe, un cunoscut îi vorbeşte revoltat despre lucruri care se clarifică abia mai târziu. Bine că s-au luat măsuri, sunt o plagă socială, da, o plagă, nu vor să lucreze şi-şi lasă de asta plete, poartă pantaloni cu cât mai murdari cu atât zic ei mai frumoşi, e un lucru intolerabil. Azi l-am pălmuit în tramvai, mă-mpinge cu cotul, mă urc ca să coboare el şi îi spun pe-aici te cobori?… S.C. dă din cap cu o expresie impenetrabilă, el e de părere că fiecare are dreptul să facă tot ce vrea, nu-l jenează pletele, blue-jeans şi pantofii înalţi, beat-boy-ii spun că nu-şi lasă plete doar cine nu poate. Nu se simte în stare să servească argumentele obişnuite, aprobă şi coboară din tramvai.
Revoltat în timpul său, S.C. nu poate scăpa de timpul celorlalţi care îl agaţă mereu cu punctele lor de vedere, produsele cele mai lamentabile ale individului, convingerile sale de orice fel pe care le opune neliniştii, de fapt unică stare prin care poate cerceta Restul cu antene sensibile.
S.C. îşi descoperă gustul curios de a teoretiza, de a deveni idealul unei generaţii atunci când recunoaşte un vechi prieten. Băieţelul îl salută grav, cu fruntea mare şi ochii albaştri şi tenul lui de fată, puţin trist chiar, în ce clasă mai eşti, Mircea? întreabă S.C. prosteşte şi glasul celuilalt vibrează emoţionat, articulează cu grijă: în clasa a cincea. Desigur gustul nu-i vine văzând aluatul acesta fraged şi inconsistent, în formare încă mult timp de-acum înainte, dar revederea micului prieten se suprapune gândului care lichidează celebra piesă de teatru Dan al II-lea domnul Valahiei, gând cheie pe care însă îl uită privind mişcarea unor roţi de autobuz.
V
După o scurtă absenţă, somn fără culori sau vise, S.C. revine în larma crescută a străzii, soarele obosit înroşeşte atmosfera altfel cenuşie, în faţa unei cârciumi joacă un ţigan beat în sunetele unui acordeon.
Remarcă orientalismul oraşului, străzi pavate cu pietre printre case şi grădini cu grilaje de fier, forfota cartierului de mici prăvălii cu totul obişnuite şi nespălate (nume de reclamă început de secol, „Păianjenul“, „La Papagal“), ganguri şi bazare, maşini negre în faţa bastimentelor vopsite galben de plumb, cinematografe obscure şi un stop care clipeşte mereu portocaliu.
Plimbarea de seară e o vânătoare în căutarea absolutului, realizabil cu puţină bunăvoinţă. Se reîntâlneşte cu Fredi, abătut, e în plin proces pentru seducere, îl aşteaptă câteva luni de închisoare, lui S.C. asta nu-i produse nicio impresie.
În sfârşit găseşte femeia ideală, femeia care nu face nazuri, a nu se citi decât noaptea, ziua produce dureri de cap. E foarte înaltă, frumuseţe vulgară, părul şaten bine coafat, ochii-tenul-buzele bine făcute, un gât cam prea arcuit în faţă. Poartă un tailleur roz despicat la spate, pantofi şi poşetă neagră. În local atrage atenţia, picior peste picior, o privesc un bătrân cu proteza prost executată, cu un surâs silit sau rictus profesional, şi un tip voinic cu barbă. Femeia pozează, ştie perfect fiecare cută pe care i-a luat-o îmbrăcămintea, aranjează încet un tiv fustei, calculează cam cât şi-ar putea dezgoli piciorul. Pusi, o vodcă, spune ea. S.C. cere două vodci mici, bea în tăcere. Pusi iar ai devenit foarte serios probabil lucrezi prea mult. Am insomnii, spune el, eşti antidotul insomniilor, modul meu de-a-mi face rezerve de absolut pentru nopţile următoare.
În egoismul acestei experienţe e totuşi nevoit să caute o fiinţă în timpul comun, ridicându-se apoi amândoi deasupra oricărui timp din raţiuni diferite pentru fiecare. Băutura începe să-şi facă efectul, femeia istoriseşte ceva cu râsete scurte şi ar putea deveni grotescă, spectatorii aşteaptă cu ochi lucitori momentul şi atunci S.C. se scoală, o ia la braţ, umblă prin forfota străduţelor prost luminate.
Se trezeşte puţin mahmur, se îmbracă şi coboară scările tocite, afară e seară, caută un vânzător de ziare, fascinaţia roţilor de autobuz îl goleşte de gânduri.
Cronica, 26 august 1967
