Ellia

Introducere

 

În 1972 am părăsit România, silit de condiţii neprielnice. La sosirea pe aeroportul de la Roma, singura mea valiză nu şi-a făcut apariţia din avion. M-am dus şi m-am interesat zilnic până când, în cele din urmă, am primit-o, după aproximativ o săptămână. De-abia când am început să despachetez, în camera mea de hotel, am descoperit că îmi lipseau pantofii; în locul lor am găsit un volum legat în piele de viţel, de o vechime considerabilă, înfăşurat în una dintre cămăşile mele. Manuscrisul era voluminos, iar paginile – scorţoase, degradate de umezeală – erau umplute de un scris mărunt, egal. Se folosise limba latină, o variantă idiosincratică plină de prescurtări şi adăugiri încâlcite. Explicaţiile marginale, din loc în loc, şi tonul primelor pagini m-au determinat să presupun că era vorba mai degrabă de un jurnal personal decât de o lucrare menită să fie copiată şi pusă în circulaţie.

Mă aflam pe atunci într-o situaţie precară şi deopotrivă în jenă financiară. Depusesem paşaportul împreună cu o cerere de azil politic şi, în aşteptarea permisului de rezident sau a îngăduinţei de a imigra, fusesem luat sub oblăduire de H.I.A.S., din Roma. Îmi era teamă de reacţia autorităţilor, atât italiene cât şi române, dacă aş fi mărturisit că posed o piesă antică furată, ascunsă în valiza mea şi scoasă prin contrabandă dintr-o ţară unde nu intenţionam să revin vreodată. Ar fi fost posibil oare să mi se respingă cererea şi să fiu expulzat, extrădat sau judecat? Fără îndoială că cererea mea de a rămâne în Italia şi considerentele umanitare în evaluarea ei ar fi fost primejduite dacă mă implicam în vreun scandal. Mai mult, nu cunoşteam circumstanţele (posibil violente) în care necunoscuţii exportatori obţinuseră cartea, şi nici ce devenise destinatarul ei – cel care trebuia să o intercepteze la Roma – nu ştiam. Din pricina acestei stări de nesiguranţă n-am pomenit nimănui despre carte şi am început să o citesc.

Am menţionat mai înainte particularităţile de scris şi de limbaj folosite în manuscris; ele m-au făcut să socotesc problematică traducerea textului şi atunci m-am apucat să-l transcriu sub forma unei tălmăciri brute pe măsură ce citeam, pentru a urmări mai bine firul întortocheat al evenimentelor. Acolo unde textul era auto-referenţial, abrevierile deveneau inteligibile, la fel şi iniţialele ce desemnau diferite partide şi locuri. Dar câteva secţiuni mi-au rămas misterioase; de aceea am lăsat fraze latineşti netălmăcite, iar unele semne de întrebare sau rezumate conjecturale fac parte din traducerea mea. Aşa mi-am umplut după-amiezele de iulie şi august – înainte de a-mi începe studiile în toamnă – evadând, din existenţa mea îndoielnică şi suspendată în aer, într-o enigmă veche de patru sute de ani.

Într-una din zile, la 1 septembrie, când îndrăznisem pentru a doua oară să mă aventurez în stradă, am observat o maşinuţă bleumarin urmărindu-mă. Nu l-am putut distinge pe şofer, dar am ghicit imediat că proprietarii veniseră să ceară ceea ce le aparţinea. Din trei posibilităţi: să mă duc şi să relatez poliţiei toată povestea; să ascund cartea şi să risc o confruntare ori să predau marfa, nădăjduind să scap nevătămat, am ales-o pe ultima. Nu puteam să dispar, lucrul era imposibil din pricina statutului meu de rezident cu permis condiţionat. Deşi ţineam cu toată ardoarea să păstrez manuscrisul, din care vreo douăzeci de pagini captivante, cred, rămăseseră netraduse, frica şi disperarea au exclus celelalte două căi alternative. M-am înapoiat în grabă în camera mea din hotel pentru a constata că manuscrisul dispăruse, nu însă şi carnetele cu textul tradus, care rămăseseră acolo unde le pitisem.

Un şuvoi de evenimente m-a antrenat în anii următori: studii, conferinţe, cursuri de predat, scrierea unui mare număr de cărţi şi articole. M-am mutat de mai multe ori. Întâmplările din vremea şederii mele liminale la Roma mi s-au estompat în memorie, ca un interludiu oniric. De-abia în 1987 i le-am povestit asociatei mele, tânără savantă deja consacrată, cu care lucram la desăvârşirea unui proiect academic pentru un editor francez. La îndemnul ei am făcut cercetări în marile biblioteci din lume, îndeosebi la Biblioteca Bodleiană şi la Vatican – nicăieri nu am dat de urma unui astfel de manuscris.

Timp de trei luni, nu departe de oraşul Courmayeur, localitate la poalele Mont-Blane-ului, asociata mea şi cu mine am trudit asupra însemnărilor din vechile caiete, reconstituind un text ce din întâmplare îmi trecuse prin mâini în urmă cu cincisprezece ani. Ajutat de bunele cunoştinţe ale colegei mele în paleografie latinească şi în istoria religioasă a epocii, am împlinit segmentele nesigure ale lucrării prin comparaţii şi paralele conceptuale, lăsând textul să vorbească de la sine. Am descifrat literalismele şi am dres în mod sintetic sintaxa. Traducerea englezească rezultată finalmente nu era exactă – citate directe au fost înlocuite cu dialoguri parafrazate şi altele asemenea –, însă mesajul documentului se afla comunicat într-o limbă modernă.

***

Şi acum încă, multe întrebări rămân deschise; cum au putut să ajungă însemnările unui englez de la sfârşitul secolului al XV-lea – prima jumătate a celui de-al XVI-lea într-o colecţie românească – poate într-una dintre acele cunoscute biblioteci din Transilvania veacului al XVIII-lea? În mâinile cui se află în prezent manuscrisul? În fine, care este conţinutul ultimelor vreo douăzeci de file, probabil deznodământul ce urmează climaxului? Meditând la aceste necunoscute şi la altele, împreună cu colega mea – a cărei contribuţie la alcătuirea cărţii nu-i mai mică decât a mea personală – am decis să oferim textul cititorilor, însoţit doar de un scurt Post-scriptum istoric.

 

Courmayeur, 4 octombrie 1987

 

 

Lui Nikki Wiesner

 

Pe măsură ce anii trec, ochiul ţi se ascute şi razele lui disting ceea ce-a fost secvenţial din alcătuirea unui edificiu – sălaşul pe care acum mă pregătesc să-l părăsesc. Astăzi pot pătrunde şi ieşi din labirintul încăperilor care odinioară mă împresurau cu o fermitate zidită de emoţii copleşitoare. Circumspecţia erodează de bună seamă piscurile înalte ale senzaţiilor din trecut şi le risipeşte întocmai castelelor de nisip, după cum se ştie că dimensiunile obiectelor descresc pe măsură ce te îndepărtezi de ele. Sfidând năvala sentimentelor, un gând se încheagă cu suficientă forţă ca să-şi arunce umbra asupra mea, după patruzeci şi cinci de ani de îndoieli. Cu această spovedanie mă eliberez. Oare crima care îmi apasă sufletul a fost rodul propriei mele voinţe sau cel al destinului meu? Nu voi mai repeta întrebarea, dar las, formulând-o, ca o altă instanţă, superioară, să pronunţe verdictul. În acelaşi timp sunt convins că voi dezvălui aici o taină mare, nebănuită, a unor vremuri extraordinare.

 

Oxfordshire, 17 august 1539

 

 

 

Capitolul I – Descrierea originilor şocante ale situaţiei

 

Faţada luminoasă a bisericii Santa Maria Novella a fost prima minunăţie pe lângă care am trecut în seara sosirii mele la Florenţa. În mod curios, uliţele pietruite, goale, şi porţile pustii vădeau o dezolantă splendoare. Obosit de călătoria pe mare şi de lungul drum străbătut de la Pisa, priveam oraşul ca în vis, fără interes, lăsându-mă pe spate în şa. Martino, sluga mea, căută în zadar vreun paznic care să ne arate drumul, apoi ciocăni la câteva uşi care rămaseră închise. Undeva la un cat de sus o fereastră se deschise şi se trânti îndată la loc. Continuam să înaintăm călări prin liniştea misterioasă. Fluviul Arno îşi desfăşura panglica neagră ca onixul sub cerul de-acum întunecat.

În această solitudine am dat peste il campanile al lui Giotto, fantomatică dantelărie în marmură. Nu m-am oprit să privesc, la lumina unei torţe, porţile de bronz de la battistero, ale căror paneluri complicate prietenul meu Pietro degli Ecati le includea printre cele şapte minuni ale Florenţei. În schimb, am admirat dimensiunile vastului dom ce încununează catedrala durată de Brunelleschi cu trei sferturi de secol în urmă. Se întrezărea vag prin întunericul care cuprindea treptat văzduhul, ca epava unei corăbii prin pânza rară a aburilor înălţaţi din apă. Acelaşi prieten îl socotea, cu toată modestia, drept una din cele şapte minuni ale lumii.

În timp ce ne continuam drumul pe străzile devenite mai largi, am văzut cum cerul căpăta o tentă portocalie, iar o lumină care se răsfrângea pâlpâind pe turla înaltă a bisericii împurpura marmura sculptată, albită până atunci de lună. Au început să se audă voci, apoi o rumoare crescândă punctată de ţipete. Şi am văzut atunci un spectacol pe care cămara memoriei din creierul meu l-a păstrat pentru totdeauna.

O sumbră procesiune cu torţe, înfăşurată în haloul unui Ave monoton, întrerupt de vociferările şi convulsiile curioşilor înşiraţi în rânduri rare de ambele părţi ale drumului, se mişca spre noi şi dispărea la dreapta, în ceea ce am recunoscut mai târziu a fi labirintul uliţelor lăturalnice care duceau la Santa Croce. Cu prapuri, cruci şi alte însemne religioase păşeau în frunte grupuri de oameni în robe şi glugi uniforme, dar de culori diferite; între ei, bărbaţi despuiaţi până la brâu îşi flagelau ritmic spinările cu bice lungi, din fâşii de piele albă, acum înroşite de sânge. Era întâi un stindard mare cu o stea galbenă, purtând în mijloc chipul Sfintei Fecioare; urmau flagelanţii îndărătul unora în robe de în, având o cruce galbenă înscrisă în cercul roşu de pe piept. Apoi o lungă procesiune se înşira în spatele altui stindard, cu Isus răstignit pe o parte şi cu o stea roşie pe fond verde pe cealaltă parte. În timp ce oamenii defilau prin faţa mea, pedepsindu-se cu străşnicie pentru păcatul originar şi pentru altele comise pe parcurs, am văzut întipărit, pe mâneca stângă a sutanelor din pânză de sac, chipul Sfântului Dominic, dominat de o stea. Veneau alţii, îmbrăcaţi în negru şi sub flamuri negre, după care şirul flagelanţilor înceta; fără îndoială însă că ratasem cea mai mare parte a mohorâtei parade.

Am fost nevoiţi să descălecăm şi să mergem pe jos, alături de şuvoiul care se scurgea, şi astfel am dat colţul; în faţa noastră se întindea un spaţiu larg: Piazza della Signoria. Spre uimirea mea piaţa era plină de oameni, mulţimea având ochii îndreptaţi în direcţia opusă nouă, către un spectacol, după cum se părea. Privind şi eu într-acolo, am zărit un grup de bărbaţi de vârste diferite, printre ei călugări înveşmântaţi în negru, ale căror siluete se agitau în faţa unui rug imens în flăcări, înconjurat de alte câteva mai mici. Limbile de foc se înălţau ca un turn mişcător în văzduh, iluminând scena. L-am lăsat pe Martino cu lucrurile noastre la capătul unui pasaj îngust, populat cu siluetele întunecate, cu glugi, ale cerşetorilor şi mi-am croit cărare prin mulţimea de la margine, încercând să văd mai bine ce se petrecea acolo. Tocmai îmi lungeam gâtul ca să arunc o privire, când am simţit că am călcat pe ceva moale. Mi-am tras iute piciorul înapoi şi am aruncat o căutătură încruntată spre pietrele de pe jos, să văd ce putea fi: era o bucată de catifea făcută ghem, de fapt o rochie de catifea fină cu dantelă, abandonată printre cioburi de oale şi aşchii de lemn. Fumul ajuns atunci la nările şi la ochii mei purta arome de lemn de cedru, de cuişoare, de vin, ba chiar şi o undă de parfum; iată un rug cam costisitor, mi-am zis.

Nedumerit, mi-am croit drum prin mulţimea care scotea, cu intermitenţe, strigăte de neînţeles pentru mine şi am zărit un călugăr bătrân îndreptându-se spre rug cu o lăută în braţe; o aruncă în vâlvătaie, privind cu evidentă satisfacţie corzile-i plesnind şi topindu-se. O inspiraţie ritmică se stârni în gloată, oamenii începură să se agite şi să intoneze un infernal Dies irae, de nerecunoscut dacă vreo câteva voci deosebit de stridente nu ar fi rostit limpede cuvintele ameninţătoare. Alte glasuri, vai, răsunaseră – mi se spusese – pe vremea lui Lorenzo Magnificul, proslăvind frumuseţea femeii şi plăcerile puternice deşi efemere ale iubirii, în ambele sale aspecte, carnală şi spirituală. Ce fel de sfântă zi de căinţă e asta? am întrebat eu faţadele sclipitoare ale palatelor şi ale clădirilor publice care priveau nepăsătoare, din înălţimi, la mine şi la spectacolul desfăşurat în piaţă. Rămăşiţele înnegrite ale unui scaun sculptat zăceau lângă mine, laolaltă cu biete nimicuri, franjuri, ciucuri, panglici şi dantele pe jumătate distruse, încălţări desperecheate şi un căţel cizelat cu delicateţe în lemn şi aurit. Alături se vedeau împrăştiate tomuri rupte, cărţi de joc, evantaie, cioburi de oglindă, cutiuţe pentru farduri, cordele multicolore, o perucă blondă, jerpelită. Vâlvătăile roşii-portocalii făceau lemnele să trosnească; strălucirea lor puternică îmi împungea ochii, iar pojarul flăcărilor îmi pârjolea pielea. Pe furiş, am privit împrejur la feţele oamenilor care mă împresurau: unele arătau fascinaţie, altele – schimonosite de pâlpâirea flăcărilor – păreau nişte măşti sălbatice.

Participanţii la acest ritual de neînţeles, am observat, aplaudau jertfa pe care unii credincioşi o aduceau focului, sacrificându-şi bunurile proprii sau poate, mi-am zis, jefuite de la alţi proprietari. Nervos, m-am tras în umbră, frecându-mă în trecere de un omuleţ pipernicit ce căra un tablou înrămat, mai mare decât el, spre locul pârjolului. În urma lui veneau alţii cu carafe de parfum şi mormane de veşminte subţiri, strălucitoare, în braţe. La oarecare distanţă, pe un fel de podium aşezat între poarta impozantului Palazzo Vecchio şi loggia cu colonadă, se afla un călugăr solitar, cu faţa ascunsă sub glugă, adăstând în tăcere.

Mă cuprinse brusc neliniştea, pe care o simţii măcinându-mi măruntaiele din abdomenul inferior, acolo unde se întrepătrunde iraţionalul cu sufletul vegetativ. Eram obosit, nepregătit mai ales pentru un spectacol ca acesta, plănuit înadins pentru distrugere. Socotind că am văzut deja mai mult decât era necesar, am dat să mă întorc, când privirile mele au surprins în mulţime un chip cunoscut.

— Ei, te-ai convertit deja, scumpe prieten? mi se adresă Pietro degli Ecati, gazda mea florentină.

La vederea lui, panica mea s-a transformat în bucurie, de parcă aş fi ţâşnit nevătămat din burta unui balaur vărsător de foc.

— Petrus! am exclamat eu. Ce miracol că te-am găsit! Mă aşteptam să te aflu înfipt într-o ţeapă, în mijlocul acestui tumult!

— Am scăpat eu de foc până acum, Thomas, când făţarnicii îndreptau torţele împotriva bine-gânditorilor, nu a bine-îmbrăcaţilor. Nu mai suntem atât de primejdioşi, nu crezi?

— Nu ştiu ce să cred, dar sunt bucuros că mi-am lăsat straiele scumpe în Anglia, unde nu este lipsă de lemne de foc, ca aici.

Ne-am salutat în stilul nostru padovan, strângându-ne reciproc antebraţul drept, conform unui străvechi ritual de junctio dextrarum, născocit fie de soldaţii neînfricaţi ai lui Mithra, fie de către ereticii maniheeni; întorşi la Martino, l-am trimis repede, cu caii şi bagajul, spre locuinţa lui Pietro, pe care flutura drapelul – gonfalone – cu blazonul său: scara deasupra fluviului Arno. Am plecat şi noi, părăsind gloata care, după ce se agitase cu frenezie aidoma unui stol de lăcuste hămesite căutând pradă, începea să se împrăştie.

— De bună seamă, e lipsă de combustibil care să alimenteze fervoarea religioasă, comentă Petrus.

Mă aplecasem să culeg de pe drum un medalion sclipitor cu crinul florentin gravat pe el, când capul mi se lovi de ceva care cu o clipă în urmă nu fusese acolo. Era genunchiul osos, montat pe o gambă la fel de osoasă, pe care se sprijinea un trup cam deşelat – al unui tânăr novice, mi-am zis, întâlnind ţesătura scorţoasă a sutanei. Din pricina glugii lăsate pe ochi nu i-am desluşit trăsăturile feţei, dar o sclipire a dinţilor îmi sugeră că rânjea.

— Simţi ardoarea purificatoare a focului? întrebă omul.

— Da, conte Pico. Dar prea multă puritate este nefastă pentru noi, muritorii, răspunse Pietro.

— Prietene, aştept cu nerăbdare ca aripa serafimului să-mi mângâie obrazul, mai grăi personajul, dispărând în mulţime.

Şuvoiul uman se scurgea ca un fluviu, se desfăcea în pâraie ce păreau a desena intermitent modele complicate, uneori aproape regulate. Mă întreb cine poate desluşi aceste tipare aparent dezordonate şi dacă nu există – în mod necesar – o ordine mai înaltă în stările care nouă ni se par întâmplătoare din pricina complexităţii lor, cum sunt de pildă şănţuleţele de pe coaja copacilor sau ridurile pe chipul omului, formele norilor pe bolta cerului ori chiar vorbele şoptite de un străin. Dacă mult slăvita frumuseţe a femeii florentine (din păcate, niciun exemplar nu a supravieţuit până în zilele noastre!), ca şi farmecul campanilei lui Giotto cuprind în ele formule matematice adecvate care acţionează în taină asupra minţilor noastre, silindu-ne în mod necesar să le îndrăgim (în diferite forme, se înţelege de la sine), cu cât mai complicată trebuie să fie dezordinea urâtului! Şi totuşi, Paulus Venetus, excellentissimus philosophorum monarea, trecut în nefiinţă cu peste şaizeci de ani în urmă, cred, dar a cărui lucrare, Summulae logicae, constituie încă pentru cei din Padova îndreptarul de căpătâi, susţinea că ordinea (lucru dovedit matematic) este mai complexă decât dezordinea, deoarece şansa de a realiza ordinea din numărul aparent infinit de posibilităţi este mult mai redusă decât şansa de a înfăptui dezordinea. O fi adevărat; şi ce fascinant este să descoperi tiparele ascunse în miezul hazardului!

Am observat că Pietro dobândise un soi de pondere imaterială care îl făcea să pară nu numai sănătos fizic, ci şi altfel înfloritor, ca şi când anii scurşi îi dezvăluiseră taine neplăcute, dar puternice, iniţiindu-l în mistere împărtăşite de oameni mai înţelepţi şi mai influenţi decât el. Părul negru şi-l cârlionţase după moda vremii, iar mantia albastră şi-o încheiase cu şireturi aurite. Straiul acesta luxos, care îi cădea până la călcâie, era tocmai bun de dat focului, i-am spus eu. A râs cu satisfacţie şi s-a interesat cum a decurs călătoria, întreprinsă de altfel la chemarea lui, după ce la încheierea studiilor noastre la Padova ne despărţiserăm şi nu ne mai văzuserăm de vreo doi ani. Urmăream, fără să mă pot prea bine concentra, nişte istorii despre creşterea rolului său în puternica familie a bancherilor, despre studiile sale de astronomie şi despre alt subiect (la care făcuse aluzie şi în scrisorile sale), anume logodna cu fata iubită în mod statornic şi planurile lor pentru o căsnicie fericită. Nu pentru că stilul naraţiei lui n-ar fi fost strălucit, ori pentru că temele ar fi fost mai puţin interesante, dimpotrivă; dar gândul meu, atras o clipă de cuvântul magic Padova, rătăcea acum pe străzile oraşului spectral, cu imaginile lui depozitate în vastele spaţii memorative din creierul meu, regăsind întâmplările izbitoare ale vieţii mele timpurii şi încă agăţându-se, mă tem, de o fantasmă cândva plăcută mie, provocatoare însă de răni ale iubirii şi ale orgoliului la fel de greu de uitat pe cât de iertat.

— Ştii cine se află la Florenţa? îmi întrerupse Pietro reveria. Şi pentru că nu izbuteam să ghicesc, continuă: Marius Lombardus, Magister utriusque juris!

— Il Barocco?

— Chiar el.

Preţ de o clipă, din Padova mea spectrală se desprinse imaginea lui Master Lombardus în ţinută completă: ticălosul, afemeiatul care ne delectase multe din nopţile padovane cu pălăvrăgelile sale; pedantul, parfumatul, nebunul şi plicticosul Lombardus, atât de prefăcut încât merita cu prisosinţă porecla de Barocco, „perlă falsă”! Omul, cu toate defectele sale, îmi era drag, căci de el se legau amintiri din anii mei de studenţie.

Padova, în afară de aspectele ei pur intelectuale, pentru mine însemnase coborârea frumosului din sferele inaccesibilităţii sale abstracte, aducerea proporţiilor cereşti la nivelul unei superbe realităţi care – pe termen lung – s-a dovedit a fi prea terestră pentru gustul meu. Pentru Pietro, frumosul avea nume şi lăcaşuri pe care nu se sfiise să mi le dezvăluie, şi nu o singură dată. În van. Pentru mine, frumosul nu însemna altceva decât coborârea unei entităţi nefragmentate, strălucitoare. Ca lovite de trăsnet, unele obiecte, situaţii sau acţiuni din natură şi artă au fost investite cu misteriosul număr matematic, de aur, şi cu proporţiile frumosului. Foarte probabil că cele mai expuse unei astfel de lovituri sunt fetele şi femeile tinere, astfel încât mintea mea era capabilă să admire în ele adevărul etern pe care trupurile lor îl împărtăşeau temporar. La Padova, această delectabilă pogorâre depăşise de mult stadiul contemplării şi mi-am dat seama că explorarea dimensiunilor camuflate (şi – din prostie – nepermise) ale frumosului constituie una din acţiunile cele mai dătătoare de satisfacţii. Şi totuşi, descoperind că nu-mi provoca plăcere femininul fragmentat în toate femeile, ci mai curând cel concentrat nefragmentat într-una singură, n-am suportat adevărul dureros că ea îşi împărţea favorurile între mai mulţi admiratori. O, câte nopţi nu şi-a sacrificat Pietro ca să-mi deschidă ochii, explicându-mi cu tact că era spre binele meu să ştiu că relaţiile mele cu o anumită generoasă doamnă erau lipsite de viitor!

În cursul primei mele nopţi calde, florentine, descopeream o consecinţă amară a capacităţii memoriei mele: revenirea în ţinuturile sudice reînvia lucrurile legate de ele. Vagi aduceri aminte se adunau, se ridicau, luau forme, culori, sunete – sunetul vocii ei.

Nici trupul şi nici intelectul meu nu trăseseră vreun folos din starea de virginitate de care se bucuraseră înainte de a sosi la Padova. Şi, mărturisesc, pierderea dublei virginităţi a fost o operaţiune tulburătoare, dar uşoară, ale cărei consecinţe înfricoşătoare abia mai târziu mi-au devenit evidente. Lucrul s-a datorat, fără îndoială, caracterului clement şi benign al sufletului meu, care adesea m-a împins în situaţii nepotrivite cu judecata nealterată. Aşa m-am pomenit legat de o femeie a cărei moralitate eu însumi o socoteam condamnabilă şi al cărei statut în ochii altora nu se deosebea mult de cel al unei prostituate, chiar dacă una neobişnuită. Şi tot aşa, m-am cramponat de o doctrină ce părea complet străină facultăţilor mele raţionale şi care mai târziu – când am devenit adeptul ei înflăcărat – li s-a părut la fel tuturor oamenilor, modeşti sau influenţi, care mă înconjurau în mediul meu de-acasă, şi aceasta spre nefericirea mea: averroismul.

Astăzi am dobândit o vrednică pace sufletească, iar deosebirile îmi apar ca diferite aspecte ale unităţii. Din păcate, majoritatea oamenilor se bucură de aceste deosebiri într-o măsură care, cu vorbele Sfintelor Scripturi, i-ar putea face chiar să-şi jertfească vieţile cu fanatism pentru o iota. Acum pentru nimic în lume nu l-aş mai apăra pe Averroes şi pe nimeni altcineva. Dar în acele zile clocotitoare eram atras mereu în dispute inutile, şi am mers până acolo încât am devenit mândrul purtător al cicatricelor semnificative, deşi superficiale, dobândite în dueluri intelectuale care adesea se transformau în înfruntări de alt soi. Din fericire, nici eu şi nici adversarii mei nu mânuiam bine spada, altminteri nu m-aş mai găsi aici să vă istorisesc această neobişnuită poveste.

Nicoletto din Vernia, profesorul nostru, nu era de bună seamă un cărturar nemaipomenit, dar a meritat cununa de martir îndată ce Barocius, episcopul de Padova, l-a declarat eretic şi l-a ameninţat cu excomunicarea. De aceea, la prelegerile omuleţului nostru amfiteatrul era plin până la refuz de studenţi care se sufocau din pricina înghesuielii şi se luptau din răsputeri să tragă o gură de aer. Pietro şi cu mine nu lipseam de la lecţiile lui de medicină, în cadrul cărora expunea solidele teorii ale lui Averroes, precum şi multă astronomie. Acum, numai imaginea lui Nicoletto îmi mai apare din ungherele memoriei. Ceea ce preda el nu se deosebea prea mult de expunerile altor profesori şi totuşi, ce consecinţe! Astăzi ei susţin că Averroes nu predicase niciodată doctrina adevărului dublu.

Totul a început cu chestiunea Intelectului Unic, acum mai rebarbativă ca oricând pentru mintea mea. Dacă sufletele noastre conţin imaginea Intelectului la care participă din plin, este oare îndreptăţită socotirea lor ca entităţi separate? Bineînţeles, afirmau aceia a căror autoritate nu am contestat-o vreodată, de la propriu-mi părinte până la Browne, vicarul catedralei din Oxfordshire, care îmi explicase cândva în latineşte că sufletul meu este individual nemuritor şi va aştepta, în chinurile iadului sau bucuriile raiului, resurecţia trupului meu ce va să vie. Eu încă mai socot grosolană această doctrină. Pe atunci însă ea făcea parte dintr-un strat de convingeri intime, din cele atât de înrădăcinate încât ai zice că smulgerea lor ar anihila personalitatea cuiva, şi de aceea o apăram împotriva otrăvii perfide a teoriilor lui Averroes.

Pietro era un bărbat cu vederi la modă. El îl înţelegea pe Averroes şi nu mai punea întrebări. Totul avea o noimă. Toţi îl urau pe Barocius, toţi îl iubeau pe modestul dascăl cu ochelari Nicoletto, a cărui inteligenţă nu constituia pentru nimeni vreo primejdie. Unele doamne bogate şi independente, în al patrulea deceniu de viaţă, participau la prelegerile lui. Nicoletto era progresist; dar asta pentru mine nu prezenta vreo importanţă. Pe mine mă interesa dacă după moarte Pietro, eu şi oricine altcineva deveneam una; perspectiva, am mai spus-o, mi se părea cât se poate de respingătoare, ceea ce de fapt incita o atracţie irezistibilă în mine şi îmi provoca un conflict interior care a fost rezolvat numai de un vis formidabil. M-am văzut, în vis, dispărând într-un soi de arbore genealogic infinit. Străbăteam cărări care la un moment dat se bifurcau; şi indiferent de poteca pe care o alegeam şi pe care păşeam, mergeam în fiecare clipă pe aceeaşi cărare. Cum aş putea descrie groaza stârnită în mine de visul acesta? Cărările erau persoane diferite. Şi totuşi ele deveneau una şi aceeaşi de îndată ce, sosit la o răspântie, coteam la dreapta sau la stânga. Îmi ziceam: cărările se vor lărgi de vreme ce se presupune că trebuie să ajung la capăt. Şi totuşi ele nici nu se lăţeau şi nici nu se îngustau, ci rămâneau aceleaşi, pe când eu dizolvam. A doua zi i-am mărturisit lui Pietro că devenisem averroist. Că nu mai cred în basmele despre învierea trupească. Puteam percepe unitatea tuturor lucrurilor. (Ceea ce m-a ajutat considerabil să-mi lecuiesc rănile provocate de dragoste, deoarece fiind una cu iubita mea, mi-am dat seama că, de fapt, eu am comis ceea ce atunci mi se păruse a fi crima ei de neiertat. Dar oare cine ar putea fi atât de mărunt la suflet ca să condamne pe vecie o fire exuberantă?)

Intelectul Unic, această unitate a tuturor lucrurilor, nu părea să fie consecinţa cea mai revoluţionară a averroismului meu. Şi nici chiar eternitatea lumii. Cât priveşte viaţa intelectuală şi materialitatea trupurilor din sferele cereşti, toţi împărtăşesc, mi se pare, poziţia platonismului. Ceea ce conta pentru mine cu adevărat era doctrina înfricoşătoare a adevărului dublu.

Adevărul dublu nu înseamnă că există un adevăr al teologiei şi altul al ştiinţei şi că ele se pot contrazice, aşa cum cred toate spiritele induse în eroare; ci înseamnă că Dumnezeu este liber accepte sau respingă – aşa cum îi e voia – regulile pe care El însuşi le-a statornicit. După cum se manifestă în lume, Dumnezeu este ordine, legitate, limitare; şi totuşi, ca potenţialitate absolută, El e liber să aleagă întâmplarea. În lume – în Soare, stele, flori, pietre, femei –, Dumnezeu e frumosul proporţionat cu stricteţe; în El însuşi însă, Dumnezeu, fiind dezordine oarbă, e urâţenia înspăimântătoare! De aceea nu am încetat să mă întreb, spuneam, dacă nu cumva urâtul are tipare mai subtile decât frumosul, tipare încă nedescoperite de mintea omului nici ca entitate individuală, nici ca manifestare aparentă a cugetului colectiv doar.

Pentru scurt timp imaginile vii din memorie, colorate de emoţii, au predominat asupra lumii înconjurătoare în asemenea măsură, încât am pierdut o parte din vorbăria lui Pietro. Dar iată că am fost silit să las cortina asupra scenariului meu lăuntric şi să aplec urechea la întrebarea pe care mi-o punea el cu insistenţă:

— L-ai văzut?

— Pe cine?

— Pe călugărul acela maniac; ori poate terminase predica la sosirea ta?

— Care călugăr?

— Girolamo Savonarola, stareţul de la San Marco, perfid prezicător al iminentei noastre pieiri. A venit la noi de la Ferrara, acum câţiva ani, după ce trecuse pe la mânăstirea San Domenico, la Bologna. El şi adepţii săi fanatici anticipează cu mare plăcere sfârşitul civilizaţiei noastre. A prezis moartea lui Lorenzo de’ Medici şi a regelui Ferdinand al Neapolelui; şi, bineînţeles, a papei Inocenţiu, iar acum prevede propriul nostru sfârşit. Dar ştii care-i partea amuzantă?

— Chiar nu mi se pare nimic amuzant!

— Şi totuşi. Tot ce a prezis s-a adeverit! Iar sfârşitul va veni o dată cu invazia prea tânărului şi neastâmpăratului său aliat, regele Carol al Franţei, şi fratele Girolamo va profita imens de pe urma lui, te asigur. În biserică descrie Judecata de Apoi cu imagini apocaliptice ale pedepselor pentru păcătoşii care s-au împodobit ori şi-au împopoţonat locuinţele, au citit cărţi satanice ori s-au desfătat privind tablouri voluptuoase, indecente. A silit jumătate din Florenţa să postească şi să se pocăiască. În seara asta tocmai ai dat peste una din veselele lui procesiuni.

— Şi te aştepţi într-adevăr la o invazie?

— În câteva luni, cred. Încordarea a crescut foarte mult în oraş. Lucruri pe care nimeni nu şi le-ar fi închipuit posibile au devenit întâmplări obişnuite. Mulţi negustori îşi trimit familiile la ţară. Nevestele şi fiicele îşi caută adăpost la mânăstire nu doar din pricina armatei franceze, ci şi din cauza atacurilor lui Savonarola şi-ale ciracilor săi. Vrajbe şi duşmănii fierb pe tăcute şi tind să izbucnească. Şi însăşi viaţa comunităţii mele, a „diabolicilor filosofi”, este ameninţată. După scandalul iscat de cărţulia lui Ficino ne-am dat seama între ce limite ne putem aventura. Ficino a scăpat ajutat de Lorenzo, iar moartea acestuia a însemnat o imensă pierdere pentru noi; nu numai pierderea unui binefăcător, ci şi a puterii noastre. Acum suntem nişte păgâni anacronici într-o lume insensibilă la forţele din jur, aflate de fapt în spatele închipuirii multora.

— Care-i povestea lui? Şi mesajul?

— Păi, să vezi. Astăzi a rostit o predică dintre cele mai delirante iscodite de om sau de diavol. A spus că vede sabia Domnului atârnând deasupra oraşului Florenţa, foamete, furtuni îngrozitoare, molime, războaie şi inundaţii abătându-se asupra ţării. O cruce neagră şi alta de aur s-au înălţat din colţuri diferite ale pământului: prima de la Roma, vestind mânia Domnului, a doua, scăldată în raze, de la Ierusalim, îndemnând omenirea să se pocăiască. Şi a urlat: „O, cetate păcătoasă! Căieşte-te cât mai e timp! Nu zăbovi, ci pune-ţi straiele albe ale purităţii, căci mai târziu nu va mai fi vreme de mustrare!” Iar cine nu îşi va îndrepta faţa către crucea de aur va fi bătut de Dumnezeu cu ciumă şi alte molime şi cu războaie, pentru că duşmanul va pogorî din Alpi cu oastea ca o hoardă de lăcuste. Apoi a susţinut că Dumnezeu l-a trimis spre oameni, să le spună că îi aşteaptă pieirea – şi mai că-mi vine să-l cred! Căci de când s-a ivit aici lucrurile au început să meargă prost, iar el îşi dă seama bine care e situaţia.

— Ce vrei să spui?

— Unii zic (acum glasul lui Pietro pierdu orice urmă de ironie, ca şi când s-ar fi referit la opinii reputate) că el e Diavolul, căci acesta are puterea de a prevedea evenimentele. Alţii pretind că e Anticristul din Apocalipsă. Eu nu ştiu ce să cred. Pare să aibă o putere nefirească, uriaşă, de influenţare a minţii sărmanilor cetăţeni florentini. Unii, chiar persoane educate precum… Nu ştiu ce să mai cred, şovăi! Nu aparţin nici unei partide…

Cuvintele rostite sunau ca o scuză pentru sine mai curând decât pentru mine, căci eu nu aveam nevoie de vreuna. Era cât se poate de ciudat să vezi că Pietro nu ştie sau nu crede că ştie totul. Era schimbat şi nu ştiam dacă să-l felicit sau să-i exprim regretele mele. Situaţia părea teribil de ambiguă, ca şi când un val de prudenţă îi alterase firea în asemenea grad, încât începeam să jinduiesc după vechea-i infatuare ca după garanţia identităţii lui.

— Şi cum, am întrebat eu, toate lucrurile astea scandaloase se petrec fără niciun fel de împotrivire?

— Se pare că nimeni nu opune rezistenţă, cu excepţia regretabilă a unora numiţi compagnacci, care fac glume dubioase la adresa călugărilor şi pun paie pe foc, aţâţând deopotrivă norodul şi pe oamenii lui Dumnezeu.

Înaintând lent, cu dese popasuri, am ajuns la râul în apele căruia luna argintie se vălurea şi aluneca tăiată în două de o barcă lunguiaţă; se desluşeau acolo două siluete întunecate, chircite. Urletul unui câine de pripas se auzea undeva pe malul râului, în jos. Am trecut pe lângă un leu de bronz şezând maiestuos pe soclul său.

— Acesta-i Marzocco, grăi Pietro. A trăit în urmă cu două sute de ani, când lucrurile nu prea se deosebeau de ceea ce avem acum. Nu-s sigur dacă mai trăia când trupele franceze au invadat şi au distrus cetatea. Un festin de neuitat: au jefuit, au violat, au ucis… Iar asta a durat câteva săptămâni! Am citit în cronici. Ştiu că ar trebui să tac de vreme ce un strămoş al meu era partizanul regelui Franţei şi a fost omorât de el pentru că s-a răzvrătit. Dar, cine ştie? Poate că a fost o greşeală nevinovată.

Am păşit pe Ponte Vecchio. Trecătorii se scurgeau în ambele direcţii, pe lângă noi. Pietro privi gânditor spre câteva stele întrezărite prin aburul rar al ceţii.

— Mă bucur că ai venit, Thomas, zise el cu voce şoptită. Multe întâmplări au loc chiar acum şi multe altele se vor petrece. Tocmai făceam nişte calcule – o excelentă nouă tabelă a coordonatelor planetare a ajuns în mâinile mele, o corecţie oarbă a lui Ptolemeu, şi aproape că nu-mi vine a crede…

Apoi evenimentele s-au desfăşurat cu o repeziciune paralizantă. Ulterior mi-am spus adesea că aş fi putut interveni, că aş fi putut face ceva, iar simţământul de vinovăţie m-a chinuit ani lungi. Dar oare ce aş fi putut face?

Pietro se încovoie brusc şi icni, iar un trecător cu pelerină – la stânga lui – se aplecă să-l sprijine, după cum mi se păru. Totul s-a petrecut repede, n-am desluşit trăsăturile străinului care a părut să ne dea ajutor. Dar când acesta s-a îndepărtat, prietenul meu s-a prăbuşit la pământ. L-am strigat pe nume în timp ce mă lăsam jos, lângă el. Nu am primit răspuns. Avea ochii larg deschişi. Respiraţia-i şuierătoare îmi izbi faţa cu un aer fierbinte emanat din plămâni şi amestecat cu un snop de picături de lichid lipicios, întunecat. I-am întors trupul şi am văzut plăselele lucioase ale cuţitului înfipt sub jiletcă şi rana din care ţâşnea un şuvoi de sânge.

Pietro se lupta să tragă aer în piept. În timpul condensat, străinul părea dispărut de secole în mulţimea pe care o vedeam perindându-se ca prin vis, cu oameni aruncând priviri curioase sau îngrozite. „Pietro!” l-am chemat din nou cu deznădejde; apoi către trecători: „Ajutaţi-mă!” Totul mi se părea ireal, ca un vis urât din care aşteptam să mă trezească din clipă în clipă mângâierea blândă, răcoroasă a mamei; să-i văd chipul aplecat ocrotitor asupra mea, ca odinioară în Oxfordshire, izgonind piaza-rea până la sfârşitul zilelor mele.

Cu ochii închişi, Pietro şopti cu greutate: „ «Cele Trei Graţii»… Ia seama la ce ţi-am prezis…” Încercă, dar nu izbuti să-mi întindă pumnul, care-i căzu greu pe pavaj. O femeie cu figură asimetrică şi nas ascuţit se opri şi, cu voce plângăreaţă, vesti tulburătoarea prezenţă a morţii pe pod.

Înainte de a sări în picioare pentru a face încercarea zadarnică de a-l urmări pe asasin, am apucat mâna prietenului meu. În palmă strângea un inel. Avea o piatră preţioasă verde care sclipi sub razele lunii. Am desluşit înscripţia:

 

 

 

 

Capitolul II – Despre secretul Celor Trei Graţii

 

În dimineaţa următoare, când m-a trezit Martino, discul unui soare obosit se înălţase mult deasupra orizontului, iar razele filtrate prin pulberea fină, aurie, dădeau o strălucire aparte lucrurilor înconjurătoare. Mi se oferise o odăiţă plăcută, cu ierburi aromate atârnând de grinzile tavanului, dar noaptea n-am putut închide ochii. Slugile îşi jeleau stăpânul mort, dar şi viitorul lor, incert de-acum. Doi ofiţeri tuciurii, de la Podestà, precum şi un membru nervos al Consiliului de Siguranţă îmi puseseră tot felul de întrebări. La toate aceste motive de nesomn se adăuga foamea care îmi măcina măruntaiele şi pe care nimeni, nici chiar eu, nu se gândea să o potolească în acele împrejurări.

Un timp, după cum am izbutit să deduc din discuţia lor desfăşurată alert într-un dialect florentin din cele mai puţin elegante, ofiţerii cumpăniră dacă să mă ducă la Podestà pentru un interogatoriu suplimentar, reşedinţa şefului justiţiei şi al armatei aflându-se într-un turn numit Bargello. Însă în cele din urmă renunţară la ideea asta şi plecară – mult după miezul nopţii, judecând după poziţia stelelor pe bolta cerească –, lăsând în urmă o duhoare de cai şi bălegar.

Dezorientarea care mă cuprinse la trezirea forţată, după poate nicio oră de somn tulbure, se transformă în iritare când Martino mă anunţă că un tânăr agitat – care a refuzat să-şi spună numele – mă aştepta jos. Încă sub influenţa imaginilor de coşmar care îmi bântuiseră mintea peste noapte, m-am îmbrăcat şi am coborât în salon să-l văd.

Omuleţul cu capă şi ciorapi negri nu părea, judecând după rotunjimile trupului, să aibă mai mult de cincisprezece ani. Faţa sa, sub şapca de paj, era neobişnuit de blondă, iar gâtul subţirel i se pierdea într-o vestă elegantă de catifea cu volane verzi, împodobită cu bumbi de aur. Nefiresc de delicat, ca o figurină glazurată, această fiinţă omenească ce emana prospeţime era învăluită într-o aură irezistibilă de neajutorare inconştientă. Deşi îl vedeam pentru întâia oară, am resimţit, printr-un şoc favorabil, atracţie pentru acest vizitator.

Îmi vorbi într-o latină cursivă, cu voce joasă, uşor voalată, destăinuindu-mi că este Vittorio, fratele vitreg mai mic al celui răposat; pornise la drum fără zăbavă, de la vila de vară a familiei, din nordul oraşului, de cum aflase de nenorocirea petrecută. Vizibil tulburat, cu ochii cenuşii neliniştiţi înotând în lacrimi, îşi încleştase pumnul înmănuşat pe plăselele unui soi de hanger spaniol bătut cu nestemate, care-i atârna inutil la şold. Aspectul său general nu era neapărat ostentativ, dar dacă îl examinai mai atent îţi dădeai seama că, totuşi, depăşea limitele ţinutei sobre admise de legile Republicii Florenţa chiar şi în vremuri de îngăduinţă religioasă.

Cu cât insista tânărul să-i dau detalii despre cele întâmplate pe Ponte Vecchio, cu atât inima nu mă lăsa să-i vorbesc despre crima făptuită la rece, profesional. Este posibil să fi bâiguit ceva despre o greşeală, căci îmi venea greu să cred că un inofensiv astronom şi bancher de ocazie cum era Pietro putuse deveni victima unui asasinat executat cu atâta precizie. Durerea, epuizarea nervoasă şi şocul s-au împletit şi m-au copleşit, cufundându-mă iar într-o stare de descumpănire pe care tânărul o interpretă greşit drept reticenţă.

— Dacă Dumnezeu îi tolerează pe ucigaşii lui, oamenii trebuie să-l răzbune! zise el cu hotărâre fermă.

Cuvintele aspre, rostite cu glasul său puţin răguşit, mă nelinişteau şi într-alt fel. Pietro fusese companionul iubit al tinereţii mele şi-acum, vai, Doamne, aveam să-i purtăm trupul pe ultimul drum; dar nu puteam să mă las pe negândite atras într-o vendetta, în locul unde singura persoană pe care mă puteam bizui căzuse pradă unui atentat în chiar seara sosirii mele. Un tânăr cu spirit năvalnic, cum era cel din faţa mea, pusese deja la cale, de bună seamă, un plan sinucigaş de răzbunare. Şi totuşi, împotriva bunului simţ care mă îndemna la prudenţă, depistam crescând în mine un irezistibil sentiment de compasiune pentru el.

— A fost un singur ucigaş, lucrul acesta îl pot afirma, i-am spus eu cu tot calmul de care eram capabil. Încercam să-mi stăpânesc neliniştea provocată de un fluid invizibil emanat de persoana lui, afectându-mi nervii şi gândurile ca un străin care ţi-ar pătrunde fără permisiune în locuinţă şi-ar începe să-ţi rearanjeze obiectele familiare într-o ordine diferită.

Mi-am încrucişat braţele, am oftat şi mă pregăteam să recapitulez declaraţiile făcute în urmă cu doar câteva ore în faţa reprezentanţilor Republicii, când el mă întrerupse cu nerăbdare:

— Păstraţi-vă părerile, dumneavoastră nu ştiţi nimic! Şi, cu glas şoptit: V-a spus ceva Pietro înainte de a-şi da sufletul?

Am şovăit, înclinând să tac. Nu doream ca un băieţaş să fie implicat în această afacere mai mult decât voiam să fiu amestecat eu însumi. Mi-am lăsat ochii în jos, pironindu-i pe podeaua parchetată. Ce picioare mici avea! Povestea asta de intrigă şi violenţe nu se potrivea deloc cu o fiinţă atât de fragilă şi neajutorată. Totuşi ceea ce îi lipsea tânărului era forţa brută, nu hotărârea încăpăţânată.

— Veniţi cu mine, făcu el brusc şi apucându-mă de braţ mă împinse către capul scării. Trebuie să discutăm între patru ochi.

M-am împotrivit cumva, ştiind că oricum nu exista pericolul ca discuţia noastră în latină să fie înţeleasă de slugi. Pe lângă asta, detectam, venind dinspre persoana lui, ceva provocator pentru mine, ceva care într-un spaţiu redus putea deveni intolerabil, ceea ce nu eram dispus să accept ca idee şi cu atât mai puţin să experimentez. Dar fără să fi făcut un pas (aşa mi s-a părut), m-am trezit într-un salon de la etaj, iar însoţitorul meu închise uşa după el. O adevărată panică mă invadă văzându-l că îşi descheia straiele şi mi-am holbat ochii, pur şi simplu, când scoţându-şi bereta îşi scutură capul, lăsând pletele de un blond închis să i se reverse pe umeri. Am recunoscut-o fără greş pe frumoasa adolescentă al cărei portret în miniatură îl văzusem pe masa lui Pietro, la Padova: Vittorio era de fapt Vittoria Pitti, impetuoasa tânără pe care Pietro o admirase cu înflăcărare şi cu care mai apoi se logodise. Ceva înfricoşător se desprindea – vizual sau auditiv, n-aş putea spune – din cuvintele ţâşnite în încăperea cenuşie a conştiinţei mele: logodită cu un mort! M-am înclinat în semn de scuză, încurcat şi perplex.

— Mă bizui pe discreţia dumneavoastră, nobile gentilom, şi nădăjduiesc că nu veţi dezvălui nimănui prezenţa mea aici, grăi tânăra fată. Chiar dacă nu aş aparţine familiei Pitti, simplul fapt că sunt femeie mi-ar primejdui viaţa. Cetatea mea, care nu de mult era socotită Noua Atenă, astăzi pare stăpânită de forţele întunericului. Un duh rău s-a ivit şi a stârnit în gloate instinctele josnice împotriva a tot ce e frumos, nobil şi spiritual. Aceste forţe acţionează în numele lui Dumnezeu, însă îl slujesc pe zeul infernal al învrăjbirii oamenilor. Dacă eşti femeie te vor lapida, pentru că stârneşti pofte necurate cu trupul tău lasciv; dacă eşti străin te vor omorî, suspectându-te că nu eşti creştin sau că eşti cămătar evreu. Sunt convinsă că l-au ucis pe Pietro pentru că li se împotrivea şi cunoştea multe taine de-ale lor. De aceea vă conjur să-mi răspundeţi ca prieten al lui şi al meu: v-a spus ceva noaptea trecută? V-a dezvăluit vreun fapt? Multe vor depinde de răspunsul dumneavoastră!

Ceea ce ascunsesem ofiţerilor de la Podestà şi omului Siguranţei de stat i-am destăinuit ei şi i-am dat inelul cu smarald pe care iubitul ei mi-l încredinţase înainte de a trece dincolo. Am cercetat împreună simbolurile gravate subţire în piatra limpede: reprezentau pe Venus, Soarele, Jupiter şi semnul Libra sau Balanţa. La mijloc era săpată cifra şapte. I-am citat şi straniile cuvinte rostite de Pietro după ce fusese înjunghiat, aşa cum mi le aminteam: „Cele Trei Graţii… Ţine seama de prezicerile mele!…”

I-am mărturisit că tot ce se întâmplase depăşea limitele înţelegerii mele. Vittoria privi gânditoare inelul şi murmură:

— Ei bine, iată Cele Trei Graţii!

Apoi mi-a explicat că marele platonician Marsilius Ficinus, pe care trebuia să-l întâlnesc chiar în seara aceea dacă totul se desfăşura cu bine, dăduse numele de Cele Trei Graţii celor trei planete faste: Soarele, Jupiter şi Venus. Iar discipolul său, contele Pico della Mirandola, îşi luase Cele Trei Graţii drept blazon, fapt pentru care Ficinus îl gratificase cu multe alte titluri asemănătoare, plăcute şi preţioase, ca de pildă comes Concordiae, cu alte cuvinte conte al micii sale proprietăţi Concordia, precum şi companion al Armoniei, adică al Celor Trei Graţii.

— Însă acum Pico, adăugă ea, ignoră orice armonie şi a devenit prietenul principalului personaj ce seamănă discordie în vremurile noastre, călugărul Girolamo Savonarola, Ordinis Praedicatorum. Aşa Pico şi-a trădat tovarăşii pentru a dobândi privilegiul, cu adevărat unic, de a fi profetul Anticristului.

I-am spus că şi Pietro îmi menţionase ceva de felul acesta.

— Dar de ce să apară Anticristul tocmai la Florenţa?

Vittoria părea că nu pricepe ce am spus, apoi îşi dădu seama, se îmbujoră şi îmi corectă latina; bănuiesc că greşisem undeva, dar nu am apucat s-o întreb unde, căci mi se adresă cu fermitate:

— Străine! Nu înţelegi că dintre toate cetăţile de pe lume Florenţa a fost aleasă să devină Noua Atenă şi Noul Ierusalim totodată? Ai întâlnit undeva, pe întregul cuprins al orbis terrarum, un colţişor care să se poată lua la întrecere cu cetatea noastră în splendoare, dar şi în fervoare religioasă? Este un adevărat miracol, prevăzut şi de străbunii noştri, îndeosebi de marele Cosimo de’ Medici, care a strâns averi imense şi le-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, cel al tuturor naţiunilor şi religiilor. Suntem împresuraţi de oameni sordidi, rudes, inculti et barbari! Suntem farul ce străluceşte în noaptea epocii noastre! De aceea şi sfârşitul va începe aici, ori dacă forţele răului vor fi înfrânte, aici se va naşte o nouă eră de glorie şi pace!

Confruntat cu o asemenea exaltare patriotică, am asigurat-o că nu mă îndoiesc defel de grandoarea, trecută şi prezentă, a Republicii ei. De fapt, în puţinele ore scurse de la sosirea mea fusesem deja martorul splendorii şi fervorilor cetăţii. Socotind potrivit să schimbe subiectul, fata privi lung inelul din palmă.

— Ciudat că Pietro nu mi-a arătat niciodată inelul. Trebuie să existe o legătură între prezicerile lui şi mesajul ascuns în inel.

I-am spus că sunt de aceeaşi părere, dar în sinea mea înclinam să dau smaraldului o importanţă încă mai mare decât îi acordase Vittoria. De fapt, se spune că smaraldul e una dintre cele douăsprezece pietre preţioase pierdute de Afrodita în nordul Sciţiei, unde Arimaspi se află în luptă cu grifonii. Cu alte cuvinte, smaraldele îşi au sorgintea în Hyperboreea, ţinutul miraculos unde fiinţe nemuritoare vieţuiesc în fericire veşnică. Posesorul unui smarald devine mai cast, mai pur, mai curat la suflet şi mai graţios. Smaragdus viret pre omnibus rebus virentibus. Illi peroptimi sunt lapides quos visus penetrat et de quorum fulgore vicinus aer virore cernitur et quorum viror non obfuscatur sole vel lucerna vel umbra.

Fără să-mi dau seama, recitasem cu glas tare acest pasaj dintr-un lapidariu ce conţinea descrierea a şaizeci şi şapte de nestemate, memorat de mine nu demult împreună cu alte lucruri folositoare legate de ştiinţa modernă. Vittoria părea să încline însă către alt soi de tradiţie, care suna franţuzeşte urechilor mele.

— Aşa cum grăieşte Sfântul Ioan Evanghelistul, smaraldele îşi au originea în paradis şi sunt păzite de grifoni, fiinţe înaripate, jumătate vultur-jumătate leu. Arimaspi au purtat războaie înverşunate cu grifonii, pentru smaralde. Dar versiunea asta trebuie interpretată alegoric: Arimaspi sunt profeţii, patriarhii şi apostolii care luptă pentru integritatea credinţei, împotriva necredincioşilor şi a demonilor reprezentaţi de grifoni.

— Îmi puteţi numi, în ordine, primele douăsprezece pietre preţioase, înţelept dascăl? am întrebat-o eu.

— Însuşi Dumnezeu le-a stabilit numele şi ordinea: sardiana, topazul, smaraldul, rubinul, safirul, jaspul, liguriul, agata, ametistul, crisolitul, onixul, beriliul. Iar Sfântul Ioan, care a văzut tainele paradisului în forma cetăţii Ierusalimului, zidită pe temelia a douăsprezece pietre, le-a numit şi le-a înşirat aşa: jaspul, safirul, calcedoniul, smaraldul, sardonixul, sardiana, crisolitul, beriliul, topazul, crisoprasul, iacinta şi ametistul.

De nu ar exista atâta lume înclinată să bârfească şi să ponegrească, mi-aş exprima măcar o minusculă parte din uimirea provocată mie atunci de această fiinţă înzestrată de Dumnezeu cu atâta nestăvilită frumuseţe spirituală şi trupească. Într-adevăr, avea inima cutezătoare şi miloasă, deşi uneori era pripită şi impetuoasă; poseda înţelepciunea unui savant şi avea judecata mai sănătoasă decât a unui sfetnic. Cu adevărat, mi-am zis eu atunci, oraşul care găzduieşte asemenea comoară trebuie să fie Noul Ierusalim; dar cetatea care ar fi pus-o în primejdie merita să fie trecută prin foc şi sabie.

Revenind la inel, mi se părea că nu ne foloseşte prea mult faptul că smaraldul era nestemata ce o reprezenta pe Venus şi că Venus era una dintre Cele Trei Graţii. Împletirea acestor elemente, smarald, Venus şi Libra, semn venusian al zodiacului, o indica fără greş pe zeiţa vieţii prin iubire şi a tot ce este sau devine verde. Am întrebat-o dacă era horoscopul lui Pietro sau al ei, dar ea a negat şi a adăugat:

— N-avem încotro, trebuie să căutăm dezlegarea enigmei în biblioteca lui Pietro.

Am luat-o înainte pe coridor, să mă asigur că nimeni nu-l vedea pe tânărul cutezător urcând cu mine scara în spirală a turnului. Treptele de piatră se terminau în faţa a trei uşi scunde, de lemn.

— Pe care o alegem? întrebă Vittoria zâmbind uşor.

— Aş deschide-o pe cea din mijloc, am opinat.

— Şi ai zbura direct în Arno! Iar dacă ai păşi pragul din stânga ai pica în haznaua latrinelor. Singura uşă bună e cea din dreapta.

Deschise uşa din dreapta cu două chei pe care le căută în cutele vestei sale înfoiate; am intrat într-o mică bibliotecă circulară. A împins canatul în spate cu o forţă mai mare decât era necesar, iar mâneca ei tivită cu mătase mi-a atins haina cu un foşnet uşor.

Tavanul era prevăzut cu ferestre cu geamuri transparente care costaseră probabil o avere. Prin ele Pietro putea contempla în fiecare noapte cerul înstelat, fiind însă în schimb nevoit să îndure zăpuşeala zilei. Pereţii erau căptuşiţi cu rafturi de abanos încărcate cu volume palide în pergament, austere şi cumva intimidante. Cercul rafturilor era întrerupt în cele patru puncte cardinale de ferestre pătrate în faţa cărora se afla câte o măsuţă, tot de abanos. La picioarele a trei din cele patru mese se vedea câte o lacră plină cu cărţi; un jilţ sculptat era aşezat la masa dinspre apus, pe care trona un astrolab de alamă, alături de o sferă sclipitoare. Chiar în centrul încăperii un soi de ceas solar complicat fusese aşezat pe un suport cilindric. Vittoria se opri, nemişcată, cu trupul parcă suspendat, ca un tablou în două dimensiuni susţinut doar de o voinţă tainică, supranaturală, ce i-ar fi împiedicat prăbuşirea. M-am străduit să-mi stăpânesc lacrimile; toate aceste instrumente ale unui astrolog de profesie, aranjate cu grijă prin încăpere, fuseseră până nu de mult o prelungire vie a minţii lui Pietro. Acum ele zăceau părăsite, neînsufleţite. Am simţit această schimbare produsă în natura lor ca pe o lamentaţie perceptibilă, lacrimae rerum.

Vittoria se duse în tăcere la fereastra dinspre apus şi începu să se uite prin nişte hârtii stivuite acolo. Eu am pornit să cercetez volumele frumos legate, caieţelele cu însemnări şi hărţile depozitate în partea opusă a bibliotecii. Majoritatea erau copii manuscrise, altele erau rodul maşinii de tipărit. Partea de nord-est a încăperii circulare era ocupată în întregime de tratate despre magie ce cuprindeau între copertele lor cele mai îngrozitoare taine ale universului. Am răsfoit, cu prudenţă, manuscrise nepreţuite ca, de pildă, Clavicula Salomonis, Cartea ritualurilor, Sepher Raziel, faimosul Picatrix, Cartea lui Hermes, Cartea neprihănirilor Domnului, Cartea perfecţiunii lui Saturn, Stăpânirea Demonilor de Sfântul Ciprian, Arta calculatorie a lui Vergilius, Necromanţia scrisă de un obscur călugăr pe nume Rupert din Lombardia, Cartea celor şapte climate de Aristotel, Cartea lui Enoh, Mica oglindă de astrologie a lui Marsala, Cele patru inele ale regelui Solomon, Oglinda lui Iosif, Oglinda lui Alexandru cel Mare, Cartea tainelor lui Hermes din Spania, Magia de Ganel, Demonomagia de Michael Scott, Secretul filosofilor, Shemhamforas, Oracolele Sibiline, precum şi formidabila carte Lamene scrisă de însuşi Solomon, care se pare că a fost un autor prolific de vreme ce numele său se afla şi pe alte două tratate: Despre Pentacole şi Despre ritualul spiritelor; se mai găsea o lucrare tehnică, anonimă, Despre alcătuirea numelor şi a semnelor spiritelor malefice, precum şi volumul despre demonii răi intitulat Rubeus, atribuit cu evlavie (dar în mod greşit, după a mea părere) lui Albertus Magnus.

Erau de asemenea opere cu învăţăturile lui Mahomed, Hermes, Ptolemeu, sau scrise de alţi autori arabi şi latini pe care nu-i mai menţionez; avid, am înregistrat opt sau nouă manuscrise nepreţuite ca valoare al căror autor era misteriosul Tozgrec, locotenentul regelui Solomon, bănuit de unii că ar fi fost Jidovul Rătăcitor ori Nemuritorul pe care arabii îl numesc Khadir. În afară de tot ce am menţionat până acum, am dat peste câteva lucrări banale ca, de pildă, De duodecim lapidibus al lui Epiphanius, episcop de Cipru; Lapidariul de Marbode, episcop de Rennes; Lapidariul lui Alfons I al Spaniei în unsprezece părţi, compuse de Abolays, Timtin, Pitagora, Ylus, Belienus, Pliniu, Delienus, Utarit, Rafiel, Jacoth şi Ayi; şi încă am mai găsit De mineralibus şi De rebus metallicis ale lui Doctor universalis Albertus Magnus, precum şi De vita libri ÎII, tipărită cu caractere mobile în urmă cu cinci ani la Florenţa şi redactată de Marsilius Ficinus.

Din păcate explorările acestea, deşi edificatoare într-un fel pentru mine, nu aruncau decât prea puţină lumină asupra misterului celor petrecute. Vittoria simţea aceeaşi descurajare, mi-am dat seama după tristeţea care i se întipărise pe chip când, cu timiditate, se aşeză pe marginea scaunului sculptat şi îşi lăsă privirile neajutorate asupra inelului din mână.

— Poate că nestemata a fost profanată de sângele vărsat de asasin şi de intenţiile lui nelegiuite. Thomas, vino să înălţăm împreună o rugăciune de consacrare, ca piatra să ne ajute să descoperim ceea ce a ascuns Pietro.

A îngenuncheat cu agilitatea unei dansatoare, pletele cu reflexe arămii i s-au revărsat repede pe faţă şi pe umeri ca o ploaie, iar eu i-am urmat pilda cu supunere.

— Dominus vobiscum. Oremus. Benediccio super lapides. Glasul şi atitudinea ei copilăroasă conţineau atâta reculegere, încât lacrimi nestăpânite au început să se rostogolească, iute şi în tăcere, pe obrajii mei, ca semn al deznădejdii neputincioase ce mă copleşise; ele mi-au calmat puţin, totuşi, încordarea şi neliniştea.

— Deus omnipotens pater qui etiam per quasdam insensibiles creaturas virtutem tuam omnibus ostendisti. Qui Johanni evangeliste celestem civitatem Jerusalem virtutibus eosdem lapides significantibus construendam eternaliter ostendisti. Magestatem tuam humiliter deprecamur ut hos lapides + consecrare et + sanctificare digneris per sanctificacionem et inuocationem sancti nominis tui ut sint + sanctificati et + consecrati ut recipiant effectum virtutum.

— Per Jesus Christum Dominum nostrum. Qui tecum vivit et regnat per omnia saecula saeculorum. Amen.

 

M-am ridicat repede în picioare, încurcat, din spatele paravanului ocrotitor al pletelor sale, pentru a nu-i da prilej să-mi observe emoţia. Deşi ca efect al rugii nu se întâmplă nimic imediat, mi-am simţit inima invadată de încrederea că nu era decât o chestiune de timp până ce soluţia se va dezvălui ochilor noştri.

Am continuat să caut în partea de sud-est a bibliotecii, destinată cărţilor de astrologie. Am dat peste un exemplar destul de uzat al Tetrabiblos-ului lui Ptolemeu, mi-am trecut ochii peste primele foi din Speculum Astronomiae de Albert cel Mare; am văzut Elucidator de Petrus din Abano, De radiis de Alkindi, De revoluţionibus nativitatum de Abulmasar, Homer Thyberiadis de nativitatibus, Alphagranus în scientia astrorum et radicibus motuum coelestium, Flores Abulmasar, Abulmasar de revoluţione annorum mundi, Concordantia astronomiae cum theologia a lui Petrus de Alliaco, Liber astronomicus de Guido Bonatti de Forlivio, Liber Hermetis de quindecim stellis, quindecim lapidibus, quindecim herbis et quindecim imaginibus, Liber de anima seu sextus naturalium de Avicenna, precum şi De imaginibus a lui Thabit ben Korra; dar mai erau multe altele.

Ajungând în segmentul sud-vestic, am descoperit că infoliile în pergament erau false: cotoarele de piele erau sculptate în aşa fel pe peretele de lemn, încât creau impresia unui raft cu cărţi. Am anunţat-o pe Vittoria că făcusem o descoperire, dar ea n-a părut deloc surprinsă.

— Acum doi ani, începu să-mi povestească, când Pietro s-a întors de la Padova, a adus cu el un meşter priceput ca să-i construiască o încăpere secretă pe care nimeni să nu o poată găsi. Îţi spun eu că nu cunoşti oraşul acesta. După moartea lui Lorenzo de’ Medici, a trebuit să învăţăm că relaţiile dintre oameni sunt de scurtă durată. Călugărul ăsta blestemat, urmaş al Diavolului, dacă nu cumva însăşi Satana, aşa cum înclină mulţi să creadă, vrea să impună reguli draconice în Republică. Vremurile lui Lorenzo sunt departe în urmă; tânărul Piero de’ Medici e necopt, nu te poţi bizui pe el; verii săi l-au trădat deja. Noi trăim acum vremurile anticipate de Pietro şi o încăpere tainică unde să te poţi ascunde la nevoie a devenit folositoare pentru mine. Ia seama: se spune că ospitalitatea florentinului durează trei zile, ba încă nici pe a treia zi nu poţi fi sigur. A patra zi însă te poţi aştepta să fii înjunghiat pe la spate, fără avertisment!

A întins mâna şi a vârât-o într-o crăpătură în spatele falsului raft de jos; m-a prevenit: „Fereşte-te!”, în chiar clipa când peretele pivota ca o uşă, în afară, lăsând vederii un zid gol de piatră. Am dat să fac un pas, însă Vittoria m-a tras înapoi cu nebănuită vigoare. Apoi s-a aplecat şi a înlăturat de pe jos un soi de rogojină de paie care, după cum am observat ulterior, fusese întărită cu şipci pe dedesubt, pentru a rămâne rigidă: dedesubt, în podeaua de piatră, se contura un orificiu întunecos. A dispărut în gaura îngustă, iar eu am urmat-o, sprijinindu-mă de nişele orizontale săpate în perete sub nivelul podelei.

M-am oprit clipind în întuneric, pe când Vittoria aprindea un opaiţ cu ulei aromat. Era o odaie micuţă, cu plafon jos, unde se aflau un pat îngust potrivit în curbura peretelui, o strană cu o Biblie pe ea, ceva alimente şi farfurii, un crucifix şi o Madonă mică, în stilul lui Filippo Lippi. Vittoria mă lămuri că Pietro obişnuia să se retragă uneori aici în ascunziş, odihnindu-se după ce petrecuse noaptea în biblioteca de deasupra. O privire aruncată pe misterioasele suluri de pergament stivuite lângă pupitru, precum şi pe schiţele neîndemânatice şi cuvintele ciudate scrise pe unele dintre ele, îmi dezvălui că Pietro practica magia şi invocarea demonilor – prin puterea conferită de Atotputernicul şi în scopuri de bine, fără îndoială. Am întrebat-o pe Vittoria dacă cunoştea lucrările de acest fel, de care eu însumi nu eram chiar cu totul neştiutor.

— Crezi că la ascunzătoarea asta secretă s-a referit când mi-a cerut să-i găsesc prezicerile? am întrebat-o aplecându-mă peste vraful de suluri.

— Nu ştiu multe despre lucrurile acestea, recunoscu fata, totuşi destule ca să pot afirma că nu e vorba precis de nişte prorociri. Cred că se temea că Sfânta Biserică Romană va dezaproba procedeele lui ştiinţifice de folosire a demonilor planetari, prin intermediul cărora transmitea şi primea mesaje de la mulţi prieteni.

— Ţi-a transmis şi ţie vreun asemenea mesaj?

Vittoria ezită şi se retrase un pas fără a-mi răspunde. Faţa îi era ascunsă în umbră.

După ce am răscolit în zadar odăiţa, ne-am urcat înapoi în biblioteca luminoasă. Soarele se afla acum chiar deasupra creştetului nostru şi îşi trimitea – ca un gigant – suliţele razelor prin luminătorul din tavan. Am pornit din nou să căutăm împreună prin rafturile de la sud-vest şi am dat peste un volum cu lucrări despre geomanţie de diverşi autori, printre care Petrus din Abano, Gerardus Cremonensis şi Bartholomaeus din Parma. Vittoria îşi amintea că Pietro folosise adesea geomanţia pentru prognozele sale, afirmând că în chestiuni minore nu există ştiinţă mai utilă decât aceasta. Astrologia, spunea el, îi dezvăluia cum e ordonat universul; geomanţia răspundea întrebărilor precis delimitate. Vittoria mărturisi că nu se pricepea deloc în complicata artă a geomanţiei, despre care aveam să învăţ mai mult în timpul şederii la Florenţa.

Se părea că Pietro folosise masa de la apus pentru a ticlui horoscoape scrise cu cerneală de China pe hârtie cu grile pătrate, imprimate fin la Florenţa. Masa de la nord-vest era încărcată cu tratate de matematică şi cu tabele şi tratate astronomice. Printre numele familiare mie erau Ptolemeu, Roger Bacon, Robert Grosseteste, episcop de Lincoln; dominicanul William de Moerbecke, Albattani, Barhebraeus, Alkwarizmi, Albategnius, Alpetragius. Colecţia era alcătuită dintr-un amestec de vechi şi nou. Am văzut acolo Elemente de astronomie de Alfraganus, Sphaera Mundi de Abraham ben Chija, volumul Theoricae novae planetarum de Peurbach, comentariul lui Averroes la Metafizica lui Aristotel şi tabelele lui Nasir-ed-din al Tusi.

Mi s-a părut că Pietro folosea ca şi mine în calcule recenta şi eleganta lucrare Tabulae directionum de Regiomontanus şi avea de asemenea în manuscris Epitome în Ptolemaei Almagestum a aceluiaşi. Judecând după marele număr de Efemeride pe care le poseda, am înţeles că le prefera aparatelor astronomice. Din propria-mi experienţă, ştiam că oricât de bun ar fi fost ecuatorialul posedat de cineva (la preţul unui mic palat), aveai nevoie de multe îndreptări pentru datele din trecutul îndepărtat, ori pentru viitor. Bănuiam că Pietro se bizuia probabil, ca şi mine, pe Efemeride în chestiuni de importanţă redusă, calculând horoscoape precise, cu ajutorul tablelor rafinate şi corectate ale lui Regiomontanus, pentru evenimentele însemnate.

Petrus de Hecatibus fusese un astrolog serios şi, fără îndoială, numai moartea sa timpurie l-a împiedicat să devină faimos. Nu numai acurateţea calculelor sale era reputată, ci şi talentul său rar de a transforma prezicerile greoaie într-o artă superioară şi subtilă. Cunoşteam suficientă astrologie ca să-mi dau seama de deosebirea asta, mai evidentă decât cea dintre un bărbier şi un medic învăţat. Harta cerească nu îl lămureşte pe acela care o interpretează – cu unele excepţii, bineînţeles – dacă o anumită conjuncţie indică un calcul biliar, o cădere de pe cal, rătăcirea unei mioare sau apariţia unui mărunt profet. Poate fi toate acestea laolaltă şi chiar mai mult, şi numai contextul poate face ca una dintre interpretări să fie mai probabilă decât altele. Oricât de precise ar fi fost calculele mele, ştiam că nu mă pot lua la întrecere cu talentul său înnăscut de a alege citirea cea mai corectă. Inventivitatea sa era dublată de precizie, de parcă ar fi citit cu o lentilă măritoare trecutul şi viitorul, şi horoscoapele sale nu o singură dată mă impresionaseră.

În cele din urmă am ajuns, cu Vittoria, la masa circulară din mijlocul încăperii. Nu văzusem niciodată ceva asemănător; la prima vedere părea a fi un cadran solar marcat cu punctele şi diviziunile unei busole. Dar privind mai atent am observat că, de fapt, masa era un cilindru cu baza superioară de alamă pe care un artist talentat gravase toate constelaţiile zodiacului, cele douăsprezece case, cei treizeci şi şase de decani şi cele trei sute şaizeci de grade ale cercului zodiacal. Pământul, în centru, era reprezentat de un glob mic, transparent, prevăzut cu fitil pentru iluminat, care acum însă răsfrângea razele solare în puncte luminoase şi în toate culorile curcubeului, peste tăblia de alamă.

Planetele erau reprezentate simplu şi ingenios, prin ace solide din diferite metale, având fiecare prinsă în vârf nestemata caracteristică: Luna era o perlă prinsă în armătură de argint; Mercur, o agată prinsă în amalgam de argint viu cu argint; Venus era un smarald fixat în cupru; Soarele, un topaz prins în aur; Marte, un rubin încrustat în fier; Jupiter, un safir aşezat într-un suport de staniu, iar Saturn – un onix încercuit într-o cămaşă de plumb. Şapte orificii mici, cât baza acului, iradiau în interior, către centru, de la fiecare grad al semnului zodiacal; acolo puteau fi aşezate àcele cu pietre simbolice. Casele erau reprezentate de o placă circulară de alamă învârtindu-se în jurul cercului zodiacal şi care putea fi răsucită cu mâna. Pe cercul zodiacal fuseseră suprapuse patru triunghiuri ce formau o dublă stea a lui Solomon; ele reuneau cele trei semne alternative aparţinând fiecărui element, triplicităţile Focului, Aerului, Apei şi Pământului.

 


Dacă plasai planetele în semnele lor zodiacale şi casele erau corect aliniate pe Zodiac, obţineai un horoscop aproape perfect. El putea fi făcut şi mai subtil cu loci ori partes ale diferitelor planete, figurate prin mici rotunduri din lemn diferit colorate, îngrămădite acum în cavitatea dinspre apus a cilindrului negru ce constituia suportul mesei.

Eram atât de fascinat de instrumentul acesta minunat, încât de-abia am auzit-o pe Vittoria când repeta cu iritare:

— Dă-mi àcele cu Soarele, Venus şi Jupiter.

Vittoria era mai ageră la minte decât mine. Ea punea în practică deja acţiunea gândită, pe când eu de-abia începeam să leg cap la cap elementele revelatoare. În fapt, dacă inelul era un cod pentru folosirea acestui instrument, atunci VII Libra nu putea însemna decât al şaptelea grad al Balanţei. Dacă àcele Celor Trei Graţii erau corect aşezate, ceva urma să se petreacă. Între timp Vittoria fixase tijele în orificiile lor, dar nu se întâmplă nimic.

— Nu, murmură ea, trebuie să căutăm altceva.

— Stai! am întrerupt-o, apropiindu-mă de masă. Dacă vorbea despre conjuncţia Celor Trei Graţii, fenomen care nu e neobişnuit, el ar căpăta semnificaţie numai când ar fi în ascensiune pe harta cerului, adică în Prima Casă sau în Casa Vieţii.

Al şaptelea grad al Librei se afla acum în Casa a VIII-a. Am răsucit lent roata până când primul grad al Primei Case ajunse în faţa şirului de planete în Libra. Şi atunci ceva se întâmplă. Un sertar mic, negru, ţâşni din partea dinspre răsărit a mesei, lovindu-mi coapsa. Cu un ţipăt, Vittoria luă din sertăraş un sul de pergament sigilat cu ceară verde, îl desfăcu febril şi îl întinse pe masă. M-am aplecat peste umărul ei. Pe foaia fină se citea un poem în latină. Îl transcriu în traducere:

 

Vino să cinăm împreună în castelul meu purpuriu, vrăjit”,

Zise războinicul roşu regelui violet.

Acolo îţi vei pune inelul cu safir

Şi vei bea din pocalul de cleştar.”

 

Strălucitul Domn cutezător străbătu călare Pădurea Nopţii,

Trecu pragul Mării de Diamant şi

Se îndreptă către Castelul de Sânge păzit cu străşnicie

De oştenii proaspăt căzuţi în lupte.

 

Regele se aşeză pe locul său în marea sală de ospăţuri şi

Vorbind norodului care îl aclama

Ridică sceptrul şi zise:

Iată că, în fine, sunt stăpânul tuturor!”

 

Un bătrân tuciuriu, cu un picior de lemn

Şi cu ochiul mereu sângerând

Se apropie gârbov, cu pocalul şi inelul cu nestemată pe tăviţă,

Oprindu-se în faţa marelui suveran.

 

Craiul închină şi bău pentru oaspete,

Iar bătrânul tremurând strecură inelul

În degetul oşteanului care i se înfăţişa în armură,

Şi privindu-l ţintă îi zise:

 

Priveşte-mi rănile, Mărite Rege, căpătate în lupte şi

Spune-mi dacă ele îţi provoacă scârbă sau oroare!

Priveşte-mă cu luare-aminte, Atotputernic Cârmuitor şi

Află că îţi sunt părinte şi ia-ţi rămas bun de la mine, fiule!”

 

Dulcele venin pătrunse în victimă

Şi, doborându-l, inelul vrăjit

Se transformă în scorpion şi îl înţepă,

Pe când bătrânul râdea în hohote.

 

Din gura Diavolului se iscă Necuratul

De flăcări şi pestilenţă învăluit.

Anticristul adus de sferele ce se rostogolesc

Îneacă pământul în adâncurile-i clocotitoare.

 

Optzeci şi patru de chinuri provoacă, douăzeci şi cinci de dureri,

Sosit-a vremea domniei Diavolului,

Fiara Sfântului Ioan şi Nebunul desfrânat

Vor duce la pieire oraşul înlănţuit.

 

În ţărâna îmbibată de sânge Satan îşi scrijeleşte numele,

Iar morţii-s prea mulţi ca să-i îngropi.

Până ce demonii care se vânzolesc mânioşi tare

Îl trimit înapoi, acolo de unde a venit.

 

Sosesc împreună dănţuind dansul lor fără de timp

Graţiile, şi aduc cu ele raiul pe pământ.

Atunci cosmosul nostru îşi va căpăta duhul şi se va naşte

Sub semnul Balanţei.

 

Cerul înstelat ca un lămâi

Cuprinde în braţe tot ce-l înconjoară.

Ca să afli sălaşul întrunirii lor

Urmăreşte ochii lui Mercur.

 

Sub călcâiele lor graţioase îmbobocesc florile,

Marte şi Saturn plutesc izbăviţi,

Totul s-a schimbat, nu mai este ceea ce părea.

Vino, tu şi eu ne vom lăsa în urmă mormântul.