EXIL
S-a spus, nu de mult, că am intrat într-o nouă fază a exilului: „… el spune un NU decis şi senin celor care ar dori să-l transforme într-un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o reînviereʺ (Ethos, nr. 1, p.5). Pe deplin convinşi că în acest nou exil, al opţiunii responsabile, exil în afara dar şi înlâuntrul ţării, multe dintre diferenţele istorice ale „vechiuluiʺ exil s-au şters, au devenit fără sens, am vrea totuşi să adăugăm că există anumite scheme psihice persistente ale situaţiei de exilat. Iar aceste scheme profunde dau exilatului, aproape un privilegiu cosmic.
Exilatul este cel care a rupt legăturile cu o matrice care, oricât ar fi resimţită ca adversă la un anumit moment istoric, este totuşi protectoare. Fiecare va fi avut un moment în care a gândit: „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara ta“. Or, acesta este un loc comun primejdios de adânc. El stabileşte că e nesfârşit de greu şi periculos a încerca să evadezi în necunoscut. Necunoscut înseamnă tot ce nu e „matern“: ţara, pâinea, limba, pământul, cerul, lucrurile, tot ceea ce se leagă de un spaţiu şi de un timp al naşterii, sunt „materne“, proteguitoare.
Exilatul este cel care îndrăzneşte să rupă legăturile cu matricea, se „smulge din mal“, evadează „într-un alt tărâm“, ale cărui reguli nu le cunoaşte şi va trebui să le înveţe şi să le accepte prin suferinţă. El este un erou de basme, acel orfan care se revelă fragil, dar în acelaşi timp infinit de puternic.
Este – indiferent de vârsta fizică – adolescentul care se supune unei iniţieri virile. Şi, aşa cum ne spune Mircea Eliade într-o carte pe care ar trebui s-o aibă la căpătâi oricare alt exilat (ori poate oricare „om modern“: Naissances mystiques, 1959), iniţierea virilă înseamnă lepădarea completă a laturii „feminine” a iniţiandului, a acelui tip de securitate legată de prezenţa maternităţii protectoare.
În aceeaşi carte, Mircea Eliade afirmă că omul de azi are nevoie de „psihodrame“, „doreşte să cunoască situaţii primejdioase, să înfrunte încercări excepţionale“ (p. 259). Că, în fond, viaţa omului modern se organizează şi ea după tipare mitice, la nivel inconştient.
Erich Neumann, un venerabil discipol al lui Jung, a urmărit şi el procesul formării eului aşa cum e ilustrat de motive mitologice universale, precum şi prezenţa scenariilor inţiatice în structura psihică profundă a omului modern (Ursprungsgeschichte des Bewustsseins, 1949). Pentru el, „soarta mitologică a eroului traduce soarta arhetipală a eului şi a oricărei dezvoltări a conştiinţei“ (ed. americană, 1954, p.150). Pe o poziţie similară se situau C.G. Jung şi K. Kerenyi în culegerea de articole intitulată Einfuhrung în das Wesen der Mythologie (1951). Ar fi inutil de arătat toate implicaţiile psihologice ale condiţiei „eroului“ – fiindcă, vrând-nevrând, exilatul se pune în această condiţie. Ceea ce merită relevat este autenticitatea radicală a exilului: cel care l-a ales, a destrămat printr-un act arbitrar toate schemele de asigurare care-l leagă de un anume grup.
Or, aceste scheme reprezentau, în acelaşi timp, un sistem de descărcare a responsabilităţii asupra celorlalţi. De aici înainte, rămânând singur în faţa necunoscutului, exilatul e „iniţiat“ în existenţa solitară şi responsabilă, „virilă“ în adevăratul înţeles al cuvântului. Pe plan psihic, exilul apare ca o „taină” a formării unei noi fiinţe. Iar această transformare este însoţită de simboluri şi teme recurente ale „iniţierii“, care apar în viaţa onirică, dar imprimă întregii existenţe un caracter în întregime „altul“ faţă de ce era „înainte“.
Voluntar ori involuntar, exilatul trăieşte aşadar o situaţie „arhetipală“, care-l asimilează oricărui „erou“ şi oricărui „iniţiand“: el s-a „rupt din mal“ şi navighează singur printre ape, pândit de monştrii necunoscutului. Dar nu e mai puţin adevărat că pericolul îl întăreşte şi-l preschimbă, că-i înzeceşte rezistenţa fizică şi psihică. Şi că îl transportă într-o situaţie de radicală responsabilitate şi autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu şi-a dorit-o, ori o resimte doar ca o suferinţă, trebuie s-o asume cu orgoliu. El trebuie să extragă o forţă imensă tocmai din acele împrejurări care par mai vitrege. Şi să ştie că legătura cu patria se rezumă de acum înainte la aceasta: „ori cu scut, ori pe scut“. Adică, mai înainte de a o revedea, va trebui să învingă, orice va fi însemnând, de la caz la caz, aceasta.
Sf. Mihail, 1974
Limite, nr. 19, august 1975
Puţine veşti pot fi mai neliniştitoare decât dispariţia unui om, chiar dacă aceasta nu e în întregime neaşteptată. O moarte, chiar atroce, este un reper sigur; dar cum poţi să-ţi frânezi imaginaţia de a produce fantasmele cele mai năpraznice în legătură cu dispariţia unui prieten? Torturat, mutilat, distrus fizic şi psihic în abatoarele puterii? Nici o supoziţie nu e infirmată de realitate: ba chiar, poate că nici o supoziţie nu este atât de teribilă ca realitatea (minţile unora, incapabile de a vedea departe, pot născoci infernuri rafinate).
Poate, desigur, astfel de consideraţii trebuie ţinute departe de familia dispărutului; dar cine ar fi în stare să mai întreţină acum speranţe false? Aceleaşi fantasme se perindă, desigur, până la limita suportabilităţii, şi prin inima celor dragi; este mai moral a le trece sub tăcere, sau este mai moral a le pune sub ochii responsabililor încă neidentificaţi, dar bănuiţi de fiecare?
În această agonie pe care ne-o înfiripă imaginaţia şi de care noi, prietenii dispărutului, nu putem scăpa prin nici un mijloc, viclenia raţiunii strecoară totuşi un gând consolator, provenind dintr-o veche familiaritate cu istoria şi cu veşnica realitate a Puterii.
Nu există Putere bună. Dar există Putere proastă. Există Putere care nu vede decât la doi paşi în faţa ei, neputincioasă a prevedea viitorul apropiat, prinsă în capcana propriei sale lipse de inteligenţă. Or, chiar în acest lucru există o consolare.
O Putere inteligentă se fereşte de Martiri. Ştie că aceste fantasme nu numai că îi vor tulbura visele, ci vor cutreiera şi cutremura minţile multora, îndemnându-i nu numai să iasă din obişnuita apatie, ci să dea, la rândul lor, mărturie. În al doilea rând, când lipsa de inteligenţă a Puterii este atât de mare încât nimic din ce face nu poate rămâne tainic, fiindcă e făcut aproape la lumina zilei, cu totală lipsă de subtilitate şi cu maximumul de brutalitate posibil, atunci înseamnă că ea a ajuns la un punct în care nu se mai teme de „gura lumii“. Dar gura lumii – a lumii întregi – este un organ puternic, capabil să producă schimbări de atitudine şi sancţiuni; şi cine nu se mai teme de nimic înseamnă că a ajuns la o situaţie-limită, în care totul este egal, fiindcă nu mai există supravieţuire posibilă: panica a înecat ultima brumă de bun simţ.
Un scriitor viu poate deranja, din când în când, Puterea (acest lucru va rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitor dispărut, însă, are capacitatea de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale şi de guri. Când cineva pune răzbunarea înaintea pagubei, aceasta nu e numai o dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci şi un semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea acestor ultime spasme. Dar cu toţii ştiu – victime şi călăi deopotrivă – că va veni un după, în care viclenia raţiunii va interveni fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un principiu călăuzitor al urmaşilor.
Al urmaşilor care vor vedea mai departe de dispariţia unui scriitor, ştiind că aceasta nu poate produce nici un bine: ex ossibus ultor…
1982
Creştinismul afirmă că toate păcatele se iartă, afară de unul singur: păcatul împotriva Spiritului.
În ziua de astăzi, păcatul împotriva Spiritului are mai multe nume: imobilism, minciună consolidată, genocid cultural. În expresia „genocid cultural“, efectul ucigător al păcatului este imediat vizibil.
Fizica modernă ne oferă o metaforă atrăgătoare: cea a unui număr infinit de universuri posibile care există în mod tot atât de „real“ ca şi acela pe care îl împărtăşim cu toţii, acesta din urmă nefiind exact un univers între celelalte, ci un fel de secţiune printr-un număr infinit de universuri paralele.
Tot aşa, plimbându-ne din loc în loc pe pământ, suntem nevoiţi să admitem că nu există o singură, ci mai multe realităţi singulare, create de un mare număr de spaţii cultural-istorice diferite. Într-un anume sens, trecutul fiecărei culturi nu este nici el mort, iar viitorul ei este deja prezent în nuce; nenumărate universuri ne aşteaptă după toate colţurile: în anumite locuri, ajunge să traversezi o stradă pentru a schimba ostensibil universul.
Mizeria este şi ea trăsătura unui univers complet, psihic, etic, estetic. Mizeria, în toată tristeţea ei, colcăie de viaţă ca o mlaştină. E departe de moarte. Vezi flori de nufăr ridicându-se din noroi pentru a fi rupte şi luate; vezi insecte înghiţite de peşti şi broaşte zbătându-se în cioc de cocor; un stol de păsări inofensive prosperă hrănindu-se cu ţânţari, iar păianjenii şi-au răspândit pânzele printre toate trestiile, în bătaia vânturilor.
Agale, păsări mari aşteaptă în ocoluri cadavre pe măsură.
Când te-ai născut în acest univers, accesul la alte universuri e dificil. Dar nu e cu totul imposibil. Mizeria nu este un păcat împotriva Spiritului.
Lumea a Treia are nenumăratele ei universuri, intersectate şi ele de mizerie, sau, paradoxal, de mare abundenţă. Drumurile ei sunt grele, dar nu duc automat în moarte. Lumea a Treia are posibilităţi creative, are un anumit acces la cultură, vocile ei pot fi uneori auzite, iar oamenii circulă. Lumea a Treia nu este nici ea un păcat împotriva Spiritului.
Singurul univers de proporţii mondiale care duce direct în moarte prin pietrificare, prin îngheţare, este universul comunist.
El nu este capabil a-şi transcende în nici un fel condiţia de existenţă, care este falsificarea unor date de fapt. Dintre toate universurile prezente în perimetrul lumii, unele mizerabile, altele însângerate, altele opulente, universul comunist este singurul care nu are viitor, fiindcă nu are viaţă. Efectul său este genocidul cultural. Cauza sa este păcatul împotriva Spiritului.
Constat cu durere ca îmi este din ce în ce mai greu să discut cu unii compatrioţi ai mei, chiar dacă se află de mult în Occident. E ca şi cum păcatul a lăsat în ei boli incurabile: mental ei sunt pe jumătate morţi, dacă nu morţi de tot. Tot felul de flori ciudate se nasc din întâlnirile noastre; unii chiar, am auzit, spun că aş fi „marxizant“, iar alţii, se pare, m-au atacat prin nişte jurnale dactilografiate. De câte ori în mintea interlocutorului unui mort se mişcă ceva, mortul se sperie de mişcare şi se apără. Dacă nu eşti de acord cu schemele unui imbecil care regresează la stadiul de celulă moartă, mocirla tresare să te înghită.
Pecetea morţii se numeşte la unii „patriotism“, la alţii „tradiţie”, în România ea n-are nume, dar este minciună organizată, moarte spirituală. N-o vezi la faţă decât în cele mai groaznice coşmaruri, iar cine n-are coşmaruri a fost de mult înghiţit de ea. O durere nesfârşită mă cuprinde când îmi dau seama că silueta unor compatrioţi de-ai mei nu-i decât perdeaua străvezie a neantului. Comunismul a azvârlit sute de milioane de victime în universul infernului: îngheţare, uitare, imobilitate – MOARTE SPIRITUALĂ.
N-aş vrea să spun că abundenţa de bunuri în ea însăşi e abundenţă de spirit. Dimpotrivă. E un alt fel de moarte. Dar în indiferenţa libertăţii se nasc erezii, Spiritul se mişcă. Universul abundenţei coincide cu universul maximei libertăţi, care e aceea de a multiplica bunuri, dar şi aceea de a multiplica idei. Evoluţia ideilor, ca şi aceea a omului, este colectivă. Comunismul coincide cu totala stagnare a ideilor – ca şi orice formă de utopism revoluţionar, ca de exemplu nazismul. Stagnarea ideilor e o altă modalitate verbală a genocidului cultural, a păcatului împotriva Spiritului.
Există oare vreun remediu la această situaţie îngrozitoare?
Omenirea n-a găsit încă niciun remediu împotriva morţii. Totuşi, minuni fără îndoială există. Îndrăzneala de a produce o idee poate duce la viaţă. Iar singurul mod de a produce idei este de a le nega pe cele care formează universul îngheţat al românului de astăzi. M oartea este un nu spus vieţii; dar şi viaţa este un NU spus morţii.
Aveţi curajul de a spune NU şi veţi învia a treia zi.
Creştinismul spune că toate păcatele se iartă, chiar şi păcatul împotriva Spiritului. Căci nu există altă moarte decât moartea spirituală şi nu există altă înviere decât aceea în fluviul ideilor. Nu în mlaştina lor mohorâtă.
19 aprilie 1987
Agora, vol. 1, nr. 1, 1987
(Reportaj de Jules Bilstik publicat în
revista Asmodeus, nr. 36, noiembrie-decembrie 2004,
pp. 30-41.M aterialul fotografic n-a fost reprodus.)
Jormania este o ţară unde numele majorităţii locuitorilor se termină în -an. Pentru că numele scriitorului Boba, întemeietor al SLIMUJ (Sindicatul Liber al Muncitorilor Jormani), face excepţie, autorităţile au insinuat că era evreu sau balt. După câteva luni de închisoare, a fost expulzat din ţară.
Preşedintele jorman Gologan şi soţia sa Mortu erau protejaţi de un comando puternic de o mie de oameni şi de doi câini Pinker-Dobermann feroce. Perechea prezidenţială avea longevitatea ţăranilor. Născut dintr-un tată alcoolic, Gologan era abstinent. Voise să ducă o viaţă grea, ţinând adesea discursuri de peste şase ore, cu toate că se bâlbâia şi abia ştia să citească; dar avea un program foarte regulat.
Era bolnav, dar s-au văzut alţii şi mai nenorociţi decât el târăndu-şi bolile vreme de treizeci de ani şi mai bine. Chinuiţi şi înspăimântaţi, locuitorii ţării nu visau decât să scape de el; nimeni însă n-avea nici forţa şi nici curajul de a organiza o mişcare coordonată de protest. Şi totuşi exista o putere capabilă să-l răstoarne: marele Imperiu Maculist, care adusese la putere regimuri maculiste în numeroase ţări satelite, între care şi Jormania însăşi. Politica Imperiului era cât se poate de pragmatică: fiecare regim subordonat era lăsat să-şi urmeze cursul, cu condiţia să afişeze idei maculiste şi să se opună oricărei influenţe imaculiste şi existenţei proprietăţii private. Dezastrul jorman îi neliniştise pe funcţionarii Imperiului: prăbuşirea economică a unei republici maculiste, ca şi nemulţumirea generală a populaţiei, trebuiau evitate cu orice preţ. Cu toate acestea, Imperiul excludea posibilitatea unei intervenţii directe în Jormania, deoarece această ţară profesa una dintre cele mai ortodoxe ideologii maculiste (inspirată din opera lui Maculatus însuşi şi mai ales din directivele lui Gologan, foarte abundente şi perfect contradictorii, dar impregnate de un autentic spirit maculist), în aşa măsură încât – contrar Imperiului însuşi – ea nu admitea existenţa nici unei, dar într-adevăr a nici unei proprietăţi private.
De aceea, în 1988, Imperiul se hotărî în secret pentru o intervenţie indirectă. Întru aceasta fu utilizată o armă mai de temut decât chiar armele bacteriologice şi meteorologice: arma zoologică, deja experimentată, ca şi celelalte două, în Borbisthan. Redutabila Bedeker (BDKR, poliţia secretă a Imperiului) era sigură, de astă dată, că arma zoologică va repurta un mare triumf în Jormania, deşi în Borbisthan rezultatele fuseseră destul de slabe (aproximativ 200 000 de victime), aceasta datorându-se condiţiilor geografice şi demografice diferite din cele două ţări. În Borbisthan, partizanii omorâseră, în şase ani, mai multe milioane de zorabi (numele internaţional al purtătorilor armei zoologice), dar ei erau trăgători de elită mereu la pândă şi, dacă altele le lipseau, muniţii aveau suficiente. Din acest motiv, zorabii deveniseră din ce în ce mai rari în Borbisthan, iar supravieţuitorii se transformască din nou în pisici obişnuite. Căci, la origine, zorabul nu-i altceva decât o pisică hrănită cu diverşi hormoni având proprietatea de a o readuce la starea de sălbăticie şi de a o face într-atât de fertilă, încât o pereche de zorabi se înmulţeşte de optsprezece ori într-un an de zile.
După doi ani, cuplul prim ordial numără aproape 648 de descendenţi. După trei ani, în condiţii normale, sunt 11 664, iar după patru ani numărul lor se ridică la 209 952. Or, un zorab trăieşte mai mult decât o pisică: tot în condiţii normale, expectativa este de treizeci şi patru de ani, în timpul cărora o singură pereche de zorabi poate avea 1 224 de descendenţi.
Un zorab-femelă naşte pentru prima oară la vârsta de opt luni. Spre a obţine această pisică înarmată, Imperiul urmase învăţătura savanţilor Muşcîrin şi Pîssenko, adevăraţi maculişti al căror ideal fusese dintotdeauna expansiunea puterii imperiale. Bedeker-ul, poliţia secretă, stăpânise şi perfecţionase în acest scop cel mai redutabil instrument – arma zoologică.
(Asmodeus)
Atunci când Baban, şeful gărzii personale a lui Gologan, îl însoţi pe acesta la Maculburg, în inima Maculiei, omologul său imperial îi dărui o pisică pe nume Baha, bună şi blândă. Pisica, ce primise în prealabil o glandă cu secreţii canine (fotografie), se înţelese de minune cu cei doi câini Dobermann, motiv pentru care Doamna Mortu, care iubea pisicile, o adoptă după ce puse să fie dezinfectată într-o etuvă sub presiune. Baha, care avea şi hormoni de zorab cu acţiune lentă şi care, pe deasupra, era androgină şi capabilă să se autofecundeze şi să producă treizeci şi şase de zorabi în două gestaţii anuale, coborî triumfal din avionul prezidenţial şi i-o luă înainte lui Gologan pe covorul roşu, cu coada în vânt, potrivit protocolului jorman. În următoarele patru luni, Baha se arătă prevenitoare şi tandră şi se conformă perfect directivelor Secanului, poliţia secretă a Republicii M aculiste Jormane. Poeţii, sensibili la orice schimbare din familia prezidenţială, rimaseră conştiincios stihuri celebrând frumuseţea şi caracterul generos al pisicii Baha. Dar vai! Nici prin cap nu le trecea lor că cel mai înverşunat duşman al poporului creştea în măruntaiele acestei mâţe tihnite şi ghiftuite!
* * *
Aţi văzut vreodată vreun zorab? Eu am văzut unul, mort, în Borbisthanul meridional (fotografie). Înainte de-a fi fost împuşcat, omorâse un lup, o cămilă şi trei ţărani. E o pisică tot atât de sălbatică pe cât erau odinioară pisicile, cu două sau trei milioane de ani în urmă. Sare direct la ochi, pe care-i străpunge cu ghearele-i ascuţite; muşcă vena jugulară ca o maşină mortală. Totul durează cel mult un minut. E rapid ca o clipire de gene şi sângeros ca un cuţit de abator. E arma zoologică, cel mai de temut şi cel mai eficace instrument al Bedeker-ului imperial.
Vila preşedintelui Jormaniei era prevăzută cu aparate din cele mai sofisticate pentru supraveghere şi alarmă; în plus, era zi şi noapte păzită de oamenii lui Baban. La nevoie, trupe de elită dotate cu tancuri şi alte vehicule blindate puteau sosi la faţa locului în nu mai mult de paisprezece minute. Un adăpost anti-atomic inexpugnabil (fotografie) putea permite unui grup de vreo treizeci de persoane să se izoleze etanş timp de optsprezece ani. Toate precauţiile minuţioase ce înconjurau persoana preşedintelui şi suita sa nu făceau totuşi nici doi bani în comparaţie cu arma secretă, zorabul Baha care, deghizat într-un pisoi inofensiv şi îndopat cu muşchi de viţel în sânge, inspecta regulat, cu coada ţeapănă, garda personală a lui Gologan înarmată până-n dinţi (fotografie).
Veni şi noaptea fatală, în care zorabul prevală asupra pisoiului. Dobermannii, alarmaţi de mirosul sălbatic pe care animalul începuse dintr-o dată să-l secrete, îl atacară amândoi deodată. Îi trebui, după cât se crede, mai puţin de un minut ca să-i orbească pe amândoi, fără să-şi facă probabil nici un rău. Gardianul postat la uşa apartamentului prezidenţial, alertat de zgomotul din salon, se repezi într-acolo; se auzi un strigăt, apoi arma sa care se descărca, însă inutil. Când fu găsit, avea jugulara sfâşiată dintr-o singură muşcătură.
Câte nu s-au scris despre curiozitatea feminină! Oricum, fapt e că ea fu, în acest caz, cauza imediată a căderii dinastiei Gologan. O uşă imprudent întredeschisă de Doamna Mortu îi permise zorabului Baha să-şi desăvârşească opera. Când sosi Baban, trupul închircit al preşedintelui Gologan nu mai era, din cap până-n picioare, decât o rană sângerândă. Baha fusese atât de brutal, încât chiar îl emasculase (fotografie), fără să fi fost în mod special antrenat pentru astfel de operaţiuni. Cât despre Doamna Mortu, cu jugulara transformată în fântână arteziană, ea spumega în convulsii. Nici unul dintre ei n-a aşteptat sosirea echipei de doctori adăpostiţi în clădirea de alături; Gologan încercă să dea o ultimă indicaţie decisivă pentru dezvoltarea multilaterală a Jormaniei, dar expiră horcăind, în timp ce Doamna Mortu se stinse gângurind dulce.
O umbră insignifiantă se fofilă printre picioarele lui Baban şi traversă în viteză culoarul până la ieşire, fără să întâmpine nici cea mai mică opoziţie: era zorabul Baha, cunoscut de toată lumea sub masca unei pisici cuviincioase. Văzându-l atât de grăbit, un soldat idiot (care fu executat în următoarele douăzeci şi patru de ore) îi deschise uşa şi zorabul se pierdu în umbra parcului, urmărit de câinii-lupi care, mai perspicace, îi identificaseră de la bun început adevărata personalitate. Înainte de a se refugia într-un copac, Baha răpuse doi dintre ei. Apoi zorabul profită de haosul ce se iscase spre a dispărea.
Într-adevăr, nu numai comandourile de elită apărură la faţa locului, ci şi un regiment de geniu comandat de generalul Kankan, ca şi o unitate specială a inevitabilului Secan, sub ordinele generalului Piran în persoană, al cărui şofer, colonelul Maran, îşi aminti mai apoi că văzuse o pisică plină de sânge dispărând sub roţile maşinii ca să iasă din parc. Pisica părea al naibii de grăbită. Nimeni nu se gândise, în acel moment grav, s-o oprească; şi aşa s-a petrecut marele tirumf al armei zoologice, care s-a dovedit atât de perfidă şi de eficace încât şi-a salvat viaţa faţă cu forţele reunite a vreo trei mii de militari din toate armele, între care vânătorii cu panaşele lor, pompierii cu tulumbele lor verzi şi artificierii cu focurile lor de artificii erau cei mai spectaculoşi. Ambulanţa, care a sosit ultima, nu a putut pătrunde în parcul plin de tot felul de vehicule blindate şi de soldaţi înghesuiţi unii în alţii şi întreţinându-se asupra celor mai felurite subiecte. A fost imediat trimisă înapoi, ca să nu răspândească panica în populaţie. Pentru cei ce ştiau să priceapă, acest du-te-vino era însă plin de înţeles.
La Maculburg, se află în două minute că zorabul dăduse lovitura, dar trebui ceva mai mult timp spre a se căpăta certitudinea că-i atinsese pe preşedinte şi pe soţia sa. Lucrul deveni absolut limpede când cele douăzeci şi trei de posturi de observaţie dispuse în jurul vilei comunicară că nicăieri nu se înregistra prezenţa energică a preşedintelui, un om care, prin natura sa, simţea nevoia imperioasă de a da indicaţii, căci psihicul îi era aidoma unui puţ insondabil plin de directive contradictorii. Iar nevastă-sa, singura fiinţă în stare să-i ţină piept, nu-şi mai făcea auzit glasul pătrunzător ca un ferăstrău mecanic: semn fără echivoc de agonie. Plecarea imediată a ambulanţei fu, în ochii experţilor Bedeker-ului din Maculburg, mai grăitoare decât un certificat de deces semnat; căci chiar într-o ţară atât de stranie precum Jormania, s-ar fi găsit în cele din urmă o posibilitate de-a o lăsa să intre în parcul ticsit de trupe, de-ar mai fi fost ceva de salvat. Iar în cazul când doctorii ar fi hotărât, de pildă, că agonizanţii erau intransportabili, ar fi trebuit să fie aduse de urgenţă aparate de transfuzie la domiciliu. Or, nici un transport de felul acesta nu fusese semnalat de observatorii Bedeker-ului camuflaţi în pomi de-a lungul tuturor şoselelor naţionale. Şi în orice caz, ordinul Bedeker-ului fusese formal: convoiul ar fi trebuit să fie oprit cu orice preţ, cu ajutorul minelor-fluture. Fiind încredinţat de moartea preşedintelui Gologan şi a soţiei sale Mortu, Imperiul declanşă, în noaptea de 30 aprilie 1989, operaţiunea Omega, cea mai secretă ce fusese vreodată întreprinsă spre a restabili armonia într-o ţară-satelit.
Fix la miezul nopţii, după ora Jormaniei, 3 400 de nazorabi (zorabi înotători: li se injectaseră hormoni de nataţie), recrutaţi dintre cele mai brutale pisici vagaboande din Maculburg, trecură în linişte râul Putan. Fără să întâmpine vreo rezistenţă, nimiciră câteva posturi jormane de frontieră şi se afundară în teritoriul ţării. La Jorjan, agenţii secreţi ai Bedeker-ului dădură drumul altor zorabi în incinta fostului palat regal; dar ei fură răpuşi înainte de a-l fi putut atinge pe Jacan, fiul defunctului preşedinte. În lunile următoare, acesta îi luă locul tatălui său în fruntea clanului Gologan-Mortu, cuprinzând 78 de unităţi familiale (de aceea era adesea numit „clanul celor 78“ sau pur şi simplu „cei 78“), care alcătuiau şi guvernul ţării.
Jacan şi cei 78 erau neliniştiţi. În munţii Cartan, zorabii se înmulţeau fără încetare. Exterminaseră populaţia din mai multe sate şi se hrăneau cu hoiturile. Degeaba se trimisese armata; în perioada naşterilor, zorabii nu angajează lupte.
Se retrăseseră pe culmi şi în puţină vreme au fost 60 000.
La Jorjan, alţi zorabi lansaţi de Bedeker-ul imperial răspândeau panică în oraş. Lucrurile nu erau defel sub controlul lui Jacan. Nu mai erau nici alimente, nici curent electric, iar răzvrătirile înfometaţilor izbucnite spontan suferiseră o represiune crudă. Carnea victimelor, se spunea, fusese a doua zi vândută în piaţă, ca să sature mulţimea. Dar răzmeriţele au continuat şi nimeni nu mai avea acum siguranţa vieţii sale sau a celor dragi. Câţiva agenţi ai Bedeker-ului au înscenat o tentativă de a ocupa postul naţional de televiziune. Scenariul lor prevedea eşecul, dar nimeni nu li se împotrivi. Schimbându-şi planul, puseră mâna pe emiţător ca să comunice populaţiei că reprezentau un grup înarmat de imaculişti, a căror intenţie era să scoată Jormania din sfera de influenţă a Imperiului. Emisiunea încă nu se terminase când Maculburgul protestă vehement şi ameninţă cu trimiterea unei armate „în ajutorul guvernului popular al Jormaniei“. Despre ce guvern să fi fost vorba? Greu de precizat, căci Jacan nu era numit în comunicat. Dar, la rigoare, s-ar fi putut oricând forma nenumărate guverne populare şi nu era nici măcar necesar ca membrii lor să fi vorbit jormana: căci, deşi li se pun multe în seamă, jormanii au această indiscutabilă calitate de-a nu fi xenofobi.
Incidentul îl înspăimântă pe Jacan. Se închise în palatul regal şi, cum vremea în care energia-i sexuală era neistovită trecuse, juca tot timpul şah cu Baban, care pierdea din prudenţă. Nu îndrăznea să mai iasă în oraş, unde răzmeriţa continua şi unde cadavrele anonime – victime ale zorabilor, ale militarilor sau ale foamei – se îngrămădeau de-acum în plină stradă, unde maşinile nu mai circulau de ani de zile din lipsă de benzină, iar pietonii nu mai cutezau să se aventureze dintr-o elementară precauţie. Jorjanul devenise o necropolă fetidă (fotografie). Numai zorabii mai manifestau interes faţă de ea. Coborau de la munte, din ce în ce mai numeroşi şi mai ameninţători, îndreptându-se inexorabil către capitala aproape pustie. Înaintau mai ales noaptea, pricinuind pierderi grave resturilor de armată care nu trecuseră de partea rezistenţei. Pentru că era şi o adiere de speranţă (fotografie) şi se spunea că va veni cineva, trimis de americani, ca să ajute poporul.
Faţă cu aceste dezordini, se aştepta ca în orice moment armata imperială să invadeze ţara. Totuşi, Maculia se mărgini să-l cheme de urgenţă pe Jacan la Maculburg, în timp ce tancurile se îngrămădeau cât vezi cu ochii pe celălalt mal al Putanului. Jacan nu s-a dus la Maculburg, ci s-a închis, împreună cu Baban, doi soldaţi şi opt artiste de cabaret, în adăpostul anti-atomic. Trupele maculiste n-au trecut Putanul, limitându-se să-i sfideze pe cei câţiva grăniceri jormani rămaşi la posturi. La Jorjan, ciuma începuse să facă ravagii, în vreme ce zorabii se apropiau, lăsând o dâră de cadavre prin locurile trecerii lor. Ocolindu-i cu grijă, din ce în ce mai mulţi oameni luau drumul munţilor (fotografie). Li se alăturau acelora care aşteptau cu speranţă ajutorul imaculist şi care erau din ce în ce mai numeroşi, sau vreunei bande de tâlhari, şi acestea din ce în ce mai numeroase. Canibalismul era, în aceste medii, la ordinea zilei. Dar toată lumea îşi procurase de-acum arme de foc şi, din pricina capacităţii lor de ripostă imediată, partizanii erau doar arareori atacaţi de tâlhari.
Teoretic, ţara continua să fie condusă de clanul celor 78, care primea ordine de la Jacan prin videofon. Dar cei 78 nu mai ascultau de ordine. Ocupau ca întotdeauna vechiul palat regal, împreună cu câteva sute de soldaţi şi de membri ai Secanului, pentru că acolo se mai găseau de-ale gurii şi pentru că, oricum, nu ştiau unde să se ducă. Ceruseră deja de mai multe ori ajutorul frăţesc al Maculiei, care întârzia să sosească. Mai mulţi dintre ei, înţelegând să profite de economiile depuse prin băncile elveţiene, intraseră într-un dialog activ cu toate statele sud-americane şi africane susceptibile de a le garanta azilul politic. Deocamdată însă discuţiile nu duseseră la nimic precis.
O întrebare pe care numeroşi comentatori politici din toate ţările şi-au pus-o în faţa acestei stări de lucruri era de ce oare nu intervenea Maculburgul? Prin ipoteza cea mai plauzibilă se răspundea că Imperiul dorea să le dea o lecţie binemeritată acestor vecini care nu erau buni de nimic. Voia să rezolve problema suprapopulaţiei şi să şteargă urmele tuturor proiectelor economice ruinătoare ale lui Gologan. Ceea ce Maculia nu voia cu siguranţă era să-i restabilească pe cei 78 în funcţii. Inutil să fi trimis trupe: emisarii Imperiului erau deja acolo şi-şi făceau treaba cum nu se poate mai bine.
Într-adevăr, numărul zorabilor ajunsese între timp la peste un milion, în timp ce populaţia Jormaniei scăzuse de la douăzeci şi unu la optsprezece milioane în numai doi ani.
Nu degeaba în munţi se aştepta sosirea unui ajutor. Mii de emigranţi jormani au intrat pe la graniţa de vest fără nici un obstacol. Printre ei a sosit şi Boba, în fruntea grupului său numit Grupul celor 42, căci era alcătuit din acest număr – fatal, după unii – de persoane. S-au instalat într-un oraş de munte, care a devenit repede centrul unei noi ordini. Oraşul se reconstruia, se găseau alimente, medicamente, Medici fără frontiere. Şi soseau în masă, din toate regiunile ţării, partizani înarmaţi ca să se pună la dispoziţia lui Boba. Acesta, numit de atunci „Garibaldi al Jormaniei“, se pricepea să le insufle speranţă în suflete, găsea mijloacele de a-şi aproviziona trupele, izbuti să se apere cu succes împotriva zorabilor, pe scurt, fu din plin la înălţimea sarcinii pe care şi-o asumase. Ca orice om de acţiune, Boba era fericit pe teren şi profund nenorocit când trebuia să asiste la interminabilele întruniri ale celor 42. Căci în interiorul grupului s-a petrecut repede o polarizare a concepţiilor politice şi acum imaculiştii radicali la ordinele lui Bolovan nu scăpau nici un prilej de a înfrunta curentul moderat reprezentat de Guzgan. Acesta din urmă afirma că rebelii nu trebuie să-şi facă prea multe iluzii: soarta Jormaniei a fost, este şi va fi în m âinile Imperiului. În consecinţă, trebuiau să încerce cu orice preţ să-i fie pe plac Maculburgului şi să constituie un guvern maculist sau pe cât posibil semi-maculist. Dimpotrivă, Bolovan, susţinut de consilieru-i politic Bostan şi de omul de acţiune Motan, era de părere că ideologia maculistă nu se bucurase niciodată de adeziunea poporului jorman şi că, prin urmare, trebuiau să se sprijine pe puterile imaculiste, exprimând limpede voinţa generală de schimbare completă. Orice altă soluţie, spunea el, s-ar fi lovit de indignarea populară. Guzgan, de acord fiind asupra inexistenţei unui maculism autentic în Jormania, îi acuza însă pe ceilalţi trei de demagogie; căci, spunea el, inexistenţa unei mişcări de protest în timpul regimului maculist demonstra că masele jormane sunt în stare să înghită orice şi n-au nici o greutate politică reală. În consecinţă, trebuia ca o elită luminată, o dată constatate primejdiile unei îndepărtări radicale şi immediate de Imperiu, să încerce să le evite prin toate mijloacele. Bolovan, fără să nege caracterul ridicol al conceptelor romantice de „popor“ şi de „masă“, insista îndeosebi asupra faptului că elita e socotită a nu-i înşela pe oameni, ci a-i trata ca adulţi. În Jormania trebuia instaurat un regim realmente democratic şi atâta pagubă dacă voinţa poporului va fi contrară maculismului într-atât încât un partid politic maculist nu va mai exista. Guzgan admitea şi el necesitatea unei democraţii reale, dar sublinia faptul că ea va trebui să fie realistă, adică de bun simţ. „În seara unor alegeri cu adevărat libere în Jormania“, spunea el, „trupele de la Maculburg vor trece Putanul şi vor fi la Jorjan în douăzeci şi patru de ore; nu vor întâmpina nici o rezistenţă.” Iar Bolovan replica: „De aceea trebuie pregătită o rezistenţă. Trebuie să arătăm opiniei publice mondiale că suntem efectiv capabili să ne apărăm idealul. Aţi văzut Borbisthanul? În cincisprezece ani, maculiştii n-au fost în stare să-i biruie pe partizani.ʺ În acest punct, voci sceptice interveneau zicând că borbisthanii putuseră rezista atâta vreme fiindcă erau nişte fanatici analfabeţi şi puţin civilizaţi, în timp ce jormanii, ştie toată lumea, sunt extrem de civilizaţi. Ei n-ar putea face faţă barbarilor din Maculia. În cele din urmă, singura întrebare ce merita să fie pusă era dacă, în faţa spectacolului rezistenţei mai mult sau mai puţin eroice a poporului jorman, puterile imaculiste aveau să-i sară în ajutor. Majoritatea celor 42, cu excepţia câtorva partizani ai lui Bolovan şi ai lui Motan, era de părere că imaculiştii nu s-ar angaja niciodată într-un conflict ce i-ar duce la o confruntare directă cu Maculia. Această consideraţiune îl împinse pe Bostan să treacă în tabăra adversă, în timp ce Bolovan şi Motan, urmaţi de Boba care de-acum se săturase de atâtea dezbateri, refuzară demn orice compromis şi plecară din ţară ca să încerce să-i convingă pe imaculişti să intervină.
Fără îndoială că s-a exagerat în privinţa influenţei Bedeker-ului imperial asupra mişcărilor lui Bostan de la început. Unii afirmă că l-a încurajat, ca să aibă mereu un pretext de a invada ţara. Ce e sigur e că Solcan şi acolitul său Şnapan care, prin poziţia lor radicală, îi câştigară încrederea lui Bostan, acţionau la ordinele directe ale Bedeker-ului. Ei fură aceia care-i furnizară noului şef (în jormană: Conducan) formula ca să scape de zorabi după ce aceştia îşi terminaseră misiunea.
În 1993, două milioane de zorabi, urmaţi prudent de armata lui Bostan, s-au îndreptat către Jorjan, necropola prezidenţială. În piaţa palatului regal, au fost atacaţi cu rachete, obuze, grenade, mitraliere. Mare parte a zorabilor fură masacraţi. Cei scăpaţi s-au arătat însă şi mai feroce când palatul a fost în cele din urmă cucerit. La 31 mai 1993, la ora nouă seara, cei 78, după o rezistenţă disperată, pieriră de o moarte atroce. La 1 iunie, armata lui Bostan alungă restul de zorabi din capitală cu ajutorul unei puternice esenţe de trandafiri de fabricaţie bulgărească, al cărei secret fusese dezvăluit de Solcan, care pretindea că-l aflase de la un vânzător imaculist de tabele cu efemeride. În ziua aceea, trupele Maculiei îi sfidară mai mult ca oricând, de dincolo de râul Putan, pe ultimii grăniceri de la frontiera jormană.
Şi cei cinci ani ai „revoluţiei florilor” începură prin instaurarea guvernului provizoriu Bostan, ale cărui scopuri imediate erau de a combate ciuma, de a aproviziona ţara şi de a pregăti primele alegeri democratice de şaizeci de ani încoace. Nu s-ar putea nega că Bostan a primit un ajutor material considerabil din partea imaculiştilor; dar a primit de asemenea, fără să ştie, şi ajutorul Maculiei, care n-a încercat deloc să intervină în procesul pornit de Comitetul celor 42.
Maculburgul prefera să pună mâna pe o ţară sănătoasă din punct de vedere economic şi întru aceasta i se lăsă mai întâi lui Bostan grija de a diminua oareşicât efectele tuturor acelor evenimente care, în patru ani, provocaseră moartea a şase milioane de jormani. Ar fi fost un joc de copil pentru Maculburg să răstoarne fragilul guvern Bostan, mai ales că mii de agenţi ai Bedeker-ului mişunau acum în Jorjan, unde se aranjaseră în slujbe convenabile. Fiecare zbatere a guvernului nu făcea decât să-l înfunde şi mai mult în acea pânză de păianjen vâscoasă şi inextricabilă pe care i-o ţesea Maculburgul.
Nu lipseau aceia care, precum lucidul jurnalist Borcan, îşi dădeau seama de primejdie. Şi cu toate acestea, trebuia continuat pe această cale cu orice preţ. Iar alegerile din 1995, oricât de libere vor fi fost, de fapt îl puseră pe Bostan într-o situaţie penibilă; el, care era în mod hotărât imaculist, se văzu constrâns să facă o propagandă directă partidului maculist reformat şi să pretindă că Maculatus avusese dreptate, dar că Gologan îi trădase pur şi simplu mesajul. Jormanii îşi arătară o dată mai mult bunăvoinţa, votând pentru maculiştii reformaţi. Aceştia, sub conducerea lui Mitocan, ocupau 46 de locuri în parlament; extremiştii lui Solcan – 13; Uniunea Democratică a lui Ciolan – 31, restul de 10 locuri fiind împărţite între 23 de partide politice reunite în patru grupări principale. Bostan însuşi candidă pentru Uniunea Democratică. Fu ales prim-ministru în guvernul de solidaritate naţională al celor două mari partide. Prim a grijă a lui Bostan de după alegeri fu să încerce restabilirea contactelor cu Maculburgul. Toate tentativele sale se izbiră de o tăcere de gheaţă. Prietenii săi începeau să-şi piardă nădejdea. Ministrul de finanţe, a cărui administraţie, în buna şi vechea tradiţie jormană, n-a excelat prin onestitate, se întoarse în ţara al cărei cetăţean devenise, descoperind deodată că în Jormania nu beneficia nici măcar de drept de vot, fiindcă fusese privat de Gologan de naţionalitatea jormană. Gâscan, scriitor de avangardă şi duşman personal al lui Boba, după ce fusese ales ministru de maculiştii reformaţi, încercă să fugă şi-şi găsi moartea într-un accident de automobil. Butan, ministrul energiei, se sinucise lăsând o scrisoare de adio (pe care uită s-o semneze) pentru mama sa. Scrisoarea, a cărei autenticitate a fost contestată, spunea: „Dragă mamă, nu avem energia necesară. Nu te demoraliza şi întoarce-te în Brazilia.” Iar Şobolan, preotul răspopit, ministru al cultelor şi al televiziunii, profită de o călătorie în America Latină ca să se facă popă copt de rit bolivian şi să renunţe formal la funcţiile-i laice. Pentru că peste tot se presimţea venirea iminentă a invadatorului; dar sub Bostan măcar se mânca bine, iar oamenii începuseră să râdă şi să se distreze ca pe vremurile bune de odinioară, dinaintea epocii sinistre a lui Gologan.
În timpul „revoluţiei florilor”, ţara respiră un aer de tinereţe. Femeile procreau fără nici o constrângere, spre a înlocui cele şase milioane de victime ale zorabilor, ale ciumei şi ale luptelor intestine. Economia, în lipsa indicaţiilor omniscientului Gologan, reîncepuse să funcţioneze, iar ţăranii, deşi cereau uneori preţuri exorbitante pe produsele lor, asigurau aprovizionarea regulată a oraşelor şi a comunelor. Şi, pentru prima dată de la război, libera concurenţă comercială aduse un zâmbet mai mult sau mai puţin autentic pe feţele implacabililor vânzători. Pe deasupra, funcţionărimea de toate felurile ce terorizase ţara fu silită să-şi schimbe tactica, sub ameninţarea concedierii. Jormania era pe cale de a deveni o ţară aproape normală, ceea ce atrase un enorm val de turişti imaculişti. Cu cât devenea însă Jormania mai prosperă, cu atât se întărea certitudinea că intervenţia Imperiului n-avea să întârzie.
De aceea, în definitiv, lovitura de stat a generalului Bulan n-avu aerul de a surprinde pe nimeni. Era neîndoielnic că o pregătise cu ajutorul generos al Bedeker-ului. Iar cel dintâi act al ei atroce, anume asasinarea a 27 de ziarişti imaculişti pe care Bulan se grăbi s-o pună pe seama SLIMUJ sau a unui grup terorist sub ordinele lui Motan, avu pur şi simplu menirea de a arăta că sărbătoarea luase sfârşit. Bostan şi cei ce mai rămăseseră din grupul celor 42 fură poftiţi să-şi facă bagajele şi majoritatea acceptă această ofertă imposibil de refuzat. Sub Bulan, deşi privaţi de libertăţi elementare, jormanii se pot încă îndopa cu mâncare şi au primit autorizaţia să scoată reviste pornografice indigene, ceea ce pare să le excite enorm spiritele, căci guvernul Bostan, ca să nu tulbure biserica predestinaţionistă lampistă, biserica jormană bilampistă, pe maculiştii puritani şi pe mozaicii de rit binocular, declarase pornografia şi prostituţia ilegale. De atunci, Bulan a legalizat pornografia, închizând ochii asupra prostituţiei, care se practică de regulă în sălile de cinema.
Alăturându-i-se în străinătate neobositului Boba, Bostan deveni foarte activ în propaganda împotriva regimului lui Bulan. Dar, după unii observatori competenţi, facultăţile-i mintale scăzuseră. Se plimba în public însoţit de o pisică, declarând cui voia să-l asculte că „nu toate pisicile sunt zorabi“. Or, cine şi-ar permite o asemenea atitudine, după toată panica stârnită de zorabi, dacă nu un extremist maculist sau un nebun?
Cât despre Boba, al doilea exil al său s-a dovedit calitativ superior celui dintâi. Puţin înainte de a muri, a scris celebrul roman În viaţă, care conţine această nemuritoare frază privind existenţa umană: „E ca şi când am şofa mereu pe o noapte neagră într-o negură deasă sau ca şi când am călări un tigru furios. Recompensa noastră e să murim înainte ca el să ne azvârle la pământ.“
(Revista promitea o continuare în numărul următor, despre atentatele care au pus capăt vieţilor lui Bostan şi Boba. Dar cel de-al 37-lea număr din Asmodeus n-a mai apărut niciodată.)
Ianuarie 1986
La collezione di smeraldi (racconti),
Milano, Jaca Book, martie 1989
[1] Acest text este pentru prima dată tipărit în volumul de faţă (n. Ed.).
