Ellia

PERGAMENTUL DIAFAN

 

 

 

 

 

Cuvânt înainte

 

Und immer

Ins Ungebundene gehet eine Sehnsucht

 

Hölderlin, Mnemosyne 3

 

Am început să adun povestirile cuprinse în volumul de faţă încă din 1972, când părăseam Jormania pentru douăzeci de ani. Eram foarte tânăr pe atunci. La câţiva ani după ce fusesem admis la universitate, mi-am abandonat studiile şi am lucrat ca ziarist în oraşul H. În această calitate l-am cunoscut pe profesorul William H.; relaţiile noastre au început prost, dar au urmat o dezvoltare pozitivă, culminând cu darul pe care profesorul mi l-a făcut înainte de a muri: manuscrisul singurei - zicea el - povestiri de ficţiune pe care-ar fi compus-o vreodată. Am suficiente motive să cred că manuscrisul conţinea mai curând o confesiune gravă, iar fragmentele pe care le-am putut strânge aici par să-mi confirme ipoteza. La 23 decembrie 1986 (mi-am notat data în jurnal), am înţeles în sfârşit că ele nu erau nişte entităţi disparate, ci, dimpotrivă, formau bucăţile unui singur puzzle. Mai pot fi de asemenea considerate drept capitole ale unui roman având o ordine de lectură variabilă. În principiu, se poate obţine o anumită coerenţă plecându-se de la o lectură ce pune accentul fie pe o fiinţă feminină insesizabilă, numită când Mekor Hayyim, când altminteri, fie pe colecţia de smaralde a profesorului H. Voi reveni asupra acestui punct după ce voi fi explicat de ce public ansamblul acestor povestiri la peste douăzeci de ani de când le-am surprins caracterul unitar.

Începând din anul 199..., am fost activ angajat în tentativa lui Boba, a lui Bolovan, a lui Bostan şi a altora de a restabili un regim democratic pe ruinele Jormaniei distruse mai întâi de directivele preşedintelui Gologan şi apoi de arma zoologică pe care Imperiul Maculist n-a întârziat s-o arunce în luptă (vezi mai departe articolul intitulat „Intervenţia zorabilor în Jormania”, pe care l-am publicat în ultimul număr al revistei Asmodeus sub pseudonimul de Jules Bilstik). Am luptat în munţi împotriva rămăşiţelor armatei jormane, a zorabilor şi a tâlharilor. De trei ori am fost rănit destul de grav, fără ca totuşi să abandonez lupta. Am făcut parte din prima unitate care, împreună cu Boba şi Bostan, a pătruns în Jorjan, capitala Jormaniei, numită pe atunci „necropola pestilenţială” (printr-un joc de cuvinte cu vechiu-i nume oficial de „metropolă prezidenţială”), dar care cunoscuse şi vremuri mai bune, când era desemnată prin expresia „Parisul Cartanilor” (în privinţa numelor geografice, trimit la acelaşi articol pe care tocmai l-am pomenit).

În timpul „revoluţiei florilor”, am făcut parte din guvernul provizoriu Bostan, în calitate de secretar de Stat la Externe; după alegeri, din pricina poziţiei mele radical antimaculiste, am fost îndepărtat de la putere. Aşa am ajuns să fiu transferat ca ambasador al Jormaniei în acelaşi oraş H. unde odinioară fusesem student şi apoi ziarist. Zece ani au trecut de atunci, ani care au văzut prăbuşindu-se toate visurile noastre de libertate şi democraţie. Ţara geme acum sub jugul unei alte marionete maculiste, al cărei nume odios voi evita să-l rostesc aici (a se vedea totuşi articolul meu citat).

În seara sosirii mele la H., în dispreţul oricărei vizite protocolare, mă duceam direct să văd colecţia profesorului H., acum accesibilă publicului şi cuprinzând aproximativ 1900 de smaralde, între care cinci printre cele mai mari şi mai frumoase din lume. Îmi mai aduc încă aminte de starea de toropeală fierbinte în care căzusem, de senzaţia necontenită că aveam nările şi gura pline cu sare de mare. Ceva straniu mi se întâmpla, ca o ruptură între existenţa mea vizibilă şi o parte a ei tainică, inenarabilă, de care până atunci nu fusesem conştient. Pentru o clipă, am avut impresia distinctă de a fi fost oarecum colecţionarul acelor smaralde, multiplii lor proprietari legaţi între ei prin relaţii complexe de schimb, ca şi cei ce le fabricaseră. Atâtea memorii diferite începură deodată să funcţioneze în mine însumi, încât îmi pierdui orice identitate. Mă contemplam ca loc în care ceva neaşteptat, poate fundamental, tocmai se întâmplase. Nişte limite, până atunci imuabile, dispăruseră. Mă vedeam cotind pe o străduţă îngustă, pavată ca vechile oraşe italiene, unde se amestecau nişte mirosuri având ceva subtil-erotic; şlefuind pietre într-un subsol şi simţind certitudinea calmă a prezenţei unei femei şi a unui copil în preajmă; vorbind curent o sumedenie de limbi şi înţelegându-le perfect fără să le fi învăţat vreodată; mă vedeam iubind, vânzând, omorând cu lovituri de pumnal, murind înconjurat de sirene, jucând zaruri, mângâindu-mi trupul într-o mare cadă de alabastru, femeie, bărbat, bătrân, copil, hoţ, cerşetor, nobil, astrolog, magnat, cămătar, ţăran şi neguţător de smaralde în acelaşi timp.

Experienţa pe care-am avut-o acolo, dinaintea unei multitudini de smaralde încărcate cu o memorie infinită, întinsă până la formarea pământului, nu semăna întru nimic cu ceea ce vulgul numeşte (eronat, de altfel) „metempsihoză” ori „existenţe anterioare”. Nu trăisem eu însumi niciuna din acele existenţe; istoria umană însă mi se dezvăluia ca o povestire corporativă în care deosebirile dintre actori sunt doar iluzorii. Eram, în orice clipă, bătrânul orb care primea în fiecare duminică, punctual, pe pragul catedralei, un dinar de la Cosimo de’ Medici; dar eram şi Cosimo şi, într-un fel, moneda însăşi, traiectoria ei, mediul pe care-l străbătea, piatra pragului şi crăpătura din piatră, altarul, mulţimea, privirea preotului aţintită la potir, cuvintele hoc est corpus, tânăra fată ţinând ostia în gură, saliva, gustul, rugăciunea, papilele de pe limba ei, o mică mişcare laterală a piciorului ei drept şi presentimentul clopotelor pe care o forţă necunoscută şi nevăzută avea să le facă să răsune pe dată.

Era ca şi când m-aş fi plimbat printr-un depozit, practic infinit, unde tot ce s-a petrecut vreodată în toate lumile era accesibil; dar când te afli acolo, privirea dispare: e şi ea doar un obiect printre celelalte obiecte, încât nu mai există nicio instanţă capabilă să cunoască, să înregistreze ceva. Amintirea pe care-o păstrez nu e deci decât foarte aproximativă şi în mod esenţial falsă: fiind tot în totul, n-aş putea defini toţi fiorii care m-au străbătut.

De ce oare ceva m-a oprit acolo mai curând decât în altă parte? Dar oare de ce altă dată, într-un alt timp, luasem primul taxi de la aeroport ca să mă duc la expoziţia de smaralde a profesorului H., pe care multă vreme îl considerasem o băşică umflată, până când, pe patul de moarte, mi-a încredinţat o povestire în care pretindea că fusese îndrăgostit de o zeiţă? Să aibă oare toate acestea vreo legătură cu mania sa de a colecţiona pietre verzi, tăiate, netăiate sau în stare brută? Deşi toate lucrurile erau identice între ele, parcă totuşi o undă mă împingea în mod fatal către un mănunchi limitat de percepţii; în clipa când vibrau la unison, aceste percepţii alcătuiau o lume aparte, un fascicul, o privire care se îndreptă către silueta din faţa mea.

Carnea ei n-avea consistenţă: era o învolburare de unde de lumină, se forma în fiecare moment din noi energii emanate din noi izvoare. Întrupa tot ce era frumos şi delicat, această lume ca loc unde se petrec lucruri enigmatice care salvează viaţa prăzii hăituite şi copilului aflat sub sabia jefuitorului.

Dacă mă aflam acolo, dacă-l întâlnisem pe William H., dacă vizitam această expoziţie, dacă luptasem în Jormania mai degrabă decât în altă parte, dacă fusesem rănit în cele trei locuri ale trupului mai degrabă decât în altele, dacă mâinile-mi semănau cu ale ei şi dacă privirea îmi cobora acum către picioarele-i lungi şi fine încălţate în sandale romane, înseamnă că exista pesemne ceva comun între noi doi, două fascicule vibrând în acelaşi ritm sau două suprafeţe ce reflectau acelaşi lucru în două feluri diferite.

Purta la gât un pandantiv format dintr-o gheară de aur cu opt braţe ascuţite strângând un superb smarald brut. Fără o vorbă, îl scoase şi, după ce mi-l puse în mână, dispăru pe o alee.

M-am regăsit dintr-o dată obosit şi confuz în expoziţia de smaralde, cu un paznic alături sugerându-mi politicos, prin simpla-i prezenţă, că se apropia ora închiderii. Eram, de altfel, singurul sau în orice caz ultimul vizitator al colecţiei. Am făcut câţiva paşi în direcţia ieşirii, unde doi poliţişti în mare ţinută m-au oprit.

„Iertaţi-ne, domnule ambasador”, făcu unul din ei, „dar se pare că tocmai aţi furat una dintre piesele expuse în această sală. Sunteţi de acord să fiţi controlat?

Fără să stau pe gânduri, am acceptat; dar, în timp ce îmi examinau foarte scrupulos conţinutul buzunarelor golite pe o masă, mi-am zis că poate suferisem un fel de eclipsă şi că nu era imposibil să fi făcut ceva necontrolat. Acum era prea târziu ca să mai recurg la imunitatea diplomatică; şi vedeam deja prima pagină a unor ziare anunţându-mi expulzarea fiindcă furasem un smarald dintr-o colecţie publică.

Percheziţia a durat o bună jumătate de oră, dar n-a dus la nimic. Uşurat, i-am scuzat bucuros pe poliţiştii încurcaţi şi, refuzând să mă las condus de ei sau să mi se trimită o maşină oficială, am ieşit în stradă. La urma urmei, nu eram departe de ambasada Jormaniei, o clădire discretă de dinainte de război, înconjurată de o specie ciudată de citrice care suporta frigul iernii.

Era foarte cald şi m-am hotărât să trec prin parc, deşi la ora aceea era deja imprudent să te aventurezi pe acolo. Cum tocmai coteam pe o alee ce ducea către ieşirea dinspre răsărit, am auzit un pas uşor dar grăbit şi o răsuflare mi-a atins peste puţin ceafa. M-am întors. Era o tânără fată aproape la fel de înaltă ca mine, cu părul roşcat. Purta o bonetă stacojie şi o rochie lungă, uşoară, cu talia înaltă, ca şi cum ar fi fost însărcinată. Pe gleznele-i lungi şi delicate abia se vedeau cureluşele de piele ale sandalelor romane.

„Aţi pierdut ceva”, îmi spuse întinzându-mi gheara cu opt braţe de aur strânse în jurul smaraldului brut. Apoi îmi întoarse spatele şi dispăru printre tufişuri.

Mi-am şters fruntea. Era îngrozitor de cald şi aveam un gust sărat în gură, iar nările mă înţepau de parcă ar fi fost pline cu sare de mare. Portarul, fiindcă nu recunoscuse un ambasador pe care de altminteri nu-l văzuse niciodată, îşi atrase din parte-mi singura dojană pe care am administrat-o vreodată cuiva în viaţa mea de înalt funcţionar.

Bolnav sau obosit, am dormit şaptezeci de ore în şir. Teancuri de ziare mi se îngrămădeau pe masă. Într-un sfert de oră, am descoperit ceea ce căutam: pandantivul fusese furat din colecţia William H. şi nu existau suspecţi. O fotografie a obiectului elimina orice posibilitate de coincidenţă întâmplătoare. E aici, în faţa ochilor mei, în timp ce aştern aceste rânduri.

O descoperisem undeva într-un depozit, învolburându-se, cine ştie de ce, pe aceeaşi lungime de undă ca şi mine. Purta acel pandantiv, era acel pandantiv, eram ea, eram totul, din întâmplare continuam să dăinuiesc într-un anume fel sub o formă abstractă numită „ambasador al Jormaniei”, apoi am fost exilat, apoi am devenit bogat. Depozitul în care am întâlnit-o era realitatea; acum mă aflu într-un condensat ireal pe care ceilalţi îl percep ca şi când ar avea vreo consistenţă oarecare.

Din nou în oraşul H., din nou fără un program fix, mă grăbesc să urc în primul taxi şi să dau adresa expoziţiei. E îngrozitor de cald, iar gura şi nările parcă-mi sunt pline cu sare de mare.

 

 

 

 

 

 

 

Pergamentul diafan

 

Isa ibn ’Ali al-Kashkari, zis Prinde-Muşte, nu este cunoscut decât prin poemele-i melancolice şi prin titlul unui comentariu pierdut la Cartea Timpurilor Intermediare de Al-Adami. Aparţinuse Ordinului Căutătorilor de Adevăr, fără fi ocupat vreun loc proeminent în această organizaţie obscură între toate. Căci se spune Adevărul însuşi îi face umili pe cei ce-l caută.

Născut între creştini, s-a expatriat de timpuriu în Emiratul din Melitene. Unii îl dau drept zindiq sau dualist, dar întotdeauna a fost bănuit de ceea ce după toate probabilităţile nu era. Căci, în acel teritoriu incert de la întretăierea mai multor state, Isa ibn ’Ali izbuti să-şi ascundă religia atât de bine, încât nimeni n-a ştiut cu adevărat dacă fusese creştin şi de ce fel, sau paulician, sau încă musulman şi de ce fel anume. Acest prodigiu unic a fost şi va fi lăudat în vecii vecilor; căci, cum obişnuia el însuşi să spună, „există oare gărzi în stare să-l oprească pe Allah la graniţă?.

 

Dacă a fost cunoscut prin ceva în vremea sa, Isa a fost mai ales cunoscut prin putinţa-i de a rezolva rapid şi cum se cade cele mai delicate treburi care necesitau o investigaţie poliţienească. Nu întotdeauna accepta să se ocupe de aşa ceva, iar criteriile alegerilor sale n-au fost niciodată înţelese; căci îi refuza deopotrivă pe bogaţi şi pe săraci, pe disperaţi ca şi pe profitori. „Oare Allah explică de ce plouă sau de ce e vreme frumoasă?, fusese el auzit spunând când cei pe care-i respinsese erau prea din cale afară de mâhniţi. Dacă i se făcea milă de ei, le dădea ceva bani; dar niciodată nu revenea asupra unei hotărâri.

Am extras acest profil al lui Al-Kashkari dintr-o prozopografie arabă anonimă din veacul al XIV-lea, intitulată Maeştrii Dorinţei Arzătoare. Însă S., foarte savanta mea prietenă, tocmai mi-a împrumutat propria-i traducere a unei cronici nestoriene în siriacă, datând din secolul al XI-lea, care conţine povestea uneia dintre cele mai uimitoare isprăvi ale lui Isa. O expun şi eu aici, cu fidelitate faţă de original.

 

* * *

 

Atunci când delegaţia compusă din abatele Iacob, părintele Ioan şi părintele Toma i se înfăţişă lui Isus din Kashkar (pentru că Isa înseamnă Isus), supranumit Prinde-Muşte, acesta tocmai se spăla pe picioare. „E un semn”, spuse părintele Ioan. „E un semn”, repetă abatele Iacob. Părintele Toma nu spuse nimic.

Nu era niciun loc unde să şadă şi cei trei s-au aşezat pe jos. Îşi aruncau priviri neliniştite, căci Prinde-Muşte era cunoscut ca fiind cu totul imprevizibil: refuza un caz din două, fără să dea vreodată vreo explicaţie. Nici vorbăreţ nu era şi se dezvăţase să-şi primească musafirii cum se cuvine. Cu toate acestea, după cum mărturisea toată lumea, era întotdeauna foarte blând şi simţitor.

Toma rupse în cele din urmă tăcerea. „Uite”, spuse, „ştim cu toţii cât eşti de ocupat, răsplătească-te Dumnezeu pentru tot binele pe care-l faci. Dar orbecăim în întuneric şi avem deznădăjduită nevoie de ajutorul tău. Prinde-Muşte continua să se spele în tăcere pe picioare, nişte picioare palide, lungi şi delicate ca ale unei femei. Cei trei se priviră, şovăielnici. „Iată despre ce este vorba”, reluă abatele, „suntem în totul trei sute de călugări... „În număr stă greutatea”, adăugi părintele Ioan. „Acum suntem trei sute de călugări”, o luă de la capăt abatele, aruncându-i o privire opacă tovarăşului său înfăşurat în rasa-i neagră, „iar până acum - în sfârşit, până de Crăciun -, mulţi fraţi aveau viziuni. „Ce fel de viziuni?, întrebă deodată Prinde-Muşte. Cei trei îşi dădură coate, uşuraţi. „Tot felul de viziuni”, se grăbi să răspundă părintele Ioan. „După umila mea experienţă, viziunile astea pot fi clasificate potrivit unei logici elementare: mai întâi sunt viziunile care nu înseamnă nimic şi acelea care înseamnă ceva; acestea, la rândul lor, se referă la evenimente personale sau colective; amândouă aceste feluri pot fi importante ori nu: ca de pildă fratele care-şi visează piciorul stâng umflat şi-i cade o bârnă peste picior, strivindu-i un deget. Iară asta nu e importantă; însă un alt biet frate care se află aici, dinaintea voastră, a fost vizitat de Maica Domnului, care i l-a arătat pe Chrysokeir cel Bălai, şeful paulicienilor, cu ţeasta însângerată... Abatele Iacob i-o tăie cam dur, trăgându-i un cot înfundat prin părţile stomacului. Se tot bănuia că Prinde-Muşte fusese paulician înainte să fi fost Chrysokeir descăpăţânat. „Aşa deci”, reluă abatele pe un ton destul de nervos, „fraţii aveau tot soiul de viziuni, false, dar şi adevărate, ca de pildă viziunea Raiului şi a Iadului... Prinde-Muşte făcu un semn aparent aprobator. Dar în ce Rai şi în ce Iad credea el oare? „Toate acestea”, continuă abatele, „făceau parte din existenţa noastră de zi cu zi până de Crăciun, adică până la 6 ianuarie, anul trecut. În fiecare zi, doi-trei fraţi veneau să ne povestească viziunile lor şi asta ne făcea viaţa... Abatele şovăi. „Plină de înţeles”, adăugi părintele Toma. „Plină de adevăr”, adăugi părintele Ioan. „... de veselie”, încheie abatele.

„Dar, de la Crăciun încoace, să tot fie trei luni de-atunci, nimeni din mânăstirea noastră n-a mai avut viziuni. „Ni s-au furat viziunile! strigă părintele Ioan, cu ochi în lacrimi. „Redă-ne nouă viziunile noastre! îl rugă Toma. „De aceea”, se porni iarăşi abatele, „de aceea purcedem a te ruga respectuos, a te implora cu umilinţă să aibi bunătatea de a cerceta pricina pierderii facultăţii noastre vizionare şi, de e cu putinţă, să ne-o dai nouă îndărăt. „De acord”, răspunse Prinde-Muşte fără să mai stea pe gânduri. Se ridică şi, uitând probabil că se afla cu picioarele într-un hârdău, călcă pe marginea lui care plesni, lăsând apa să le moaie sutanele călugărilor. „Voi încerca să vă găsesc viziunile, dar nu pot promite c-am să vi le restitui. Căci nu-i exclus să se fi pierdut pentru totdeauna. Cei trei se grăbiră să iasă, destul de nedumeriţi. „Aţi văzut? întrebă părintele Ioan storcându-şi anteriul ud, „a fost cu siguranţă un semn! „Un semn! - îi făcu ecou şoapta părintelui Toma, care lăsa în urmă şiroaie de apă pe dată mistuite de colb.

 

* * *

 

A doua zi, Prinde-Muşte s-a dus la locul cu pricina. Călugării cu feţele cenuşii nici nu l-au băgat în seamă. Erau cu toţii foarte grăbiţi să-şi îndeplinească îndatoririle religioase cu spor, ca şi numeroasele treburi legate de subzistenţă şi de administrarea patrimoniului. Mânăstirea - o clădire mare, nouă, de piatră galbenă, aflată în mijlocul unei proprietăţi imense cuprinzând culturi de grâu şi de legume, păduri, iazuri şi vii - era sobră şi curată. Icoanele din biserică şi din nenumăratele capele erau acoperite cu aur, cum se cuvine, dar fără doar şi poate urâte. Spre a evita orice ambiguitate ce-ar fi putut degenera în erotism, Sfânta Fecioară, îndeosebi, era reprezentată ca o persoană asexuată de o anumită vârstă, cu chip sumbru şi sever. Cântările care acompaniau o liturghie nesfârşită erau lamentabile, tămâia - o simplă răşină de pin care ardea pârâind în paharul argintat al cădelniţei. Fireşte, cheltuielile erau reduse la minimum. „Sunteţi foarte bogaţi”, observă impersonal Prinde-Muşte, în timp ce se străduia, în trapeza decorată cu nişte fresce oribile, să descâlcească un ghem de legume fierte. Abatele nu-l auzi, într-atâta larmă făcea lectorul - fratele Toma - dând citire vieţii Sfintei Fontadela. „De ce urlă aşa?, se interesă Prinde-Muşte la părintele Ioan. „Ca să nu cădem în păcatul lăcomiei”, strigă Ioan ca să se facă auzit. Străinul încuviinţă politicos, apoi se duse să cerceteze chilia ce-i fusese în mod excepţional pregătită. Căci toţi călugării, inclusiv stareţul, se odihneau în comun, într-un dormitor uriaş din care emana o asemenea duhoare că Prinde-Muşte se mulţumi să arunce înăuntru o privire prin uşa deschisă, îndepărtându-se apoi cu grabă. Paturile, cu cergi din păr de capră, aliniate de-a lungul nesfârşiţilor pereţi cenuşii, erau într-o ordine perfectă. La fiecare capăt al sălii se găsea câte un butoi pentru urinat, iar un trunchi scobit slujea de adăpătoare, având atârnată deasupra o tigvă răsturnată. De plafon spânzurau zeci de legături de usturoi, a căror menire, îl lămuri părintele Toma, era de a ţine la distanţă spiritele necurate. Dar, preciză el, usturoiul fusese dintotdeauna acolo şi, departe de a le fi stingherit viziunile, stătuse tot timpul chezaş că ele nu le erau provocate de demonii cei răi, pentru că aceştia - cum ştie oricine - se tem de usturoi. Prinde-Muşte îi mulţumi lui Toma şi-l rugă să-i arate biblioteca. Nu exista una special amenajată, dar dincolo de magazia de brânză - aproape la fel de mare şi de puturoasă ca dormitorul - se afla o chilie cu rafturi pe care zăceau vreo sută de tomuri prăfuite. „Nimeni nu întrebuinţează vreodată aceste volume”, îl informă Toma. „Cele de care ne slujim cu regularitate sunt în sacristie. Prinde-Muşte se declară atât de recunoscător pentru toate aceste informaţii, încât fratele îl bănui de ipocrizie. „Ce crezi despre viziunile noastre?, îl întrebă el. „Dragă frate”, îi răspunse Isus fiul lui ’Ali, „ce mă-ntreb eu nu e cum se face că nu mai aveţi viziuni, ci cum de-a fost vreodată cu putinţă să fi avut. După ce rosti aceste vorbe enigmatice, se retrase în chilia lui şi nu-l mai auzi nimeni până la utrenie.

 

* * *

 

În toiul nopţii a izbucnit un vacarm îngrozitor. Era pricinuit de un glas omenesc, mai ascuţit decât al muezinului, care se străduia cu disperare să acopere dangătul ritmic al unui clopot strident; după care zidurile mânăstirii au fost zgâlţâite furios de rostogolirea clopotelor mari ce dură un bun sfert de ceas. Pe urmă, toţi călugării, îmbrăcaţi, au ieşit în cortegiu din dormitor, cântând bătăioşi un imn ce anunţa neîndoielnic apropiata sosire a Judecăţii de Apoi. Încercând să-şi contenească bătăile sălbatice ale inimii, Isus Prinde-Muşte i-a urmat de bine de rău până în biserică. Turma răspândea un miros pătrunzător de capră, de excremente, de usturoi, de brânză fermentată şi de răşină de pin. Combinaţia ducea probabil la formarea alcoolurilor, căci din timp în timp se simţea ca o adiere de trapistină. Părintelui Ioan i se păru că vede un vag surâs plutind pe buzele subţiri ale Căutătorului de Adevăr, care nu dură mai mult decât o clipire de pleoape. Toma nu observase nimic, ocupat cum era să se ţină de corul celorlalţi, faţă de care fusese mereu în întârziere cu o jumătate de măsură.

În acest ansamblu perfect cacofonic, Prinde-Muşte nu izbuti mai întâi să distingă niciun cuvânt. Dar, apropiindu-şi urechea de gurile căscate ale călugărilor ce-l înconjurau, îşi dădu seama că mai multe limbi erau folosite în acelaşi timp: siriaca din Edessa, armeana, greaca şi chiar araba, nemaisocotind toate dialectele siriene meridionale şi occidentale. Cum se făcea oare că atâţia oameni care nu vorbeau o aceeaşi limbă erau adunaţi aici? Slujba, totuşi, se ţinu în siriacă. În duminica verde dinaintea Paştelui, stareţul însuşi sluji, într-o ţinută atât de solemnă că abia-abia îşi purta povara de aur a îmbrăcăminţii. Iar mitra, a cărei coroană de aur masiv îi însângerase deja fruntea, era împodobită cu şase smaralde precum Isus din Kashkar nu mai văzuse niciodată, semn că mitrele înseşi erau potrivite după culoarea duminicii şi că, probabil, exista o altă mitră de aur masiv bătută cu rubine pentru duminicile roşii şi o a treia încrustată cu diamante pentru duminicile albe. Stareţul acestei mânăstiri necunoscute era mai avut decât însuşi împăratul Orientului.

Când ceremonia şi vacarmul încetară, Prinde-Muşte nu se mai întoarse în chilie. Începu să le pună călugărilor întrebări pe cât de discret posibil, după ce aplicase ansamblului grupului ceea ce toţi investigatorii au numit de-atunci „teoria celor trei cercuri”. Lui Isa ibn ’Ali al-Kashkari îi revine meritul de a fi formulat pentru prima oară această teorie, într-un catren misterios ce trece drept unul din poemele sale, dar care, în realitate, nu-i decât o formulă mnemotehnică destinată detectivilor: „În orice comunitate există trei cercuri: Marele Cerc ce o conţine în întregime; Cercul Funcţiunilor sau cei ce contează, alcătuind 10% din ansamblu; şi Cercul Interior, şefii şefilor, care sunt 2% din întreg sau 20% din Cercul Funcţiunilor. Din Cercul Interior provine tot Binele, dar şi tot Răul. După Al-Kashkari, vinovatul trebuie întotdeauna căutat în rândurile elitei. O altă sentenţă ce trece drept unul dintre poemele sale ne lămureşte că „Totul se petrece în mintea omului; păcatul este păcat al raţiunii, nu trupesc. Astfel, căpetenia grupului îl duce pe acesta la prosperitate sau la mizerie, la victorie sau la dezastru, la păcat sau la milostenie. Masa n-are nicio autonomie.

În felul acesta începu Prinde-Muşte, prin a determina mai întâi Cercul Funcţiunilor, respectiv pe cei aproximativ treizeci de oameni care alcătuiau scheletul mânăstirii. Dată fiind acea tendinţă la economie pe care o constatase deja, găsi că funcţiile vitale erau distribuite asupra a douăzeci şi şapte de călugări, adică 8% din ansamblu, de la stareţ la şeful tăietorilor de lemne şi la administratorul iazurilor. După o jumătate de zi de lucru, izbuti să determine Cercul Interior, compus din cinci persoane: stareţul sau directorul spiritual al mânăstirii, egumenul sau directorul economic, traducătorul, un armean mic cu ochi de argint viu care ştia remarcabil toate limbile din regiune, cu excepţia celei greceşti pe care-o mânuia prost, responsabilul cu ordinea internă, un colos arab impenetrabil şi, în sfârşit, părintele Ioan, până de Crăciun profetul echipei, acum fără funcţie precisă şi foarte frustrat din pricina pierderii facultăţilor sale vizionare. Prinde-Muşte îl excluse de la bun început de pe lista celor suspecţi, ce se vedea astfel redusă la primii patru. Spre a le mai restrânge încă numărul, Prinde-Muşte aplică ceea ce investigatorii din lumea întreagă aveau să numească după aceea „regula marionetei”, exprimată într-un catren aflat tot printre poemele sale: „Atunci când puterea cuiva este prea vizibilă, deseori e vorba de o marionetă. Caută-l pe cel ce-o mânuieşte şi vei şti de unde se trage răul. În felul acesta, lui Prinde-Muşte nu-i trebui mult ca să-l îndepărteze pe stareţ de pe lista suspecţilor, fiindcă, oricât de pătruns ar fi fost de importanţa rolului său, el se mărginea să suporte literalmente greutatea imenselor bogăţii acumulate în mânăstire. Nu părea însă a fi avut vreo contribuţie la acumularea lor. Astfel, la capătul unei zile, Prinde-Muşte avea să-şi aleagă vinovatul doar dintre trei persoane: Vahan traducătorul, Dawud ibn Mariyam poliţistul şi un al treilea, necunoscut, egumenul grec pe nume Filip, aflat mereu în inspecţie la periferia domeniului monastic. „Părintele Filip”, îi explică abatele, „îşi are o bisericuţă a lui în nord, la o zi de călărit sau la trei zile de mers pe jos. Prinde-Muşte a hotărât să se ducă acolo a doua zi, luându-i ca escortă pe părintele traducător, precum şi pe Dawud cel trupeş. Şi, din nou, glasul spăimos care încerca să acopere dangătul de clopot, urmat de rostogolirea clopotelor mari şi de acel imn babelic prin care comunitatea părea să invoce toate puterile infernale, l-au făcut să se trezească tresărind brusc din somn. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Prinde-Muşte s-a aşternut la drum pe întuneric, în tovărăşia celor doi suspecţi.

 

* * *

 

În timpul drumului, Cercul Interior s-a strâns şi mai tare, până la a-i descoperi vinovatul. După cum se şi aşteptase, Vahan se dovedi la fel de vorbăreţ pe cât era Dawud de taciturn. Egumenul, îi explică el, e cel ce se află la originea bogăţiei mănăstirii. Practic, nimeni nu-l vede niciodată; e mereu ocupat la periferia domeniului, dincolo de o pădure apărată, ca să zicem aşa, de o asemenea faimă că nimeni n-ar risca s-o străbată. Dawud confirmă printr-un rânjet sinistru autenticitatea povestirii lui Vahan. Se înşela oare Prinde-Muşte, sau uriaşului îi era teamă? Iar toată acea revărsare de fraze debitate de Vahan într-o siriacă impecabilă de Edessa n-avea oare menirea de a-i masca adânca îngrijorare? Ca să-i dezlege limba lui Dawud, Al-Kashkari se hotărî să treacă precum ar fi din întâmplare la araba oribilă din regiunea Melitene, de unde uriaşul provenea mai mult ca sigur. Şi o coloră cu termeni ţărăneşti, pentru că, oricât ar fi fost de atent, uriaşul nu părea deloc de la oraş. Cu un aer dispreţuitor, Vahan îşi continuă explicaţiile într-o arabă siriană căutată; însă Dawud păru încântat să-şi audă propria limbă şi se apropie de cei doi ca să nu piardă nimic din convorbirea lor. Pădurea, spunea Vahan, e de netrecut: toţi cei care cutează să se aventureze prin ea acolo pier, iar capetele mutilate le sunt trimise într-un sac la mănăstire. De mai multe ori s-a întâmplat aşa şi ochii păreau să le fi fost scoşi cu vârfuri de săgeată. „Suntem prizonierii propriei noastre mânăstiri”, se plânse el. „Dar cum se face că aţi consimţit să mă însoţiţi, dacă ne aşteaptă moartea? întrebă Prinde-Muşte. Vahan aplecă privirea în pământ, murmurând ceva ininteligibil; uriaşul bolborosi ceva, dar păru satisfăcut. Apoi lăsă să-i iasă din gură cel dintâi mesaj articulat pe care Căutătorul Adevărului îl auzise rostindu-l; spre surprinderea sa, era într-o arabă din munţii Siriei orientale care parcă-i turnă plumb topit în vine: „N-aveţi teamă de nimic.

Era oare cu putinţă ca Dawud să fi aparţinut redutabilului Ordin al Asasinilor? Provenea el oare din fortăreaţa Bătrânului, din Alamuth, Cuibul de Vultur înconjurat de mister şi de djinni înfricoşători? Purta el oare sub anteriu-i prăfuit paloşul încovoiat al lui Iuda Iscariotul? Iar acel tatuaj verde ca smaraldul, ca otrava sau ca haşişul, de pe şoldul lui stâng, reprezenta poate semnul secret al Victoriei, semnul Marelui Mahdi care va veni la Sfârşitul Timpului? „N-aveţi teamă de nimic”: nu dezvăluia oare deja acest mesaj identitatea precisă a lui Dawud? Nu se spunea de mult că Bătrânul din Munte îl săpase în stânca neagră de la Alamuth, pe zidul interior al acelui Rai al războinicilor mişunând de hurii mai frumoase ca luceferii? „N-aveţi teamă de nimic. Nu se dăduse oare pe mâna unui nebun drogat? În vreme ce Prinde-Muşte rumega aceste gânduri sumbre, caii ajunseseră la liziera pădurii primejdioase şi se opriseră nehotărâţi. „N-aveţi teamă de nimic”, repetă uriaşul, după care scoase de trei ori strigătul vulturului care-şi apără cuibul. Spaima îl cuprinse pe Prinde-Muşte ca o buruiană rea; strigătul ăsta era prea realist. Dar era şi prea târziu pentru a mai da înapoi acum. Şi, într-adevăr, trei cavaleri în cămăşi lungi de zale şi coifuri cu apărători de nas fără vizieră ieşiră din pădure şi înaintară către ei, cu halebardele plecate. „N-aveţi teamă de nimic”, spuse cel ce părea şeful lor în acea arabă din Siria nord-orientală în care Prinde-Muşte descifra inflexiunile oţelului albastru de Damasc. Înconjurat de patru Asasini şi de un armean livid de frică, Prinde-Muşte pătrunse în umbra deasă a codrului de brazi. De îndată ce cortegiul ajunse într-o poiană, pe la urechi se porniră să-i şuiere săgeţi; Asasinii se strânseră lângă el, ridicându-şi scuturile; rapid, Dawud scoase un paloş încovoiat de sub anteriu. „Opriţi-vă”, urlă el ameninţător. „Opriţi-vă, sau veţi cunoaşte tăişul acestui paloş! Ploaia de săgeţi încetă într-adevăr şi un arcaş purtând armura infanteriei Imperiului ieşi de la adăpostul trunchiurilor albicioase. „Ar trebui să fiţi jupuiţi de vii, aşa sunteţi de netoţi! îl ocărî Dawud. „Du-ne imediat la şeful tău şi roagă-te pentru viaţa ta! Urmaţi de o trupă de arcaşi, cei şase cavaleri, Prinde-Muşte şi Vahan la mijloc înaintară cu toţii până la un loc stâncos unde se ridica o bisericuţă, apoi merseră mai departe pe jos. Prinde-Muşte observă că Asasinii supravegheau fără încetare mişcările pedestraşilor imperiali şi ajunse la concluzia neaşteptată că trebuia mai curând să aibă încredere în proteguitorii săi arabi decât în apărătorii greci ai locului. Într-adevăr, îşi spuse, Bătrânul din Munte n-ar avea de ce să-mi dorească moartea.

Dintr-o dată, cercul vinovaţilor se strânsese la unul singur.

 

* * *

 

„Fiţi bineveniţi în lăcaşul Domnului! În încăperea scobită direct în stâncă, pe care-o bănuia foarte mare, glasul ascuţit al egumenului îi preceda chipul, care se ascundea îndărătul unei lumini revărsate dintr-o deschizătură circulară. „Lăudat fie Domnul în vecii vecilor! îi răspunse Prinde-Muşte în greceşte. „El e acela care-i răstoarnă pe cei puternici şi-i înalţă pe cei umili”, urmă el cu voce neutră. „Cristos, Domn şi Rigă, e cel care a instaurat această Împărăţie! se făcu auzit fără întârziere răspunsul egumenului. Era înalt, rotofei şi surâzător, iar mâinile-i erau umede. Ce şansă era să mai ieşi viu din locul ăsta? „Haideţi”, îi spuse calm Prinde-Muşte, „sunteţi aşteptat la mânăstire. Nu contase pe ajutorul lui Dawud şi al Asasinilor, dar el sosi prompt. Cei patru îl înconjurară pe egumen fără o vorbă şi-l împinseră către uşă. El le zise ceva, moale, în arabă, dar ei nu reacţionară. „Uite”, i se adresă el numai miere lui Prinde-Muşte, „am să vă urmez unde veţi voi şi am să răspund de tot ce-am făcut. Dar lăsaţi-mă mai întâi să vă arăt opera mea. Ieşiră şi merseră în tăcere cale de-o jumătate de ceas, urmaţi de o mulţime de arcaşi care totuşi nu îndrăzneau să intervină, atât de aproape se ţineau cei patru arabi de şeful lor. Copacii se făceau din ce în ce mai rari şi cortegiul ajunse la un podiş curmat brusc de un zid ce se pierdea în înaltul cerului şi se întindea nedefinit la dreapta şi la stânga. „Mare e Domnul!, strigă egumenul. Această frază declanşă un atac destul de slab din partea pedestraşilor, care încetă de îndată ce lamele albastre ale săbiilor ţâşniră în mâinile Asasinilor, ameninţând gâtlejul călugărului. „Nu îmi purtaţi mie de grijă, imbecililor! urlă Filip. „Ucideţi-i înainte să ne ruineze opera! Dar nimeni nu-i dădu ascultare. Şi cortegiul se întoarse la bisericuţă, unde egumenul fu păzit până a doua zi, cu un pumnal la beregată ce-i întindea pielea roz a gâtului. Nu se dovedi prea vorbăreţ, dar făgădui nişte lămuriri de îndată ce vor ajunge la mânăstire. Deşi călătoria fu lungă şi aspră, fraţii erau prea înfierbântaţi ca să mai aştepte ziua următoare. Egumenul fu judecat în aceeaşi seară în adunarea plenară, iar Dawud avu de furcă să-i apere trupul de atacurile călugărilor dezlănţuiţi la ordinul părintelui Ioan şi care-l acuzau că le furase viziunile.

„Ai auzit plângerea lor”, îi zise stareţul pe un ton grav. „Ce poţi spune în apărarea ta? „Sunt la porunca Domnului”, răspunse Filip cam slab, dar fără urmă de teamă în glas. „Am lucrat pentru Împărăţia Sa.

„Dar ne-ai furat viziunile, au ba?

„Ascultaţi dară, oameni buni, şi veţi afla adevărul”, grăi Filip egumenul, atacând o pledoarie pentru care se pregătise deja de multă vreme, încă de când făcea pe avocatul la curtea Bizanţului: o pledoarie pentru viaţa sa, pe care n-avea să şi-o cedeze fără luptă. „La ce bun viziunile, dacă nu-l slujesc pe Domnul? Ascultaţi ce-am vrut să fac şi ce-am făcut şi-mi veţi slăvi lucrarea, iar duşmanii mei nu vor birui.

În clipa aceea, profitând de un moment de neatenţie din partea poliţistului arab, părintele Ioan urmat de câţiva credincioşi se repezi la egumen şi-i trase un şut bine calculat în burtă.

„Moarte hoţului!, urlă el, iar confraţii înfierbântaţi îi ţinură isonul în toate limbile ţinutului. Filip se frânse în două, dar rezistă. La un strigăt al lui Dawud, câţiva călugări mai vânjoşi care asigurau ordinea făcură zid ca să-l protejeze pe acuzat, iar ceilalţi se liniştiră până la urmă.

„Lumea îţi vrea moartea”, zise stareţul. „Grăbeşte-te, căci clipele îţi sunt numărate.

„Oameni buni”, continuă Filip fără să-şi piardă curajul, „au mânăstirea nu e prosperă? Au nu e cea mai bogată din lume? Aurul ei n-ar trezi oare invidia multor imperii?

Glasuri furioase îi răspunseră: „Ne pui să muncim zi şi noapte ca nişte sclavi! „Mâncarea e scârboasă! „Nenorocire ţie, căci nu respecţi nici măcar ziua de odihnă prescrisă de Domnul! „Munca ne omoară! „Agoniseşti fără încetare, ca un vândut diavolului ce eşti! „Ne-ai distrus cărţile şi vinzi rodul muncii noastre! Cămătar prost şi infam! Evident, constată Prinde-Muşte, opinia publică nu-i era favorabilă egumenului. În mod vizibil, oamenii nu erau interesaţi de capitalul mânăstirii.

„Eşti acuzat”, rezumă prost stareţul, „că ai folosit munca oamenilor ca să-ţi procuri bogăţii. Ce ai de răspuns la această acuzaţie?

„Cei ce gândesc astfel sunt nişte rătăciţi! Tot ce am făcut a fost să aduc acestei comunităţi bogăţie şi putere. Căci individul e praf, dar Biserica Domnului, care este trupul lui Cristos alcătuit de noi toţi laolaltă, va dăinui în vecii vecilor până la venirea Împărăţiei!

Aşa de mare era puterea de convingere a acelui glas firav, că zarva se potoli şi Filip continuă, simţind cum câştigă teren:

„Iată ce-am făcut: am asigurat pacea acestei mânăstiri făcând-o de necucerit, fiindcă am împrejmuit-o cu un zid înalt până la cer. În două luni aţi fi văzut zidul acesta înălţându-se dinaintea porţilor astăzi fragile ale schitului. Aici, la marginea imperiului, suntem ameninţaţi de toţi duşmanii cu putinţă. Am voit ca această mânăstire să fie o oază sigură în mijlocul nenumăratelor primejdii, o oază în care să domnească armonia. Dar cum să asiguri toate acestea fără să dispui de o apărare permanentă? Şi oare cine ne apără pe noi, pe această lume, dacă nu vulturul imperial? (Dawud tresări uşor, semn că aluzia la vultur îl scosese din starea lui de somnolenţă aparentă.) „Dar ştiţi bine că sunt duşmani până şi la curte, iar ca să izbuteşti să fii protejat, trebuie aranjezi alegerea Împăratului însuşi!

„Blasfemie! strigă fratele Toma, iar ceilalţi călugări îi făcură ecou, într-o zarvă îndrăcită. Ioan se strecură ca un şarpe până la acuzat şi-i trase un picior în burtă care-l făcu să se rupă-n două şi să verse fiere verde.

„E posedat de Satana! urlară mai mulţi călugări, fiecare pe limba lui, la vederea lichidului vâscos atârnând la gura acuzatului. Stareţul interveni:

„Zadarnic îţi baţi gura. Vezi doar că fraţii nu aprobă acţiunile tale nelegiuite. Acum te vei mărgini să răspunzi la întrebările mele. Iat-o pe cea dintâi: ne-ai furat, da au ba, viziunile?

Filip încuviinţă.

„De ce ai făcut aşa ceva?

Filip lămuri că avea nevoie de bani ca să aranjeze alegerea Împăratului, iar ceilalţi îl acoperiră iarăşi de insulte. Dar, le explică Filip, Împăratul lui se afla acum pe tron şi-i trimisese o trupă de arcaşi ca să apere mânăstirea. Încercă să-i ameninţe pe cei prezenţi cu o intervenţie a arcaşilor, însă Dawud îi linişti cu un „N-aveţi teamă de nimic” rostit în siriana nord-orientală, ce făcu încă o dată să-i îngheţe sângele în vine lui Prinde-Muşte. Acesta, cuprins de un pesimism de scurtă durată, datorat oboselii şi foamei, prevedea deja o concluzie atroce întrunirii. Iar Filip continuă să explice că ceea ce avusese în vedere erau continuitatea şi măreţia mânăstirii şi că de aceea e nevoie de bani şi iar de bani, pentru apărare şi pentru subzistenţă, iar întru aceasta trebuie muncit din greu şi individul trebuie sacrificat intereselor colective. Prinde-Muşte se întreba dacă nu cumva egumenul avea dreptate; dar oamenii urau acest regim de privaţiuni într-atâta, încât era imposibil să-i faci să priceapă raţionalitatea proiectului administratorului.

„Oare m-am îmbogăţit eu? îi întreba acuzatul. „Am întreprins oare ceva din dorinţă de măreţie personală? Sau pentru ca voi toţi, scumpii mei fraţi, să fiţi răsfăţaţi în sânul Bisericii noastre şi să deveniţi nemuritori în ea şi prin ea? Căci ce este existenţa unui om dacă nu un fir de praf în deşert, o picătură de apă în ocean? Dar cât de puternic e oceanul întreg şi cât de puternică Biserica al cărei trup sunteţi voi!

„Ne-ai furat viziunile! urlă fratele Ioan, ţinut de doi călugări din serviciul de ordine. Iar ceilalţi reluară strigătul care-i stătea lui pe suflet în toate limbile Orientului. Pentru prima oară, Prinde-Muşte auzi distinct câteva cuvinte în persană şi aprobă din cap, fără să ştie de ce. Stareţul restabili liniştea ridicând glasul:

„Destul! Acum spune-ne cum ai făcut ca să ne furi viziunile şi cui le-ai vândut?

Filip povesti pe un ton supus că găsise un cumpărător foarte bun în persoana Bătrânului din Munte, şeful Asasinilor de la Alamuth. Fraţii se porniră să urle şi mai abitir, însă Dawud le aruncă un „N-aveţi teamă de nimic” ce-şi făcu efectul. Dar el nu se temea oare că egumenul putea să-i dezvăluie identitatea? Şi de ce oare, dacă era un Asasin, deci un complice al lui Filip, nu intervenise în favoarea lui? Cântărind aceste chestiuni încurcate, Prinde-Muşte îşi depăşi starea de oboseală şi fu cuprins de curiozitate şi optimism. Administratorul lămuri că Bătrânul trimisese trei oameni cu un lung pergament diafan. Ei aşteptaseră ascunşi până ce călugării îşi părăsiseră dormitorul la utrenie. Unul din cei trei cavaleri, cât o fi fost el de Asasin, n-a putut răbda mirosul din dormitor şi a rămas afară de pază. Ceilalţi doi, prinzând capetele sulului de pergament, s-au dus pe îndelete la căpătâiul fiecărui pat, acolo unde se strânge substanţa viziunilor călugărilor. Ţinându-se de o parte şi de alta a patului, desfăşurau câte puţin din sulul diafan şi-l înfăşurau la celălalt capăt, iar pergamentul se umplea încet cu toate culorile curcubeului, adică materia viselor. Unele furnizau mai multe culori - fratele Ioan dăduse aproape un metru -, altele nu furnizau deloc, dar, în medie, fiecare dădea zece centimetri, astfel încât vreo treizeci de metri din pergamentul diafan fură umpluţi de culori la capătul acestei munci extenuante, iar cei trei Asasini o luară repede la sănătoasa, de frică să nu fie surprinşi de monahii care se întorceau. În concluzia interogatoriului, Filip declară că habar n-avea ce făceau cei din Alamuth cu viziunile cucernice ale călugărilor noştri. Se pregătea să le explice celor de faţă că pierderea facultăţii vizionare era provizorie şi că, oricum, exista o soluţie evidentă pentru a obţine viziuni de scurtă durată, dar stareţul nu-i mai dădu răgaz. Ridicându-şi mâna dreaptă, se sculă de pe tron şi-şi plimbă privirea asupra adunării, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta:

„Fiilor”, strigă el în siriaca din Edessa, „vinovatul şi-a mărturisit delictul! Ce voiţi să facem cu el?

Corul călugărilor îi răspunse la unison şi în aceeaşi limbă: „Moarte hoţului! Iar părintele Iacob nu putu decât să se plece dinaintea voinţei colective. Dawud făcu un semn şi forţele de ordine puseră mâna pe egumen ca să-l scoată afară. Dar nu ajunse întreg până la uşa sălii.

Când vacarmul se potoli, stareţul se întoarse către Prinde-Muşte şi-i mulţumi îndelung pentru că dusese această anchetă la bun sfârşit într-un fel atât de strălucit şi de prompt. „Dar”, îi mai zise, „eşti oare gata să te duci la Alamuth ca să recuperezi substanţa viselor noastre? Îţi ofer ca recompensă mitra pe care o port în duminicile verzi ale anului. Prinde-Muşte acceptă fără prea multă vorbă. Şi, în faţa Cercului Interior redus acum la patru persoane (dar ceva îi spunea lui că bunul părinte Toma va fi ales egumen), dădu aceste sfaturi înţelepte întru redobândirea însuşirii vizionare: „Trebuie să mâncaţi puţină carne şi să daţi de duşcă un vin roşu seara; de asemenea, să nu mai începeţi utreniile aşa de dimineaţă şi să le reduceţi la o singură oră. Dar ca să vă regăsiţi câteva viziuni într-un răstimp foarte scurt, va fi suficient să acceptaţi printre voi patru-cinci novici: acestora trădătorul de Filip nu le-a putut fura nimic! Stareţul îl binecuvântă pentru isteţimea sa şi-i oferi o cină magnifică. După care Prinde-Muşte se retrase în chilia lui şi-şi astupă urechile, ca să nu mai fie trezit val-vârtej de acea voce intolerabilă care semăna panică. Bănuia că muezinul plin de zel era chiar fratele Toma în persoană. „Iată pentru cât de puţin prinzi să-i urăşti pe oameni”, constată el înainte de a adormi.

  
Attachments