Basmul popular a fost transcris de poet în caietul 2284 și transpus în versuri – Călin (file de poveste) – începând din perioada studiilor de la Berlin – 1872-1874)
Un împărat care trăia odat’ avea trei mândreți de fete de la soare te puteai uita, da’ la dânsele ba.
Sosise vremea să le găsească soți, dar împăratul nu se îndura: Acu câți feciori de-mpărați și de ginărari a cerut-o, împăratul n-a vrut să le deie. Așa că s-au găsit până la urmă trei tineri mai îndrăzneți care să le ia cu forța. Și încă ce forță:
Acu ei o ieșit afară și unul dintr-înșii o prins a fluiera cât s-o făcut un nor mare și nu s-o mai văzut nici ei, nici fetele – le-o răpit.
Răpirea aceasta misterioasă nu prevestea nimic bun în soarta celor trei fecioare de împărat, iar tatăl lor, în disperare de cauză, era, de această dată, dispus să le dea de nevastă cui le-o găsi, indiferent cine ar fi fost.
Cum rangul pretendenților nu mai conta de-acum pentru împărat, s-au încumetat să pornească în căutarea fetelor trei flăcăi dintr-un sat din acea împărăție. Între cei trei frați unul era, cum s-ar spune, rușinea familiei, oaia neagră: Călin Nebunul. Acesta ședea–n cenușă.
Cei trei, dorind să-și încerce norocul, au primit bani de cheltuială și straie de primeneală de la împărat și-au pornit la drum în direcția în care fiecare din ei a tras cu un arc pe care și l-au făcut. După ce a aruncat Călin Nebunul au avut de mers trei luni până să facă un nou popas. Peste noapte, pe rând, fiecare din ei a stat de strajă să nu se stingă focul, pe care cu greu au reușit să-l aprindă.
În fiecare noapte au fost vizitați de zmei – cel mai în vârstă fecior a luptat cu un zmeu cu trei capete, cel mijlociu, cu unul cu patru capete, iar pentru Călin Nebunul s-a găsit unul cu opt.
Călin Nebunul ieși învingător, dar nu doar vitejia eroului trebuia pusă la încercare ci și istețimea. În lupta cu smăul, eroul nostru îi vătămă acestuia mai întâi o ureche. Sângele zmeului s-a scurs pe foc și l-a stins. Ce era de făcut? Victoria sa nu era deajuns. Când aveau să se trezească cei doi frați ai săi, pentru că înțelegerea fusese păstrarea focului aprins, paznicul neatent ar fi plătit cu viața. Poate că la câtă putere avea Călin, nu trebuia să se teamă. Dar înțelegerea era înțelegere și cuvântul dat, responsabilitate totală.
Văzând în depărtare o zare de foc a pornit spre acel loc. Pe drum i-a fost dat să întâlnească tot felul de trecători: De-cu-sară, Miezu-nopții, Zori-de-ziuă. Pe aceștia îi leagă de câte-un copac, fără intenția de a le face rău ci, așa cum intuim, doar să câștige timp pentru a aduce focul în locul în care-i lăsă să doarmă pe frații lui.
Focul pe care-l zărea din depărtare venea de la un ospăț pregătit la cazan de doisprezece smei și două smeoaice, mamele lor. Aceștia dormeau duși în jurul focului. Călin n-a făcut decât să ia vo doi tăciuni într-un hârb și-un cărbune-n lulè, dar pofti și la o bucățică de carne din cazan. Apa clocotită de pe acea bucată s-a scurs pe urechea unui zmeu. Trezind înfiorătoarele creaturi, acelea au și sărit să-l omoare. Călin îi câștigă cu vorba bună, iar acestea se înduplecară să-l cruțe cu condiția să-i ducă la fata-împăratului Roșu.
Mirat de ce-ar avea nevoie de el, un simplu muritor, aflăm că tocmai această calitate a lui le-ar fi fost necesară. Pe duhuri necurate ca ei, cucoșul și cățelul împăratului le dibuie ușor și zarva lor îi dă de gol.
În acest episod, de care a profitat un voinic făcut prizonier de zmei, se dovedește viclenia și istețimea lui Călin Nebunul. I-a păcălit pe zmei și le tăie, rând pe rând, capetele. Pătrunse în palat și o privi dormind pe frumoasa fată a împăratului Roșu. La întoarcere luă cu el, într-o basma, drept dovadă pentru fapta sa de vitejie vârfurile limbilor zmeilor, lucru care avea să-i folosească mai târziu. Îi eliberă apoi pe cei trei responsabili cu momentele din zi, întorcându-se cu foc și cu mâncare pentru frații săi.
Urmează să aflăm cum le eliberează rând pe rând pe fetele de împărat, de unul singur. Numai el putea trece prin Pădurea de Aur, de Argint și de Aramă ca să le găsească și să le salveze pe fata cea mare a împăratului, pe cea mijlocie și pe cea mică. Nu a putut rezista frumuseții și drăgălășeniei fetei mijlocii – cea mai frumoasă dintre surori – dar nici ea (este momentul să aflăm că voinicul era chipeș), așa că se înfiripă o poveste de iubire între cei doi.
Călin se arătă apring în luptă și cu o poftă de nemăsurat să iasă învingător. Celor trei zmei le mâncă mai întâi prânzul. Cel mai mult a mâncat de la ultimul zmeu învins: douăsprezece (cuptoare de pâne), douăsprezece (vaci fripte) și douăsprezece (antaluri de vin). Vitalitatea lui Călin îl ajută ca la final să aibă ultimul cuvânt.
Se întoarse cu fetele în coliba de la marginea Pădurii de Aur, acolo unde-i lăsase pe frații lui. Dar aceia, în somnul adânc în care a căzut viteazul după o așa misiune încununată de succes, i-au retezat picioarele și le-au luat cu ei să nu care cumva să le poată recupera, știindu-l atât de iscusit.
Călin se trezi și reuși să pătrundă din nou în Pădurea de Aur, sperând să găsească un leac. De aici faptele viteazului îl recomandă ca pe un prieten de nădejde. Se face frate de cruce cu tânărul, fecior de-mpărat, pe care l-a zărit în noaptea când căuta focul. Acela nu mai avea mâini iar el nu avea picioare. Devin de nedespărțit, ajutându-se.
Printr-o vrajă cei doi își recapătă picioarele și brațele, dar Călin Nebunul nu se întoarce la iubita lui până ce nu îl ajută pe feciorul de împărat să o ia în căsătorie pe fata împăratului Roșu.
Revenit pe meleaguri natale, se răfuiește cu frații lui. Aceia erau stăpâni pe un palat, în locul cocioabei părintești. Se căsătoriseră cel mare cu fata cea mare a împăratului, iar cel mijlociu cu cea mică. Fata cea mijlocie, aleasa lui Călin Nebunul, le păzea găinăria. Avea un băiețel de șapte ani care păștea un cârd de porci. Pe acela îl întâlni Călin și află că era chiar fiul lui. Frații săi la vederea voinicului căzură în genunchi înaintea sa, cerându-i iertare.
Dar Călin le propuse altceva, ca să afle adevăratul vinovat dintre ei. Dreptatea se făcu singură, iar cei doi s-au făcut mii de fărâme. Mai aflăm și că și-a cruțat cumnatele și nu s-a purtat cum au făcut frații săi cu viitoarea lui soție.
Povestitorul însă sfârșește original, fără însă a-i fi recunoscute meritele, semn că vorba lungă, sărăcia omului:
Și ei a făcut o ulcicuță de papară și m-o dat pe uș-afară, da mie mi-a fost ciudă și m-am dus în grajd și mi-am ales un cal (graur) cu șeaua de aur, cu trupul de criță, cu picioarele de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ș-am pornit p-un deal de cremene; picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau ș-am încălicat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălicat pe o poartă și ți-am spus-o toată.