I
Laura se săltă pe un cot în patul unde sta cu faţa spre tavan, ca spre un cer închis şi asfixiant, dincolo de care încerca zadarnic să-şi treacă gindul spre a şi-l uşura.
…Se ridică sprijinită în cot’ şi, ascultă. Nu putea fi târziu. Veghease puţin afară, în întuneric, apoi intrase şi îşi întinsese corpul slăbit şi care cerea odihnă. Nu adormise însă; somnul îşi pierduse de mult obiceiul lui lihnit.
Se sprijini în cot mai tare şi tresări… Acum se auzea mai bine. Sări din pat, trecu prin umbra odăei în cămaşa lungă de noapte, fără niciun fi’or în aerul călduţ din casă, cu picioarele goale, calde, pe podeaua acoperită neted de covor.
…Cu urechea întinsă, cu toate simţirile concentrate în auz, cu auzul tras înafară, dete drumul în lături geamurilor ce se sloboziră uşor pe aerul plăcut al nopţii de august.
Totodată se deschise şiuşa. Surorile ei, în cămăşi lungi, albe, ca două lumini pale, alergară lângă ea.
Prin geam intra acum deplin, limpede, sunetul metalic al goarnelor, odinioară învăluit, nesigur.
— Auzi! ziseră câtetrei deodată, una către alta.
Semnalul goarnei umplea sonor liniştea absolută a străzei pustii. Erau undeva, acolo către dreapta, chiar pe strada cea mare a oraşului.
— De ce…? întrebă una din copile.
— Poate că.. Aşa… se face… Azi trebuia să semneze… zise Laura.
Atunci, ceea ce ştiau şi aşteptau de mult li se păru nou şi plin de o spaimă nouă.
Se grămădiră una lânga alta, fricos şi tăcut, ascultând lacom.
…Un semnal ce nu semăna cu niciunul… Ce desluşit suna!… Rar, apăsat, puncta parcă silabele apelului, care reîncepea, neîntrerupt, fără încetinire, aşa de egal, de clar, de hotărât!…
…Ce va fi fost?… un detaşament de soldaţi cu facle şi gornişti ca la retrageri de seară în zile de paradă?… Acolo în miezul târgului ce va fi fost?… Lume!… şi ce va fi făcut?…
v… Simţeai parcă răsuflarea gorniştilor, îţi părea că se aude chiar tropăitul greu al cizmelor, că se simte mişcarea înainte a trupului.
…Se stingea puţin la vreun cot de stradă, dar numaidecât reîncepea desluşit. Nu era un semnal frumos. Nu semăna cu buciumul vitejesc; cu chemarea aceea scurtă şi sprintenă peste văi şi munţi, care ridica cetele bucuroase de harţă ca şi de joc. Nu!
Nu semăna cu imnurile glorioase. Deloc!
Avea ceva din sinistrul tobelor care scot la mezat; ici-colo un sunet numai din lugubrul goarnelor de paradă mortuară sau din solemna rugăciune militară… semăna desigur cu proclamarea sinistră ce anunţa odinioară vreo execuţie capitală: „Cetăţeni ai oraşului, veţi şti că marele alcad a condamnat, pentru fapte criminale, la moarte prin ştreang pe…”
Sentinţă aspră, fără de împotrivire.
Dar acum puterea discreţionară a oamenilor se sfârşise. Cine oare decretase sentinţa vastei sărbători mortuare de acum? Oamenii?… Laura nu credea asta. Credea că o hotărâse puterea convergentă a lucrurilor.
Ascultau mereu!
…Nu… Nu semăna cu niciun alt semnal… era anume pentru „asta”, simplu, monoton, neînduplecat.
…Nu era o chemare aprigă, vioaie, impetuoasă. Nicio alarmă neliniştită ca cea de foc, când prin păr îţi trece vâlva coamei aprinse a flacărei… Nu!
Era un anunţ făcut din datorie pentru a chema la datorie: sarbăd, hotărât, desluşit.
Notele sacadate, două câte două, erau azvârlite masiv, rar, în repeţirea aceea nesfârşită. Aşa prelungite, sunetele te supărau, îţi infiltrau treptat grijă, te acopereau de trudă.
După mirare venea cu încetul nelinişte, apoi spaimă. O spaimă o nelinişte, pe care nu le cuprindea totuşi cânlecul neexpresiv. Te împovăra pe minte, pe auz, pe umeri. Iii turna un plumb greu deasupra, pe când înăuntru, în trupul plăpând, se încreţea în adânc un fior ce se risipea apoi în toată carnea.
Laura şi fetiţele tremurau încet de fiorul ăsta, pe când simetrie cădeau grele ca de plumb.
Nu era decât 11. De multe zile lumea umbla până în/. Iu pe stradă, zgomotoasă, amestecată sau în grupuri mici, cu gesturi, cu vorbe aprinse. Fiecare discuta, avea păreri sigure, ştia, învinovăţea, aproba, cerea, aştepta.
…Ce vâlvă va fi stârnit între ei semnalul precis, sonor, solemn, care trecea acolo în pas şi glas măsurat!
În mijlocul oraşului, printre oamenii adunaţi, cei şase gornişti trecuseră drept, aţintiţi ia buza trompetei, la datoria aspră a ştafetei ce pornea din pâlnia lor metalică, cu sunet grav. Trecuseră prin mijlocul străzii libere, între două ziduri mute de oameni, care nu mai aveau nicio păreri;, nicio elocmţâ Uitindu se unii în alţii, căutau sau pierdeau sensul pozitiv al lucrurilor în faţa faptului împlinit.
Fusese tot atâta tăiere, pe strada clevetitoare, câlă fi ra în grădina mu I A aşternută În faţa geamului lor deschis.
…Noaptea de august nu era apăsătoare ca o lespede. Era călduţă, lină, frumoasă. Înfăşurată în ea însăşi, îşi acoperise zgomotul auriu al stelelor n-avea nici lumini, nici întunecimi, domoală, tăcută, umbroasă, nu avea culoare.
Goarnele sunau mereu. Liniştea absolută a aerului nu devia din ele niciun ecou, aducea sunetul simplu ca şi cum ar fi fost emis acolo, aproape.
Simţeai la curbe, la unghiuri de strade, cum coteau, înaintând pe un parcurs bine determinat, care nu da niciun zdruncin suflului regulat, mecanic, al trâmbiţaşilor.
…Mai aproape… mai departe… la stingă.. — la dreapta oraşului…
Ce lung ţinea! Prin repeţire comunica o enervare, o prelungire la infinit a necazului, pe care-l aducea, o amplificare a legei crunte, pe care o promulga. Mereu, mereu… Război!… Război!… Război!…
Erau oare numai gorniştii, sau vreun gradat mergea alături, spunând ceva cu glas tot desluşit, apăsat, monoton?
Ca un crainic, daicare nu semăna cu crainicii de odinioară, cum nu semăna nici goarna cu buciumul. Desigur nu spunea: „Sculaţi-vă, oameni! a venit ceasul de luptă şi de bucurie, pe care l-aţi cerut!”…
Nici nu spunea: „Sculaţi, oameni’! a năvălit primejdia şi măcelul!”
Spunea: „Toţi oamenii sub arme din contingentele… să se prezinte la corp… Azi, 14 august… s-a decretat războiul!…”
Laura nu ştia bine ce vor fi spus, nici dacă era cu. Ei vreunul ca să facă strigare.
…Nu mai era de suferit! Iar şi iar! La surprindere, la emoţie, lâ spaimă, urma o iritare, o întunecare a gândurilor, o împresurare a grijilor, o încleştare a energiilor, un simţimânt de sinistrare, care cerea contenirea acelui glas ce se înfigea mereu mai mult în conştiinţa prea limpede a ungi realităţi aspre şi strivea sub greutatea sunetelor nestrămutate orişice avânt al iluziei despre aceleaşi gânduri.
B.
a
Sunetele au, ca şi durerile, o măsură pregătită în noi, pentru sfârşitul lor, o prevedere care aşteaptă, cere sfârşitul. Semnalul goarnelor nu încetase la măsura acelei aşteptări, nici după ea, nici mai pe urmă.
Orişice trece de acea măsură, întâlneşte o altă măsură, la care să se oprească – a răbdării – şi glosa aceea, neînduplecată, trecea şi de acea măsură.
— Nu tace odată! ziseră.
’ Nu tăcea. Urma liniştit itinerariul lung. Ele nu puteau împiedica nimic, nu le venea în minte să închidă fereastra, să se retragă în fundul casei. Geamul deschis le lega cu înconjurul, lăsa drum gândurilor să plece în afară. Nu ştiai spre ce? Există în fiinţă nevoia asta de a ieşi la larg, într-acolo unde curge râul, potopul chiar; nevoia care întinde mâinile celor rămaşi pe ţărm către cei luaţi de ape; care adună naufragiaţii unul peste altul în bărci prea slabe; nevoia care ipnotizează spre inima incendiului pe cei ce sunt afară de inima incendiului; nevoia de a se amesteca cu gloata oricărei primejdii, de a sta în miezul ei.
Sentimentul de a te solidariza cu destinul, de a face parte din el, de a te primejdui cu el, cu nădejdea de a fi salvat, dar mai ales cu dorinţa puternică de a nu rămâne molecula desprinsă şi izolată, ci atomul unităţei plurale; de a fi fulgul tint în vârtejul ciclonului, dar încorporat puterilor demontare.
Geamul deschis, prin care Laura şi copilele, în haina lor subţire de noapte, cu părul dezlegat pe spate, umăr la umăr, ascultau cu mâini reci alarma, era spaţiul pe care sufletul lor slab îşi arunca braţele dincolo de grădina umbroasă, pentru a se lega de destinul tuturor.
Şi fiindcă trecuse de măsura răbdării, acum lăsau să sune, să sune mereu până când va înceta, lăsau să cadă pe el plumbul acelui glas greu, sarbăd, desluşit.
— … Război! şopti una din fete, şi părea ceva nou, cu tonte că era un cuvint aproape obosit de atâta întrebuinţare. Nou şi era. Nu semăna cu nesfârşitele vorbe, idei, închipuiri, socoteli din ajun.
Fuseseră discursuri în cor şi predici de pe Capitoliu, şi conspiraţia sacră a zeilor olimpici şi tot atâtea proorociri câţi oameni, clevetiri şi împărţeală şi harţă pe pradă.
…Acum iată că ora abia primul cuvânt, litera dintâi a celor ce trebuiau săvârşite nepregefat, a celor ce aveau a fi, neprevăzut. Ceea ce începea şi nu se putea şti ce este şi cum se va sfârşi.
Avea să fie la fel eu alarma asta lungă, aspră, sinistră. Avea să fie Războiul, care nu semăna cu bătăliile chemate de bucium şi cu nici unele dinainte.
O primejdie surdei, oarbă, nesfârşită, târâtă de-a lungul timpului şi drumurilor, pe brânci, mereu ameninţată, mereu ameninţătoare, crudă, aprigă!
Lungă peste măsura prevederii, peste măsura răbdărei. Cu sunet metalic, sinistru. Cu pas greoi, hotărât.
Război! Una din copile părea a cugeta în cugetul, în sufletul Laurenţiei, înţelesul cuvântului.
Se uită la ea cu o întrebare nerostită, ca şi cum taina ar fi stat în fiinţa ei. O paloare mată acoperea faţa Laurei. Pe fruntea întinsă, pe trăsăturile desenate subţire din cauza suferinţii, o mască gravă şi resemnată înlocuia pasiunea şi turburarea, scrise pe chipul ei până în ajun.
Război! Cuvântul căpăta un înţeles. Spaima lui era un fel de bucurie pentru ea. În ajun Laura avea cu viaţa cenflicte în care fusese învinsă, abdicase, dar care nu se rezolviseră în sufletul ei revoltat, nici în existenţa ei răzvrătită. Acestor conflicte războiul le aducea o soluţie. Una uriaşă, proporţionată cu revoltele ei. Părea că zbuciumul ei, care căuta şi nu găsea rezolvare, iscase pentru durerea şi nevoia ei, anume, vijelia colosală, în a cărei putere aveau să se dizolve orice alte puteri.
Laura credea, în adevăr, că pentru ea venise războiul la ceasul şi timpul când aştepta ceim care să legiuiască ceea ce nu era bine legiuit. Venise acum o forţă a lucrurilor ce o dezlega din nedumerire şi o lega, laolaltă cu toţi, de destine necunoscute. Credinţa aceasta poate că nu era atât de absurdă.
De miliardele de cauze ţesute în jurul ceasului de acum se legau alte miliarde de împrejurări cu aderenţele lor.
Erau toate cuprinse în curentul ce-şi făcea vad peste lume. De aceea, pe drept, Laura credea că uriaşa revărsare era sosită pentru ea.
Sufletul ei, în ajyn dezamăgit, dezorientat, se agăţa de problema aprigă ce se oferea omenirii. Existenţa ei îşi încorda puterile pentru ca să înfrunte, să lupte, să treacă prin uragan. Războiul era o mare în clocot azvârlită între două limanuri: acel de care se despărţea şi altui necunoscut.
Dincolo de cataclismul oricât de mare – sta sfârşitul lui şi nădejdea unei alte vieţi. Acum, chiar când moartea năvălise stăpânitoare, era o speranţă latentă sub gândui prezent al pieirei.
Dacă Laura ar fi fost fericită, s-ar fi izbit puternic şi zadarnic de catastrofa care i-ar fi turburat fericirea.
Chinuită de o împotrivire obositoare, ar fi luptat să împiedice ceea ce nu se putea împiedica.
Fericită ieri, ar fi trăit azi în ciocnirea tuturor energiilor şi aspiraţiilor protivnice. Ar fi fost rătăcită şi izolată de suflarea crudă a vremilor, ar fi înotat împotriva apei.
Fericită ieri, războiul i-ar fi părut aşa cum îi părea altădată, în zilele de înviorare şi înflorire. În numele lunelui şi Frumosului Uman, l-ar fi socotit ca o monstruozitate care jefuia tezaurul superb al omenirii. Urgia i-ar fi răspuns cu implacabila ci realitate.
Acum vedea altfel Flagelul roşu. Îl vedea ca pe o forţă elementară În dezlănţuire spre nimicire şi spre creaţie.
Laura făcea o mică socoteală: natura are elementele ei, nedi’iculate, de nimicire. Şi prefaceri. Apa, focul, cutremurul, furtuna! Către ele omul nu poate decât încerca să se orienteze, să le ocolească, să răzbată. I se părea acum că natura umană are şi ea o forţă elementară specifică: Slngele!
Ca şi apele, ca şi furtunile, nu puteai decât ocoli cu acul busolei; să determini vaduri mici în curentul mare şi, încorporat lui, să treci cu el până Dincolo.
Aşa ora să fio Războiul. Oamenii şi determinările lor, tot ceea ce crezuse că il va stăpâni şi îndruma, era să fie cotropit de puterea lui elementară în mers, şi determinările acelea erau să fie numai vaduri mici în vadul mare
— O cârmuire desperată «ţintită la acul de deviare al busolei.
Cuprinsă în măcelul elementar, i se pregăteau Laurei suferinţe normale. Aceleaşi cu noima vremurilor, energiile ei erau mai mici ca tiranul cel nou. Nu se mai lupta cu imposibilul. Imposibilul era acum un despot.
Goarna suna mereu. Cele trei stau mute, nemişcate la geamul deschis pe noaptea blândă. Nu vorbeau de nimic din atâtea turburări mărunte pe care le isca împrejurarea nouă. De cei ce trebuiau să plece; de cei ce trebuiau să rămâie; de alţii apucaţi la drumuri; la drumurile acum brusc tăiate.
Chemarea gravă, cadenţată şi lungă… lungă – nu în-; găduia gânduri şi griji mărunte. Ce se va întâmpla, ce va deveni fiecare, ce vor deveni toţi în urgia asta, apărea fatal, în afară de putinţa socotelilor.
Impresia de „mare”, de „fatal”, de „abdicare”, ce închipuia Ideea avea să stăpânească pe toţi numai atunci, în primul ceas. A doua zi oamenii aveau să reînceapă îndeletnicirile mărunte, zbaterile, socotelile.
Singură Laura rămânea miruită, însemnată pe frunte de abdicare, închinată puterii de distrugere şi resurecţiune.
…Goarna cadenţată, când mai stinsă, când mai clară, neabătută într-o parte de nicio adiere, înainta mereu, îşi făcea, ocolul. Ele o ascultau mereu, ca şi cum trebuiau să parcurgă tot drumul goarnelor, legate de sunetul lor metalic ca de un jurământ.
Le-ar fi fost mai frig, mai frică, dacă închideau geamul şi li se lăsa iar deasupra tavanul posomorit şi greoi.
…Se apropiase mult, mult de tot… poate că avea să treacă pe dinaintea casei!… Nu! Numai foarte aproape… Apoi iar mai departe… se auzea mereu clar, în tăcerea deplină.
Deodată se ridică o mişcare ca un vânt subţire, de undeva, dintr-o parte, apoi se lăţi, se întinse, veni din toate părţile.
Era un foşnet nedesluşit, ce semăna cu paşi repezi, asurziţi pe pământul călduţ. O vâlvă depărtată care acum căpăta glas. În aerul neclintit şi fără de ecouri, un răspuns la semnalul sinistru şi solemn.
Pe uliţele depărtate, femei şi copii alergau pesemne cu vaiete, cu chemări. Oameni sculaţi din somn de semnal fremătau de colo până colo, aiuriţi, cuprinşi de panică. Era o clamoare astupată, cu rare note mai înalte pe un fond de murmur tânguitor.
Vâlva creştea treptat, ca o flacără subţire, palidă, cernută de depărtare, care prinde treptat culoare şi consistenţă. Se uitară una la alta.
Acel cor stins de gemete urma acum goarnei. Semnalul aspru, monoton, trăgea după el tânguirea aceea slabă amestecată cu voci mai stridente.
Din capul mahalalei pustii, izbucniră voci apropiate, ce loveau supărător tăcerea şi umbra.
Femei alergau intr-acolo să se amestece în trena foşnitoare de huiet.
Trecură în fugă pe dinaintea casei, ţipâncL Nume… Numai nume. Nume de-ale celor chemaţi pesemne de goarnă… Apoi alte câteva care boceau… cele dintâi… la sicriul prematur al Jertfei.
A doua zi aveau să tacă. Pe urmă aveau să îndure. Dar atunci ridicaseră acel vaiet simplu al sufletului împresurat de primejdie.
Nu spuneau: „Pe scut sau sub scut!” Nu spuneau: „Du-te la bătaie.” Nu! Femeile ţipau, se văitau. Femeile plingeau şi chemau pe nume.
Cu luate astea erau aceleaşi ca şi cele de demult; aceleaşi ale sacrificiilor şi legendelor; ca şi celelalte… care, desigur, şi ele plânseseră.
Laura simţi în urechi un vâjâit uşor. Se aplecă să-l asculte. Îşi auzi inima jelind.
În noaptea ce nu mărea, nu micşora, nu devia niciun sunet, ecoul acesta de jale, pe care semnalul aprig îl scormonise şi îl târa după el, era firesc şi uman.
Ieşi pe scară, apoi traversă curtea, se duse spre poartă. Se depărtau cu numele acelea azvârlite în întuneric. /Era iar pustiu.
Numai peste drum, la popa Cristea, o umbră sta nemişcată, lipită de gardul porţii. O umbră de om, dar deformată. Cu încetul deosebi pe fata mijlocie a popei cu un copilaş de faşă în braţe. O cunoştea, fiindcă erau vecini, şi i se vorbise de ea, de o iubire neînvoită de preot, ce da zestre bună şi căuta gineri buni.
Un telegrafist tânăr de pe strada lor. Adesea, seara târziu în primăvara aceea, umbrele lor sfioase stau la gardul portiţei. Pe urmă. Fusese scandal.
Se auziseră* vociferări, ţipete, Apoi fata nu se mai văzuse. O oropsiseră. Numai celelalte două, elegante; indolente, răutăcioase, se plimbau pretutindeni.
Fata mijlocie a popei Cristea era Cenuşăreasa.
Şi iată că acum avea în braţe un copil!
Pe telegrafist trebuie să-l fi mobilizat de mult. Trecuse o dată în haine de gradat şi pe urmă nu mai trecuse.
Laura simţi pentru suferinţa asta o tristeţe ce se cobora în ea şi o îngenunchea.
Fata mijlocie a popei sta nemişcată cu păpuşa aceea mică şi mută, ca de bumbac, în braţe. Nu striga, nu şoptea niciun nume, dar durerea ei se amesteca în ultimele falduri ale acelui zvon, pe care goarna îl ducea cu ea.
Apoi totul se stinse. În noaptea liniştită fu iar tăcere deplină. Nici semnal, nici ecou.
Laura’ânchise geamul. Era ceasul trei despre ziuă. Se culcă fără nădejde să adoarmă. Adormi. Cum va fi fost aiurea în aceeaşi noapte?
Aci, pe locul mic unde era să trăiască lucrurile mari» ascultase cu spaimă, cu înfiorare, cu resemnare şi nădejde semnalul ce nu semăna cu altele, cum nu avea să semene bătălia care începea, cu alte bătălii – şi totuşi erau din aceeaşi forţă elementară a sângelui.
Spaima mută şi solemnă a primului ceas, reculegerea simţită la auzul goarnei încetaseră. O allă simţire colectivă făcea pe toţi să-şi părăsească cât mai mult casele, îi atrăgea afară, pe uliţa încurcată de circulaţia febrilă.
Locuinţele pustii, neîncuiate, nu aveau a se teme de nimic. Nimeni nu se gândea să fure. Domnea un sentiment prematur de renunţare. Fără desluşire, fără civism, din instinct, fiecare înceta de a mai socoti casa şi nevoile ei ca centrul egoismului său. Acelaşi egoism era acum strămutat pe o preocupare de domeniul comun. Cu treburi sau numai într-o agitare zadarnică, din curiozitate sau pentru cerceta mersul lucrurilor, poate că numai din nevoia de a hoinări, toată lumea, de dimineaţă până seara târziu, Limbla pe străzi.
împrejurările noi creau fireşte şi treburi noi. Tot aşa vum războiul era o temă uzată pe toate feţele, dar. Proclamarea lui de fapt era o realitate nouă, tot aşa şi pregătirile lui păreau neaşteptate.
Mecanismul monoton şi tradiţional al tuturor. Autorităţilor era întors brusc spre îndeletniciri noi.
Pus în faţa lor, se zbuciuma, zdruncinat în resorturile lui.
Telefoanele zbârnâiau nebuneşte, căutând să ordoneze în mijlocul unei dezordini febrile.
Era un haos dezlănţuit de pretutindeni, ceva ca o e laie asediată, la a cărei salvare se precipita toată lumea, im inul în zarvă, sporind în mijlocul pagubei, zidind şi. Diirimind baricadele.
Dacă ai li funcţional maşini în loc de oameni, miş..11 lor de acum ar îi trebuit, să fie o succesiune logică, i mişcărilor anterioare. Dar erau oameni, şi vivacitatea lor,) a contactul viu al evenimentelor, impresiona resortunir cu multe şi felurite deviaţii.
Cafenelele, grădinile, trotuarele erau pline de o mulţime zgomotoasă, colorată ca în zile de bâlci. La tăcerea încremenită a primului ceas, succedase neliniştea asta fremătătoare, a cărei nervozitate semăna cu veselia -dm /. De de sărbătoare. Nu desluşeai îngrijorarea decât apretpiindu-te bine; ea nu atinsese coardele grave; turbulenţa publică revărsată pretutindeni părea uvertura zgomotoasă a unei simfonii eroice.
Animaţia culmina în centru, totuşi cuprindea oraşul până la margini. Pe toate străzile mişunau oameni zoriţi, căruţe, soldaţi, trăsuri, camioane, călăreţi. Tot ce se putea pune în mişcare era pus în mişcare.
Se îndreptau către un scop mic şi determinat, î» vederea unui scop mare, iar ca privelişte ţeseau fire’ încurcate şi ameţitoare. Automobilele care până ieri erau un mic eveniment provincial, trăgeau drumuri repezi şi se înmulţeau pe fiecare ceas, în urzeala asta.
Se înmulţea şi populaţia şi armata, şi toate luau repede o proporţie disproporţionată.
În capitală, pulsul supremei flore, subt tensiunea lucrurilor, decretase războiul. Acum vultoarea părea că se scurge treptat pe toate barierele şi o goleşte cu încetul de zbuciume şi de viaţă, lăsând-o singuratică şi taciturnă, ca şi cum i se pregătea destinul acela trist, care, pe un timp limitat, avea să facă din ea un punct mort.
Dimpotrivă, în oraşul lor creştea o mişcare ce s-ar putea tălmăci prevestitoare circumstanţelor ce aveau să aşeze acolo miezul galvanizat al întregei pătimaşe probleme.
La prefectură, îndeosebi, vibraţia telefonică, convergenţa tuturor tracţiunilor era culminantă. O reţea de fire aducea de la distanţă voinţa imperativă a ordinelor superioare, şi toată vehicularea, ameţitoare şi încâlcită, venea pe roţile neisprăvite să-şi oprească acolo vârtelniţa.
Tot acolo se întrunise, într-o după-amiază, adunarea plenară a Crucei Roşii, ca să organizeze serviciul ei, trecut deodată în ordinea lucrurilor celor mai importante.
De ce oare îşi închipuise Laura că va fi o adunare solemnă şi tăcută?
Salonul cel mare, aglomerat de o afluenţă enormă de doamne în rochii subţiri şi elegante, vibra de un zgomot asurzitor de voci soprane. O altfel de emulaţie decât îşi închipuise ea.
O scurtă cuvântare introductivă fu strecurată într-o pauză, apoi clopotul tremură delicat în mijlocul diapazonului ridicat al vocilor amestecate. Zadarnic! O lovitură de pumn pe lemnul biroului prezidenţial şi un glas cu timbru de bas obţinură abia o aproximaţie de linişte
— Ca pe un allegro con brio căruia i s-a pus pedala. Se luară oarecari dispoziţiuni, care se resimţeau încă de prerogativele felurite ale vieţei din ajun. Aici ca pretutindeni avea să se facă selecţia mai târziu şi, din forţa lucrurilor, aşezând până la o măsură oamenii ce trebuiau la locul ce li se cuvenea.
Laura lipsea de obicei de la toate reuniunile similare, dintr-o fobie către toate organizările ele binefacere colectivă.
În ziua aceea venise cu anumite aspiraţiuni: să folosească şi să se simtă folositoare.
Subt rezerva altor servicii viitoare, ceru postul de infirmieră în gară, unde se hotărâse înfiinţarea unei infirmerii de prim-ajutor.
Spitalele trebuiau puse la punct, pentru pei’spective mai depărtate, pe când viaţa asta nouă, pe drumuri, care. Crea nevoile şi suferinţele drumeţilor, cerea pentru ei popasuri.
Un fir subţire lega acum pe Laura de, marele mecanism pe care-l pusese în mişcare războiul.
…Valul ăsta de oameni îngrămădiţi se scurgea undeva spre un loc care avea să fie ruptura încleştării şi deznodământul aşteptărilor.
Mulţimea cutreiera, împrospătată necontenit. Drumul era scopul tuturor, de aceea şi cei care plecau şi cei care ramânrau emu îndreptaţi mereu către drumuri. În felul anta, nara devenise al doilea centru mare de pelerinaj.
Trecerea trenurilor era primită de tot oraşul adunat acolo. Mulţime, zgomot, culori, lumină. Un haos de voci, de chemări, o mişcare perpetuă. Tabloul era împestriţat di’ florile purtate în mâini, de uniformele variate ale militarilor.
Prin zgomot izbucneau uneori trompete sau viori, din vagoane porneau chiote, cântece. Printre ele, tristeţea se strecura sfioasă şi nebăgată în seamă.
Uneori, în opririle lungi şi fără orariu precis, muzicile care însoţeau regimentele se scoborau pe peron. Soldaţii săreau peste balustrada vagoanelor împodobite cu crengi verzi, sau lunecau de pe acoperişul vagoanelor, unde aveau să creeze o lungă tradiţie de călătorie.
Într-una din zile se înnodase o horă de soldaţi; în ea se prinseseră fete din mulţime; era o veselie năstruşnică. Un amor înflăcărat se aprinsese acolo pe loc, atrăgând atenţia întregului peron. Din compartimentele supraaglomerate, călătorii se aplecau să privească. Un sergent foarte oacheş cuprins de năpraznica văpaie, uitând timpul şi locul, adresa cele mai înfocate jurăminte unei domnişoare, care, subt puterea emoţiei, uitase timp şi loc şi răspundea cu expansiune. Se cunoscuseră abia atunci dar străbăteau etapele repede. Reparau timpul pierdut şi cruzimea. Despărţirii. Un râs aprobativ de încurajare îi înconjura. Începuse surparea prejudecăţilor şi slăbirea răspunderilor.
De bătălie nu se ştia încă nimic, decât zvonuri de încăierări fără buletine sincere, acolo devale. Se vedea numai manevra nesfârşită a convoiurilor spre destinaţii multiple.
Era pe timpul strugurilor, limonăzii, covrigilor şi altor delicii ambulante. Pe vagoane, moda cea mare a zilei, erau inscripţiile eroice.
îngrijorarea, ameţită de trecerile astea zgomotoase, se reculegea abia pe urmele lor.
Laura îşi purta prin veselia accea de iarmaroc fierbinte gândul ermetic, închinat vijeliei. Sensibilă la orice înfăţişare a lucrurilor, avea un dar dureros de prevedere, care-i lumina dincolo de ceasul şi locul limitat. Simţea cum se adună de departe apele turburi. Zgomotul, lumina, împresurau altarul posomorit din sufletul ei, iar sufletul îi era o biserică aşezată pe o piaţă plină de soare, în care-şi slujea liturghia mută şi sumbră a realităţii dureroase.
Mulţimea se domolea numai seara, fiindcă era început de toamnă şi amurgurile aveau melodii melancolice. Zarva aceea, când nu o mai umplea soarele, amorţea; culorile vii păleau, glasurile sonore scăpătau subt pedala moale a simfoniei de apus.
Când vreun tren dispărea printr-o estompă de umbră uşoară, toată animaţia asta apărea îngrijorătoare, cum e palpitaţia prea activă a unei inimi bolnave sau febra vesperală a unui organism ameninţat. Înnoptatul cădea repede, şi totul părea atunci puţin sinistru.
Acolo unde orizontul descoperit lăsa liberă vederea, se făcea cu iuţeală ceremonia schimbării de gardă a apusului. De sus, din argintul soarelui de septembrie, cavalerul în zale albă scobora dintr-o lunecare până la treapta de jos a scărilor cereşti, îmbrăca purpura şi dispărea spre fialate nevăzute.
Se întindea atunci un văl şi sur şi albastru, ţesut în două iţe din mătase răcoroasă; se aşeza pe umerii fierbinţi ai pământului şi trupul se încreţea din fiorul unui strop picat rece pe suflet, cum picase răcoarea peste soare.
La început nu erau clienţi la infirmerie, totuşi Laura debutase neaşteptat.
împletea manşete delicate de lână albă, pe care degetele îi umblau cu plăcere. Le împletea ca să ocupe orele serviciului, la care venea punctual. Le împletea ca să-şi prindă pe ele miinile şi să alunge gândurile.
Dimineaţa se perindau pe peron numai cei cu ocupaţiuni, nu şi mulţimea privitoare. Se vedeau figuri cunoscute amestecate cu altele necunoscute.
Într-una din zile, căpitanul comandant al gărei se plimba cu un alt ofiţer lung, nesfârşit. De câte ori treceau în dreptul infirmeriei se uitau într-acolo. La un moment căpitanul se îndreptă spre ea, o salută şi îi ceru voia să-i aducă pe camaradul său pentru a-l pansa.
Laura rămase uimită.
În adevăr, era acolo pentru pansament. Tot ce orânduise de atâtea zile era în vederea asta, dar faptul precis o surprindea.
…Se albi… se roşi… Primi, fireşte ca pe un lucru imposibil de refuzat, dar rămase nenorocită. Nu ştia să panseze.
Nu urmase cursul pregătitor, organizat cu un an înainte. În timpuri normale, sforţările astea nu erau pe gustul ei. Consecinţa era că pansamentul îi apărea acum ca o măiestrie nouă şi complicată.
Nu îşi du seama că lunganul domol care se plimba acolo nu putea fi un rănit serios; nu-i venea în minte că mai legase în viaţa de toate zilele vreun deget bolnav, cu oarecare îndemânare.
Nu se gindea la lucrurile astea simple. Îl urî cu putere, cu violenţă. Îl urî pentru că peste un moment avea să aibă dreptul să dispreţuiască infirmeria şi pe infirmiera cea nedestoinică.
Privi spre pachetele de pansamente neatinse, ca spre nişte enigme nesuferite. Era plictisită! Nervoasă tare! Intrară. Străinul stângaci şi timid; căpitanul surâzător şi îndatoritor.
„Avea de gând să stea acolo cu cellalt?” Laura, cu buzele strânse, cu ochii încruntaţi, aştepta.
— Domnul locotenent trece prin gara noastră cu afaceri de serviciu… Are o mică tăietură la un deget, care îi pricinuieşte dureri… Se teme să nu se agraveze, în cursul drumului, din praful, din fumul trenului. Ar vrea un pansament… E prima lui rană de război…
Debita insinuant şi binevoitor.
— Da!!… zise Laura nenorocită.
Luă de pe raft un sul mic de pânză… Trebuia oare şi vată?… Vreun medicament?… Îi cântau niţel urechile şi din fericire’nu vedea limpede pe cei doi.
Rupse hârtia care izola tulpanul sterilizat.
Din care parte se începea? Mai bandajase ea doară, dar acum nu mai ştia… Ce căuta ea la o infirmerie? nu era bună de nimic!… Dar mai ales mizerabilul, cu degetul lui, ce căuta?… L-ar fi omorî t!
…îl durea?… era sensibil?… Putea să moară?
…Ce nenorocire? Se tăiase puţin! Ei şi! Ei şi!..: Aşa-de rea nu se simţise niciodată.
Lung cum era, cu un chip blajin şi cinstit, sta cu mâna lui mare întinsă, cu degetul ţeapăn, pe care se vedea dunga roşie a tăieturii. Mai nenorocit decât Laura.
Ei i se părea un om îngrozitor, un monstru, un geniu rău.
…Să puie oare mâna pe mâna lui?… Apucă slab degetul şi desfăşură sulul mic de pânză, învârtind… Nu putea totuşi să meargă până la capăt. Erau treizeci de metri..; Căută cu ochii o foarfecă. Căpitanul se grăbi.
— Da! zise tot binevoitor. E destul!
Destul! Destul! Poate, poate! — o căciulă albă, groasă, diformă, paraliza degetul împricinat.
Nu se mai văzuse aşa pansament!
Amabil şi cu sur îs neobosit, căpitanul mulţumea pentru amândoi. Celălalt sta nerod cu mâna departe de trup, cu degetele răsfirate şi băiguia ceva.
Plecară, în sfârşit! Mânia se învârtea în pieptul Laurei ea o morişcă.
Ce om prost!… Ce om nebun!
— Nu-i putea trece. Obrajii erau fierbinţi şi roşii, tot aşa şi urechile. Îi era ruşine. Sentiment neplăcut, descalifica tor. Ruşine de cei doi şi de ea singură. Aceste două ruşini nu le putea ierta domnului cel cu inspiraţia fericită, „omului cu deget bolnav, 1:!,
Fireşte, fără de îngrijiri putea cangrena!… Ce paguba! Laura avea şi ea o rană! O rană de amor propriu.
Li a umilita, pusă în inferioritate. Celelalte doamne, desigur, ştiau aria pansamentului! Ea nu avea pricepere.
’ Niciuna totuşi nu avea sufletul pregătit pentru timpul de acum, cum era al ei. Adesea se văzuse în închipuire, îndeplinindu-şi oficiul cu graţie şi îndemânare, cu mâini uşoare şi vrednice, şi nu erau decât mişcările sufletului, pe care gestul refuza să le urmeze din lipsă de deprindere.
În dezdoirea asta dintre aspiraţiunea spirituală şi. Estetica brutală a realităţii, sta o mare decepţie şi vexaţiune. Se învedera pare că superioritatea lucrurilor inferioare.
Laura parvenise la privilegiul sentimentelor frumoase prin educaţia sufletului. Dexterităţile care înfăptuiesc cerşi ele o educaţie. Dureros adevăr!
în mulţimea şi durerea rănilor, în graba imperioasă a nevoilor, Laura avea să găsească îndemânarea necesară, să capete curând deprinderea. Acum însă, degetul îngreunat de broboada ghemuită, care nici nu sta fixată, eră un document de necinste.
Dacă cel puţin pacientul ar fi plecat, ar.fi pierit din văzul ei. Ar fi scăpat de mustrările conştiinţii. Nu! se plimba mereu pe peron cu căpitanul cel complezent; în dreptul infirmeriei părea a întoarce o jumătate de privire sfioasă… şi mâna o ţinea ca pe un troleu, cu degetul acela monstruos.
Oricine trecea se întorcea şi se uita mirat la împachetatul acela excepţional. Nu era numai o părere.
…Un om cumsecade ar fi ascuns puţin braţul, în loc de aerul nătâng cu care se ferea de orice atingere. Atingere care chiar ar fi şi desfăcut legătura, slobodă şi încurcată.
…O zi, o săptămână, un an, o viaţă! Cât avea să se plimbe aşa!
…Dacă cel puţin i-ar fi dat ei în minte să-i spuie că nu are nevoie de niciun pansament, să-l frigă cu niţel iod pe loc, şi să-i trimeată să se plimbe… sau dacă, chiar atunci, pe loc, ar fi râs câtetrei de neştiinţa ei sanitară!… Ar fi fost altfel!… Ce om! Nu putea să desfacă şi să -zvârle ghemul acela nerod, pe care i-l făcuse? Ea nu ar fi ţinut pentru nimic pe lume legătura gheboasă şi ridicolă… Parcă avea el simţul ridicolului?… Parcă avea simţire?… De unde! Sta cu mâna pusă în ram, cu degetul îmbrobodit ca un irod. Sta cu evlavie, convins că are o boală grea, acuma lecuită!… Un lungan voinic, blând ca un viţel, cu ochi dulci ca siropul. Un fricos!… Pentru un deget!
Dacă ar fi azvârlit bandajul, Laura s-ar fi simţit foarte înfruntată… în niciun fel nu era bine. Om fără noroc!
Nicio altă împrejurare nu stârnise cândva în Laura atâtea sentimente meschine!… Pentru un lucru de nimic… pentru un om de nimic… să simtă ea aşa de urât?
La 12, în sfârşit, Laura putea pleca. Era să se sfârşească. Traversă iute peronul spre ieşire. În hala cea mare de bagaje, aşezat pe un cufăr, de data asta singur, sta nefericitul ei prigonitor, spectrul păcatelor ei sanitare.
Văzând-o, se sculă repede, cu un salut plin de deferenţă şi de recunoştinţă. Împlântat parcă înadins acolo pentru scopul ăsta şi pentru menirea de a o scoate din fire până la sfârşit. Mâna, cu ilustrul pansament, o ţinea ţeapănă ca un infirm.
Laura abia înclină capul, încordată, răutăcioasă. L-at fi bătut!
A doua zi, căpitanul, cu o etichetă plină de nuanţe, veni spre Laura cu semiscuza de a o fi importunat în ajun. Ea încruntă puţin fruntea.
— Camaradul meu întreba necontenit şi stăruitor dacă în adevăr există în gară o infirmerie de ajutor… se plângea întruna de degetul lui bolnav. Arăta o dorinţă aşa de mare de a fi îngrijit, încât am crezut că îmi pot permite…
— Fireşte! spuse Laura. Eu sunt aici pentru asta. De altfel e primul meu client. O să-l ţin minte!
— Şi el pe d-vo’astră, zise căpitanul, cu o grabă amabilă şi o convingere galantă.
— Da, o să mă ţie, zise Laura glumind în silă. L-am pansat aşa de prost.
— Deloc! protestă căpitanul. Deloc! Era foarte recunoscător. Vă asigur că era foarte fericit de cum l-aţi îngrijit!
— Camaradul d-tale se văietă prea lesne şi prea lesne se mângâie!
Nu-l putea ierta!… Dorinţa de a fi îngrijit! Simpatică dorinţa. Şi simpatic om.
Nu i !; i în minte I.aurei ca mulţumirea lecuieşte,. Nu legătura. C; î dexteritatea şi eleganta sunt cerute numai de acei care im au o dorinţfi simplă şi naivă şi trăiesc din ca.
Laura avea punctul ei de vedere… miop… greşit… dar aşa cum îl avea.
— Tot lucrul are un început, mai spuse, cu oarecare amar. Am început rău. E prima mea campanie.
— Ei aş, zise cucoana moaşa, care era în dimineaţa aceea acolo şi da în cărţi pe poală, fără a pierde nimic din vorbă, totdeauna harnică să dea informaţii.
— Ei aş!… Cum… rău? Mie îmi merge bine când înlilnesc întâi unul amorezat.
Cucoana moaşa nu cunoştea eticheta nuanţelor şi avea punctul ei de vedere şi diagnoze sufleteşti sumare, ca şi cele profesionale.
Laura se uită la ea. Aşa era cucoana moaşa* cam. Zbanghie!…
— Cucoanei moaşe îi merge totdeauna bine, râse căpitanul.
Urmaseră apoi trecători din ce în ce mai osteniţi, mai zgâriaţi, mai tăvăliţi, până la Hristoşii drumurilor istovitoare, rătăciţi din etapă în etapă, în căutarea unui loc de destinaţie. Mai adesea răniţi la mâini de gloanţe şi la picioare de calvarul drumului lung.
Hristoşi numai cu mucenicia trupului, fără de lumina frunţii.
Laura se apleca la nevoie să le îngrijească picioarele umflate, care nu se mai puteau urni din loc.
Biletul de spital, pe care-l purta zdrenţuit printre zdrenţele lor, nu era pentru F. Se duceau mai departe şi nu mai puteau umbla. Ce să le faci! Sta în genunchi şi desfăcea cu milă şi dezgust obiala de zece ori înglodată şi uscată prin praf, apă şi noroi. Dedesubtul ei era ce da Dumnezeu! Umflătură simplă sau infectată. Boboteală, peste care feşele curate erau ca făşii de rai. Unul avea pulpele şi laba plesnite peste tot, cu pielea arsă şi zbârcită Şi suc umed prin crăpături. Zvâcnea, gemând că-l uuuuustură! — şi ea se cutremura, parcă îi plesnea şi ei toată pielea. Ce picioare! Cum e iazul secat când te arsură mare.
Cu pansamentul împrospătat, o mai duceau o bucată de drum până la altă etapă. Când ajungeau acolo, faşa de rai era iar obială netrebnică.
Unul cu fhâna rănită îi venise cu feşe tot – un bandaj regal – şi chiar cu o bandulieră de lux mare, care sprijinea braţul.
— Frumos! se uită Laura cu plăcere.
Vrea numaidecât! Nu era acolo ea să zică: „Nu”. I se păru că desface un ceas, aşa erau de multe. La urmă apărură comprese mici, uscate, care acopereau laba mâinii. Xj6 despresura.
Ce era dedesubt!!! Deschise ochii, gura, să vadă, să creadă, să spuie!… Apoi întoarse capul şi picară din ochi câteva picături. De apă, desigur, numai de apă!… Lacrimile vin din durere, şi când să fi avut durerea timp să se scoboare şi să se urce?
Ce era acolo subt feşele multe şi frumoase!… Chiar şi trebuiau să fie multe şi frumoase ca să ascundă ce era ’acolo!
Greu de închipuit, şt de privit cu neputinţă! Fibre, cu sânge, cu puroi, cu mii de ăşchii de oscioare zdrelite. Din pielea şi carnea mâinii, aşa cum vor fi fost odată, nicio urmă. Un terci roşu, galben, vânăt. Toată piftia asta, care se ţinea atârnată pe tendoane în forma unei mâini, fusese îngrădită de pansamentul generos.
Obuzul unui tun se descărcase oare ântreg acolo? Mitralia unei baterii făcuse prinsoare să ţintească miile de proiectile pe acel singur mic punct? Atâta risipă de plumb* într-o biată netrebnică mină de om!
Netrebnic omul, dar mâna lui îi va fi trebuit. Cu mina se va fi hrănit! Mâna omului, mare lucru! Uriaş lucru l
Acum, pe fostul ei desemn anatomic, sta zdrelitura asta vâscoasă.
Proaspătă de tot isprava! Şi totuşi ceva cam prea moartă pentru ceva viu, cam prea vie pentru ceva mort. Culoarea şi oarecare activitate a plasmei te puneau pe gânduri.
Proaspătă, fiindcă inflamaţia nu se urcase prea sus, dar neolo pe loc, harnică: cangrenă!
Cât de puţin ar li ştiut şi cil. De mult ar fi ocolit, soluţia era limpede: satirul! Mai de jos azi, pe fiecare ceas caro li ecou, mui de sus.
Mina mică a omului! Mina lui muncitoare! Era uriaşă, în adevăr, lucra şi acum, hrănea şi acum trupul întreg cu moarte, cum altădată îi da hrana vieţii. Satir, Laura nu tnânuia.
— Să mă faci! cerea arbitrar soldatul.
Să te fac, fireşte! oftă Laura… dar ce să-i facă?
Lăsată aşa, desfăcută, se lăţea, ţi se părea că va pica jos în bucăţi gelatinoase.
Laura se socoti. Să lege repede la loc.
— Fă-mă cu doctorii!
Muie câteva tampoane fenicate. Făcu o mănuşă de guta-, pereă. Înfăşa mai puţin frumos ca predecesorul ei, un doctor, desigur. Ţinea ochii deschişi numai cât să-şi conducă mişcările. Când sfârşi, răsuflă adânc, îi puse încet braţul în aceeaşi bandulieră.
— Aşa! zise rănitul răsuflând adânc.
Poate că simţirea acelui rău care-i atârna acolo în marginea braţului, procesul maliţios care de-acolo se infiltra
- tot trupul, se uşurau când i se schimha pansamentul.
Laura îl zori:
— Nu pleci?
— Mă mai hodinesc.
Dar ea avea sentimentul minutelor care trec şi precipită catastrofa… Cuţitul!… de la pumn, de la cot, de la umăr.
Atât îi era graba, încât îşi schimbă părerea; îl opri.
— Mai stai, să încerc eu ceva.
Luă telefonul. Alese cuvinte de alarmare. Dacă se putea interna un rănit. O operaţie iminentă.
Nu! Era plin tot. Peste plin! Nu mai putea primi chiar pe cei cu destinaţia acolo.
Totuşi! se gândi Laura – era eventualul, imprevizibilul ce ar fi trebuit să găsească soluţie!
— Nu pleci? îi zise iar. Credeam că poţi rămâne aici, să te vindeci mai iute.
— Nu! Eu mă duc la locul meu! Mă caut acolo.
Laura se bucură. Îl mâna destinul aiurea. Mai bine decât dacă el ar fi nădăjduit să rămână şi lucrurile i-ar fi stat împotrivă.
— Unde mergi? ’N
— La Tecuci, vă sărut mâna.
— Îşi făcu socoteala, îi reveni imaginea mâinei. Zdreanţă… pisăliţă… Mâna omului… Uriaş lucru! Mâna omului făurise glonţul… şi Urgia, oare, cine?…
Mai târziu, subt temniţa ocupaţiei avea să vadă o mână mare, cuirasată, cu pumnul strâns, desenată cu cerneală roşie pe afişe gigantice lipite pe ziduri.
Pumnul închipuit de omul care vrea să cucerească lumea. O carne aşa de virulent concepută în crisparea falangelor monstruoase, încât te impresiona.
Era un document, nu era o mărturie. Nu era sfidarea ameninţătoare care zvârlea pumnul în faţă. Apăruse târziu, ca un agent ultim şi suprem al sforţărilor înfrânte ale cotropirii, atunci când resorturile slăbiseră, – când articulaţiile dezarticulate scăpau puterea din pumnul ce năzuia stăpânirea neîngăduită a lumii.
Mâna cea mare era mâna omului în funcţia elementară a sângelui! Organele congestionate ale trupului naţiunilor îşi luau sânge – lăsau să se scurgă cel aglomerat de lentă intoxicaţie, Iar pe deasupra a tot era mâna enigmei.
Mic de tot, soldatul trecuse dincolo de cantonul I. Spre Tecuci? Gândul Laurei îl împingea, nerăbdător: „Mai iute! mai iute!… De la pumn… de la cot…”
Poate că din rădăcina însăşi a vieţii cu coasa spicelor retezate.
în mulţimea colorată a sărbătorilor bizare, pe care îlizboiul li improviza pe peroane sau printre trecătorii ce se strecurau alteori rar prin ceaţă şi ploaie, Laura vedea adesea pe lata mijlocie a popei Cristea, cu rochia ei neagra cam veche, palida şi tristă, strângind cu o mână neliniştită o scrisoare sub cutele jachetei.
Se uita fricoasă împrejur ca un câine bătut şi, după o lungă aşteptare zadarnică, pleca repede. Vroia pesemne să trimită veşti logodnicului oropsit, acolo departe, şi nu ştia cum, nici nu îndrăznea să cerceteze.
într-o zi aşa de rece că ţi se prindea brumă pe păr, Laura o zări iar, îngheţată în hăinuţa subţire, prin colţurile peronului. Avea în mână o cutie.
îi dete în minte un gând prostesc şi caraghios: copilul cela, aşa de mic: şi de nevolnic, ar fi încăput în cutie,
1-1 trimitea! Ce să facă ea cu el?
în curtea popei Cristea se auzea adesea gâlceavă, cu bufneli şi cu spărturi de voce înciudată, cu zdrelituri de plâns, de când se născuse copilul păcatului.
în nesomnul ei, în veghea aceea posacă, la care o chemase goarna, Laura îşi făcea atunci închipuiri grozăve.
îi fâl’fâia sinistru dinaintea ochilor pulpana neagră a popei cel rău, care îşi chinuia fata şi pe copilul cela rebegit.
Acum, când toţi erau întorşi spre legea cruntă a războiului, om aţâţat, om înverşunat către aproapele său, îi părea mai înfricoşător.
Lumina sarbădă a zilelor care se sculau pe-atunci risipea anevoie obsesia grea a nopţii şi mai rămânea ceva din umbrele ei trudnice.
Ce gând prostesc I Biata femeie! Bietul copil!
în dimineaţa cee’a pe Laura o plictisea momâia jalnică şi stângace. Dacă nu i-ar fi respectat secretul, ar fi întrebat-o ce vrea – gara era oarecum domeniul ei.
Chemată parcă de gândul ei, fata se apropie, se uită prin geam, o văzu şi să trase înapoi. Apoi, cu o hotărâre bruscă, intră şi întrebă cum ar fi putut trimite în Moldova un pachet.
Cu toată dorinţa de a o ajuta, Laura rămase fără răspuns; nu ştia nici ea cum.
— Sunt împletituri pentru soldaţi! zise fata, ca o scuză. Laura puse jos igliţa.
— Şi eu împletesc! Să căutăm!
Ieşiră prin promoroacă. Laura intră în toate birourile gării, fără rezultat. Un tren se opri. Se făcu învălmăşală: ofiţerii, soldaţii, rebegiţi alergau. Alţii rămăseseră zgribuliţi pe scările vagoanelor. Laura văzu unul lăţit la o fereastră. Alegându-l dintre toţi printr-un triaj rapid, îl întrebă:
— Unde mergeţi? Informaţiile asupra destinaţiei erau interzise.
— În sus… ne oprim la Bârlad!
La numele oraşului, femeia cernită, alături de ea, tresări.
Laura o privi întrebător. Cealaltă ridică ochiiSubt unda de nădejde, cu capul ridicat, era aproape frumoasă fata popei. Ochii mai ales, mari, prelungi, albaştri, plini de cer.
Cineva spusese înaintea Laurei că logodnicul îi seamănă ca un frate. Telegrafistul era foarte înalt şi ţinea capul aplecat. Poate când îl ridica, se vedea, ca şi la ea, un cer melancolic.
…Aveau cer!… Da! Cer e pretutindeni!… Pe locurile umile, unde nu sunt clădiri înalte, e încă mai mult cer. Îi păru Laurei că petele mici, albastre, rup cu zarea lor de nădejdi tot orizontul cernit.
— La Bârlad? E bine! în acel moment Laura porni iar în căutare. Cealaltă o urma încrezătoare. Se opri lângă un gradat:
— Domnule! zise Laura, punând în glas toată voinţa, cu glasul frânt tocmai de puterea voinţii. Nu ai vrea să laşi în gară la Bârlad un pachet mic… foarte mic… care trebuie
— Să ajungă… e atâta nevoie… doresc atât de mult…
— De ce nu! Intru chiar în oraş. Îl duc eu singur!
Era omul care le trebuia. Se întâmplă deci să-l găseşti?
Laura simţi o emoţie disproporţionată cu faptul mic. Îl proiecta peste toată existenţa. I se turburau socotelile simţirii. E aş’a de rar în viaţă să fii sigur! Sigur’că te-ai oprit lângă cel care trebuie! Sigur că te va asculta şi va răspunde limpede şi hotărât.
Simţirea ei era mereu legănată, ameţitor până la durere – fără să se înece, fără să se împlânte – val peste val, turburând apele şi răsturnând copaia plutitoare a sufletului.
Acum ancora în portul unei întâmplări neînsemnate.
Aşadar, puteai să te simţi ferm, stăpân pe un echilibru fericit, numai pentru că te opriseşi în dreptul unei mici axe corespunzătoare. Adinioarea căutarea ei părea o înclinare. Pe când alerga pe asfaltul umed al peronului, simţirea care o mâna schimba poziţia aparentă a trupului zvelt; era aplecat pe un plan lunecător şi devia sau se apropia de punctul spre care pornise. Iată că găsise intersecţia unde să afle izbândă. Un biet om I O mică cifră complimentară după socoteli necunoscute şi niigăloase în ţesătura firelor convergente.
Acum avea o impresie biruitoare care-i hrănea energiile, cerea, îşi mărea pretenţiile, poruncea aproape, pe măsură ce puterile sufleteşti se dilatau: să dea repede, bine! Să nu se întâmple vreun accident!…
Lăcomia, arbitrariul ei, nu speriau pe cellalt.
„Fără griji… duc eu singur!…” Laura avea suprema mulţumire a certitudinii. Un fluierat lung ţâşni şi vagoa nele se cutremurară pe loc. Mesajerul întinse mâna spre pachet. Mâna Laurei era goală.
Cealaltă dete cutia cu mâini tremurătoare. Ţinea ochii plecaţi tare, ca şi cum ar fi vroit cu privirea ei plecată să acopere adresa.
Laura nu citi însă literile mari, aşternute subt ochii ei.
Intră în infirmerie la adăpost de bura rece şi deasă, care pica din ceaţă chiar subt coperişul peronului.
Lipi obrazul de geamul umed al uşii. Lângă trenul care se mişca încet, fata popei vorbea însufleţit cu mesajerul. Sfiala ei încetase. Cei doi acum erau complici. Laura găsise cifra concordanţelor şi cealaltă cheltuia moneda ei folositoare.
Când nu se mai zări trenul, fata veni cu pas sprinten spre Laura. Se uită împrejur, căutând parcă o vorbă, pe care ar fi vrut să i-o spună:
— D-ta nu le-ai trimis? zise, arătând împletiturile albe. Fu toată mulţumirea ei.
Dar Laura ştia cât îi era de mare mulţumirea. Mai mare decât cuvintele recunoştinţii, mare până la înviorare, la curaj, la uitarea temporară a necazurilor. O mulţumire mare cât cerul acela larg, cuprins aaineoară în spărtura ochilor albaştri.
Apoi, neliniştită deodată, fata popei Cristea plecă repede, uitând uşa deschisă.
De afară venea un fior ud, care izbea. Laura închise încet, surâzând la ceva nedesluşit din viaţă, din tot ce este şi va fi, din tot, afară de trecutul uscat şi ars.
îşi frecă mâinile roşii de frig până se încălziră, tot roşii. Puhabe, când le frământa una cu alta, degetele făceau gropiţe şi poteci albe care se încondeiau. Asta o distra. O făcea să râdă undeva înăuntru; apoi râsul urcă în gâtlej şi îl auzi gâlgâind încet în odaia pustie, cu rafturi rigide, pe care stau posac fiolele colorate.
Rămase aşa în negândire, în nesimţire. Simţirea ei făptuia o lungă călătorie. De la realitatea urâtă şi copleşitoare se întorcea spre idealul izgonit, dacă nu ucis. Mijea în ea un cântec. Pe când împletiturile ei de lână fină, albă, aşa de mici că nu puteau îmbrăca decât un copil, nu un oştean trudit, murdar, stau alături nefolositoare, Laura, toropită în surâsul fără conştiinţă, împletea un cântec pentru vestmintele de lână groasă şi caldă, care călătoreau acum spre locurile hotărâte ale iubirii şi durerii adevărate.
O rază de lumină trimitea o făşie prin geamul plâns cu picăturile brumei; şi pe scaunul de lemn, unde sta aruncat pieptarul alb de lână, mic şi netrebuitor, se răsfrângea un curcubeu argintat, poleit, ruginiu, de pe rafturile unde sclipeau fiole colorate.
„Prea tare soluţia de iod!” se gândi Laura. De n-ar fi certat-o iar haiducul de popă pe biata fată…
- fata popei Cristea, o strigau toată ziua prin ogradă, eu glas nerăbdător: mereu pe ca Li toate treburile.
Iul i o searfi când Laura tocmai trecea şi fata sta atârtiata pe gard cu fărămiţa ceea de copil în braţe, un glas aspru strigase: – Ancuţa! La vocea necăjită a lui tată-său, alergase. Îi rămăsese de mică numele dezmierdat, de pe când popa nu ştia că o să-i facă de ocară casa cea avută şi cinstită. Diminutivul azvârlit de tatăl hain fetei oropsite suna trist.
De aceea, pesemne, Ancuţa, după ce întârzia prin gară, se neliniştea deodată şi pleca în fugă. Copilul, mica arătare palidă, va fi gemut în albie, în auzul înăsprit al celorlalţi.
De ce o fi fost aşa de mic şi de obrejit? Ei erau înalţi, sănătoşi, frumoşi. Se ruşinase bietul de la început, se ascunsese acolo, înăuntru în mamă-sa, pe care existenţa lui o necinstea, şi mamă-sa îl ascunsese acolo, în trupul ei spăimântat de nevoia să nu fi fost, când nu se mai putea să nu fie.
Aşa, bietul, se nimicise din germăn şi, în loc de frupt frumos de dragoste nouă, era o iconiţă de canon.
Ar fi trebuit să fie voinic şi frumos! Era copil din flori! Aşa spunea şi cucoana moaşă, care, fireşte, trebuia să ştie.
Venise vorba de divinul Christ! Cucoana moaşă era credincioasă. Laura adora blondul pelerin. Credea că pasiunea lui sublimă venea de acolo, poate „din spaima sacră a concepţiei virginale, şi legea aceea, a iubirii de oameni fără de margini, venea din melancolia dragostei fără de lege, subt blestemul oamenilor.
îi abătuse Laurei în ziua aceea că numai copilul de pripas putuse avea în el misticismul suprem şi patima imolării de sine. Numai el, flacăra ideilor liberatoare, instinctul suveran al divinităţii, palpitul răzvrătit al unui suflu renovator, nevoia penitenţii, chemarea vieţii -unice la Cinele Paradisului, ura sancţiunilor omeneşti – simţul primordial al naturii simple – nucleul creator al amorului steril, poezia melodioasă a eămilarului, al cărui picior gol a dezmierdat multe drumuri de lut, cu fruntea vecinic scăldată în puritatea văzduhului larg, sorbind mirosul amar al măslinilor şi esenţa parfumată a chiparoşilor.
îi venise ei în minte că proorocul tânăr nu ar fi fost acelaşi, nici visul lui, dacă nu era copilul din flori.
înţelepciunea atâtor alţi legiuitori rămăsese mai strimtă, zidită în răspunderea lor de cetăţeni ai popoarelor. Nu putuseră năzui stăpânirea lumii, fiindcă erau fiii de seamă ai unei naţiuni, legaţi de ea cu legăminte, fiii buni ai oamenilor.
Nu erau „copilul nimănui”. Numai el putuse avea geniul vast al dezlegărilor; numai el. Fiindcă nu-i fusese îngăduit să fie fiul unui om, înţelesese că e fiul lui Dumnezeu. El trecuse printre oameni, aproape de ei, până dincolo, până la origina lor divină esenţială şi, azvârlind treptat din el tot ce. Era omenesc, atinse legea „spiritului pur”!
— Aşa el strigase cucoana moaşă intr-un avânt de entuziasm şi admiraţie. Aşa el Când eram la plasă, copiii cei mai dolofani îi făceau fetele greşite. Mai toţi erau de pe vremea cositului. Să nu-mi fi spus mie mofturi! Nu se trecea! Mărturiseau, că n-aveau încotro… Din amor î Şi Dorina mea e din amor! De asta e aşa deşteaptă!
Dorina cucoanei moaşe, în adevăr, avea paloarea imolării şi tristeţea copiilor fără tată; spaima sângelui gonit prea tare Ia inimă; toate necazurile răscumpărării de păcate, pe care cucoana moaşă nu le avusese niciodată. Dar Dorina nu era şi fde pe vremea cositului, nu era dolofană, ci puţintică, sfioasă, cu sângele foarte alb.
Pe Laura o mulţumi numai sancţiunea fiziologică adusă de cucoana moaşa sancţiunilor ei ideale.
Gândul i se oprea acum la legenda aceea a fâneţelor… Din amor… şi din participarea naturii, din vecinătatea firii şi adaosul vitalităţii exterioare îa impulsia zămislitoare… Din totalitatea şi armonia gesturilor fecunde: fiindcă stelele clipeau şi tremura iarba şi lutul mijea; fiindcă snopii înfierbântaţi răsuflau, şi gemea din miezul boabelor coapte; fiindcă roiau vietăţi nenumărate în preajmă şi palpitau undele eterice.
Tot ce convergea spre gestul creator era mişcarea, tot ce-l comanda, tot ce-l stânjenea era emoţie.
Făptura care se zămislea era deosebită şi îmbogăţită din libertatea şi consimţimântul complice al naturii în freamăt, cum şi din spaima precipitată a instinctelor. — liristosul mic fusese şi el un prunc cărnos şi fraged pe genunchii fecioarei. Geniul acelor care-l zugrăviseră o ştiau bine. Toţi evanghelişlii aduceau dovada miracolului care 1 a adus pe lume în staul, şi magii, călători pe drumurile stelelor principale, mărturiseau că era născut sub luceferi.
Nu lipsise vecinătatea fecundă a firii, nici ipnoza siderală. Din flori era culeasă mierea cuvântului blând, care fermecase omenirea, iar cugetarea luminoasă, radiată spre înălţimi inaccesibile, din palpitul aurului planetar.
Dar pe Laura taina creaţiunii, cu violenţa şi brutalitatea imboldurilor firii, o speria. Pentru ea viaţa începea de acolo de unde începea sufletul.
Cercetarea cucoanei moaşe se oprea la albia pruncilor dolofani. Dar copiii naturii purtau şi creşteau adesea un suflet delicat şi visător. Frumoşi şi sănătoşi ca poamele curate, din voluptate şi natură luau darul spiritualităţii, Printre ei, Fiul Fecioarei, cu sănătatea unor energii simple, se înălţase până la suprema idealitate.
Laura acuma înţelegea că instinctul latent al materiei, atunci când se dezvoltă până la potenţa faptei creatoare, tot el, după sforţarea supremă a brutalităţii, desprinde substanţa imaterială.
Răsuflarea; grea a fâneţelor şi plantelor, când; a atins maximul ei de senzualitate, urneşte eterul volatil şi degajă parfumul, simţirea, ideea.
De pe efervescenţa îngrăşămintelor se înalţă fumul uşor. E o capacitate a substanţei ca din impulsia sismică a vieţii să nască idealul, poezia, armonia, în natură ca şi în făptură.
Laura căută atunci cauzele ancestrale necunoscute „împerecherea străbună pasionată, care-i hărăzise durerea nobilă a iluziei şi amăgirea gingaşe a idealităţei.
Erau însă pentru aceeaşi lege două înfăţişări. În temniţadosnică a oraşelor, venirile pe lume neîngăduite, cele în afară de căsătoria mărturisită, erau pline de josnicie şi tristeţă. Sfioase şi palide ca Dorina cucoanei moaşe sau ca bietul copil al Ancuţei.
El nu era născut din bucuria şi spaima naturii complice, îl îngrozise din gearmăn pulpana neagră şi glasul răzbunător al popei Cristea. Necazul storsese Ancuţei sângele cu care trebuia să-l hrănească, şi acum scâncea plăpând într-o albie dosită, iar cerul din ochii Ancuţei era acoperit.
Preotul Cristea habar nu avea de Crist, fiul Florilor. Evangheliile le borborosea mecanic şi nu-i aveau înţeles. Nu cunoştea decât canoanele cuviinţii preoţeşti pentru sporul daraverurilor lui casnice.
De când Laura îi cunoştea secretul, fata popei venea des în infirmerie şi, cu încetul, se deprinsese să-şi caute singură un călător binevoitor pentru scrisorile ei.
Alteori o vedeai departe, spre depozite, vorbind cu un soldat, parcă mereu acelaşi. Nu era chiar telegrafistul, poate un trimis al lui. În zilele acelea, Ancuţa avea cer în ochi, dar un cer palid, fără soare, şi o tristeţă scrisă mereu mai adânc în jurul buzelor prea curând ofilite.
Laura observa pe figura ei semnul ăsta mereu mai vizibil. Îşi amintea atâtea feţe schimonosite de femei. Unele zbârcite în expresia imuabilă’ a milogirii; altele, purtând masca unui plâns necurmat, înfipt în spasmul muşchilor; frunţi vărgate de dungile vreunui gând încăpăţânat; ochi pungiţi şi vesteji.
La femeile din popor, mai ales, icoana unei trude întipărite, unei aceleiaşi trude, care nu se putuse slobozi în explozia simţurilor sau gândurilor şi mocnise acolo.
Cuta aceea lângă buza Ancuţei avea să macine tot mai adâncă săpătura în desenul tânăr al gurii.
Toată; greutatea urcată din adâncul simţirii se năruia în delicatul contur al ovalului feţei, pe un punct mic şi gingaş, şi surpa.
— Ce ai? Te simţi rău?
O mână se puse pe braţul Laurei. Ea se întoarse către locul şi persoana pe care credea că i le arată.
Ţi-c rău! Eşti palidă de tot!
Despic ci* era vorba. Laurenţia tăgădui cu putere.
10:, iii einoţionuttt, fetiţo! Ai putea renunţa. Ai nevoie di1 odihnă. Suntem noi destule.
l. Uira se uită la doamna cam în vârstă care-i vorbea. Avu un scurt moment de mirare pentru tonul ăsta protector. Până ieri încă, erau în raporturi sociale al căror protocol netezea deosebirea de vârstă şi intervertea preseanţele. Se întoarse repede la noima de acum a lucrurilor. Doamna cea vârstnică era preşedinta Crucei Roşii. Ele erau tovarăşele, subalternele ei.
Munceau de câteva zile împreună o muncă grea şi grabnică, care trebuia să suplinească tot din urmă şi să îndeplinească tot. Începuse organizarea serviciilor medicale de război, de la primul la ultimul detaliu material şi munca brută nu se putuse alege pentru nimeni din cealaltă. Preşedinta luase atitudinea frumoasă a pi’imului exemplu dat.
Atitudinea asta avea s-o păstreze până la sfârşit, pâra lângă ultimele suferinţe. În armistiţiu, atunci când toate dovotamentele se odihneau, când toate sufletele se reîntarceau spre bucurie, ea, alături cu personalul inferior, numărind şi controlând cu mâinile ei hainele răniţilor ultimi pentru a-i libera din spital, căpătase tifos exantematic şi murise îndolitnd familia, lipsită de virtuţile ei simple.
Tonul matern şi autoritar cu care în seara asta mustra pe Laura pentru ca s-o cruţe, o prindea bine, dar Laura protestă puternic. Ea să renunţe! Ar fi putut chiar surâde.
Ea, care dintre toate avea patima sacrificiului, nevoia lui, care acum trăia din truda asta ca dintr-o hrană! Ea! Pentru care se pregătea tot ce se pregătea. Ea, pentru care se desfăşurase peste lume faldul stindardului roşu!
Pentru ea izbucnise războiul, ca să schimbe rostul lucrurilor şi, odată cu acest rost, în care necazul ei rău şi duşmănos era încrustat, să-şi smulgă necazul din rădăcinile lui rele.
Pentru ca să se strămute înţelesul durerilor ei, se strămutase sensul lucrurilor! Nu se putuse mai puţin decât un flagel’ ca să vindece boala morală a omenirii, nici mai puţin ca un uragan ca să spulbere gunoiul îmbâesit pe năravurile lumii. Aşa credea Laura! Războiul era făcut pentru ea şi. Era serva lui. Ea tocmai să lipsească?… Astă-seară?… De la postul ei?…
îi părea rău că trebuiau să fie acolo şi celelalte, în infirmeria de gară pe care o rânduise singură zilele din urmă şi în care îşi începuse slujba.
Dar în seara asta se aştepta un mare eveniment. Sosea primul tren cu răniţi. Fusese anunţat din ajun. Stârnise o răscoală de treburi noi, şi multă emoţiune. În publicul de pe delături, în autorităţile oraşului, în corporaţia carităţii, mai ales. Erau oaspeţii lor: ai oraşului, ai oficialităţii, ai adăposturilor melancolice care stau gata să primească musafirii durerilor trupeşti.
Toată lumea era neliniştită, nerăbdătoare şi totodată smerită, sfioasă la gândul ăstui prin? semn vizibil al jertfei.
Laura, mai mult ca toţi. De cum aflase, avea un fel de tremur interior care nu înceta. Îl purta în ea de 24 de ore. Era pesemne vizibil şi în afară. De un timp era mereu palidă, bolnavă; dar în astă-seară se Vede că arăta mai bolnavă ca de obicei.
,56
Emoţia lua la ea proporţii mari. Era un instrument receptiv, care trebuia să înregistreze durerile timpului de acum, cu intensitatea lor culminantă. La apropierea primelor unde, aparatul vibra.
După cele dintâi lupte, acolo devale, despre care se auzise un amestec de rău şi de bine necontrolabil dar îngrijorător, venea semnul material al măcelului.
în seara goarnei Laura înţelesese că intraseră cu toţii subt stăpânirea unui element. Singurul element prin esenţă omenesc, deosebit de ale naturii: sângele.
Primele unde ale acestui ocean cotropitor veneau acuma să ’se prelingă aci, pe mâinile lor. Aveau să şi le moaie în ele ca în aiasmă; cum le-ai muia în primele talazuri ale unui diluviu biblic, dintr-un sentiment de cuminicătură cu acel flagel divin, chiar dacă, sau tocmai pentru că e destinat să te nimicească.
Puterea elementară a singelui drena sucul primelor vine zdrelite. Cea dintâi ospătărie era infirmeria ei, şi ea tocmai să lipsească!
O oglindă miiă, aburită, era atârnatâ în perete. Se privi în ea Nu se vă/u slăbită, palidă. Văzu un chip alterat, străin, pe cure costumul de soră de caritate îl înstrăina. Şi mai mult. Putea trece pe lângă oricine nerecunoscută: necunoscută ei însăşi, acolo, în oglindă.
Mai îmbrăcase costumul: batista pe cap şi şorţul alb cu cruciuliţă, uneori îi stau bine în ceasurile de înviorare care răzbeau încă tristeţea timpului de acum. În chiar munca ei de infirmieră erau elemente cari o recreau uneori şi atunci: minte, suflet, trup dobândeau trecător ceva sprinten, voios. Acum, de-atâtea ceasuri sta în aşteptarea de la al cărei gârid nu o distra nimic: aşteptarea primului tren cu răniţi.
Răniţi mulţi!… Un tren plin!… Cum era să fie!..: Ce era să fie? Nu avea imagini. O chinuia, o obseda numai ideea cărnii sângerate. Ideea asta o supsese pe ea de sânge. Pătimea din patima asta. Sângele acela de acolo, scurs şi închegat, închega pe al ei sau îl scurgea fără vad.
Sorbea din ea vampirul printr-o aspiraţie invizibilă.’ Un Di hor sugea sângele din vine fără să lase urme. Era ca puii de găină întregi, fără rană şi nimiciţi. Puterea elementară a apei roşii, principiul vieţii. Sângele lucra într-al ei la slujbele de taină.
Era mai pală pe fiece minut ce trecea şi treceau multe. Trenul anunţat la opt era mereu amânat şi aşteptarea, subt obsesia unei imagini de durere şi sânge, îi surpa din trup orice putere.
Peronul eră pustiu. Un consemn sever izgonise publicul. Curioşii stau dincolo de piaţa mică din dosul gărei şi cu încetul se împuţinaseră.
Aci erau numai. Autorităţile, solemne ca la zile mari, dar posomorite. Enervarea răspunderilor şi atribuţiilor noi şi neexperimentate, îi făcea serioşi şi taciturni. Nu era nicio desfăşurare de porunci, nu se agitau, nu forfoteau. Tăceau, grupaţi într-un colţ, sau se plimbau preocupaţi.
Doamnele Crucei Roşii, care trebuiau să le dea concurs pentru primirea răniţilor, stau în infirmerie sau pătau cu grupul lor alb peronul întunecos. Nicăieri în oraş nu se mai permitea, seara, lumină. Era timpul când începuse agresiunea şi spionajul aerian. Gara întunecoasă, cu aşteptarea ei posomorită, era sinistră.
Se uitau mereu pe şine, spre semnale. Telefonul zbârnâia neîncetat, urmărea convoiul din staţie în staţie.’ La aparatul din infirmerie echipa cealaltă de doamne, care aştepta la spital, cerea lămuriri. Orele păreau mereu mai lungi; neliniştea sporea cu apropierea.
Laura nu se gândea la nimic, o ameţeală îi împresura toată simţirea. O chinuia şi ideea de a-i ajuta, de a le face bine.
Cam ce putea fi. Anume acl prim ajutor nu ştia nimeni. Nu se putea şti decât atunci când nevoile vor fi acolo, aduse subt ochii lor.
— Noi ce o să le facem? întreba mereu cu glasul stins, sugrumat, şi peste un timp repeta aceeaşi întrebare.
— Ce să le facem aici! Aici e numai primirea şi transportul. La spital e îngrijirea, ziceau celelalte.
Ea nu se mulţumea. Examina provizia ei farmaceutică, se întreba în faţa fiecărei sticle despre foloasele ei imediate, dar creierul ei umbla cam încet. Se gândi la ceva „fierbinte” şi se uită la recipientul mic pentru fiert apă.
Erau sute de bolnavi. Celelalte ziceau că vor trece numai!… Toate gândurile astea erau aiurite. Pregăti totuşi câte ceva în legătură cu ele. Dar puţin, din cauza tremurului acela pe care-l avea mereu, în inimă, în mâini, în toată fiinţa, care-i înfiora buzele, cuvintele… De aceea se gândea oare la fierbinte, fiindcă îi era frig?
Nu! Fiindcă „lor” le era frig acolo! Frigul lor era în ea. Noaptea de toamnă era călduţă.
Când se anunţă, în sfârşit, sosirea pe la 11, se grămădiră la un colţ al peronului, ceva mai departe de grupul autorităţilor. Laura era istovită de frig şi emoţie.
Apărură ochii de foc, apoi trenul se târî negru şi lung, cu geamurile întunecate, ca o reptilă sumbră. Vagoanele nesf irşite umplură staţia de la un capăt la altul.
Laurei i se păru un balaur.
Atât! Poate că fiecare se gândise dinainte la un gest, la o impresie, la felul cum avea să fie primul moment. Acum uitaseră. Uitaseră poate cine erau şi ce vreau. Stau nemişcaţi. Trenul oprit nu darnici el semn de viaţă; de la el la ceilalţi nu era niciun schimb, nicio pornire.
Laura nu-şi dete seama la ce moment încetase încremeniri’.! Văzuse inninlind de la extremitatea dinspre magazii un cortegiu primele târgi Personalul sanitar al trenului începea descărcarea, ele începeau recepţia materialului ăsta de război scos din serviciu, predat lor spre refacere, apoi cerul din nou pentru întrebuinţare.
În acel aparat de recepţionate ele erau elementul uman; pentru ele, ei erau oameni bolnavi, masacraţi şi îngroziţi, care trebuiau împăcaţi cu barbaria legilor crunte. Sanitarii soseau cu tărgile în pas măsurat şi treceau pe lângă ei muţi. Le aşezară pe cele dirâtâi şase, una lângă alta, în şir regulat pe latul peronului, la extremitatea opusă, apoi sistematic, mereu, mereu altele. Pe tărgi, mumii învăluite în mantale întunecoase stau inerte.
Laura nu ştiu bine când îşi deschisese reptila sumbră toate gurile şi revărsase tot cuprinsul bubei acolo.
Acum nu mai tremura. Avea în ea o putere încordată, care se supunea unor gânduri agere, limpezi. Trupul ei bolnav era o învelitoare diafană. Nu-i era frică deloc, nici milă, nici nu se înduioşa. Era o idee în funcţie neobosită: ideea primului ajutor. Mila ei era un scop, nu o simţire.
Nu ştia cum îi păruseră „ei” întâi. Intâlnirea acelui prim moment se făcuse încă în febra aceea rece şi aiurită.
Apoi fu o roire. Numai la stup se ţese o aşa multiplă, înmiită hărnicie.
Laura era pretutindeni: pe peronul acum plin de umbre culcate, aplecată peste ele, la capul brancardei care transporta în infirmerie pe cei în stare mai gravă; Ia seringa care le injecta o întărire provizorie; la linguriţa apropiată de buzele celor care păreau sfârşiţi; la flaconul de eter care le înviora puţin faţa suptă şi ochii albi cu privire ştearsă; la maşina mică unde clocotea apă pentru ceaiuri multe, şi mai multe, atât de multe cât nu puteai închipui că se pot face cu aşa mijloace puţine…
O idee a ei, răsplătită de un succes enorm.
Ceai fierbinte* turnat în tot ce putea improviza o cupă. Pentru cei care tremurau tare, mai-întâi… „Dacă s-ar putea şi mie!” rugau alţii, cari tremurau mai puţin… „Şi mie… şi mie!”…
Umbrele ţepene luau acum forme, forme îndurerate şi umane, aveau glas, aveau chip, nu mai erau mumiile anonime azvârlite pe gurile dihăniei negre.
Exprimau dorinţe, solicitau ajutor, gemeau, sufereau, dar trăiau. În dezmorţirea asta dureroasă, din cimitirul aceia de tărgi, egale, ca sicrie uniforme învăluite în linţolii fumurii, o lume întreagă de morţi învia în jur şi energia Laurei era mereu săltată de mişcarea asta de resurecţiune.
Providenţa se slujeşte adesea pentru scopurile ei de instrumente atât de umile, de mijloace atât de mărunte! Poate că Laura, cu gândul acela încăpăţânat de a folosi, cu simţirea aceea încăpăţânată de dragoste, îi sculase din moarte, acolo, în pragul sosirii triste, înainte de poarta locaşului melancolic, înainte de a începe destinele lor de numere de spital.
îi sculase din amorţire ca să le spună în cea întâi clipă, fără de cuvinte, că trupul lor trudit şi sângele lor risipit sunt trupul şi sângele tuturor; că sunt jertfa şi nădejdea tuturor… sau să le spună numai atât – ce uitaseră – că sunt încă oameni!
Poate că Laura cu sufletul ei mic făcuse lucrul ăsta mare şi acum sufletul ei, care tremurase, era minunea învierii.
— Laura era totodată în sălile de aşteptare, unde ajutase ca cei mai voinici să fie duşi de – subsuori; găsise ideile cele mai practice pentru chipul de a susţine pe fiecare după rana pe care o avea, aşa ca să fie cât mai nesupărat. Trăsese din loc fotoliuri grele, urnise canapele masive, le alăturase aşa fel ca să se poată odihni cât mai mulţi.
Laura era în vestibulul pe unde începeau primele transporturi; la scara înaltă a camioanelor unde urcarea se făcea cam zdruncinat încă.
Sta alături de scâncetele lor şi îi ademeneau cu vorba; cu vorba încetinea mişcările cam aspre ale celor care-i urcau. Spunea cuvinte de bună învoire aceluia spânzurat sus, pe capra înaltă, ca să aibă grijă de hopurile drumului, şi minatul lui să mlădie arcurile cam ţepene ale vehiculelor.
Pornea ui felul ăsta cu ei, îi ducea sufleteşte până la pragul spitalului, unde veghea ei înceta. Dar mai ales nu lipsea clin palatul ei, din infirmerie. Acolo ar fi vroit să lic un geniu vi vi făcător: o compresă pe frunte, capul ceva mai jos, o perniţă improvizată din chiar mâneca mantalei, subt un picior prea dureros.
Invenţii, joouri, rămăşaguri ale reconfortului!
Puţin lapte unuia cu cearcăne albastre subt ochi şi pe umerii feţei subţiri ca două foiţe de boia roşie, cu grumazul proieminent şi gâtul cât. O coardă… Puţin lapte cald din unica ei sticlă. O ceşcuţă!…
Sugea la buza ceşcuţei ca un copil neînţărcat şi flămând… *
Acolo în infirmerie nu era niciunul sculat, toţi stau năpădiţi de-a lungul brancardelor. S-ar fi săltat poate şi ei bucuros câte puţin! Se ghemuiseră, înţepeniseră! Să-i aşeze oleacă?… Vezi bine că da!… Aşa!… Acum era mai bine!
îi scotea apoi pe rând, pe uşa de din dos de obicei condamnată, acum desprinsă din cârlige, şi alţii veneau în loc. Alte febre aprinse, zvâcnind sub straiul cenuşiu.
…Cesta, cu două’ lovituri în piept, trebuia dus mai. În grabă şi cu precauţiuni! Niciun zdruncin! Nici chiar o clipire! Nimic pe buze! Nicio vorbă chiar pe buze ca să nu-şi facă cumva vad, din cea mai mică mişcare, vreo emoragie, acum când sângele niţel încălzit, putea să se desprindă acolo, în piept, din cheagul nenorocit…
Din letargia în care durerile lor încă nedesluşite încremeniseră, abia culese toate laolaltă pe câmpia tragică, cuprinse toate în uniformitatea cuvântului „răniţi”; din înţelenirea a 20—30 de ore pe drum, închişi în întunericul, în aburul asfixiant din pântecul Balaurului, morfinizaţi acolo în nemernicia lor, acum se deşteptau.
Din letargia aceea; binefăcătoare prin nesimţire, se deşteptau la conştiinţa durerii, dar şi la acea de a trăi încă. Maşini stricate cari trebuiau drese se deşteptau pentru a se trudi, pentru a fi ciopârţiţi, chinuiţi. Se deşteptau la conştiinţa suferinţii pentru a încerca să mai fie vii, sau pentru a se simţi murind încă o dată.
Dar acolo în gară, în infirmeria ei, nu trebuia să moară niciunul! Accidentul era prea cu putinţă, dar sinistru şi de rău augur.*
Un mort în primul transport! nu trebuia! Aduşi până acolo încă vii, vii vor ajunge în pragul spitalelor. Din eâţi li se încredinţase, să nu lipsească nici unui de la numărătoare!
Timpul nu trecea. Era acelaşi minut lung, în care Laura nu simţea nicio osteneală.
Cu fiecare gest puterea ei se înfiripa mai mult. De la ideea datoriei trecuse, prin emulaţie la ambiţie, de la ambiţie la o îmbătare. Nu vedea ceea ce era împrejur cu vederea obişnuită. Din tot, vedea numai acele aparenţe de care avea nevoie. Din trupurile aşternute pe tărgi i se arătau fără dibuire cele mai necăjite şi suferinţa lor. Din oamenii şi treburile de acolo i se înfăţişa numai ceea ce era de folos. Pe colegele ei le întâlnea numai pentru schimbul de înţelegeri necesare. Obiectele concrete se iveau şi se umbreau după nevoie. Un acord de idei, de mişcări, o îmbinare perfectă făcea din ei toţi resorturi precise ale unui mecanism. Niciun zgomot, nicio durere nu te trezea de la acel tact regulat şi accelerat al maşinii în mers.
Părea; că Laura e la inima* acelui motor, acolo de unde radiază mişcarea şi căldura. Din când în când vedeai figuri aplecate spre ea ca spre o comandă, Recunoscuse de douătxei ori, subt scufa ei albă, " faţa; Mtrină şi ageră a preşedintei, atentă şi înirebând-o. În privire, la acele încrucişări,. Nu mai avea mila de adinioară; ca şi mai demult, Laura recăpătase o mică precădere.
în oglinda aburită din perete Laura era tot palidă subt broboada, albă, daiochii aveau o lumină imensă, care încălzea toatâ faţa şi o colora puţin. Chipul astfel luminat de privire căpăta niţică expresie.
Pulsul ei, odinioară. Îngheţat, era acum pulsul cel mai viu. În alternanţele slujbei întâlnea şi unele figuri necunoscute.’ Domnişoarestrăine, atente să o ajute în prestidigitaţia aceea.
Căci întindea mâinile dintr-o. Dată spre un bandaj, spre un flacon, spre un gebelet. Avea pare că de fiecare deget
- mină -şi spre mâinile ei veneau alte mâini supuse, sugestionate de voinţa oi contagioasă de a se multiplica ia sluj ha asta umila şi limitată în resurse.
Scopul acuma. proiipo dirpurusc. Avea voluptatea miş-
- .’inioi i:» ano; căuta, ; i troacă de puterea îngăduită, să ating i mii icolul.
- Viul re largile înţesate des, cerca să treacă fără ’atingere, să ocolească parcă din zbor locurile primejdioase, să-şi facă drumuri prescurtate şi pe acel parcurs să semene Intre două ţeluri gesturile alinării, să se întoarcă cu aceleaşi daruri pe altă potecă, recunoscându-şi trecerea după» semne care rodeau pe urmele ei binele, înşiruit ca boabede mărgăritar.
Dacă oamenii şi lucrurile în acea hipnoză care o îmbrobodea i se înfăţişau clar sau se umbreau după nevoia minunii, viaţa ei interioară, legănată între conştient şi inconştient, era permanentă şi strălucitoare.
în adevăr, se strecura acum ca şi imponderabilă. Ajunsese la o agilitate fără zgomot, avea o prodigalitate care da un maximum de folos cu un minimum de timp şi mijloace. Părea o prinsoare cu sine „un joc al realizărilor, un record de viteză şi calitate. În. Ritmica asta, fiinţa ei o împresura pe ea însăşi plăcut, cu o simţire de adiere, de plutire. De la tot ce era împrejur, de la durere şi necaz; emana un fel de bucurie.
Sigură că voinţa ei, gestul ei, nu va da greş, că vor primi dinafară o compl’ectare armonioasă, căreia nu i se opune niciun obstacol spre îndeplinire, îi dau desfătare şi stăpânire. Se învederă în ea ceva din legenda Dumnezeirii şi creaţiunii. Când se va fi dezlegat primul gest creator aşa trebuie să fi fost, mai întâi slab, stângaci, apoi clin ce în ce mai îndemânatic, mai lacom, mai dezvăluit!… în aşa beţie crescândă va fi făcut Dumnezeu stelele, pământul, vâlcelele, firul de iarbă!.. —. De la munca din greu care a despărţit întunericul de lumină, mereu mai cu râvnă, mereu mai desfătat de isprava lui!… Travaliul „care a fecundat prima mişcare în materie” aşa şi-a dezvoltat mecanismul până când, din zdruncinele brutale, a selecţionat ţesutul fin al unei petale!…
Toate acestea nu erau gânduri, erau o senzaţie superbă. Pe locul acela mic, de la cărăuşia greoaie până la armonia volatilă a gestului celui mai suav de atingere, Laura se îmbătase din harul creator!
