PARTEA I-a
Era umed. Pica din ceaţă. Costel călca delicat pe trotuarul asudat. Traversă, fără ca un strop să-i păteze pantofii sticloşi sau marginea pantalonului larg. Strânse pardesiul englezesc pe corp, potrivind gulerul la locul lui cu o mişcare cochetă a gâtului.
Bine că nu e ger şi zăpadă!… Februarie!… Gata cu iarna!… Trăsese la fit încă un an cu paltonul. La iarnă viitoare, blană! Dacă o Vrea Dumnezeu!
Erau vreo doi ani de când dorea haină cu blană… Adică, la drept, numai gulerul! Col chăle, larg, bogat, de vizum, şi bordură. Croiala însă, ca pentru o haină îmblănită… Se şi vedea îmbrăcat!
Dacă ar fi avut blana chiar din iarnă asta, erau bani stricaţi la clima dulce ce fusese… În schimb ar fi „epatat“ cu ea pe doamna în gri, pe marchiza de la conferinţe.
Cu o mişcare din şolduri îşi potrivi cordonul pardeşiului, care se lăsa uneori în jos, şi, luându-şi pasul elastic de june „şic“, intră pe o uşă laterală a Casei şcoale- lor. Înainte se uită însă cu precauţiune în stradă. Nu cumva să treacă din întâmplare vreun coleg şi să-l ze- flemisească o lună întreagă la birou: „Costel Petrescu la Casa şcoalelor, asistând de două ori pe săptămână, regulat, la conferinţele pentru adulţi ale profesorului Dumitriu de la Belle-arte“.
Ar fi fost un haz cu spirite de care n-avea nicio poftă.
Costel Petrescu se trăgea dintr-o familie de dascăli; tatăl lui, al treilea din neam, era dascăl la Biserica Domnească din Brăila şi avea ceva pământ la ţară. Mama lui fusese institutoare în comună unde aveau acel pământ; după căsătorie demisionase, dar Costel ţine mult la faptul că mamă-sa făcuse parte din învăţământ.
Costel, venit de vreo şase ani la Bucureşti pentru Drept, reuşise să se prenumere printre tinerii la modă – e drept că de mâna a doua – dar bine ’ cunoscuţi la Mircea şi în unele dancinguri – tot de mâna a doua – clasa cea mai răspândită, de altfel. El nu prea dansa, nu-i plăcea şi mai era şi funcţionar la o bancă, ceea ce îi impunea unele rezerve. Când ziceai însă Costel, se ştia de cine e vorba într-un anumit mediu.
La această situaţie, destul de strălucită, băiatul dascălului Petre ajunsese fără multă osteneală. Îi plăcuse totdeauna hainele curate şi frumoase, de aceea cu banii pentru instalarea de student îşi comandase un rând -nou de haine după ultima modă, ceea ce îl aşezase de la început şi aproape fără voie printre alţi câţiva tineri bine îmbrăcaţi.
Aceia, e drept, nu erau studenţi în anul întâi; aveau alte ocupaţii cari le lăsau mult timp liber. Timp liber îi trebuise şi lui Costel, de aceea chiar pierduse, din lipsă de frecvenţă, anul întâi. Până la urmă tot îşi trecuse examenele de-al doilea în vreo patru ani, dar se înnămolise la dreptul internaţional de al treilea – „ca toată lumea”, zicea el.
Banii pentru cărţi şi taxe mergeau de-a dreptul la haine şi ct-avate; cu acelea îşi ţinea rangul. De citit, citea de la colegi, iar cameră îi era modestă, deoarece un băiat stă prea puţin acasă. La masă nu era lacom şi ri-avea temperament costisitor.
După patru ani, dascălu tăiase scurt subsidiile destinate studiului: „Acum ai carieră!“ – hotărâse. Costel, de altfel, se proclamase, pentru Brăila, licenţiat. Ce ştia dascălu Petre în privinţa vieţii şi carierii unui tânăr la Bucureşti! Om simplu, de la care nu puteai pretinde înţelegere.
Fusese atunci pentru Costel un moment greu de tre- ’ cut, dar găsise destul de repede un loc la o bancă particulară, graţie cunoştinţelor bune pe care le avea. Mamă-sa îi mai trimitea din când în când câte un mandat din economiile ei: „de cravate”, ba şi „de chirie”.
La bancă, Costel avea trei mii lei pe lună. Alţii luau mai mult, dar şi munceau mai mult. Totuşi Costel lucra zilnic trei ore înaintea dejunului şi două după, adică făcea act de prezenţă, căci pentru un sutar bătrânul Dighiu, contabil vechi, îi punea registrele la punct. Celorlalţi le da ţigări, ceea ce îl făcea simpatic. Ţigările le avea gratis de la Lupescu – un tip. Tot el îi găsise slujba la bancă. Costel fuma rar câte una.
La birou nu era prea mult de lucru; biroul nu-l obosea, mai ales că mai şi lipsea uneori. E drept că a doua zi intra cu frica să nu fie dat afară; pentru a se despăgubi de astfel de emoţii umilitoare, sâmbăta după-amiază lipsea mai de regulă, fiindcă directorul lipsea şi el. Sâmbătă după-amiază, junele Costel îşi revizuia hainele şi pe seară se ducea la bodegă şi la dancing.
De la un timp însă, Costel era dat dezertor şi de la bodegă şi de la dancing.
— Unde-ai pierit? — îl întreba câte un prieten când îl prindea pe stradă.. "
— Te-ai plasat pesemne şi făşi pe ingratul! — îi zicea altul, măsurându-l de sus în jos şi de jos în sus.
în timpul inspecţiei, Costel pălea. Negreşit, era tot bine îmbrăcat, dar el ştia unele dureri ale vestonului sau macularea invizibilă a gulerului. Amănunte ale vieţii scumpe, asupra cărora era foarte susceptibil.
Dacă inspecţia era însă satisfăcătoare, Costel, răsu- flând, glumea:
— Când ai să mă vezi cu blană de vizum, atunci stăm de vorbă despre plasare! — şi trecea grăbit mai departe ca să nu fie nevoit să dea explicaţii.
Pentru blană el se gândea la un împrumut şi la raţe, iar în ce privea absenţele… Atât mai lipsea, să fie. Văzut la Casa şcoalelor, pentru că dispoziţia umoristică a „bandei” să aibă aliment. Îi ştia cum sunt; le trebuia un subiect de glumă, o victimă; l-ar fi urmărit, ar fi făcut cine ştie ce spirite de prost-gust şi i-ar fi descoperit setretul – dublul secret. Tot programul i s-ar fi stricat.
Nici pe el, vezi bine, nu l-ar fi prins nimeni pe la Casa şcoalelor dacă n-ar fi fost „motive”. Întrucât îl putea interesa cursul profesorului Dumitriu! De multe ori nici nu ştia subiectul conferinţei. El însuşi se întreba ce vor fi căutând acolo cele douăzeci de persoane din auditoriu, oameni în toată firea? Un colonel de artilerie nelipsit, două cucoane vârstnice, cu briliante în urechi şi blăni de astrahan!… N-aveau altă treabă! Erau probabil şi câţiva studenţi, iar restul, lume mai nespălată, mai de mahala… deoarece era prost îmbrăcată: „Haina face pe om!“ Aceleaşi figuri în fiecare seară de la 6—7. Ce idee pe aceia să se înfunde într-o sală rece şi goală ca să asculte banalităţi şi să vadă pe un ecran poze proaste: Gioconda… sau Calul alb – parcă de lemn – cu Napoleon cu tot! Cine n-a văzut pe cărţi poştale!… Un pisălog Dumitriu!
El, Costel, venea acolo miercurea şi sâmbăta. Să aştepte ora şapte jumătate, când Ninon ieşea de la Conservator. În aşteptare, avea o altă atracţie: pe doamna în gri! îi plăcea, îl interesa. Ca şi mamă-sa, el totdeauna avusese gusturi alese; din romanele-foileton preţuia numai personagiile distinse şi doamna în gri era tocmai foarte distinsă. Talia zveltă, puful părului care poleia ceafa albă, profilul palid, delicat. Apoi, de la pantoful de Suede gri, ciorapi argintii de mătase, paltonul de catifea gri cu blană la fel, până la toca de lame argintiu, toaletă era asortată perfect. Costel, care era- cunoscător de modă feminină ca şi masculină, privind-o, avea o impresie de lux şi nobleţă.
Mâini albe ca de zahăr, cu degete ascuţite. Pe mâna dreaptă o brăţară lată de argint vechi, tot asortată. Costel îşi închipuia jaretierele de panglică albastră cu buclă argintie, cum văzuse el într-o vitrină; îşi închipuia acest obiect intim de toaletă, fără nicio cutezanţă, respectuos.
Un timp, Costel, care avea o fire poetică, se mulţumise cu o contemplare artistică a profilului, abia mai târziu avusese curiozitatea să o vadă din faţă. Tot frumoasă: nasul drept, gura arcuită şi ochii mari argintii, ca apa, ochii asortaţi, cari se clătinau tot ca apa şi păreau a te sorbi. Nu sorbeau pe Costel, ci sorbeau cuvintele profesorului Dumitriu sau fixau imaginile de pe ecran. Totuşi Dumitriu şi ecranul nu păreau a avea aprobarea totală a necunoscutei: se vedea după mişcarea dispreţuitoare a buzelor, după privirea de negaţiune.
Uneori, Costel, legănat de conferinţă, cu ochii pe jumătate închişi, clipind numai din când în când spre doamna argintie, Visa că e îmbrăcat în haine Louis XV şi dă cu eleganţă mâna unei marchize ce semăna leit cu necunoscută în gri. Costel avea noţiuni de istorie şi era superior tuturor colegilor de la bancă în ce priveşte cultura generală şi gustul subţire.
La una din conferinţe i se întâmplase să ridice de subt bancă şi să înapoieze marchizei o mănuşă gri şi nu se supărase de privirea ei de sus şi de gestul ei rece, cari erau în „stil nobil”. Câte o monosilabă de la bancă la bancă, despre fumul sobei de fier, rămăsese fără răspuns, dar Costel adora femeile mândre. La ora şapte, Costel devenea mai indiferent cu secolul marchizelor, se apropia ceasul pentru Ninon, şi Ninon nu era răbdătoare
— Alt stil decât cel Louis XV. „Două femei!“ – surâdea Costel, complezent cu sine.
Întâlnirea lui cu Ninon pentru întâia oară, acum un an aproape, nu-i putea ieşi din minte. Nu înceta să se întrebe cum de se arătase Ninon aşa de. Uşuratecă la prima vedere, deşi totuşi nici până acum încă nu făcuse mari progrese… pe când el ar fi crezut… Nu reuşea defel să rezolve problema şi stăruia asupra ei.
Pe Calea yictoriei, în dreptul Cafe-ului Elisee, în martie trecut, Costel văzuse pe Lupescu, cel mai grozav din banda lor, Lupescu, „tipul”, oprit cu o damă… Toată ochi! Ochi fardaţi gros şi cari aruncau priviri de proiector. Gura plină, desenată violent cu roşu de buze, nas care mirosea în vânt după vânat, obrazul dat cu alb de porţelan, roşit cu cinabru spre urechi, păr tuns băieţeşte, teiilleur de catifea verde cu blană gri imitaţie… Era greu să n-o vezi de departe şi să n-o auzi… Râsul sonor făcea pe oricine să se întoarcă.
Costel se oprise de-a dreptul, crezând că e o cocotă şi apostrofase pe Lupescu:
— Mon cher, nu mergi la aperitiv?
Dama râsese în cascade, cu ochii spre un domn cu „barbă, care trecea şi care primise din plin privirea ei sclipitoare.
— Mergem, dragă! zisese dama lui Costel, apucându-l de braţ.
— Domnişoara Ninon Dragu!
— Domnul Costel Petrescu – prezintase ca la ambasadă Lupescu, cu mutra lui cea mai serioasă. Nu păruse a o face din glumă. Lu- pescu era socotit la bodegă ca un personagiu. Înfumurat, elegant, englez, în fine! Avea, desigur, bani de acasă şi era ocupat cu afaceri, despre cari nu vorbea niciodată şi cari îi lăsau mult timp liber. Era singurul din bandă care întreţinea raporturi şi cu cei de clasa I-a: curse, club… şi, cabinete particulare.
— Să nu fie din poliţia secretă! — îndrăznise unul odată.
Nimeni nu răspunsese şi nu se mai pusese niciodată chestiunea. Dar, cine era atunci… dama… domnişoara? se întrebase Costel. La prezintarea cu protocol Ninon răspunsese: – „Chiar eu!“ chicotind.
Aşa fusese întâia întâlnire, care trudea şi acum creierul lui. Costel. De câte ori pe urmă întâlnise pe Ninon, îl oprise ea, ba chiar lăsase pe altcineva – avea cunoştinţe mulfe – şi venise spre el. Era tot veselă, dar nu chiar în felul de la întâia întâlnire, şi Costel se întreba dacă nu cumva fusese el atunci un bădăran, sau care fusese pricina că o luase drept o „damă“. Se întreba, dar, ciudat lucru, nu întreba pe alţii; îl reţinea ceva, un scrupul, anume faptul că i-o recomandase Lupescu, pe care Costel îl admira cu oarecare teamă.
Acum Ninon îi părea vioaie, deşteaptă, frumuşică, ba prea frumuşică, şi, ce e drept, plină de atenţie pentru el, ceea ce îl măgulea şi îi dădea remuşcări, mai ales că Lupescu îi şi dase unele informaţii pe cari tocmai le dorea. Erau trei surori orfane, crescute de un unchi, frate cu tatăl lor, un domn în vârstă cu situaţie frumoasă. Ninon era cea mijlocie. Terminase şcoala profesională şi trecuse concursul, dar unchiul nu o lăsa să muncească… Ca să nu stea neocupată şi cum avea voce’ frumoasă, se înscrisese pentru canto la Conservator… Locuiau pe Popa Tatu în casă proprie… Ninon avea mulţi admiratori, dar era foarte pretenţioasă: „Sunt tânără, nu-mi lipseşte nimic, vreau să aleg şi până atunci să mă distrez!“ – aşa răspundea la propuneri… Unchiul era generos cu ele, dar cam sever… Costel făcuse bună impresie domnişoarei Dragu.
Cam astea erau informaţiile şi erau satisfăcătoare. Îi plăcea lui Costel că Lupescu vorbea de ea cu dezinteresare şi totodată favorabil. Un moment se temuse că Lupescu face curte fetei, ceea ce l-ar fi înlăturat pe el, iar buna părere despre domnişoara Dragu convinse pe Oos- tel, ca toate părerile mentorului său. Cât despre impresia pe care el, Costel o făcuse asupra domnişoarei Dragu, nu se îndoia! Băgase de seamă că îl place.
Ninon se informase şi ea. „Incolor, inodor, insipid”, lămurise Lupescu. „Atunci bun?” „Da. Bun şi aprobat”. Răspunsul lui Lupescu ironic, iar Ninon pe gânduri.
Mai spilcuit ca de obicei, Costel Petrescu trecuse într-o zi pe Popa Tatu: o casă mare, cu subsol şi cu toate storurile lăsate. Norocul lui că nu-l văzuse nimeni făcând curte-pe sub ferestre.
De pe Calea Victoriei nu lipseau însă nici Costel, nici Ninon.. Era aproape un rendez-vous. Începuse prin a face câţiva paşi împreună, apoi progresase şi o conducea până la colţ, spre Ştirbei, mai târziu chiar până la colţul Ştirbei cu Popa Tatu. Se întânjplase, de două-trei ori, să fie văzuţi de cineva din familie: „Uite, soră-mea Ana!…” Sau: „E sora mea cea mică!” – zicea îngrijorată Ninon. Iar altă dată, cu adevărată teamă: „E nenea!“ Trecea un automobil cu un domn gras, înţepenit într-un guler prea înalt. Aşadar, acela era tutorele.
. Costel simţea răspunderea acelor accidente. Curios amestec de libertate şi de severitate era existenţa domnişoarei Dragu. Conchidea logic: viaţa modernă. Se temuse că nu cumva să i se taie plimbările, totuşi regimul urmase neschimbat. Peste un timp, Ninon îi spusese foarte serios:
— Vino la noi acasă să cunoşti pe unchiul şi pe surorile mele… E mai bine aşa!
Costel, bucuros, venise chiar de a doua zi, spilcuit, fireşte, dar cam intimidat. În programul vieţii lui bucu- reştene de până atunci nu intrase vizitele de familie.
Casa domnului Dragu nu semăna defel cu locuinţa modestă a dascălului Petre. Un vestibul larg, cu oglinzi mari şi preşuri roşii, un fecior cu mănuşi albe, un salon cu mobile de nuc masiv, apoi biroul cu scaune de ’piele rusească şi o bibliotecă uriaşă, de nuc sculptat, ale cărei uşi pline nu lăsau să se vadă cărţile. Impunător. Domnul Dragu îl primise foarte rece. Era felul lui: de la un om aşa de important şi în vârstă, Costel nu avea nicio pretenţie. Apoi, el se socotea cam deocheat faţă de tutore, din pricina plimbărilor cu Ninon.
Văzut de aproape, domnul Dragu era de talie mijlocie, legat, dar nu gras, afară de pântecele proeminent; cu păr cărunt, tuns scurt ca o perie, şi mustăţi zburlite şi aspre ca de cotoi, ridicate în sus ca ale Kaizerului, cu care Costel îl asemăna. Purta redingotă şi avea ţinuta şi glasul milităreşti.
După câteva fraze banale – domnul Dragu vorbea cam astmatic – sosise feciorul cu mănuşi aducând dulceaţă pe o tabla de argint – obicei vechi boieresc, desigur. Între timp apăruse Ninon, pe care o vedea pentru prima oară cu capul gol şi care semăna cu Lya de Putty în filmul Variete. Primul film pe care-l văzuse Costel licean, la Brăila. Ninon întinsese fruntea unchiului şi Costel observase cu neplăcere că nenea avea buze umede şi cu negi. Apoi Ninon invitase pe Costel alături, unde erau prietenele ei, şi audienţa la tutore luase, din fericire, sfârşit.
De la stânjenirea acelei confruntări, Costel trecuse la zăpăceala unei adunări de vreo şapte fete: cele două surori şi prietenele de la Conservator. Nu avuse putinţă să strecoare un cuvânt în conversaţia înteţită a duduilor, în schimb, printre vorbe, glume şi râsete, fetele se uitau la el cu un aer şiret. O cutie de bomboane Zamfirescu se golise, Ninon dând exemplul: „Mor după ciocolată!“ După o jumătate de ceas, spre uşurarea lui, Ninon propuse lui Costel să iasă în oraş, fără a se preocupa de celelalte fete. Ninon avea totdeauna idei originale, dar amestecul de etichetă şi familiaritate d’n casa Dragu zăpăcea hotărât pe Costel, împiedicândii-l de la o opinie desluşită. Se oprise la ideea că aşa t viaţa d-j familie în capitală.
De atunci înainte, bodega şi dancingurile înregistrase lipsa lui Costel. La început camarazii se interesară, apoi renunţară să-i mai ia urma. Singur Lupescu părea iniţiat:
— Te duci uneori pe la familia Dragu!… Nu ştiu cum se face că eu n-am mai putut merge de mult pe acolo!… spusese într-o zi.
Aşadar, Lupescu frecventa casa Dragu. Un mic fior de gelozie străbătuse pe Costel… Dar ce drept avea el!… Lupescu i-o prezintase… Nimic de mirare s-o placă… Cine n-ar fi plăcut-o! Şi, de altfel, lui nu-i păsa. O distracţie!… Miii mult el îi era fetei simpatic!… Până la urmă,
Lupescu avea poate afaceri cu domnul Dragu. „Nenea” inspira un mare respect lui Costel; în închipuirea lui, situaţia socială a acestui domn cu aere de maior de jandarmi în civil creştea tot mai mult. Cutezase odată să întrebe pe Lupescu şi aflase că Dragu era vicepreşedintele Sfatului negustoresc şi mare’ angrosist pe Smârdan. El, care-l crezuse cel puţin senator, nu fusese defel decepţionat. Dealtmintrelea, tonul cu care Lupescu declinase acele titluri le da importanţă. Vicepreşedinte al Sfatului negustoresc nu e puţin lucru; până la urmă, nici senatorul pe care-l ştia Costel – din vedere – nu avea ifosul, răsuflarea scurtă şi privirea aspră, subt sprâncene stufoase, a domnului Dragu. Nimeni nu te ţinea la aşa distanţă şi nu-ţi inspira dorinţa să scapi teafăr de subt acel control. Domnul Dragu era autoritar şi părea pătrunzător. Ţinea mâinile la spatele redingotei, ca Napoleon, şi scotea din buzunarul de la piept un portofoliu doldora de mii, cu un gest de bancher. Ticuri cari făcuse asupra lui Costel mare impresie.
Costel lirmărea două aventuri. Deodată două! Admira cu exaltare pe doamna în gri şi ducea fetelor Dragu flori şi bomboane. Doamna în gri era un ideal îndepărtat, iar Ninon îi plăcea. Îi plăcea mult, dar n-o iubea.
— Costel nu se aprindea ca unii. În aparenţă nici Ninon nu era sentimentală, totuşi ea părea amorezată de el. Negreşit că un băiat nu putea refuza simpatia unei fete nostime cum era Ninon, mai ales un băiat liber şi o fată care şi ea iubea libertatea. Costel putea profita de favoarea pe care i-o acorda; îl turbura încă din când în când impresia primei lor întâlniri. De ce oare se purtase Ninon atunci în aşa fel? Acum era mult mai cuviincioasă, evita admiratorii, iar în casa Dragu, afară de el, Costel, nu intra niciun bărbat. La Conservator erau colegii! Dar colegii sunt altceva. Costel nu era gelos şi se deprinsese cu felul expansiv al Ninei. Singurul pe care-l invidia puţin era tot Lupescu. Nu de altceva: Lupescu, când se ’ântâlneau, era foarte serios faţă de Ninon şi ea la fel; îl invidia pe Lupescu pentru că era mai elegant ca el… Şi mai frumos, nici vorbă… Era părerea lui Costel… Dac-ar fi fost femeie, Costel ar fi găsit pe Lupescu foarte seducător. Dar Ninon îl prefera pe el. Chestie de gust. Era bine Lupescu: nalt, subţire, cu faţa fină, ascuţită, cu buze ironice şi cu monoclu; de rândul ăsta însă, succesul era al lui.
Costel luase acum deprinderea să vie la două zile în Popă Tatu, între trei şi patru după-amiază. „E ora cea mai bună“, îi spusese Ninon însăşi, ceea ce arăta o complicitate. Feciorul nu mai apărea; îi deschidea una din fete şi nu mai rămâneau în salon şi nici în bibliotecă – spre bucuria lui Costel – ci în camera fetelor, pe coridorul cu geamuri al casei. Devenise acolo familiar, făcea probleme celei mici, care, deşi de cincisprezece ani, era abia în a doua la externat. Costel desena şi monograme pentru brodat Anei, sora cea mare, fată harnică, urâţica însă şi lipsită de cochetărie, dar ea ducea toată gospodăria casei. Cea mică era frumuşică, obraznică şi ursuză.
Cu încetul Costel intrase în amănunte de familie. Domnul Dragu era foarte bun, dar foarte pretenţios. Toate trei fetele păreau a se teme de el.
— E acasă? — întreba Ninon, de la uşă, cu pălăria încă pe cap, căci se întâmpla să lipsească când Costel sosea mai devreme.
Când află că nenea lipseşte, Ninon părea mulţumită. Cea mică se strecura ca un şoricel pe coridor, ca să nu întâlnească pe nenea. Ana îi purta şi ea mult de grijă. „Un fel de tiran binefăcător!“ fusese concluzia lui Câos- tel, care era fin observator. El însuşi era foarte mulţumit când tiranul lipsea. Costel îi recunoştea toate meri- ’tele, dgr nu-l putea simpatiza. Chiar ocultă, prezenţa lui era apăsătoare.
Epocă plăcută de idilă, care dura de câteva luni cu progrese în familiaritate şi prietenie. Familiaritate în sensul că fetele îi spuneau pe nume şi el asemeni lor; nu se mai jena nimeni de el când era ceva deranjat în casă; uneori Ninon îşi schimba rochia când el era de faţă; fireşte, se uita în altă parte şi ea se trăgea într-un colţ, lângă dulapul cu rochii. Alte familiarităţi însă, nu; într-o seară pe stradă, în întuneric, Costel cercase o sărutare şi căpătase o pălmiţă. Nu se supărase, ba chiar îi convenea atitudinea. Aşadar, numai aparenţele erau prea zglobii.
Caracterul. Ninon îl avea, e drept, cam dificil, dar sufletul bun. Se irită lesne şi atunci nu prea ţinea seama la cuvinte, însă îi trecea. Gând era nervoasă, cârpea oiţe o palmă sonoră celei mici, care răspundea între dinţi – desigur, o obrăznicie. Era obraznică tare Lucica şi el nu făcea haz, totuşi îi era greu să asiste la pălmuială şi mai ales, delicat cum era de felul lui, nu se putea deprinde cu vocabularul slobod al Ninei. Desigur, ei nu-i spunea nimic; atât ar fi lipsit, să intervină. Ana uneori certă pe Ninon; deşi departe de a fi egală ei (în orice fel), avea ceva autoritate, pentru că ea îngrijea de toţi. „Ana, dă-mi! Ana, fă-mi!“ Negreşit că dacă Ninon ar fi fost ceva mai dulce ca maniere, Gostel ar fi plăctit-o încă mai mult. Purta de grijă să n-o contrazică pentru a evita unele epitete, cărora Ninon le da drumul la iuţeală. În momente când o vedea arţăgoasă, prudent, tăcea: era din partea lui o dovadă de tact. Ninon era şi foarte capricioasă; uneori, în toane bune, cânta, declama şi, darnică, împărţea o rochie Lucicăi, care se roşea de plăcere, cu toate că nu ştiai cu ea niciodată ce simte; un sweater îl da Anei, sincer mulţumită, dar care întreba de zece ori: „Ţie zău că nu-ţi mai trebuie?“ Printre capriciile Ninei – căci fetele, oa şi unchiul, îi ziceau Nina în casă, numai prietenele şi prietenii o chemau Ninon, Lupescu era cel care o botezase – aşadar, printre capriciile ei era şi acela că nu cumva Costel să vie la altă oră decât cea indicată de ea: „Oricând, trei la patru! Casa noastră nu e moară!“ De asemeni nu putea suferi s-o oprească pe stradă când ea avea târguieli urgente. Se înfuria, gata să-l concedieze dacă îi abătea ei că a fost indiscret. O întrebase odată de ce nu umblă cu automobilul unchiului.
— Asta e măgărie, să te amesteci în afaceri de familie!
în astfel de ocazii, Ana intervenea împăciuitoare:
— Cere iertare lui Costel! poruncea blând Ninei, care, după ceva mofturi, consimţea să surâdă.
— N-o mai supăra! mustra glumeţ Ana pe Costel, care se ruşina ca un vinovat.
Până la urma urmei, era o familie unită, iar între ei doi erau discuţii de amorezaţi. Ninon, mai ales, ţinea în fond la el: cine decât el venea aproape zilnic în casa Dragu, cu riscul să provoace Ninei nemulţumiri cu unchiul? Cine o însoţea pretutindeni – fireşte, unde şi când vroia ea? Tot ce i se părea lui ciudat în purtarea şi capriciile ei venea, desigur, de la împrejurările de familie. Când era bine dispusă, Ninon îi făcea confidenţe: Nenea făcuse o afacere cu Ministerul Comerţului! Nenea avea necazuri cu un debitor incorect! Nenea câştigase la sorţi la Acţiuni şi îi dăruise un inel cu briliant, nu era o piatră mare, dar va veni şi aceea. Visul Ninei, ca şi al lui Costel, era însă o haină de blană… Ana era zgârcită şi punea bani la o parte. E drept că ele n-aveau prea mulţi bani de buzunar, căci nu posedau nicio avere a lor, proprie. Totul era al unchiului, care le va înzestra la timp, aşa cum va crede. Până atunci le dă tot ce le trebuia, de aceea nenea trebuia foarte mult menajat. Recomandaţia asta, făcută anume lui Costel, era un semn de tandreţă: Ninon dorea ca el, Costel, să fie bine văzut de unchiu, atitudine afectuoasă care corecta epitetele urâte şi acel: „M-ai plictisit!” – care revenea ca un refren penibil.
Pentru astfel de bune sentimente, Costel avea faţă de unele necuviinţe multă răbdare. Îl costau mai ales anume observaţii nedelicate: „Ce eşti aşa de jigărit azi?“ sau: „Mi-e ruşine să umblu cu o secătură ca tine!“
Un fel ’de a vorbi, fireşte, dar care lovea în unele puncte dureroase: familia şi îmbrăcămintea. Era băiatul dascălului Petre, ce e drept; iar în ce priveşte eleganţa nu putea, fireşte, egala pe un Lupescu, mai ales că florile, bomboanele şi târguielile mărunte ale’Ninei, pe cari negreşit n-o putea lăsa să le plătească când erau împreună, micşorau sumele destinate croitorului, iar scumpirea stofelor creştea, creştea. Timpul cât nu era ocupat la birou şi cu Nina, Costel îl trecea îngrijindu-şi hainele: ciuinul, benzina, neofalina, anume fără miros, şi călcatul cu aburi nu mai aveau pentru el secret de întrebuinţare. Acum în urmă i se adăugase lui Costel şi o povară pe conştiinţă. Niciodată nu fusese dator cu bani; era un băiat ordonat şi avusese până atunci groază de operaţia asta, pe care o credea nefastă. Deunăzi însă, după crize alternate de nervi şi de melancolie, Nina îi mărturisise, în secret chiar de Ana, că a pierdut un medalion oferit ca mărţişor de nenea şi trebuia neapărat să-l înlocuiască. Găsise la Belmont unul la fel, dar n-avea bani; cu timiditate spusese suma: două mii de lei. Costel se înfiorase; oameni milionari ca Dragu puteau da cu înlesnire asemenea daruri; Ninon era prea neglijentă; astfel de obiecte se păzesc mai bine.
Totuşi datoria lui cavalerească era să înlesnească pe Ninon în necazul ei; era şi o satisfacţie de amor propriu. Năduşise o săptămână la birou până când să se hotărască să ceară lui moş Dighiu, casierul, care dă în oraş bani cu împrumut.
— Fie! Dar numai o dată şi pentru că te ştiu băiat chibzuit! Altfel nu dau nimănui de la birou.
Costel crezuse că pentru acel caz excepţional se poate duce la casa Dragu la altă oră decât cea obişnuită. După ce aşteptase destul de mult la -uşa de intrare, Ninon trimisese răspuns că are migrenă. Era întâia oară când nu-l primeau-; ofensat, Costel, fără să se hotărască să plece, sta în faţa Lucicăi, care se uita la el cu mutra ei obraznică. Printr-o bună. Inspiraţie, întinsese plicul cu bani fetei, care fugise cu el în casă. Costel era ajuns la colţul uliţei, când Lucica îl întoarse Nina îl poftea, cu toate că era bolnavă.
în adevăr, Nina sta culcată şi, cu ochii închişi, gemea. Era îmbrăcată cu un chimono frumos, de mătasă înflorată, care contrasta cu mobilierul modest din camera fetelor. Despre modestia camerei lor, Nina la început dase o explicaţie; aveau la dispoziţie toată casa, iar la ele în cameră puteau face câtă dezordine şi zgomot vroiau, căci nenea nu venea acolo niciodată. Acum mai de curând spusese că le trebuie o cameră mai mare şi că era greu pe un acelaşi coridor cu unchiu, de aceea era proiectat să se repare pentru ele camerele din subsol; vor fi mai la ele acasă. Costel era prea străin ca să aibă opinii, dar în principiu nu putea suferi subsolul
— Chiar confortabil, cum va fi fost acel ai casei Dragu; totuşi o intrare separată de aceea a lui Dragu îi convenea. Pe Ninon n-o durea decât capul, dar foarte tare; de altfel, nu era singură; se afla acolo şi un fel de rudă, pe care Costel o zărise uneori şi care nu-i era prea simpatică. Era o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani poate, destul de frumuşică, dar cu apucături prea familiare şi cu un fel curios de a se îmbrăca. Totdeauna aceeaşi rochie de catifea neagră, cercei lungi Cu pietre – desigur, false – şi o brăţară-ceas, cu diamante adevărate – spunea.
Verişoara Leontina, cum îi ziceau fetele, nu vorbea decât cu „apropouri” şi făcând semne, lucru supărător pentru cei cari erau străini de acele subînţelesuri. Faţă de ea Costel se simţea caraghios şi neliniştit, deşi verişoara Leontina era foarte amabilă cu el, nici nu-i spusese Ninei cât de amabilă. De altfel, chiar în faţa lor, îl poftea stăruitor să vie pe la ea, ceea ce îl plictisea aşa de tare, că roşea. Ninon intervenea atunci cu obicinuita ei nesinchiseală:
— Tacă-ţi gura, Leontino!
Ce fel de rudă era? Părea că nici unchiul n-o prea suferea, deoarece se ferea de el. Necuviincioasă, verişoara Leontina zicea domnului Dragu „Moşu“. Când Costel cercase a întreba pe Ninon, îl repezise: „Rudele sunt rude!… M Ana tăcea, ceea ce era tot un fel de a apăra rudele, numai cea mică, râdea obraznic, era răucrescută fetiţa asta!
La drept vorbind, Costel recunoştea că e cam egoist; lui nu-i plăceau nici camaradele de la Conservator; atunci când se nimereau împreună, era pentru Costel o zi pierdută; nici nu puteai închipui glume mai nesăbuite ca ale lor; când încetau de a-şi bate joc de toată lumea – o lume necunoscută lui Costel – era un almanah complect de anecdote picante. La obiecţiile lui, Ninon îi explica rezonabilă că e nevoită să trăiască bine cu camaradele, ba chiar simpatia lor era o laudă pentru ea; Costel putea fi destul de mulţumit că ea nu le seamănă.
în fond, Costel nu era prea convins că Ninon nu le seamănă. Trebuia recunoscut că el era mult mai puţin sincer în sentimente decât ea. În mintea lui o judeca adesea fără multă cruţare, iar când cineva îl tachină despre Ninon lua un aer indiferent sau făcea o glumă despre ^aventurile capitalei11. Nu e:’n frumos din partea lui – mai ales că Ninon se arătase cu el serioasă. Nu căpătase el o palmă când îndrăznise prea mult? De atunci nu mai reîncepuse şi, de altfel, el nu ţinea la dezmierdări, fusese mai mult, aşa, o probă.
Ninon, în genere, era iute la mâna ca şi la vorbă. Lucica, bucătăreasa, feciorul chiar îi cunoştea lăbuţa, ba uneori şi Ana lua din treacăt ceva. Pentru Ana, Gos- tei se. Indigna; o soră mai mare şi, în atâtea privinţe, chiar superioară lui Ninon: gospodăria, de pildă. Cât despre fecior, indignarea lui era încă mai mare: o fată să bată un bărbat! Costel lua aerul cel mai nemulţumit, dar Ninon îi întorcea spatele sau îi arăta uşa. Nu ştia multe; o fată şi jumătate, trebuia numai să-i înţelegi şicul.
Dacă în amănunt Ninon se arăta capricioasă, apoi cu privire la alte lucruri mai însemnate, Costel îi ră- minea el dator. Când, de pildă, se glumea despre căsătorie cu aluzie la Costel, Ninon nu tăgăduia, ceea ce era drăguţ din partea ei. Mai mult încă: fată frumoasă, bogată, care putea avea pretenţii, spunea că ea nu vrea să se mărite, ceea ce era tot o atenţie pentru el, care nu putea fi pretendent. Declară că ei îi place aşa cum e acum – aluzie secretă la relaţiile lor. Era timp destul pentru măritiş… ea era tânără… apoi vrea să termine Conservatorul şi să cânte la Operă şi poate bărbatul nu i-ar fi permis… Să se mărite fetele cari n-aveau alt ideal.
Costel se întreba atunci dacă, eventual, Ninon ar fi renunţat pentru el la Operă. Într-un elan de vanitate îşi închipuia că da, ar fi renunţat. Asta, fireşte, dacă ar fi fost vorba de căsătorie. Aşa cum erau însă lucrurile, ideile Ninei conveneau foarte mult lui Costel, care nu se putea gândi la însurătoare. Adevăr vorbind, el nu-şi simţea aptitudini casnice; ca şi Nina, starea actuală o găsea destul de plăcută, apoi situaţia lui materială abia era suficientă, aşa singur cum se afla. Chirie de casă, lemne, lumină etc… erau atâtea sperietori, şi mai ales vrea hotărât pentru la anu palton cu blană, hotărât!
Pe -chestia căsătoriei era uneori chiar absurd. Într-o zi, la birou, moş Dighiu îi spusese că l-a căutat „logodnica”.
— N-am logodnică! răspunse cu bruscheţă.
Abia pe urmă îşi dase seama că l-a căutat poate Ninon, care se servise de titlul ăsta ca pretext.
— O prietenă a mea! spusese cu emfază.
Moş Dighiu păruse uşurat. La prima vedere Ninon nu inspira multă încredere şi bătrânul se va fi gândit la cele două mii lei încă. Neachitaţi.
Era totuşi o mică laşitate din parte-i să se lepede de ea; citi tineri n-ar fi fost măguliţi! De ce-l căutase Ninon oare? Gercâse la Conservator după-amiază, ştiind că are curs; o întâlnise. Ninon îl căutase pentru a-i spune să nu vină la ele a doua zi, fiindcă nu sunt acasă, fără alte explicaţii. Costel se întunecase; ţinea mult la vizitele lui şi absenţele nemotivate îl enervau.
„Nu sunt logodnic!“ gândise cu necaz… „Bună familie, dar plină de mistere”…
Din răzbunare spusese Ninei cum a dezminţit-o către Dighiu. Ninon se ofensase şi-i reproşase că nu e în stare să susţină o minciună inocentă a ei. Parcă era să-l ducă cineva la primărie. Avea el cap de însurătoare!
Avea dreptate Ninon; prea elegant nu se purtase. Tot ea avea mai mult sentiment; totuşi, când era vorba de însurătoare, Costel reacţiona fără voie, lipsindu-se de eleganţă. Socotite însă toate la un loc, relaţiile lor rămâneau destul de plăcute. Costel cunoştea traiul altor băieţi, nu erau mulţi cari să fi avut o prietenă aşa de chipeşă ca Ninon. „Viaţa capitalei!“ gândea Gostel. Ce ar fi zis dascălul Petre şi mamă-sa chiar de astfel de prietenie: o fată de cea mai bună familie, care umbla singură cu el ziua şi noaptea. Aşa erau noile obiceiuri! Totuşi unchul lor era destul de sever şi Ninon destul de serioasă, deoarece nu se întâmplase nimic serios între ei…
Zilele, din urmă bântuise un fel de vânt rău care se înteţise, începuse prin mărturisirea Ninei cum că unchiului i-a abătut asupra vizitelor lui şi le-a interzis fetelor să-l mai primească. Ninon avea o idee: s-ar putea servi cu folos de minciună de deunăzi şi spune lui nenea că Costel o cere în căsătorie. În formă de logodnic putea urma să vină, iar data nunţii se amână la nesfârşit. Dacă i-ar fi constrâns, n-aveau decât să strice logodnă, că atâta lume, şi, fireşte, să se despartă – până atunci însă câş- ţigău timp.
Ideea era şi drăgălaşă şi destul de practică, cuvântul însă de „logodnic” avea darul să agaseze pe Costel. Văzând că tace. Ninon îşi retrăsese propunerea cu răceală şi plecase îndată, pretextând că e ocupată.
Se despărţise cu impresia unei rupturi. A doua zi însă o întâlnise la unu pe Calea Victoriei şi, calmă, îi spusese că poate veni ca şi mai înainte deoarece a aranjat; părea puţin tristă. Costel se simţise mişcat, bucuros că totul merge mai departe. Hotărât, Nina ştia să fie foarte drăguţă şi ţinea la el. Mai puţin plăcut se sfârşise altă scenă. Întorcându-se cu Ninon din oraş, pe seară, pe la opt, zărise pe Lupescu la câţiva metri de ei, ieşind tocmai de la casa Dragu. Cu gulerul^ridicat, nu-i văzuse sau se făcuse că nu-i vede. Nina împiedicase cu asprime pe Costel să-l strige.
— Ana lipseşte, mormăise Ninon şi intrase acasă ca o vijelie. Costel rămăsese în faţa uşii, se auziră ţipete ascuţite şi glasurile deopotrivă de furioase ale Ninei şi Lucicăi.
— Na! Na!… Mai vrei?
Palme şi bufnituri! Bătaie în regulă, însoţită de cuvintele cele mai urâte, zbierăte de Ninon.
— Uite aşa! Uite aşa! Ir necazul tău! Şi am să fac şi mai şi! Ţi-o plătesc eu! scrâşnea printre oftături cea mică.
Costel sta cu mâna pe clanţă, buimăcit, când Ninon ca o furie deschisese uşa peste el. Îl uitase sau îl credea plecat.
— Ce cauţi aici?… Spionezi!…
Şi îl învârtise de umeri, trimiţându-l spre ieşire cu o metodă de concediere pe care Costel o socotea cum nu se poate mai necuviincioasă. Era, ce-i drept, scoasă din fire, dar ce maniere ruşinoase! O auzea încă tipind după el:
— Binecrescut zici că eşti!… Pândeşti la uşi!… Te amesteci în afaceri de familie!
Aşadar, tot el era vinovatul! E drept că astfel de scene nu sunt destinate străinilor, el însă nu era un străin şi nici nu ascultase cu intenţie. De unde puteai prevedea! Nici acum nu înţelegea! Bine că nu auzise unchiul de sus… Tot era bună la ceva mutarea la subsol – căci se mutase!’ A doua zi, miercuri, strunindu-işi curajul, aşteptase pe Nina la Conservator. Venise spre el ca de obicei; părea potolită, dar schimbată la faţă ca de boală. Îi dase explicaţii şi chiar se scuzase:
— Nu e lesne, cu viaţa stricată de acum, să creşti o soră mai mică!
Aşadar, pedeapsa cam brutală fusese aplicată pe dreptate şi în chestie de morală. Se aud atâtea despre fetele de la externat şi Lucica era frumuşică şi obraznică peste măsură.
— De ce nu spui unchiului! Nu poţi să-ţi iei singură răspunderea! sfătui înţelepţeşte Costel.
— Aşa am să şi fac!… Chiar azi o dau pe mâna lui! Să vedem ce îndrăzneşte să spună! Ce să îndrăznească! N-avea ce îndrăzni!
Pe când vorbeau, trecuse Lupescu, care părea a veni tot spre Conservator, dar care, zărindu-i, ocolise. Ninon şi ea tnăsese pe Costel în altă direcţie… Nu vrea să vadă pe nimeni.
Costel era băiat deştept; făcuse îndată raporturi:
„Stai! Stai! Nu cumva Lupescu şi Lucica!“…
Lupescu în ajun ieşea de acolo tocmai în lipsa Ninei şi a Anei! Lupescu ar fi putut ieşi şi de la domnul Dragu! Dar scandalul? Deşi nu-i venea să creadă, exista coincidenţă… Nina însă probabil exagerase şi vina, şi pedeapsa. Lupescu, găsind fată singură, putuse glumi cu ea, mai ales că Lucica era dracu gol… Costel cunoştea bine pe Lupescu. Nu şi-ar fi pierdut timpul cu o fetişcană!… De ce totuşi se făcuse că nu-i vede? Iarăşi mistere! Împrejurările tainice ce se iveau adesea în casa Dragu îl stânjeneau. Până şi Ana cea urâtă şi de treabă avea uneori apucături ascunse. Fireşte că totul pornea de la tirania tutorelui. Copii orfani! Lucrurile se vor linişti! Costel simţea un fel de satisfacţie nelămurită… El cunoscuse pe Ninon prin Lupescu. Unul şi altul moderni, eleganţi… la început ar fi crezut că e un flirt între ei… Acum chestia asta cu Lucica îl liniştea pe deplin. Ninon era supărată pe Lupescu!… îi convenea.
Zilele ce urmară fuseseră tot nouroase, deoarece Nina avea mare migrenă şi arăta rău. O întrebase cu precau- ţiune dacă unchiul e informat. „Da!“ – răspunsese vag şi trecuse la altă vorbă. Mai rece cu el, mai puţin sinceră; părea preocupată. Griji de familie; arăta şi bolnavă, dar nu spunea ce o doare. Dispoziţia ei varia: când se arăta amabilă, dar fără expansiune, când nervoasă, şi atunci curgeau epitetele. Îi trebuia lui Costel multă răbdare, dar o ştia necăjită şi îi era milă. Dacă ar fi fost mai puţin violentă… şi dacă s-ar fi fardat mai puţin!… Costel ar fi putut vorbi de Paşte acasă părinţilor despre ea. Nu altfel, numai ca de o domnişoară de la Bucureşti care ţine mult la el. Mamă-sa avea o broşă frumoasă pe care Costel ar fi dat-o bucuros Ninei… Mereu acolo, în casă! Avea obligaţii. Se deprinsese cu casa, cu Ninon şi cu defectele ei.
Era într-a stare sufletească afectuoasă, când Ninon, într-una din zile – avea ochii cam plânşi – îi spusese după multe ocoluri că are să-l roage ceva: să asiste la o serată intimă ce o da unchiul.
Nu era o rugăminte, era o cinste şi o plăcere!
— Fiindcă ştiu că nu prea faci haz de nenea şi nu-ţi. Place lumea!
De unde îşi închipuia Ninon că nu-i place lumea! Nu-i plăcea Leontina sau colegele de la Conservator… Asta era altceva… Lumea – lui îi plăcea… era băiat de lurpe! Câteva zile înainte de serată, Nina, cu timiditate, îi spusese că are a-i face o mărturisire. Uneori era ca un copil!
— O să te surprindă, poate, la serbare, purtarea unchiului cu noi – cu tine şi cu mine!
Costel primise de la acel „tu“ un şoc plăcut… îi mai spusese oare Nina „tu“? Totuşi sunase nou şi intim.
— Ca să poţi veni ca şi înainte, ştii, atunci… eu am spus lui nenea că suntem „promişi”, dar că nu vrem să ştie nimeni până nu capeţi avansare. Cu ocazia asta se gândeşte la zestrea mea!
Costel se roşise de surprindere şi nu putuse răspunde nimic; deşi se afla într-o dispoziţie bună, totuşi îi era neplăcut că, fără voia şi ştirea lui, Ninon se slujise de o minciună despre lucruri aşa de serioase.
La serată totuşi unchiul nu se arătase prea indiscret, Mai anevoie fusese traversarea salonului, în tot lungul, cu Ninon la braţ. Decoltată în spate până la talie, cu a rochie perlată, Ninon îi alergase înainte încă la intrare, ceea ce făcuse ca toţi ochii să fie aţintiţi asupra lor. Costel se simţise jenat, dar şi măgulit.
Casa Dragu se potrivea pentru serbări: erau flori în vaze, lăutari, un bufet bogat şi mai mulţi feciori în frac cari serveau. O serbare impunătoare; monotonie însă şi lipsă de cordialitate, ceea ce se explică prin firea rece a lui Dragu, care ca de obicei era impunător şi morocănos. Ca musafiri – câţiva domni serioşi, probabil din faimosul Sfat, apoi feţele şi băieţii de la Conservator – din fericire lipsea verişoara Leontina. Mai erau şi vreo douăzeci de persoane, vecini şi cunoştinţe, cărora Ninon îl prezentase. Când ceruse informaţii asupra lor, din curiozitate să afle pe cine a cunoscuf, Ninon dase din umeri.
Treptat se deprinsese cu lumea şi casa: erau’deschise mai multe odăi şi biroul, golit de mobile, avea numai scaune jur în jur; acolo se dansa: o orchestră de trei inşi.
Ninon se plângea că unchiul, încăpăţânat, nu vroise să deschidă salonul cel mare. Costel găsea că şi aşa era destul de mare şi frumos. Da! Dar nu destulă lumină – după gustul Ninei. În salonul cel mare era, în mijlocul plafonului, un lustru de Veneţia transformat pentru electricitate, pe care ea l-ar fi vrut aprins „în seara asta“. Ninon alintase ultimele cuvinte. Prudent, (Sostel aprobase… Un… lustru? nu cunoştea obiectul… dar pricepea… fireşte.
Când nu se mişca de pe un loc, Costel se simţea foarte bine; îi plăcea serată… Lipsea Lupescu… Păcat! Adică lipsa lui nu era rău venită, Costel rămânând astfel tânărul „cel mai bine“ al seratei… Regretă, de altfel, absenţa lui Lupescu… Un gând îl tăiase prin creieri: „Dacă cumva Lupescu, din cauza smochingului… Nu! Lupescu avea două, ba chiar trei smochinguri: Nr. I… nr. II… nr. III, le arăta el de subt pardesiul de seară, când intra un minut la bodegă să spuie patronului un cuvânt confidenţial, înainte de a se duce la vreo recepţie. După numărul respectiv al smochingului, se, putea ghici rangul pe care-l ocupa recepţia în opinia lui Lupescu. Ah! un pardesiu de seară, odată şi odată, dublat cu mătasă, eu pelerina dintr-una… sau fără pelerină!
Nu! Slavă Domnului, lipsa lui Lupescu nu era din vina lui. Ar fi fost din partea lui Lupescu un sacrificiu prea mare… şi aşa, Lupescu fusese destul de şic. El, din proprie iniţiativă, întrebase pe Costel cu vreo trei zile înainte de serată:
— Ai smoching?
TJu! N-avea!… însă… Nu se gândise defel că…
Evident! Lupescu vrea adică să spună că e… distrat…
— Nu voi putea merge! suspinase Costel.
— Asta, vezi, e imposibil… Îţi împrumut smochingul meu nr. II. Suntem de aceeaşi talie.
Erau de aceeaşi talie…
Costel cercase să-i mulţumească, dar lui Lupe. ScU, când îţi făcea un serviciu, nu-i puteai mulţumi, îţi impunea tăcere cu un singur gest, cu o singură silabă de refuz. Un gentilom, în felul lui.
De ce însă nu venise Ia serată? Avea smochingul nr. I… La ce se gândea… Afacerea cu Lucica… Cum era să vie! Aşa e! Ce zăpăcit era… distrat… Smochingul îi sosise acasă cu un comisionar, într-o cutie anume, de carton, însoţit de cămaşă albă călcată extra, cu butoni, cu tot dichisul. Purta cămaşa lui Lupescu! Ce intimi erau! Ce păcat că nu putea spune Ninei, care, plină de atenţie, venea mereu lângă el! El nu era închipuit… Ştia că stă de preferinţă lângă el din cauză că era necăjită cu… afacerile… Cu toată coafura lăcuită şi toaleta superbă, era trasă la faţă, cu ochii cercăniţi, necăjită de maimuţa de fată mică. Totdeauna când avea un necaz, Ninon era drăguţă cu el, ceea ce arăta că tot el era prietenul ei adevărat. Totuşi era foarte frumoasă în seara asta… numai chestia cu Lucica nu-i putea ei trece…
Lucica, inocentă ca şi cum nu era ea aceea, oferea musafirilor plasele, într-un paner mic de argint. Se oprise graţios în faţa lui. El n-ar fi vrut să ia; oricât, tot te atingi pe mâini, pe haină… L&ase una şi mulţumise în- clinându-se. Cu rochia de muselină roz, frumuşică dră- coaica mică! Se făcuse serios şi se uitase spre Nina, care sta îngheţată, ca şi cum nu vedea, nu auzea… Supărată tare! Nu pe el! El… de politeţă fusese amabil cu fata mică.
Ninon în seara asta nu vrea să danseze. Cu atât mai bine! Nici el n-avea gust. Dansul nu-i plăcea, în fond. Era obligat din pricină că nu puteai să nu te ţii de modă. Numai că acolo, în birou, unde se dansa, se refugiase feţele şi băieţii, şi în seara asta ar fi preferat să stea cu ăi de la Conservator decât printre musafirii ceilalţi, străini, plictisitori. Nu vorbea cu ei, dar, dacă ar fi venit prilej de vorbă, ce să le spuie?
Era bine că Ninon sta aproape permanent lângă el şi îl scăpa de conversaţia cu acei necunoscuţi. Băuse cu sete un pahar de şampanie; pe când Ninon se îndepărtase cu îndatoriri de gazdă, se şi strecurase la uşa camerei de dans şi privea; îl distra. Din treacăt câte o pereche surâdea spre el prietenos.
— Se merge la bufet! anunţase la un moment Ninon adresându-se către toţi şi, laolaltă cu musafirii, trecuse în sufragşrie.
Acolo, pereţii la jumătate erau căptuşiţi cu stejar; pe masa lungă, acoperită cu o pânză de olandă brodată, erau de toate „şi reci – ca la gară. El luase o tartină cu icre negre, oferită de Ninon.
Ana şi Lucica se ocupau de invitaţi; Ninon, după ce dase tonul, râdea din când în când spre unul sau altul şi acelaşi râs silit îl întorcea şi spre el. Costel ar fi vrut să-i spună ceva, dar ce?… Mai luase o tartină, erau icre- moi… îl nedumirea în seara aceea ceva străin în înfăţişarea Ninei, ori de câte ori vroia să-i vorbească, căd avea el ce să-i spună. S-o întrebe mai întâi cine e unul sau altul din oaspeţi şi alte multe… dar Ninon îi părea străină. Ştia acum de ce: din pricina toaletei de bal şi a coafurii. Ea, care avea de obicei Bubi Kopf, în seara asta era ondulată cu o franj ă de păr ca o virgulă groasă pe frunte şi alte două virgule mai mici la urechi… Şi râsul ei din seara asta îi oprea lui vorba pe buze, parcă nu era al ei: râdea numai cu dinţii, fără hohote – asta era schimbarea mare – râdea mult şi buzele cărnoase luceau ca două dungi arcuite de vopsea carmină, într-o. Schemă care lăsa să se vadă dinţii albi, frumoşi, strânşi cei de sus pe cei de jos, şi pe cel din faţă de sus, la dreapta, era un punct roşu de la vopseaua de buze. De câte ori Ninon întorcea spre el gura întredeschisă de acel râs fără sunet, Costel ar fi vrut să-i spună de acel punct, dar se abţinea; ar fi vrut chiar să-l şteargă şi punea mâna pe batistă de olandă cu iniţială, din poşeta smochingului; era obsedat de punctul acela care-l jena, dar nu se hotăra să-i spună Ninei… Nu se putea decide a-i vorbi de acel mic defect al eleganţei ei şi nici de altceva nu-i vorbea.
Totuşi din când în când spunea: „E şi Marichon!“ – o fată negricioasă, premiul al doilea în anul al treilea la Canto.
Nina ceruse un pahar de vin:
— Destulă şampanie! Vin roşu din sticlele de la beci! poruncise feciorului, care, după etichetă, umpluse două pahare, unul pentru Costel.
Ninon ciocnise cu un surâs. Surâsul! Se vedea punctul roşu… poate se-vă spăla-acum cu vinul… tot roşu… Hă! Hă! Costel nu râsese cu zgomot. Dase paharul pe gât, ca să nu stea cu el în mina. Luase şi un pateu rece – lui îi plăceau calde. Rece, dar excelent… de la Capsa, fireşte. „Bufetul e de la Capsa!“ – îi spusese Ninon la început… Cam speriată!… Dar că… de la Capsa… de la Capsa era, nici nu se putea altfel în casa Dragu. Li spunea în gând „domnul Dragu“ în seara asta, fiindcă era invitatul lui la o serată… la o serată de gală…
Domnul Dragu se retrăsese într-o odăiţă şi juca cărţi cu nişte „măriri1*’ – spusese Ninon despre parteneri.
Lucica venise iar spre ei, frumuşică de tot cu rochia de muselină roz; era generos unchiul. Oferise lui Costel o îngheţată de ciocolată: „de care-ţi place!“ Îi plăcea lui de ciocolată? Un drăcuşor gingaş când vrea, frişca de Lucica!
Ninon sta tot ca de marmoră, ca şi cum nu vedea pe fată mică. Bineînţeles, nici că se putea să-i ierte aşa de uşor Lucicăi, rr-ar fi fost moral.
Îngheţata de ciocolată era binevenită. El avea chiar poftă de o îngheţată şi nu-şi dă seama… Vezi că începuse a simţi un punct la rădăcina nasului şi furnici pe subt frunte… Era semnalul dinţii- al migrenei, aşa începea… Pe urmă abia se lămurea dacă era o migrenă mică sau una mare. În seara asta trebuia neapărat să fie mică. Mamă-sa la Brăila – n-o văzuse de un an şi acum, cu chestiile, n-avea s-o vadă curând – mamă-sa îi trecea pe frunte atunci, la început de migrenă, o boabă de camfor. Ea avea tot felul de reţete miraculoase… îngheţata ţinea acuma locul camforului pentru că simţea rece până-n creieri. Napolitană!
Lumea se depărtase de la bufet, dar rămăsese încă destui în sufragerie, formând grupuri. Întors cu faţa spre ei, Costel sta bine, cu şalele proptite de masa bufetului, deşi an nasture al smochingului i se înfigea.
Ninon îl întrebase dacă vrea să mai circule! Nu f Circulase destul. Ea plecase iar de lângă el. De ce? Unde se ducea? Noroc că nu era acolo verişoara Leontina, care-i era antipatică cu şoptelile ei. Nu era nici Lupescu… li părea rău că nu era Lupescu. El nu era gelos, fireşte că nu era…
— Un ceai cu rom mult mi-aţi putea da? — către fecior.
Ceaiul cu rom mult era reţeta pentru migrenă a gazdei lui, inadam Florescu… Căpătase un ceai cu rom. Ninon îl găsise cu paharul pe sfârşite şi vroise să facă parcă un reproş – lui sau feciorului – dar nu-l făcuse, se perinda lume în jurul lor. Poate că n-ar fi trebuit să ceară ceai.
Pe Costel tractul încolo şi încoace al acelora îl ameţea, căci îi venea din faţă, invers, de aceea chiar, ca pe un scăunel de trăsură, Costel îşi simţea beregata strânsă şi în stomac simţea un punct în dreptul nasturelui de sus al jiletcei. Mişcase nările, tocmai când Ninon îşi lărgea risul spre el.
— Un coniac pentru domnul!… adică două!
Costel îi vorbise Ninei pentru a-i arăta că se simte foarte bine, îi spusese: „Lupescu n-a venit!“, şi buzele Ninei luaseră acum o formă bine cunoscută lui. Costel ar fi putut spune cuvântul pe care ea nu-l pronunţase: „Cretin!“ Nu „măgarule”… ca alte dăţi. Nu! Cretin – ca de zile mari. Dar Ninon nu pronunţase cuvântul. Gustase din păhăruţul cu coniac, se repezise spre o doamnă cu părul alb, vorbind animat şi arătând spre masa de joc: tot ceva despre chestii!…
Rămăsese aproape singur, feciorii acum treceau pe lângă el purtând pe tăvi pahare cu un conţinut ce nu-i era cunoscut. Când Ninon. Fidelă, revenise, ascunzând su- risul subt mina, pentru un mic căscat – se şterse oare punctul roşu!
— Costel, curios, o întrebase: „Ce serveşte?“ „Bole“ – şi, cu dinţii strânşi, de pe cari punctul roşu se ştersese, surâsese: „Neam de neamul tău!…“ O regăsise! Nu-i mai părea străină. O regăsise, dar pentru a o pierde de cum se uitase la ea, din. Cauza coafurii şi a rochiei…
— Am înţepenit aici… Să ne mai mişcăm! zise Nina nervos.
— Mă cam doare capul, mărturisise Costel, într-un elan de confidenţă, pe care pe loc îl regretase.
Ninon însă se uita acum la el cu un fel. De interes, ca şi cum făcea o descoperire simpatică, şi tot simpatic Ji spusese:
— Bietul de el!… Mai iâ o îngheţată… cu rom!… propusese.
— Îngheţată cu rom!?
— Da! Să vezi ce bine-ţi face!
Era drăguţă cu el şi i-ar fi plăcut, e drept, să simtă gheaţă pe limbă, dar fără rom… ideea romului acum îl înfiora pe nări… şi rom cu îngheţată!
O pendulă în fundul sufrageriei sunase: trei!
— Ar putea începe să se retragă, nenea trebuie să fie abosit.
Acel „nenea“ nu răsculase pe Costel ca alteori. N-avea puteri de fevoltă disponibile; nenea era gazda acelei frumoase serate.
Lumea chiar şi începuse a pleca, îi căuta spre a-şi lua bună seara de la ei. Fusese atunci un defileu prin faţa lor, cu strângeri de mână, complimentări, tot felul de în- găimări pe cari, vrând-nevrând, el le împărţea cu Ninon. Când se scursese aproape toţi, era cam trei şi jumătate şi capul îi era dogit, deşi îşi strângea din răsputeri creierii ca să nu-şi dea cumva drumul migrena cea mare. Miloasă, Ninon îl sfătuise să plece, numai că îşi dase în petec:
— Vezi, umblă drept!… Mai bine pleacă fără de alte ploconeli pe la pocher… Şterge-o englezeşte!
Asta chiar îi convenea! în stradă, aerul fusese ca o compresă. Ar mai fi putut rămâne. Cei de la Conservator nu plecase… Şi de ce să se retragă el nesimţit! Tot tainică şi ciudată casa Dragu, chiar atunci când dă o serată!