PREFAŢĂ

Nici un artist nu este artist tot timpul, pe întreg parcursul celor douăzeci şi patru de ore ale existenţei sale zilnice; tot ceea ce este esenţial, tot ceea ce este durabil în reuşitele sale, se înfăptuieşte în numai puţinele şi rarele momente de inspiraţie. La fel şi istoria, pe care o admirăm ca pe cea mai mare poetă, cea mai mare artistă a tuturor timpurilor; nici ea nu este în permanenţă creatoare. Şi în acest „tainic atelier al lui Dumnezeu“, cum o numeşte Goethe cu veneraţie, se petrec nespus de multe lucruri oarecare, banale, cotidiene. Şi aici, ca pretutindeni în artă şi în viaţă, momentele sublime, de neuitat, sunt rare. De obicei, istoria nu face decât să adauge, ca o cronicară nepăsătoare şi perseverentă, verigă după verigă, la acel lanţ imens care străbate mileniile, înşiruind fapt după fapt, căci orice moment de încordare are nevoie de timp pentru pregătirea sa, fiecare eveniment adevărat trebuie să se poată desfăşura. Întotdeauna sunt necesari, în sânul unui popor, milioane de oameni, pentru ca să apară un geniu, întotdeauna trebuie să se scurgă milioane de ore nefolositoare ale timpului lumii, până ce se arată o oră cu adevărat istorică, o oră astrală a omenirii.

Dacă în artă apare un geniu, el supravieţuieşte vremurilor; dacă apare o astfel de oră a lumii, atunci ea se dovedeşte hotărâtoare pentru decenii şi veacuri întregi. Aşa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, aşa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăţie de întâmplări. Ceea ce în vremi obişnuite se desfăşoară în voie, succesiv sau concomitent, se concentrează într-un singur moment, de care depinde şi care hotărăşte totul: un singur Da, un singur Nu, un Prea devreme sau un Prea târziu fac ceasul acesta ireversibil pentru o sută de generaţii şi decid asupra vieţii unui individ, a unui popor şi chiar a drumului pe care o apucă destinul omenirii întregi.

Astfel de ore dramatice condensate, alese de soartă, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o singură zi din calendar, o singură oră şi adesea doar într-o singură clipă, sunt rare în viaţa fiecărui om şi rare în decursul istoriei. Câteva asemenea ore astrale, din toate vremurile şi din toate locurile - le-am numit astfel deoarece, luminoase şi statornice ca aştrii, depăşesc în strălucire noaptea efemeră - încerc să le evoc aici. Nicăieri nu am încercat să schimb, prin vreo născocire proprie, nuanţele sau să accentuez cumva adevărurile sufleteşti ale întâmplărilor exterioare sau interioare. Căci în acele momente sublime când creează în mod desăvârşit, istoria nu are nevoie de o mână care să o ajute. Acolo unde cârmuieşte cu adevărat ca poetă, ca dramaturgă, nici un poet nu trebuie să încerce să o depăşească.

Stefan Zweig

EVADARE ÎN NEMURIRE

Descoperirea Oceanului Pacific

25 septembrie 1513

Se echipează o corabie

La prima sa întoarcere din America, pe care o descoperise, în marşul său triumfal pe străzile înguste ale Barcelonei şi Sevillei, Columb arătase tot felul de lucruri de preţ şi curiozităţi, oameni cu pielea roşie, de o rasă necunoscută, animale nemaivăzute, papagali multicolori ţipând fără încetare, tapiri greoi, apoi plante şi fructe ciudate, aclimatizate mai târziu în Europa, ca porumbul indian, tutunul şi nuca de cocos. Toate acestea provoacă uimirea mulţimii entuziasmate, dar ceea ce tulbură cel mai mult pe rege şi pe regină, ca şi pe sfetnicii lor, sunt cele câteva lădiţe şi coşuleţe cu aur. Aurul pe care Columb l-a adus din Noua Indie nu e prea mult: câteva obiecte de podoabă, obţinute prin schimb sau prin jaf de la indigeni, câteva bare mici de aur şi câteva grămăjoare de grăunţe aurii - mai mult praf de aur decât aur - abia dacă din toată prada se pot face câteva sute de ducaţi. Dar genialul fantast Columb, care crede cu fanatism numai ceea ce vrea să creadă şi care, prin noul drum spre Indii, dovedise atât de temeinic că avusese dreptate, se laudă, cu toată sinceritatea, că ceea ce a adus e doar o primă şi măruntă dovadă din ceea ce se găseşte acolo. Dispune de informaţii demne de încredere că pe aceste noi insule sunt uriaşe mine de aur. Preţiosul metal se găseşte, în unele locuri, sub un strat subţire de pământ. Sunt suficiente câteva lovituri de cazma pentru a-l dezgropa. Mai departe, spre sud, există ţări, unde regii beau din cupe de aur, iar aurul valorează mai puţin decât plumbul în Spania. Regele, veşnic în lipsă de bani, ascultă cu încântare crescândă relatările despre acest nou Ofir, care îi aparţine. Deocamdată, Columb e prea puţin cunoscut în ce priveşte nesăbuita-i exaltare, pentru ca făgăduielile sale să trezească îndoieli. Se echipează în grabă o mare flotă, pentru cea de a doua călătorie; şi acum nu mai e nevoie nici de toboşari, nici de recrutori, pentru strângerea echipajelor. Vestea despre noul Ofir, unde aurul poate fi adunat cu mâinile goale, înnebuneşte întreaga Spanie. Cu sutele, cu miile se îmbulzesc cei ce vor să plece spre noul El Dorado, spre ţara aurului.

Dar ce talaz tulbure al lăcomiei năvăleşte acum dinspre oraşe, sate, cătune! Spre Palos şi Cádiz nu se grăbesc să vină numai gentilomi onorabili, care vor să-şi aurească blazonul, nu numai aventurieri temerari sau soldaţi viteji, ci toate lepădăturile, toată drojdia Spaniei. Hoţi însemnaţi cu fierul roşu, tâlhari, borfaşi, care caută în ţara aurului afaceri mai mănoase, datornici care fug de creditorii lor, soţi care vor să scape de soţiile lor cicălitoare, tot soiul de desperados, oameni cu existenţele ratate sau căutaţi de poliţie, toţi se oferă pentru noua flotă. E o bandă pestriţă de naufragiaţi ai vieţii, hotărâţi să se îmbogăţească dintr-o singură lovitură şi în acest scop sunt dispuşi la orice mârşăvie, la orice crimă. Într-atâta i-au aprins pe toţi aceştia poveştile fanteziste ale lui Columb - cum că în ţările acelea trebuie doar să înfigi o sapă şi vezi strălucind bulgări de aur - încât cei înstăriţi îşi iau servitori şi catâri, ca să care cu ei cât mai mult din metalul preţios. Cei ce nu izbutesc să fie primiţi în expediţie caută cu orice preţ s-ajungă acolo pe o altă cale. Fără să aştepte o încuviinţare regală, aventurieri înrăiţi echipează corăbii pe propria lor cheltuială, numai să ajungă mai repede dincolo, să pună mâna pe cât mai mult aur. Dintr-o dată, Spania scapă de nenumărate elemente primejdioase, de toate scursorile societăţii.

Guvernatorul insulei Española (mai târziu San Domingo sau Haiti) constată cu groază cum aceşti oaspeţi nechemaţi inundă insula care i-a fost încredinţată. An de an, vasele aduc noi încărcături de indivizi tot mai recalcitranţi. Dar tot atât de dezamăgiţi sunt şi noii-veniţi, căci aurul este aici departe de a se găsi pe toate drumurile, iar de la nefericiţii băştinaşi, asupra cărora se năpustesc ca nişte bestii lacome, nu se mai poate scoate nici un grăunte. Hoardele prădalnice, cărora li se scurg ochii după metalul galben, cutreieră locurile în lung şi în lat, spre spaima bieţilor indieni şi spre spaima guvernatorului. În zadar încearcă acesta să-i prefacă în colonişti, dându-le pământ şi vite din belşug, ba chiar şi vite umane - anume şaizeci până la şaptezeci de indigeni drept sclavi fiecăruia. Dar nici preacinstiţii hidalgos ^[1], nici foştii tâlhari nu au de gând să devină fermieri. N-au străbătut doar oceanul ca să cultive cereale şi să păzească vitele. În loc să se îngrijească de semănat şi recoltat, îi torturează pe sărmanii indieni - în câţiva ani au izbutit să extermine toată populaţia băştinaşă - sau zac prin taverne. În scurt timp, cei mai mulţi s-au înglodat până peste cap în datorii faţă de negustori şi cămătari, astfel încât, în afara pământurilor, trebuie să-şi vândă până şi hainele, pălăria, ba chiar şi ultima cămaşă.

De aceea, toţi aceşti rataţi din Española primesc cu bucurie vestea că bachiller^[2]-ul Martin Fernandez de Enciso, un om bine văzut de pe insulă, un jurist respectabil, echipează un vas - aceasta se întâmplă în anul 1510 - pentru a veni cu forţe noi în ajutorul coloniei sale de pe terra firma ^[3]. Doi faimoşi aventurieri, Alonzo de Ojeda şi Diego de Nicuesa, obţinuseră în anul 1509, de la regele Ferdinand, privilegiul de-a întemeia o colonie în apropierea istmului de Panama şi a coastei Venezuelei, pe care o denumiseră, în mod pripit, Castilia del Oro - Castilia de Aur; fascinat de numele acesta răsunător şi înşelat de palavre, Enciso, omul cunoscător în ale legilor, dar necunoscător în ale vieţii, îşi investise întreaga avere în această întreprindere. Dar din colonia nou-întemeiată de la San Sebastian, în golful Uraba, nu vine nici un fel de aur, ci numai strigăte disperate de ajutor. Jumătate din colonişti a pierit în luptele cu băştinaşii, iar cealaltă jumătate este în primejdie de a muri de foame. Pentru a salva banii investiţi, Enciso riscă şi ce-i mai rămăsese din avere, spre a echipa o expediţie de salvare. Îndată ce află vestea că Enciso are nevoie de soldaţi, toţi desperados, toţi vagabonzii din Española vor să folosească acest prilej pentru a o şterge de acolo. Doar, doar să scape de creditori şi de supravegherea severului guvernator! Dar creditorii sunt vigilenţi; ei îşi dau seama că principalii lor datornici vor să fugă şi că odată plecaţi nu-i vor mai revedea nicicând. Cer deci cu insistenţă guvernatorului ca nimeni să nu poată pleca fără o aprobare specială. Guvernatorul încuviinţează pe deplin cererea lor. Se hotărăşte că portul să fie supravegheat cu străşnicie. Vasul lui Enciso trebuie să rămână în afara acestuia, în larg. Bărcile autorităţilor patrulează neîncetat, pentru ca nici un nechemat să nu se strecoare pe punte. Cu o amărăciune neînchipuită, toţi acei desperados, care se tem mai puţin de moarte decât de închisoarea pentru datornici sau de muncă cinstită, văd cum vasul lui Enciso porneşte, fără ei, cu pânzele umflate, către aventură.

Omul din ladă

Cu pânzele umflate se îndreaptă vasul lui Enciso, din Española, spre coasta continentului american; curând contururile insulei se pierd în zare. Călătoria e liniştită, nimic deosebit nu se întâmpla la început, în afară cel mult de faptul că un câine de vânătoare de o forţă neobişnuită - este fiul faimosului copoi Becericco, el însuşi cunoscut sub numele de Leoncico - aleargă de colo până colo, neliniştit, pe punte şi adulmecă prin toate colţurile. Nimeni nu ştie cui îi aparţine acest animal puternic şi cum a ajuns pe bord. Până la urmă, se mai observă că animalul nu poate fi îndepărtat din faţa unei lăzi foarte mari cu provizii, care fusese urcată la bord în ultima zi. Dar iată, pe neaşteptate, lada se deschide singură şi din ea apare un bărbat, cam de vreo treizeci şi cinci de ani, bine echipat, cu sabie, coif şi pavăză, asemenea lui Santiago, sfântul protector al Castiliei. Este Vasco Nuñez de Balboa, care dă astfel o primă dovadă a curajului şi ingeniozităţii sale ieşite din comun. Născut la Jerez de los Caballeres, dintr-o familie nobilă, plecase ca simplu soldat, împreună cu Rodrigo de Bastides, spre Lumea Nouă şi, după multe pribegii, naufragiase în faţa Españolei. Zadarnic încercase guvernatorul să facă din Nuñez de Balboa un bun colonist. După numai câteva luni, părăseşte pământul ce-i fusese încredinţat şi ajunge într-o situaţie atât de falimentară, încât nu mai ştie cum să scape de creditori. Însă în timp ce datornicii ceilalţi stau pe ţărm şi privesc, cu pumnii strânşi, la bărcile de patrulare ale autorităţilor, care-i împiedică să se refugieze pe vasul lui Enciso, Nuñez de Balboa izbuteşte să ocolească cu îndrăzneală bariera lui Diego Columbus, strecurându-se într-o ladă goală de provizii. Aceasta e urcată la bord de complicii săi şi, în iureşul plecării, şiretlicul său temerar trece neobservat. Abia când vasul se află destul de departe ca să nu se mai pună problema întoarcerii din pricina lui, pasagerul clandestin se arată. Iată-l deci la bord.

Enciso, bachiller-ul, este un om al legii şi ca toţi cei de o seamă cu el, are prea puţină înţelegere pentru romantism. Ca alcalde ^[4], ca şef al poliţiei în noua colonie, nu vrea să tolereze acolo paraziţi şi indivizi cu existenţe dubioase. Aşadar îi spune răspicat lui Nuñez de Balboa că nici nu se gândeşte să-l ia cu el şi că-l va debarca pe ţărmul primei insule pe lângă care vor trece - fie ea locuită sau nu.

Dar lucrurile iau o altă întorsătură. În timp ce vasul se îndreaptă spre Castilia del Oro, întâlnesc o altă corabie - lucru neobişnuit pentru vremurile acelea, când doar câteva duzini de corăbii navigau pe acele mări necunoscute - încărcată cu oameni şi condusă de un bărbat al cărui nume va fi curând celebru în întreaga lume, Francisco Pizarro ^[5]. Ei vin din San Sebastian, colonia lui Enciso. La început se crede că sunt rebeli care şi-au părăsit fără vreo încuviinţare posturile. Dar, spre disperarea sa, Enciso află că San Sebastian nu mai există, că ei înşişi sunt ultimii supravieţuitori din fosta colonie; comandantul Ojeda s-a îmbarcat pe un vas şi a fugit. Ceilalţi nu dispuneau decât de două brigantine. Au trebuit să aştepte până ce n-au mai rămas vii decât şaptezeci de oameni, astfel încât să încapă în cele două ambarcaţiuni. Dintre acestea, una a naufragiat, iar cei treizeci şi patru de oameni ai lui Pizzaro sunt ultimii supravieţuitori ai Castiliei del Oro. Şi acum încotro? După ce ascultă relatările lui Pizarro, oamenii lui Enciso nu sunt deloc dornici să se expună climei de mlaştină a coloniei părăsite şi nici săgeţilor otrăvite ale băştinaşilor. Întoarcerea la Española li se pare singura soluţie. În aceste momente primejdioase, intervine pe neaşteptate Vasco Nuñez de Balboa. El cunoaşte bine, din prima sa călătorie, pe care a făcut-o cu Rodrigo de Bastidas, toată coasta Americii Centrale şi îşi aminteşte de un loc numit Darien, pe malul unui râu cu nisip aurifer, unde indigenii s-au arătat prietenoşi. Acolo şi nu în acel loc nenorocit, trebuie întemeiată noua colonie.

Imediat, întregul echipaj se alătură lui Nuñez de Balboa. După propunerea lui, corabia se îndreaptă spre Darien, pe istmul de Panama; are loc mai întâi obişnuitul masacru în rândurile băştinaşilor şi deoarece printre lucrurile jefuite se găseşte şi aur, aceşti desperados hotărăsc să întemeieze aici noua colonie, căreia, cu pioasă recunoştinţă, îi dau numele Santa Maria de la Antigua del Darien.

Ascensiune primejdioasă

Curând nefericitul finanţator al coloniei, juristul Enciso, se va căi amar de-a nu fi aruncat la timp peste bord lada cu cel ce se ascundea în ea, Nuñez de Balboa. Peste numai câteva săptămâni, acest bărbat îndrăzneţ are în mâinile sale întreaga putere. Juristul Enciso, educat în respectul disciplinei şi al ordinii, încearcă, în calitatea sa de alcalde mayor şi în lipsa guvernatorului, să administreze colonia în numele coroanei spaniole. În coliba jalnică a unui indian, el elaborează o serie de ordonanţe, cu aceeaşi severitate şi conştiinciozitate ca şi când s-ar afla în propriul lui birou juridic din Sevilla. În acest ţinut încă sălbatic, neexplorat, el interzice soldaţilor să cumpere aur de la indigeni, considerând că e un privilegia al coroanei. Încearcă să impună bandei nedisciplinate ordinea şi legea. Dar, din instinct, aventurierii se alătură omului spadei şi se răzvrătesc împotriva omului care mânuie condeiul. Curând Balboa devine adevăratul stăpân al coloniei. Enciso trebuie să fugă pentru a-şi salva viaţa, iar când, în sfârşit, soseşte Nicuesa, unul dintre guvernatorii numiţi de rege pentru terra firma ca să restabilească ordinea în colonie, Balboa nici nu-l lasă să debarce. Nefericitul Nicuesa, alungat din locurile care-i fuseseră încredinţate, trebuie să plece şi se îneacă pe drumul întoarcerii.

Nuñez de Balboa, omul din ladă, este acum stăpânul coloniei. Cu tot succesul reputat, Balboa nu prea se simte la largul său, căci faptele sale constituie un act de rebeliune deschisă faţă de rege. El nu poate să spere că va fi iertat, cu atât mai mult cu cât, din vina lui, guvernatorul trimis şi-a găsit moartea. Nuñez ştie că fugarul Enciso este în drum spre Spania, că îl acuză de rebeliune şi că, mai devreme sau mai târziu, va fi judecat pentru fapta sa. Dar, cu toate acestea, Spania este departe şi mai e multă vreme până ce un vas străbate de două ori oceanul. Balboa, tot atât de isteţ pe cât e de curajos, caută singură cale posibilă pentru a-şi prelungi cât mai mult exerciţiul puterii pe care a uzurpat-o. Ştie că-n vremea lui, succesul justifică orice fărădelege şi că furnizarea unei cantităţi mari de aur tezaurului regal potoleşte sau cel puţin amână orice acţiune penală; trebuie deci să găsească în primul rând aur, căci aurul înseamnă putere! Împreună cu Pizarro, supune şi pradă pe băştinaşii din apropiere şi în plin măcel are un succes decisiv. Unul dintre cazici [6], pe nume Careta, pe care-l atacase în chip perfid, încălcând cele mai elementare legi ale ospitalităţii, îi propune, fiind în primejdie de moarte, un târg. În loc să-şi facă din indieni duşmani, să încheie cu tribul său o alianţă, iar drept chezăşie a credinţei ce i-o poartă îi oferă pe fiica sa. Nuñez de Balboa îşi dă de îndată seama cât de util îi este să aibă un prieten puternic şi demn de încredere printre băştinaşi. Primeşte oferta lui Careta şi ceea ce este de mirare, o iubeşte şi rămâne credincios fetei indiene până în cel din urmă ceas al său. Împreună cu Careta, Balboa subjugă pe toţi indienii din împrejurimi. Dobândeşte astfel o asemenea autoritate printre ei, încât şi cel mai puternic şef de trib, pe nume Comagre, îl invită plin de respect la el.

Această vizită la marele Comagre reprezintă momentul istoric decisiv din viaţa lui Vasco Nuñez de Balboa, care până acum nu fusese decât un desperado oarecare, un rebel înrăit împotriva coroanei, sortit condamnării la spânzurătoare sau la decapitare de către autorităţile din Castilia. Comagre îl primeşte într-o casă mare de piatră, a cărei bogăţie îl umple de uimire pe Vasco Nuñez. Cu acest prilej, gazda îi oferă, din proprie iniţiativă, oaspetelui, patru mii de uncii de aur. Apoi este însă rândul lui Comagre să fie uluit. Îndată ce aceşti fii ai soarelui, aceşti străini puternici ca zeii, primiţi cu atâta stimă, zăresc aurul, îşi pierd cu totul orice demnitate. Se năpustesc unii asupra altora ca dulăii scăpaţi din lanţ, săbiile ies din teacă, pumnii se strâng, încep să urle, se-nfurie la culme şi fiecare caută să smulgă cât mai mult aur. Cu uimire şi dispreţ asistă indianul la încăierare. Este veşnica mirare a fiilor naturii, din toate colţurile lumii, în faţa oamenilor civilizaţi, pentru care o mână de metal galben e mai de preţ decât toate cuceririle spirituale şi tehnice ale culturii lor.

În cele din urmă, Comagre le vorbeşte, iar spaniolii ascultă, înfioraţi de aviditate, cuvintele care li se traduc. Ce curios, spune Comagre, ca voi să vă certaţi pentru astfel de nimicuri, din pricina unui metal atât de comun, expunându-vă viaţa atâtor neplăceri şi primejdii. Dincolo de aceşti munţi înalţi, se află o mare uriaşă şi toate fluviile care se varsă în ea poartă în ele aur. Acolo trăieşte un popor care călătoreşte, ca şi voi, în vase cu pânze şi cu vâsle, iar regii săi mănâncă şi beau din vase de aur. Acolo puteţi găsi cât veţi pofti din acest metal galben. Drumul este primejdios, pentru că şefii de triburi vor încerca să vă împiedice trecerea. Dar, oricum, este un drum care durează doar câteva zile.

Cele auzite merg drept la inima lui Vasco Nuñez de Balboa. În sfârşit, au dat de urma legendarei ţări a aurului, la care visaseră ani de-a rândul. Predecesorii săi au căutat-o în toate locurile, la nord şi la sud şi acum ea se găseşte doar la câteva zile de drum - desigur dacă acest Comagre le-a spus adevărul. În acelaşi timp, se adevereşte şi existenţa celuilalt ocean, pe care l-au căutat în zadar Columb, Cabot^[7], Cortereal^[8], toţi marii, toţi celebrii navigatori; cu aceasta a fost de fapt aflat şi drumul în jurul pământului. Numele celui care va descoperi primul acest nou ocean, luându-l în stăpânire pentru ţara sa, nu va fi niciodată dat uitării în lume. Şi Balboa ştie acum care e fapta prin care-şi va răscumpăra toate păcatele şi va dobândi o glorie eternă: să treacă cel dintâi peste istm până la Mar del Sur, până la Marea Sudului, care duce spre India şi să cucerească noul Ofir pentru coroana spaniolă. În acest ceas, în casa lui Comagre, destinul i-a fost hotărât. Din această clipă, viaţa unui aventurier oarecare a căpătat un sens înalt, depăşind cu mult vremea sa.

Evadare în nemurire

Nu există fericire mai mare pentru soarta unui om decât să-şi descopere, la mijlocul existenţei sale, în anii creatori ai maturităţii, scopul propriei vieţi. Nuñez de Balboa ştie ce este pentru el în joc: fie o moarte mizerabilă pe eşafod, fie nemurirea. În primul rând, trebuie să încheie pace cu coroana; să legitimeze şi să legalizeze în acelaşi timp detestabila-i faptă, uzurparea puterii! În acest scop, rebelul de ieri trimite astăzi, ca un prea zelos supus, lui Pasamonte, vistiernicul regal din Española, nu numai a cincea parte din darurile lui Comagre, care se cuvine de drept coroanei; dar, ca mai bun cunoscător în ale vieţii decât severul jurist Enciso, mai trimite în particular vistiernicului şi o sumă importantă de bani, cu rugămintea de-a fi confirmat în calitate de comandant al coloniei. De fapt, Pasamonte n-are dreptul să numească în funcţii, totuşi, în schimbul aurului primit, îi trimite lui Nuñez de Balboa un document provizoriu, în fond lipsit de valoare. Totodată, Balboa, care vrea să se asigure cât mai deplin, îmbarcă pe doi din oamenii săi de încredere spre Spania, ca aceştia să informeze Curtea în legătură cu meritele sale faţă de coroană şi de asemenea să dezvăluie preţioasele informaţii pe care le-a aflat cu dibăcie de la căpetenia indiană. El comunică Sevillei că îi trebuie doar un detaşament de o mie de soldaţi; dacă i se trimit, el se obligă să obţină ceea ce nici un spaniol înaintea sa n-a obţinut. Dă toate asigurările că va descoperi noul ocean, precum şi mult căutata ţară a aurului, pe care Columb a făgăduit-o în van şi pe care el, Balboa, o va cuceri.

Totul pare să ia acum o întorsătură prielnică pentru acest om până nu de mult pierdut, pentru acest rebel şi desperado. Dar vasul următor care soseşte din Spania aduce veşti rele. Unul dintre complicii care l-au ajutat în rebeliune, şi pe care îl trimisese mai demult la Curte ca să dezmintă acuzaţiile prădatului Enciso, îi dă de ştire că este în primejdie, ba chiar în primejdie de moarte. Juristul înşelat a ajuns cu plângerea împotriva uzurpatorului autorităţii sale până în faţa instanţelor judecătoreşti, iar Balboa a fost condamnat să-i plătească despăgubiri. În schimb, vestea despre Marea Sudului aflată atât de aproape, veste care l-ar fi putut salva, nu sosise încă. În orice caz, cu vasul următor, trebuie să vină o persoană învestită cu o împuternicire judecătorească, ca să-l tragă la răspundere pe Balboa pentru răzvrătirea sa, şi fie să-l judece pe loc, fie să-l aducă, în lanţuri, în Spania.

Vasco Nuñez de Balboa înţelege că este pierdut. Sentinţa a fost pronunţată mai înainte ca să fi ajuns vestea privind Marea Sudului şi Coasta de Aur. Desigur că informaţiile sale vor fi până la urmă folosite, în timp ce capul lui se va rostogoli în nisip - un altul va fi acela care va duce la îndeplinire planul său, planul la care a visat atât de mult; în ce-l priveşte nu mai poate spera nimic de la Spania. Se ştie că el l-a trimis la moarte pe guvernatorul legal, că el l-a alungat din slujbă în mod arbitrar pe alcalde; dacă sentinţa va fi doar închisoarea, va trebui să o considere îngăduitoare, faţă de alternativa ispăşirii cutezanţei pe butucul de execuţie. Nu poate conta pe prieteni influenţi, căci el însuşi şi-a pierdut autoritatea, iar cel mai bun avocat al său - aurul - are deocamdată un glas prea slab pentru a-i obţine iertarea. Un singur lucru l-ar mai putea scăpa de pedeapsa cu care trebuie să-şi plătească îndrăzneala - şi anume o îndrăzneală şi mai mare. Dacă descoperă celălalt ocean şi noul Ofir înaintea sosirii trimisului justiţiei, înainte ca zbirii să-l înşface şi să-i pună cătuşele, atunci se mai poate salva. O singură cale de evadare i-a mai rămas aici, la capătul lumii, evadarea într-o faptă măreaţă, evadarea în nemurire.

Nuñez de Balboa hotărăşte de aceea să nu-i mai aştepte pe cei o mie de soldaţi ceruţi din Spania pentru cucerirea oceanului necunoscut şi bineînţeles nici pe trimisul justiţiei spaniole. Mai bine să încerce, cu oameni puţini, dar hotărâţi, fapta nemaipomenită! Mai bine să piară cu cinste într-una dintre cele mai cutezătoare aventuri ale tuturor timpurilor, decât să fie târât ruşinos pe eşafod, cu mâinile legate. Nuñez de Balboa strânge pe toţi coloniştii şi le face cunoscută intenţia sa de a trece istmul; fără să le ascundă greutăţile, îi întrebă cine vrea să-l urmeze. Curajul său dă şi celorlalţi curaj. O sută nouăzeci de soldaţi, aproape toţi oamenii apţi de luptă, sunt gata să i se alăture. De armament nu mai trebuie să se îngrijească în mod special, căci cu toţii trăiesc doar într-o permanentă stare de război. La 1 septembrie 1513, pentru a scăpa de spânzurătoare sau de temniţă, Nuñez de Balboa, erou şi bandit, aventurier şi rebel, îşi începe marşul,spre nemurire.

Clipa nepieritoare

Trecerea istmului de Panama începe în provincia Coyba, micul stat al căpeteniei Careta, a cărui fiică a devenit tovarăşa de viaţă a lui Balboa; Nuñez de Balboa n-a ales cel mai îngust loc de trecere şi din această pricină a prelungit, fără să ştie, cu câteva zile drumul cel primejdios. Dar pentru o astfel de încercare temerară, lucrul cel mai important era să-şi asigure prietenia unui trib de indieni, spre a obţine întăriri sau pentru o eventuală retragere. Membrii expediţiei se îmbarcă în zece luntre mari, care pornesc din Darien spre Coyba; sunt o sută nouăzeci de soldaţi, înarmaţi cu suliţe, săbii, archebuze şi arbalete, însoţiţi de o ceată mare de copoi sângeroşi. Careta, aliatul lor, le pune la dispoziţie pe indienii săi, drept călăuze şi cărăuşi; astfel, la 6 septembrie începe marşul glorios peste istm, care pune la grea încercare puterea de rezistenţă a acestor aventurieri temerari şi căliţi. Într-o arşiţă ecuatorială sufocantă şi moleşitoare, spaniolii trebuie să treacă mai întâi prin depresiunile mlăştinoase, aducătoare de friguri, care, chiar secole mai târziu, la săparea canalului Panama, vor secera multe mii de lucrători. Încă din primele ceasuri trebuia croit, cu toporul şi cu sabia, un drum prin locuri neumblate, prin jungla otrăvită a lianelor. Ca printr-o uriaşă mină verde, cei aflaţi în avangarda expediţiei deschid celorlalţi o cale îngustă prin hăţiş, pe care apoi păşesc, unul după altul, într-un şir fără sfârşit, oamenii din armata conchistadorului, cu armele mereu pregătite, zi şi noapte, cu simţurile veşnic treze, pentru a respinge orice atac neaşteptat al băştinaşilor. Căldura devine sufocantă, în întunericul umed şi apăsător de sub cupola ceţoasă a uriaşilor copaci, deasupra cărora soarele arde necruţător; plini de sudoare şi cu gâtlejurile uscate, oamenii, îngreunaţi de echipamentul lor, se târăsc milă după milă mai departe; apoi, din senin, ploaia năprasnică se abate ca un uragan asupră-le, mici pâraie se transformă repede în torente ameninţătoare, care trebuie să fie străbătute cu piciorul sau trecute peste poduri nesigure, improvizate de către indieni din împletituri de rafie. Drept hrană, spaniolii de-abia dacă au o mână de mălai; nedormiţi, flămânzi, însetaţi, înconjuraţi de miriade de insecte care îi înţeapă şi le sug sângele, îşi croiesc drumul înainte, cu hainele sfâşiate de spini, cu picioarele rănite, cu ochii strălucind de friguri, cu obrajii umflaţi de înţepăturile ţânţarilor, ziua fără odihnă, noaptea fără somn; curând sunt la capătul puterilor. Chiar după prima săptămână de marş, o bună parte din oameni nu mai rezistă eforturilor şi Nuñez de Balboa, care ştie că de-abia acum încep adevăratele primejdii, porunceşte ca toţi cei bolnavi de friguri şi cei istoviţi să rămână mai bine pe loc. Aventura hotărâtoare o va încerca numai cu elita oamenilor săi.

În sfârşit, drumul începe să urce. Jungla se răreşte, căci numai în depresiunile mlăştinoase şi-a arătat întreaga exuberanţă. Dar acum, când umbra nu-i mai fereşte, soarele violent şi nemilos al ecuatorului străluceşte cu razele lui verticale, încingându-le grelele armuri. Încet, încet, cu nenumărate popasuri, soldaţii istoviţi urcă, metru cu metru, dealurile aflate în faţa lanţului muntos care, asemenea unei coloane verticale din piatră, trece prin mijlocul limbii de pământ înguste ce desparte cele două oceane. Treptat priveliştea se deschide, iar noaptea aerul se răcoreşte. După optsprezece zile de eforturi eroice, partea cea mai grea a drumului pare depăşită. În faţa lor apare acum cresta muntelui, de pe vârful căruia, după spusele călăuzelor indiene, se văd cele două oceane. Oceanul Atlantic şi oceanul încă necunoscut şi fără nume, Pacificul. Dar tocmai acum, când împotrivirea dârză şi perfidă a naturii pare să fi fost definitiv înfrântă, un nou duşman căruia trebuie să i se facă faţă apare, este căpetenia din acea regiune, însoţită de sute de luptători, care vrea să împiedice trecerea străinilor. În luptele cu indienii, Nuñez de Balboa are o bogată experienţă; ajunge o salvă trasă de archebuze, pentru ca fulgerul şi trăsnetul artificial să-şi arate iar puterea miraculoasă asupra băştinaşilor. Cu strigăte de spaimă, indienii o iau la fugă, urmăriţi de spanioli şi de copoii lor. Dar în loc să se bucure de această izbândă lesne dobândită, Balboa o dezonorează, ca toţi conchistadorii spanioli, printr-o jalnică faptă bestială. Un număr de prizonieri legaţi, fără apărare, sunt daţi de vii pradă copoilor flămânzi, care-i sfâşie şi-i rup în bucăţi - spectacol asemenea luptelor de gladiatori sau cu tauri. Un măcel dezgustător profanează astfel cea din urmă noapte dinaintea zilei nemuritoare a lui Nuñez de Balboa.

Ce ciudat este acest inexplicabil amestec în caracterul şi firea conchistadorilor spanioli! Pioşi şi credincioşi, aşa cum rareori au fost creştinii, ei îl invocă pe Dumnezeu din străfundul sufletului lor arzător şi în acelaşi timp, săvârşesc, în numele lui, cele mai ruşinoase orori cunoscute în istorie. În stare de cele mai strălucite şi eroice fapte de vitejie, capabili de sacrificii, suferinţe, se înşală şi se iau la harţă în chipul cel mai ruşinos şi chiar în decursul acestor comportări demne de dispreţ îşi păstrează un pronunţat simţ al onoarei şi o conştiinţă înaltă, demnă de admirat, pentru însemnătatea istorică a misiunii lor. Acelaşi Nuñez de Balboa, care în seara precedentă a aruncat câinilor nişte prizonieri nevinovaţi, ce nu se puteau apăra, şi poate că a şi mângâiat mulţumit boturile pline de sânge de om ale bestiilor, este pe deplin conştient de însemnătatea faptei sale pentru istoria omenirii şi săvârşeşte, în clipa decisivă, unul dintre acele gesturi măreţe, menit să rămână de neuitat de-a lungul vremurilor. El ştie că ziua de 25 septembrie va fi o zi de importanţă istorică mondială. Cu un minunat patos spaniol, acest aventurier, dur şi necruţător, arată cât de deplin a înţeles sensul sublim al misiunii sale.

Măreţ e gestul lui Balboa: în aceeaşi seară, imediat după măcel, unul dintre indigeni îi arătase, foarte aproape, un pisc de munte, de pe a cărui înălţime se poate vedea marea necunoscută, Mar del Sur. Imediat, Balboa dă dispoziţiile necesare. Îi lasă pe răniţi şi pe cei istoviţi în satul jefuit şi porunceşte efectivului care mai e în stare să meargă - în total au mai rămas şaizeci şi şapte din cei o sută nouăzeci cu care a pornit în marş de la Darien - să-nceapă escaladarea muntelui. Pe la zece dimineaţa, sunt aproape de vârf. Încă o culme pleşuvă mai trebuie biruită şi ochii vor putea să contemple infinitul.

În acest moment, Balboa porunceşte oamenilor săi să se oprească. Nici unul să nu-l urmeze, căci această primă privire asupra oceanului necunoscut nu vrea să o împartă cu nimeni. Să fie şi să rămână, pentru eternitate, singurul şi unicul, primul spaniol, primul european, primul creştin care, după ce a străbătut oceanul cel mare, Atlanticul, zăreşte acum, pentru întâia oară şi oceanul încă necunoscut, Pacificul. Încet, cu inima bătându-i puternic, pătruns de importanţa clipei, urcă tot mai sus, cu steagul în mâna stângă, cu spada în dreapta, o siluetă singuratică ce se profilează pe orizontul imens. Urcă încet, fără a se grăbi, căci misiunea lui este acum împlinită. Mai sunt doar câţiva paşi, puţini, tot mai puţini şi iată, acum, că a ajuns în vârf, i se deschide în faţă o panoramă extraordinară. Dincolo de munţii care coboară, de dealurile cu păduri verzi ce se lasă spre ţărm, se întinde nesfârşită o uriaşă oglindă metalică, strălucitoare, marea, marea cea nouă, necunoscută, până acum doar visată, niciodată zărită, legendara mare căutată ani de-a rândul de Columb şi navigatorii ce l-au urmat şi ale cărei ape scaldă ţărmurile Americii, Indiei şi Chinei. Vasco Nuñez de Balboa nu se mai satură să o privească, mândru şi fericit, cu conştiinţa că este primul european în ochii căruia se reflectă imensitatea albastră a acestui ocean.

Îndelung şi extatic priveşte Vasco Nuñez de Balboa în depărtări. Abia după aceea îşi cheamă camarazii, pe prietenii săi, pentru a împărtăşi cu ei bucuria şi mândria sa. Neliniştiţi, surescitaţi, gâfâind şi urlând, se caţără, urcă, aleargă spre vârf, privesc cu ochii holbaţi, uluiţi, plini de entuziasm, arătându-şi unul altuia priveliştea. Deodată, pater Andres de Vara, care însoţeşte expediţia, intonează Te Deum laudamus şi pe dată zgomotele şi ţipetele se potolesc; toate vocile aspre şi răguşite ale soldaţilor, aventurierilor şi bandiţilor se unesc acum într-un pios coral. Cu uluire văd indienii că, la un semn al preotului, aceştia doboară un arbore pentru a înălţa o cruce, în lemnul căreia sapă iniţialele regelui Spaniei. Şi atunci când această cruce se ridică, braţele ei de lemn parcă ar face gestul îmbrăţişării celor două mări, Oceanul Atlantic şi cel Pacific, cu depărtările lor de necuprins.

În mijlocul acestei tăceri pline de reculegere, Nuñez de Balboa înaintează câţiva paşi, pentru a ţine o cuvântare soldaţilor. S-ar cuveni ca ei să mulţumească lui Dumnezeu, pentru cinstea şi favoarea pe care le-a făcut-o, să-l roage ca şi de aci înainte să-i ajute să cucerească acest ocean şi toate ţările dimprejur. Iar de-l vor urma cu credinţă, ca şi până acum, atunci se vor întoarce din această nouă Indie ca spaniolii cei mai bogaţi. El înclină steagul în direcţia celor patru vânturi, gest ce simbolizează luarea în stăpânire către Spania a tuturor depărtărilor spre care bat aceste vânturi. Apoi cheamă un scrib, pe Andres de Valderrabano, să întocmească un document în care să se consemneze, pentru posteritate, momentul acesta solemn şi sărbătoresc. Andres de Valderrabano desfăşoară un pergament, târât de el prin pădurea virgină într-o cutie de lemn zăvorită, împreună cu călimara şi pană de scris, şi cheamă pe toţi nobilii, cavalerii şi soldaţii - los Caballeros e Hidalgos y hombres de bien^[9] - „care au fost de faţă la descoperirea Mării Sudului, Mar del Sur, de către nobilul şi preacinstitul căpitan Vasco Nuñez de Balboa, guvernator al Măriei-Sale”, să confirme că „acest domn Vasco Nuñez a fost cel dintâi care a zărit această mare şi a arătat-o pe urmă însoţitorilor săi”.

Apoi, cei şaizeci şi şapte coboară de pe creastă şi ziua de 25 septembrie 1513 este data de la care omenirea ştie că ultimul ocean necunoscut a fost descoperit.