Rodica

Capitolul 1

Mărturisesc că atunci când l-am întâlnit pe Charles Strickland pentru prima oară, nu mi-am dat nicio clipă seama că aș avea de-a face cu un om deosebit. Astăzi, însă, ai găsi cu greu pe cineva care să nu-i recunoască genialitatea. Nu-i vorba de genialitatea aceea care se asociază de obicei cu persoana unui politician norocos, sau a unui militar victorios; soiul acesta de genialitate se datorește mai degrabă postului ocupat decât omului care-l ocupă și orice schimbare de împrejurări o poate reduce la proporții foarte modeste. Un „fost” prim-ministru se dovedește deseori a nu fi decât un demagog pompos, iar un general fără armată devine adesea blajinul erou al vreunui orășel de provincie. Geniul lui Charles Strickland, însă, a fost autentic. S-ar putea să nu-ți placă maniera lui de a picta, dar în orice caz, trebuie să admiți că-ți stârnește interesul, te tulbură și te ține locului. A trecut vremea când lumea își bătea joc de el și astăzi nu te mai acuză nimeni de excentricitate dacă îi iei apărarea, sau de perversitate dacă îl lauzi, iar greșelile lui sunt considerate ca o completare necesară a meritelor. Desigur că se mai poate încă discuta locul pe care îl ocupă în artă, și adulațiile admiratorilor nu sunt mai puțin capricioase decât defăimările detractorilor săi, dar nimeni nu se mai poate îndoi de faptul că a fost un geniu.

După părerea mea, lucrul cel mai interesant în artă este personalitatea artistului; or, când această personalitate este deosebită, sunt dispus să-i iert o mie de greșeli. Presupun că Velázquez a fost un pictor mai bun decât El Greco. Dar faptul că ne-am obișnuit cu arta celui dintâi ne răcește entuziasmul. Cretanul, senzual și tragic, ne oferă adâncurile de mister ale sufletului său ca o jertfă permanentă. Artistul, fie el pictor, poet sau muzician, ne satisface simțul estetic prin opera sa sublimă sau numai frumoasă; artistul se dăruiește pe sine însuși, și dezvăluirea treptată a tainei sale îți trezește ceva din fascinația lecturii unui roman polițist.

Cea mai neînsemnată dintre lucrările lui Strickland denotă o personalitate stranie, zbuciumată și complexă. Desigur că acesta este motivul pentru care, chiar acei ce nu gustă picturile lui nu pot rămâne indiferenți în fața lor. Aceasta este și pricina pentru care viața și caracterul lui au stârnit un interes atât de neobișnuit.

De-abia la patru ani după moartea lui Strickland, Maurice Huret a publicat în Mercure de France articolul menit să dezgroape din uitare pe acest pictor necunoscut și să deschidă calea pe care au bătătorit-o apoi, cu mai multă sau mai puțină docilitate, o serie întreagă de scriitori. De ani și ani nu se bucurase vreun critic în Franța de o mai necontestată autoritate decât Huret și era greu să nu rămâi impresionat de afirmațiile lui, care pe atunci păreau extravagante, dar mai târziu au fost întărite de aprecierea posterității. Astăzi faima lui Strickland se înalță temeinic pe bazele puse de Huret, iar felul în care s-a făurit această faimă constituie unul din episoadele cele mai romantice ale istoriei artelor. Nu am de gând să mă ocup de opera lui Strickland decât în măsura în care aceasta este legată de caracterul său.

Nu pot fi de aceeași părere cu pictorii care afirmă cu dispreț că profanii nu înțeleg nimic în ceea ce privește pictura și ca atare ar face mai bine să-și manifeste aprecierea numai prin tăcere și un carnet de cecuri. Această afirmație denotă o grotescă lipsă de înțelegere, în care arta apare doar ca un meșteșug ce nu poate fi pe deplin însușit decât de cei ce sunt de meserie. Arta este o manifestare a emoțiilor, iar aceste emoții vorbesc o limbă pe care oricine o poate înțelege. Admit însă că acel critic, care nu posedă cunoștințe practice în tehnica picturii, nu va fi în stare decât rareori să sesizeze valoarea reală a unei creații. În ceea ce mă privește, sunt extrem de ignorant în pictură. Din fericire, însă, nu este nevoie să mă aventurez în domeniul criticii, riscând vreo afirmație greșită din moment ce prietenul meu, Edward Leggatt, scriitor de talent și pictor admirabil, a comentat pe larg opera lui Strickland într-o cărticică[1], fermecătoare pildă a unui stil care în general se cultivă cu mai puțin succes în Anglia decât în Franța.

În celebrul său articol, Maurice Huret a conturat în linii mari viața lui Strickland scontând să stimuleze interesul celor curioși. Mânat de o pasiune dezinteresată pentru artă, el a dorit să atragă atenția cunoscătorilor asupra acestui talent cât se poate de original; dar era prea bun ziarist ca să nu-și dea seama cât de mult îl va ajuta „curiozitatea etern umană” să-și ajungă scopul.

Când cei ce pe vremuri veniseră în contact cu Strickland – scriitori care îl cunoscuseră la Londra, sau pictori care îl întâlniseră prin cafenelele din Montmartre – își dădură uimiți seama că omul considerat de ei un pictor oarecare, mediocru și lipsit de succes, fusese un geniu autentic. În revistele din America și Franța își făcură apariția o sumedenie de articole: unii își publicară amintirile, alții îi comentară opera, mărind astfel notorietatea lui Strickland și hrănind curiozitatea publicului, fără s-o satisfacă însă. Subiectul era plăcut, și laboriosul domn Weitbrecht-Rotholz a reușit în impozanta sa monografie[2] să ne furnizeze o listă remarcabilă a izvoarelor de informații.

Facultatea de a crea mituri este o calitate înnăscută a rasei umane. Oamenii se reped cu aviditate asupra oricăror incidente mai neobișnuite sau mai tainice, din viața celor ce s-au deosebit cât de cât de semenii lor și născocesc în legătură cu ei o legendă, în care cred apoi cu fanatism. Este protestul romantismului împotriva banalității vieții. Faptele din legendă îi asigură eroului ei cel mai valabil pașaport pentru a intra în nemurire. Un filosof ironic ar face, zâmbind, reflecția că omenirea își amintește numele lui Sir Walter Raleigh[3] mai degrabă pentru faptul că și-a așternut pelerina în chip de covor la picioarele „reginei fecioare”[4] decât pentru cel de a fi răspândit faima Angliei pe meleaguri necunoscute până atunci.

Charles Strickland a dus o viață obscură, făcându-și mai curând dușmani decât prieteni. Nu este deci de mirare ca cei ce-au scris despre el să-și fi întregit puținele lor amintiri cu date din domeniul fanteziei. Dar chiar și puținul care se cunoștea despre el era suficient pentru a stârni pana unui scriitor romantic. În viața lui s-au petrecut foarte multe lucruri stranii și teribile, caracterul său avea ceva tulburător, iar soarta i-a fost de multe ori patetică. În jurul lui s-a creat cu timpul o legendă atât de convențională, încât istoricul înțelept ezită să o atace.

Preotul Robert Strickland este însă tocmai contrariul unui istoric înțelept. El a scris biografia tatălui său[5], după cum singur mărturisește, pentru a „înlătura unele idei greșite care s-au acreditat în public” în legătură cu ultima parte a vieții pictorului și care au „pricinuit adâncă mâhnire unor persoane ce sunt încă în viață”. Este adevărat că povestirile care circulau în legătură cu viața lui Strickland cuprindeau lucruri de natură să poată pune în încurcătură o familie de oameni respectabili. Am citit lucrarea lui Robert Strickland și m-am amuzat foarte mult, fapt pentru care mă felicit, întrucât este o carte plicticoasă și fără viață. Domnul Strickland ne-a făcut portretul unui excelent soț și părinte, al unui om blând, harnic și de o înaltă moralitate. Modernul cleric și-a însușit în studiile sale în domeniul științei, care dacă nu mă înșel se numește exegeză, o uimitoare ușurință în a expedia faptele fără să le adâncească. Subtilitatea dovedită de preotul Robert Strickland în a „interpreta” toate evenimentele din viața tatălui său, pe care un fiu respectuos mai degrabă ar găsi de cuviință să le uite, îl va duce desigur, cu timpul, la cele mai înalte demnități ecleziastice. Parcă-l văd purtând ghetrele episcopale. Gestul său, deși bine intenționat, a fost totuși hazardat, deoarece este probabil că legenda care circula în legătură cu Strickland a contribuit în mare măsură la creșterea faimei sale. Sunt mulți acei care s-au lăsat atrași de arta lui, datorită faptului că îi detestau caracterul, ori datorită milei cu care i-au privit moartea. Astfel încât eforturile bine intenționate ale fiului provocară o ciudată răceală în rândurile admiratorilor tatălui. Scăderea cu 235 de lire sterline a prețului uneia dintre cele mai importante opere ale lui Strickland: „Femeia din Samaria”[6] vândută la sala de licitație Christie puțin timp după polemica provocată de publicarea biografiei scrisă de domnul Strickland-junior, nu a fost întâmplătoare. Tabloul ajunsese la licitație din cauza morții subite a unui distins colecționar, care îl cumpărase cu nouă luni în urmă.

Poate că vigoarea și originalitatea lui Strickland n-ar fi fost de ajuns ca să îndrepte cumpăna în favoarea sa dacă n-ar fi intervenit acea facultate remarcabilă a omenirii de a crea legende, grație căreia a fost grăbit înlăturată o poveste ce dezamăgea setea de senzațional a publicului. Curând, însă, apăru lucrarea doctorului Weitbrecht-Rotholz, care în sfârșit puse capăt neliniștii tuturor iubitorilor de artă.

Dr. Weitbrecht-Rotholz aparține acelei școli de istorici care cred că firea omenească este cât se poate de viciată – ba chiar detestabilă – și de aceea cititorul va găsi un prilej mai sigur de distracție în cărțile acestora decât în cele ale scriitorilor care își fac o plăcere răutăcioasă din a înfățișa marile figuri romantice drept modele de virtuți domestice.

În ceea ce mă privește, mi-ar părea rău să cred că între Antoniu și Cleopatra n-a existat altceva decât un raport de ordin pur economic; și, din fericire, nimeni nu va găsi vreodată destule dovezi ca să mă convingă că Tiberiu a fost un monarh tot atât de cumpătat ca și George al V-lea. Inocenta biografie scrisă de Robert Strickland a fost etichetată cu asemenea termeni de către dr. Weitbrecht-Rotholz, încât este imposibil să nu încerci o oarecare simpatie față de bietul preot. Reticența decentă a acestuia este stigmatizată drept ipocrizie, perifrazele îi sunt calificate pur și simplu minciuni, iar tăcerea sa este considerată o trădare. Pe baza unor neînsemnate greșeli reproșabile unui biograf, dar scuzabile când este vorba de un fiu, rasa anglo-saxonă este acuzată de falsă pudoare, de șarlatanie, îngâmfare, fraudă, șiretenie și – de bucătărie proastă. După părerea mea, Robert Strickland a procedat pripit atunci când, respingând zvonurile despre anumite „neînțelegeri” între părinții săi, a afirmat că, într-o scrisoare trimisă de Charles Strickland de la Paris, acesta își descria soția ca o „femeie excelentă”; pripit, deoarece dr. Weitbrecht-Rotholz a fost în măsură să publice acea scrisoare în facsimil. Astfel s-a putut constata că pasajul la care se referea fiul era în realitate următorul: S-o ia dracu pe soția mea! Este o femeie excelentă. Aș dori s-o știu în iad! Nu astfel ar fi procedat biserica, în epoca ei de glorie, cu o dovadă inoportună.

Dr. Weitbrecht-Rotholz era un admirator entuziast al lui Charles Strickland și din partea lui nu exista pericolul să-l reabiliteze, întrucât avea un talent special de a descoperi întotdeauna motivele josnice ce se pot ascunde în spatele unei acțiuni aparent inocente. Fiind în același timp psihopatolog și cunoscător în domeniul artei, subconștientul era pentru el o carte deschisă. Niciun mistic n-a descoperit vreodată înțelesuri mai profunde în lucrările de toate zilele. Misticul vede lucruri care nu s-au spus, iar psihopatologul lucruri care nu se spun. Este fascinant să urmărești ardoarea cu care acest erudit autor scoate în relief orice amănunt ce l-ar putea discredita pe eroul său și cum îi crește inima când poate prezenta vreun exemplu de cruzime sau de meschinărie comisă de acesta. Întocmai ca un inchizitor la autodafeul unui eretic, el exultă când, cu ajutorul vreunei povești dată uitării, poate zădărnici pietatea filială a lui Robert Strickland. Râvna sa este uimitoare. Nici cel mai mic amănunt nu-i scapă și poți fi sigur că dacă Charles Strickland ar fi lăsat vreo notă neplătită spălătoresei, biograful său ar fi reprodus-o „in extenso”, iar dacă ar fi uitat să-și plătească vreo datorie cât de neînsemnată, niciun amănunt al acestei tranzacții nu ar fi fost omis.

 

[1] Un artist modern, note despre opera lui Charles Strickland de E. Leggatt. A.R.H.A., Ed. Martin Secker, 1917 (n.a.).

[2] Karl Strickland, sein Leben und seine Kunst (Carol Strickland, viața

și arta sa) de Hugo Weitbrecht-Rotholz. Ph. D. Schwingel-Hanisch,

Leipzig, 1914 (n.a.).

[3] Walter Raleigh (1552-1618), om de stat englez, favorit al reginei Elisabeta a Angliei.

[4] Porecla dată reginei Elisabeta a Angliei (1533-1603), care nu s-a căsătorit niciodată.

[5] Strickland, The Man and his Work (Strickland, omul și opera), de fiul său, Robert Strickland. Wm. Heinemann, 1913 (n.a.).

[6] Acest tablou era descris în catalogul sălii Christie după cum urmează: Nudul unei femei indigene din insula Society, culcată pe marginea unui pârâu. În fund se vede un peisaj tropical de palmieri, banani etc. 60x48 inci. (n.a.).