Rodica

Capitolul I

 

 

 

Zorile se revărsară cenuşii şi mohorâte. Norii pluteau greoi, aproape de pământ, şi aerul era aspru ca înainte de ninsoare. O guvernantă intră în camera în care dormea copilul şi trase perdelele. Aruncă mecanic o privire peste drum la casa cu stucaturi şi portic, după care se aplecă asupra pătuţului.

— Scoală-te, Philip, zise ea.

Dădu la o parte aşternutul, luă copilul în braţe şi-l duse jos. Băieţelul încă nu se trezise de-a binelea.

— Te cheamă mama, zise guvernanta.

Deschise uşa unei odăi aflate cu un etaj mai jos şi duse copilul către patul în care zăcea o femeie. Era mama lui. Când întinse braţele spre el, copilul se cuibări lângă ea. Nici nu întrebă de ce l-au sculat. Mama îl sărută pe ochi şi apoi, strângându-l cu mâinile ei slabe şi mici, căută să-i simtă căldura trupului prin cămăşuţa de flanelă. Îl lipi şi mai tare de ea.

— Ţi-e somn, dragul mamei? întrebă ea.

Glasul ei era atât de slab, încât părea încă de pe acum că vine de la mari depărtări. Băieţelul nu răspunse, dar zâmbi fericit. Se bucura că se află în patul acela mare şi cald, ţinut în braţele moi ale mamei. Se ghemui lângă ea, făcându-se mic de tot şi o sărută somnoros. O clipă mai târziu închisese la loc ochii şi dormea dus. Doctorul se apropie şi rămase în picioare, la căpătâiul bolnavei.

— O, nu mi-l luaţi încă! gemu ea.

Fără să-i răspundă, doctorul o privi grav. Ştiind că n-o să-i mai lase mult lângă ea copilul, femeia îl sărută iar; îşi plimbă mâna pe trupşorul lui, până la tălpi; îi apucă piciorul drept şi-i pipăi degeţelele; apoi, încetişor, îşi trecu palma peste piciorul stâng. Suspină.

— Ce este? întrebă doctorul. Sunteţi obosită.

Ea clătină din cap, neavând puterea să vorbească şi pe obraji i se prelinseră lacrimile. Doctorul se aplecă deasupra patului.

— Daţi-mi voie să-l iau eu.

Era prea slăbită ca să i se poată împotrivi, aşa că lăsă copilul din braţe. Doctorul i-l înapoie guvernantei.

— Cred că ar fi mai bine să-l pui la loc în patul lui.

— Am înţeles.

Băieţelul fu dus de acolo, fără să se trezească. Maică-sa începu să suspine, cu inima frântă.

— Ce-o să se aleagă de bietul copil?

Infirmiera angajată cu luna încercă s-o liniştească şi, curând, femeia încetă să plângă, de istovită ce era. Doc­torul se îndreptă către masa din partea cealaltă a odăii, pe care zăcea un prunc născut mort, acoperit cu un prosop. Ridică prosopul şi se uită la el. Deşi un paravan îl despărţea de femeie, aceasta ghici ce făcea.

— Era fetiţă sau băiat? o întrebă ea în şoaptă pe infirmieră.

— Era tot băiat.

Mama nu mai scoase un cuvânt. Curând guvernanta se întoarse şi, apropiindu-se de pat, spuse:

— Domnişorul Philip nici nu s-a trezit.

Urmă o pauză. Apoi doctorul mai luă o dată pulsul bolnavei.

— Deocamdată asta-i tot ce pot să fac, zise el. Am să revin după micul dejun.

— Vă conduc eu, domnule doctor, zise guvernanta.

Coborâră scările în tăcere. În hol, doctorul se opri.

— L-ai chemat pe cumnatul doamnei Carey?

— Da, domnule doctor.

— Nu ştii la ce oră soseşte?

— Nu, domnule doctor, dar aştept o telegramă de la dumnealui.

— Dar cu băieţelul cum rămâne? Cred că n-ar strica să-l trimiteţi de aici.

— A zis domnişoara Watkin că-l ia.

— Cine-i domnişoara Watkin?

— Naşa băiatului. Domnule doctor, credeţi că doamna Carey o să se facă bine?

Doctorul clătină din cap.

 

 

 

Capitolul II

 

 

Trecuse o săptămână. Philip stătea pe duşumea, în salonaşul din casa domnişoarei Watkin, situată în Onslow Gardens. Neavând nici fraţi, nici surori, era obişnuit să se joace singur. Odaia era ticsită de mobile masive şi pe amândouă canapelele erau câte trei perne mari. Mai era câte o pernă în fiecare fotoliu. Philip le adunase pe toate şi, folosindu-se de banchetele aurite, mai delicate şi mai zvelte, şi deci mai uşor de urnit din loc, alcătuise o peşteră foarte complicată, în care se putea ascunde, punându-se la adăpost de pieile-roşii ce-l pândeau dindărătul perdelelor. Îşi lipi urechea de podea şi ascultă tropotul turmei de bivoli, care străbătea în fugă preria. Nu mult după aceea auzi uşa deschizându-se şi-şi ţinu răsuflarea, ca să nu fie descoperit; dar cineva trase cu brutalitate la o parte un scaun şi pernele căzură pe jos.

— Neastâmpăratule! Să vezi cum o să te certe dom­nişoara Watkin!

— Hei, Emma! strigă el.

Guvernanta se aplecă şi-l sărută, iar apoi începu să scuture pernele şi să le pună la locul lor.

— Trebuie să mă întorc acasă? întrebă el.

— Da, am venit să te iau.

— Ai o rochie nouă.

Era prin 1885 şi guvernanta purta o rochie cu turnură. Corsajul era din catifea neagră, cu mâneci strâmte şi umerii lăsaţi, iar fusta avea trei volănaşe înfoiate. Purta o bonetă neagră cu panglici de catifea. Stătu un timp la îndoială. Nu i se pusese întrebarea la care se aşteptase, şi deci nu putea să dea răspunsul pe care-l pregătise.

— Dar nu mă întrebi ce face mămica? deschise ea vorba într-un târziu.

— A, am uitat. Ce face mămica?

Emma era gata cu răspunsul:

— Mămica ta e foarte bine şi fericită.

— O, mă bucur.

— Mămica ta a plecat. N-ai s-o mai vezi niciodată.

Philip nu înţelegea ce vrea să spună.

— De ce?

— Mămica ta e în cer.

Emma începu să plângă şi Philip plânse şi el, măcar că nu-şi dădu prea bine seama despre ce e vorba. Emma era o ţărancă din Devonshire, înaltă, osoasă, blondă, cu faţa masivă şi, cu toate că slujea de mulţi ani pe la casele londonezilor, îşi păstrase accentul lăbărţat din ţinutul ei de baştină. Lacrimile o făcură să se înduioşeze şi mai tare, aşa că simţi nevoia să-l strângă la piept pe băieţel, îi era milă de acest copil lipsit de singura dragoste din lume cu adevărat altruistă. I se părea îngrozitor că băie­ţelul urma să fie lăsat pe mâna străinilor. Dar imediat îşi veni în fire.

— Unchiul William e la noi şi te aşteaptă, zise ea. Du-te şi ia-ţi rămas-bun de la domnişoara Watkin, şi pe urmă plecăm acasă.

— Dar nu vreau să-mi iau rămas-bun, răspunse el, ferindu-se instinctiv să fie văzut cu lacrimile în ochi.

— Bine, nu-i nimic, du-te fuga sus şi ia-ţi pălăria.

Philip îşi aduse pălăria şi, când coborî din nou scările, o găsi pe Emma aşteptându-l în hol. Auzi câteva glasuri în biroul din spatele sufrageriei. Se opri. Îşi dădu seama că domnişoara Watkin şi cu sora ei stau de vorbă cu nişte prietene şi i se păru – n-avea decât nouă ani – că, dacă o să se ducă acolo, cucoanele or să-l compătimească.

— Cred că ar trebui să mă duc să-mi iau rămas-bun de la domnişoara Watkin.

— Da, n-ar fi rău deloc, zise Emma.

— Atunci, du-te şi spune-le că vin şi eu, zise el.

Voia să speculeze la maximum situaţia. Emma bătu în uşă şi intră. O auzi vorbind.

— Domnişorul Philip vrea să vă spună „la revedere”, domnişoară.

Conversaţia se întrerupse brusc şi Philip intră şchiopătând în birou. Henrietta Watkin era o femeie corpolentă, cu faţa roşie şi părul vopsit. Pe vremea aceea, o femeie care-şi vopsea părul stârnea o mulţime de comentarii, şi, în casă la el, Philip auzise din această pricină multe bârfe pe socoteala naşei lui. Naşa locuia cu o soră mai mare, care se resemnase, foarte liniştită, să îmbătrânească. Veniseră în vizită două doamne pe care Philip nu le cunoştea şi care-l priviră pline de curiozitate.

— Bietul meu băieţel! zise domnişoara Watkin, primindu-l cu braţele deschise.

Domnişoara Watkin începu să plângă. Acum Philip înţelese de ce nu fusese ea acasă la prânz şi de ce era îmbrăcată în negru. Cum ea nu era în stare să mai scoată o vorbă, Philip spuse în cele din urmă:

— Trebuie să mă întorc acasă.

Se desfăcu din braţele domnişoarei Watkin, care-l sărută din nou. Apoi se îndreptă către sora ei şi-şi luă rămas-bun şi de la ea. Una dintre cele două necunoscute întrebă dacă-i dă voie să-l sărute, şi el încuviinţă cu multă serio­zitate. Deşi plângea, Philip savura din plin senzaţia pe care o stârnise în jur; i-ar fi părut bine să poată rămâne, ca să se mai facă puţin caz de el, dar, simţind dorinţa lor de a-l vedea plecat de acolo, zise că-l aşteaptă Emma. Ieşi din odaie. Emma coborâse la subsol, ca să vorbească cu o prietenă, aşa că Philip o aşteptă în capul scărilor. Auzi glasul Henriettei Watkin:

— Mama lui era cea mai bună prietenă a mea. Nici nu pot concepe că a murit.

— N-ar fi trebuit să te duci la înmormântare, Henrietta, îi spuse soră-sa. Ştiam eu că o să te tulbure foarte mult.

Apoi o auzi pe una dintre necunoscute:

— Bietul băieţel, e îngrozitor când te gândeşti că a rămas singur pe lume. Văd că e şi şchiop.

— Da, are un picior strâmb. Asta o întrista teribil pe maică-sa.

Apoi se întoarse Emma. Chemară o birjă şi Emma îi dădu birjarului adresa unde trebuia să-i ducă.

 

 

 

Capitolul III

 

 

Ajungând la casa în care murise doamna Carey – situată pe o stradă urâtă şi solemnă dintre Notting Hill Gate şi High Street Kensington – Emma îl conduse pe Philip în salonaş. Unchiul lui scria scrisori de mulţumire celor care trimiseseră coroane la înmormântare. Una dintre acestea, care sosise prea târziu, se afla pe masa din hol, într-o cutie de carton.

— A venit domnişorul Philip, zise Emma.

Domnul Carey se ridică fără grabă şi-i strânse mâna băieţelului. Apoi, gândindu-se mai bine, se aplecă şi-l sărută pe frunte. Era un bărbat scund, predispus la îngrăşare, cu părul lung, pieptănat dintr-o parte a capului în cealaltă, ca să-i ascundă chelia. Nu purta nici barbă, nici mustăţi. Avea trăsături regulate, şi, cu puţin efort, îţi puteai închipui că în tinereţe arătase destul de bine. Purta o cruce de aur atârnată de lanţul de la ceas.

— De acum înainte o să stai la mine, Philip, zise domnul Carey. Crezi că o să-ţi placă?

Cu doi ani mai înainte, Philip fusese trimis la casa parohială, pentru a se întrema după ce suferise de vărsat de vânt; însă păstrase mai mult amintirea mansardei şi a unei grădini imense, decât a unchiului şi a mătuşii sale.

— Da.

— Acum eu şi mătuşa ta Louisa vom fi părinţii tăi.

Copilului îi tremurară puţin buzele; se îmbujoră la faţă, dar nu răspunse.

— Scumpa ta mamă te-a lăsat în grija mea.

Domnul Carey nu era un om care să se exprime cu uşurinţă. Aflând despre cumnata lui că se află pe patul de moarte, plecase imediat la Londra, dar pe drum nu se gândise la nimic altceva decât la tulburarea care s-ar produce în viaţa lui dacă moartea ei l-ar sili să ia asupra sa grija creşterii copilului. Era trecut bine de cincizeci de ani şi soţia lui, cu care era căsătorit de treizeci de ani, nu-i făcuse niciun copil; nu se bucura deloc de prezenţa unui băieţel care s-ar fi putut să fie gălăgios şi obraznic. Cumnată-sa nu-i fusese niciodată prea simpatică.

— Am să te iau mâine la Blackstable, zise el.

— Vine şi Emma?

Copilul îşi vârî mâna într-a ei şi Emma i-o strânse.

— Mă tem că Emma trebuie să plece, zise domnul Carey.

— Dar eu vreau să vină cu mine.

Philip începu să plângă şi guvernanta nu-şi putu stăpâni nici ea lacrimile. Domnul Carey îi privi neputincios.

— Cred că ar fi mai bine să mă laşi o clipă singur cu domnişorul Philip.

— Precum doriţi, domnule.

Deşi Philip se agăţă de ea, Emma se eliberă cu un gest blând. Domnul Carey îl luă pe băieţel pe genunchi şi-l cuprinse cu braţul pe după umeri:

— De ce plângi? zise el. Acum ai crescut mare şi nu mai ai nevoie de guvernantă. Trebuie să ne îngrijim să te trimitem la şcoală.

— Dar vreau să vină şi Emma cu mine, repetă copilul.

— Asta costă prea mulţi bani, Philip. Taică-tău n-a lăsat o avere prea mare şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Fiecare penny pe care-l cheltuieşti trebuie chibzuit cu grijă.

Cu o zi înainte, domnul Carey trecuse pe la avocatul familiei. Tatăl lui Philip fusese chirurg şi avusese o clien­telă destul de numeroasă, iar angajamentele sale de la spital arătau că avea o poziţie foarte bună; tocmai de aceea, când murise pe neaşteptate de septicemie, lumea fusese surprinsă să constate că nu-i lăsase văduvei lui mare lucru, în afară de asigurarea pe viaţă şi ceea ce se putea obţine prin închirierea casei lor din Bruton Street. Asta se întâmplase cu şase luni în urmă; iar doamna Carey, având şi aşa sănătatea şubrezită şi văzând că a rămas însărcinată, îşi pierduse capul şi acceptase prima ofertă care i se făcuse pentru această casă. Îşi strânsese mobila şi închiriase pe un an de zile o casă mobilată, plătind o chirie scandalos de mare – după părerea preo­tului – pentru a nu fi incomodată până la naşterea copi­lului. Dar cum nu se pricepea câtuşi de puţin la chestiuni financiare, nu izbutise să-şi adapteze cheltuielile la situaţia nouă în care se afla. Puţinii bani de care dispunea îi scăpaseră într-un fel sau altul printre degete, aşa că, după acoperirea tuturor cheltuielilor, mai rămăseseră doar vreo două mii de lire pentru întreţinerea băiatului, până când acesta avea să poată să-şi câştige singur exis­tenţa. Dar lui Philip n-aveai cum să-i explici toate astea, aşa că băieţelul plângea şi acum cu sughiţuri.

— Ştii ce? Du-te mai bine la Emma, zise domnul Carey, dându-şi seama că ea se pricepe cel mai bine să-l împace pe băiat.

Fără o vorbă, Philip se dădu jos de pe genunchii unchiului, dar acesta îl opri.

— Trebuie să plecăm mâine, pentru că sâmbătă am de pregătit predica, aşa că te rog să-i spui Emmei să-ţi facă astăzi bagajele. Poţi să-ţi iei toate jucăriile. Şi, dacă ţii să ai ceva care să-ţi amintească de tata şi de mama, poţi să-ţi iei câte un lucru de-al lor. Restul o să fie vândut.

Băieţelul se strecură afară din odaie. Domnul Carey nu prea era deprins cu munca, aşa că-şi reluă cu destulă neplăcere corespondenţa. Pe marginea biroului se afla un teanc de note de plată şi asta îl scotea din sărite. În special una i se părea o monstruozitate. Imediat după moartea doamnei Carey, Emma comandase mormane de flori albe, pentru odaia în care se afla catafalcul. Asta era pur şi simplu o risipă. Prea se amesteca Emma în toate. Chiar dacă n-ar fi fost presat de situaţia financiară, tot ar fi concediat-o.

Dar Philip se duse la Emma, îşi ascunse faţa la pieptul ei şi plânse amarnic, de ai fi zis că o să i se frângă inima. Iar Emma simţindu-se legată de el ca de propriul ei copil – mai ales că se ocupa de Philip de când băieţelul avea doar o lună – îl mângâie cu vorbe dulci. Îi făgădui că o să vină din când în când să-l vadă şi că n-o să-l uite niciodată; îi vorbi despre ţinutul în care urma el să plece, şi apoi despre casa ei din Devonshire – tatăl ei era canto­nier la o barieră de pe şoseaua care ducea spre Exeter şi ţinea porci şi avea şi o vacă, iar vaca fătase de curând – până când Philip uită de lacrimile vărsate şi începu să se gândească cu nerăbdare la călătoria pe care avea s-o facă. Curând Emma îl lăsă jos din braţe, fiindcă mai avea atâtea de făcut şi Philip o ajută să-i întindă hainele pe pat. Emma îl trimise în camera lui să-şi strângă jucăriile, şi, peste puţină vreme, Philip se juca înseninat.

În cele din urmă însă se plictisi să mai stea singur şi se întoarse în dormitor. Acolo se afla acum Emma, care-i punea lucrurile într-o ladă mare de tablă; atunci Philip îşi aminti de ceea ce-i spusese unchiul său, că poate să-şi ia ceva care să-i aducă aminte de părinţii lui. Îi spuse acest lucru Emmei, întrebând-o ce-ar putea să ia cu el.

— Cred că ar fi cel mai bine să te duci în salonaş şi să vezi ce ţi-ar plăcea de acolo.

— Dar acolo e unchiul William.

— Nu-i nimic. Acum sunt lucrurile tale.

Philip coborî încet scările şi găsi uşa deschisă. Domnul Carey plecase, Philip se învârti încet prin cameră. Se mutaseră de curând în casa aceea, aşa că erau prea puţine lucruri care să-i stârnească interesul. Era o odaie străină şi Philip nu văzu nimic care să-l atragă. Dar ştia care lucruri sunt ale mamei sale şi care ale proprietarului şi curând se fixă asupra unui ceasornic micuţ, pentru că o auzise odată pe maică-sa spunând că-i place. Îl luă cu el şi se întoarse, destul de trist, sus. În faţa uşii de la dormitorul mamei lui se opri şi ascultă. Deşi nu-i spusese nimeni să nu intre acolo, avea sentimentul că n-ar trebui s-o facă; era puţin speriat şi inima-i bătea într-un chip supărător; dar, în acelaşi timp, ceva îl îndemna să apese pe clanţă. O răsuci încet de tot, de parcă s-ar fi temut să nu-l audă cineva şi apoi deschise tot aşa de încet uşa. Se opri o clipă în prag, până să-şi ia inima-n dinţi şi să intre. Acum nu mai era speriat, dar totul avea o înfăţişare stranie. Închise uşa îndărătul lui. Storurile erau trase şi camera întunecoasă, fiind o după-amiază de ianuarie, cu lumină rece. Pe măsuţa de toaletă erau periile doamnei Carey şi o oglinjoară. Pe o tăviţă rămăseseră nişte ace de păr. Pe cămin se aflau o fotografie de-a lui şi una de-a lui taică-său. Mai intrase de multe ori în odaia asta, când nu era maică-sa acolo, dar acum i se părea cu totul altfel. Scaunele aveau o înfăţişare puţin ciudată. Patul era făcut de parcă avea să se culce cineva în el chiar în seara aceea şi pe o pernă era aşezată o cămaşă de noapte, împăturită.

Philip deschise un dulap mare, plin de rochii, şi, băgându-se cu totul înăuntru, cuprinse în braţe un morman întreg şi-şi îngropă faţa în el. Simţea şi acum parfumul pe care-l folosea mama lui. Apoi deschise sertarele, pline de hai­nele ei şi se uită la ele: printre rufe erau aşezate săculeţe cu levănţică şi mirosul pe care-l răspândea era proaspăt şi plăcut. Aşa pieri aerul straniu al încăperii şi lui Philip i se păru că maică-sa abia a ieşit de acolo, plecând la plimbare. Avea să se întoarcă îndată şi urma să vină sus să ia ceaiul cu el în camera copiilor. Şi i se păru că-i simte buzele sărutându-l.

Nu era adevărat că n-o s-o mai vadă niciodată. Nu era adevărat, pur şi simplu, pentru că nu se putea să fie aşa. Se urcă pe pat şi-şi puse capul pe pernă. Rămase acolo, nemişcat.

  
Attachments