MunshiR
#0

PARTEA ÎNTÂI

I. Nebuna din Sărindar (II)

1

Documente

 

Grupul operativ

„Sappho“                                                         5—03—42

NOTĂ
 

Ziarista Luiza Văitoianu a fost văzută, din nou, la restaurantul „Athénée Palace“, în compania căpitanului Gregor von Meisner. După miezul nopţii, amândoi au părăsit localul îndreptându-se spre locuinţa ofiţerului neamţ, unde ziarista şi-a petrecut restul nopţii. Este pentru prima oară când Luiza Văitoianu face acest pas…

În aceeaşi ordine de idei, reamintim că în urmă cu două zile, L. V. a fost zărită la barul restaurantului, în vecinătatea ziaristului elveţian Albert Kraft de la Neue Züricher Zeitung, sosit de curând în ţară, cu care a schimbat „în ascuns“, câteva cuvinte.

Continuaţi misiunea. Adăugaţi-l

 în schemă şi pe elveţian

 M.

………………
   

 

 

NOTĂ 

 

Grupul operativ

„Sappho“                                                               160342

 

La conferinţa cu corespondenţii străini, organizată de Biroul de presă al Legaţiei germane, a apărut, pentru prima oară, şi ziaristul elveţian Albert Kraft. Deşi era în sală şi Luiza Văitoianu, cei doi s-au comportat ca şi când nu s-ar fi cunoscut. Trică a aflat dintr-o sursă sigură că ziarista a început să manifeste un viu interes pentru dl. Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane. Subliniez că acesta nu era de faţă la conferinţa de presă.

„Trică să verifice informaţiile

                                    cu privire la diplomat

M.

………………

 

Grupul operativ

„Sappho“                                                               28—03—42

 

NOTĂ
 

După înapoierea sa de la Berlin, Edith von Koller manifestă un interes crescând faţă de Nebuna din Sărindar. Deseori pot fi văzute împreună la Athenee Palace şi Capşa, la expoziţii, la diverse soiréuri. Au ieşit şi glume pe seama lipsei lor de apetit pentru bărbaţi. Trică“ însă ne asigură că sunt răutăţi lipsite de temei, ziarista germană apelând aproape noapte de noapte la serviciile chelnerului M. I.

Continuă de asemenea corespondenţa amoroasă dintre Luiza Văitoianu şi cpt. Gregor von Meisner.

 

………………..

 

Grupul operativ

Sappho                                                         604—42

 

NOTĂ

 

A fost identificată pe calea Văcăreşti nr. 29, la farmacia ovreiului Iacob Finchelştein, o căsuţă poştală secretă a ziaristului elveţian Albert Kraft. Luiza Văitoianu a fost reperată intrând de câteva ori în această farmacie, departe de locuinţa ei sau de redacţia ziarului Opinia Capitalei din Sărindar. Până acolo, a trecut prin dreptul a cinci farmacii în care n-a intrat. S-a mai constatat că există o anumită oră când ziarista intră în farmacie.

Marţi, 5 aprilie 1942, ora 10,30, odată cu Luiza Văitoianu a intrat în farmacie şi Scunda. A văzut cum ziarista i-a prezentat farmacistului câteva reţete. Două au rămas acolo, spre a fi făcute, două i-au fost înapoiate Nebunei. Scunda a auzit clar când ovreiul Finchelştein a zis: Domnişoară, astă-seară în jurul orei şase, puteţi să treceţi să vă ridicaţi medicamentele.“ Dar ziarista n-a trecut să le ridice nici atunci, nici în zilele următoare.

Pus imediat sub urmărire, farmacistul Finchelştein ne-a condus chiar în seara zilei de 25 martie a.c. pe Bulevardul Domniţei nr. 173, unde a lăsat un plic într-una din cutiile poştale de la intrarea blocului, aparţinând unui oarecare Marcu Gheorghe, agent la Bursă.

Atenţie. Nu care cumva vreun agent

al grupului să se desconspire. Să se

verifice cu mare grijă dacă agenţii lui

Acbar[1] n-au luat urmacutiuţei poştale

M.

 

……………….

 

Grupul operativ

Sappho“

NOTĂ

 

Astăzi, 26 martie 1942, ziaristul elveţian Albert Kraft, preocupat de cursul curent al acţiunilor, a trecut pe la Bursă. După ce a intervievat mai mulţi agenţi de bursă, făcându-şi tot felul de însemnări, s-a apropiat şi de Marcu Gheorghe. Acesta, împreună cu câteva buletine de bursă, i-a transmis şi un plic. Nu arătau că se cunosc. Ziaristul elveţian a mai stat vreo zece minute şi a plecat la hotel.

 

………………..

 

NOTĂ

 

Conform ordinului nr. 373/942, vă comunic următoarele date extrase din Documentul de acreditare în ţara noastră a ziaristului elveţian Albert Kraft:

Născut la 5 martie 1918, la Zürich, fiul lui Kraft Emil, un activ om de afaceri, Kraft A. a absolvit studiile superioare la Berlin (Facultatea de filosofie). Începând din 1934 se consacră ziaristicii. În 1937 devine corespondentul ziarului de limbă germană din Elveţia Neue Züricher Zeitung şi este trimis la Berlin.

Ziarist de prestigiu, cunoscut pentru vederile sale prohitleriste. Corespondenţele sale din România se bucură de o bună apreciere din partea Direcţiei presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.

 

…………………

 

Berna

către

Centrala Bucureşti                                            20—01—12

 

NOTĂ

 

— extrase —

 

În legătură cu persoana ziaristului Albert Kraft, vă comunicăm următoarele:

— Tatăl său, Kraft Emil, cunoscut om de afaceri, este membru marcant al Partidului naţional-socialist din Elveţia.

Se bucură de o mare autoritate în cercurile guvernamentale. De asemenea, patronează manifestările Asociaţiei Elveţia-Germania al cărei preşedinte de onoare este.

Fiul său, K. A., încă din anii studenţiei, s-a făcut cunoscut prin vederile sale de dreapta. Reîntorcându-se de la studii, a fost unul dintre animatorii Mişcării naţional-socialiste în rândurile tineretului din Elveţia.

Un intelectual fin, cu un condei excelent şi de prestigiu.

Cercurile diplomatice germane din Berna au apelat de multe ori la talentul său pentru a întări propaganda naţional-socialistă a guvernului de la Berlin.

 

……………………

Grupul operativ
„Sappho“                                                              
22—04—42

NOTĂ

 

Vă raportăm că astăzi, la orele 10,30, Luiza Văitoianu a fost văzută la farmacia din Calea Văcăreşti, colţ cu str. Ghenadie Petrescu (fostă Labirint), unde i-a înmânat farmacistului Finchelştein câteva reţete.

Până la această dată nu se semnalează niciun agent Acbar pe urmele lui Albert Kraft Luiza Văitoianu I. Finchelştein şi Marcu Gheorghe.

Asiguraţi cutiuţei poştale o

securitate deplină. Orice prezenţă

străină ce se va interesa de cei patru

de mai sus să-mi fie urgent raportată.

M.

…………………

 

Grupul operativ

„Sappho“                                                              24—04—42

NOTĂ

 

Colaboratorul nostru „Laicul“, aflat în preajma d-lui ministru Radu Lecca, ne semnalează că comisarul german cu problemele evreieşti din România, d-l Gustav Richter, i s-a plâns într-o convorbire particulară că deţine informaţii cum că mesaje ale unor lideri ai obştii evreieşti din ţară ajung în Anglia şi S.U.A. printr-un canal pe care ar dori să-l identifice.

Chestiunea interesează.

Urmăriţi-o cu grijă!

……………………..


Grupul operativ

„Sappho“                                                               12—05—42

NOTĂ
 

Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane, a trecut astăzi, cu maşina sa personală, pe la locuinţa ziaristei Luiza Văitoianu. Aveau probabil întâlnirea perfectată din vreme. Nebuna a coborât şi a plecat cu H. V. R. spre Ploieşti, au luat prânzul la Berbec şi s-au înapoiat în Capitală. Consilierul german pare atras de farmecul „Nebunei“.


………………………
 

CARNETUL CIFRAT AL MAIORULUI MEDOIU
 

— extras —
 

  25.05.42. Luiza Văitoianu. Inteligentă. Talentată. Plină de farmec. Comportarea ei îmi aminteşte de un cartofor incurabil, dispus să pună pe masa de joc totul. Doinaş mi-a atras atenţia asupra personalităţii ei complexe, rugându-mă s-o feresc, s-o împiedic să o ia pe calea spionajului. Or, eu urmăresc s-o atrag în serviciul meu. Am acest drept? Nu calc promisiunea luată faţă de mine însumi de a o ocroti, aşa cum m-a rugat B 39 în ultimul său mesaj? Poate! Să înceapă să-ţi placă o femeie prin mijlocirea unor note informative?! Ce absurditate!

2

Luiza Văitoianu stătea în capul oaselor, sprijinindu-se de perna albă, îndesată cu puf, şi fuma ţinând într-o mână scrumiera, în cealaltă ţigara.

— Ascultă, tu, Hermann von

— Rittgen! interveni amuzat cel căruia Nebuna din Sărindar îi rostise numele pe un ton acuzator.

Luiza îl privi prin fumul subţire al ţigării cu un interes ivit abia în momentul acela: învins de oboseala dulce a amorului, diplomatul se răsuci pe burtă, cu capul pe braţul drept şi îi admira hoţeşte, pe sub pleoape, sânii pe care îi ştia perfecţi în rotunjimea lor aţâţătoare. De ce or fi nemţii ăştia atât de albi? îşi aminti ea de Gregor von Meisner şi de prima noapte petrecută cu el.

— Ascultă, tu, Hermann zise ziarista din nou, la fel de sentenţios, avertizându-l că nu-i va pronunţa numele altfel decât aşa cum va dori.

— … von Rittgen!

Bărbatul îşi ridică o clipă capul pentru a-i arăta un surâs mucalit; părul, răvăşit, era mai des şi mai auriu decât cel al lui Gregor.

Indispusă parcă de imaginea căpitanului care se strecurase nechemată între ei, Luiza strivi cu un gest nervos ţigara şi simţi nevoia de a fi rea:

— Am cunoscut evrei cu numele ăsta Hermann

Luiza puse scrumiera pe covorul de lângă studio. Diplomatul, fără a-şi lua ochii somnoroşi de pe tremurul sânilor ei, ripostă neaşteptat de calm:

— Hermann, da, nu te contrazic, nu însă şi von Rittgen!...

Şi, ca să-i facă dovada că avea chef să se joace şi nicidecum să-i prezinte arborele genealogic, întinse mâna liberă spre pieptul femeii, dar Luiza îl pocni peste dosul palmei.

— Au! ţipă el în glumă, ce faci? Mă doare!

— Dacă dă nevastă-ta buzna şi ne găseşte aici, goi-puşcă, într-un aşternut ales pe gustul ei şi nu pe al meu?

Deşi sesizase o uşoară schimbare în tonul amantei, von Rittgen nu renunţă la voioşia sa:

— Cum să dea buzna? Fără să bată la uşă?! Aşa ceva nu se poate, pisicuţo, e şi ea dintr-o familie nobilă, a urmat pensionul, are o educaţie aleasă Susanne von Wölbrich!

„Băga-v-aş pe toţi în înjură Luiza în gând, că mulţi foni mai sunteţi!

Spre bucuria bărbatului, femeia se trase totuşi voluptoasă spre el şi şopti rugător:

— Hermann…

Diplomatul îi tălmăci întocmai chemarea:

— Eşti îngrijorată Ce-i cu tine?

— Să nu râzi de mine, mi-e teamă, mărturisi ea şi începu să-şi plimbe degetele pe faţa lui cu trăsături plăcute.

— Doar ţi-am spus că Susanne von Wölbrich e plecată într-un lung voiaj în Spania

— Nu la Susanne a ta mă gândesc, ripostă Luiza, necăjită că nu fusese înţeleasă, şi vru să se depărteze.

— Atunci, Luiza, fii te rog mai clară! o reţinu el, iar ziarista se văzu silită să recunoască în sinea sa că nu-i displăcea ori de câte ori Rittgen îi rostea numele fără să-i caute vreun diminutiv.

— Hermann… ca să continue trebui să-şi înfrângă mai întâi o şovăire. Mi-e teamă că suntem urmăriţi.

Se aştepta să-l vadă sărind din pat sau cel puţin alarmându-se. El însă rămase nemişcat, privind-o mai departe drăgăstos, pe sub pleoape.

— Ştiu asta, Luiza, răspunse el într-un târziu, fără a manifesta nici cel mai vag interes faţă de dezvăluirile româncei.

— Cum?! Ştii?! zvâcni Luiza, îndepărtându-se de el. Şi nu mi-ai spus nimic?

Bărbatul şi-o apropie din nou, încântat parcă de întrebare, şi, îmbrăţişând-o ceva mai hotărât, îşi mărturisi nedumerirea.

— De ce să-ţi fi spus? Ce te priveşte asta pe tine? Cel urmărit sunt eu şi nu tu.

Precizările lui o derutară. O tăcere firavă se clădi între ei, pe care Luiza, când pricepu adevărul, o spulberă:

— Chiar nu ţi-e frică?

— De ce mi-ar fi? zâmbi von Rittgen, arătându-se, în continuare, încântat de cursul conversaţiei lor postamoroase. De ce mi-ar fi frică de agenţii lui Cristescu?

— Agenţii lui Cristescu?! tresări ziarista. Îngrijorarea îi pulsă iarăşi în sânge o undă fierbinte care-i aminti, subit, de întâlnirea avută cu şeful Serviciului secret. Ar trebui să-ţi fie, doar eşti diplomat, adăugă cu o voce joasă.

— Ca diplomat mă bucur de imunitate

— Tu, dar eu nu, preciză Luiza.

— Suntem însă aliaţi, nu-i aşa?

Ca şi cum ar fi dorit să-i demonstreze că alianţa este o realitate, von Rittgen o îmbrăţişa fără să întâmpine vreo rezistenţă.

— Nu vreau să-ţi fie teamă o încurajă diplomatul în şoaptă.

— Uşor de spus, oftă ea.

— Păi sunt de-ai tăi, români, de ce ţi-ar fi? dori să afle von Rittgen.

Numai când discuţia lor ajunsese în acest punct, Luiza Văitoianu înţelese absurdul situaţiei: povestea cu urmăritorii o născocise ea, acolo, în dormitorul doamnei von Rittgen, fără un scop precis, în timp ce el se refugiase pentru câteva minute în baie. În momentul acela se gândise – asta îşi amintea cu exactitate la funcţia ce o deţinea în ierarhia Legaţiei Germaniei noul ei amant. Cum de nu se sinchiseşte de rangul lui, să mă aducă în casa lui? se întrebase. Să nu-i fie chiar deloc jenă sau teamă? Încolo, Luiza nu observase copoi pe urmele ei. Probabil, misterul dispariţiei lui Radu Doinaş se elucidase, iar ea nu mai prezenta pentru serviciul lui Cristescu niciun interes. Născocise, aşadar, o poveste tâmpită, de pe urma căreia aflase, spre stupoarea sa, că agenţi ai Serviciului secret se ţineau după fundul diplomatului în privinţa asta von Rittgen nu avea cum să se înşele! şi, implicit, după al ei.

— Hei! o scutură el jucăuş. Bună dimineaţa! Ce-i cu tine, pisicuţo? Pe unde-mi umbli?

Îi sărută sfârcul răsărit parcă dintr-o pastilă de ciocolată a sânului şi izbucni într-un râs ştrengăresc.

Gestul o înfiorase; venea din partea unui bărbat care îşi cunoştea bine rosturile lângă o femeie, nu ca Gregor von Meisner. Amintirea lui Grig o ajută să-i dea diplomatului un răspuns la întrebarea pusă cu puţin timp înainte:

— De ce mi-e teamă? Poate din pricina legăturii mele cu căpitanul von Meisner, acum cu tine, fără a rupe cu celălalt Hai că spun prostii, recunosc, încercă ea să schimbe vorba.

— Nu, nu, nu spui prostii! interveni bărbatul manifestând, de astă dată, un oarecare interes faţă de temă.

— Nu uita că sunt ziaristă şi că în mediul în care mă învârtesc Luiza se strâmbă a lehamite şi tăcu.

— Aşa e Cunosc problema, ziariştii din Sărindar nu prea iubesc Germania.

Luizei îi veni pe limbă replica: Te înşeli, diplomatule, «sărindariştii» iubesc Germania, dar nu şi pe germani!“, dar şi-o înghiţi, contrazicându-l:

— Ce tot dai tu acolo din gură? se înveseli ea teatral. Dacă ar fi să-i luăm pe cei de la Porunca vremii şi încă

— Lasă, lasă, o întrerupse el moale, scârbit sau poate de-acum plictisit de discuţie, cred că ştii şi tu cât ne costă sentimentele unor ziarişti români Dacă totuşi nu ştii, întreab-o pe domnişoara Angela Lehmann sau pe buna ta prietenă, Edith von Koller Plătim bani grei şi unde mai pui că le dăm şi articolele gata scrise.

Von Rittgen tăcu brusc, spre mulţumirea Luizei Văitoianu, decisă şi ea să pună punct unei conversaţii idioate, iscată de mintea ei aiurită. De ce ar minţi? Se simţise bine în braţele blondului diplomat incomparabil mai bine decât în cele ale lui Grig şi ar fi fost normal să nu tulbure cu nicio trăsnaie noaptea lor de amor. Ieşise însă la suprafaţă un adevăr şi, instinctiv, îşi dădea seama că nu trebuia să treacă uşor peste el. De aceea întrebă:

— Hermann, tu de unde ştii că eşti urmărit de agenţii lui Cristescu?

Von Rittgen râse scurt, firesc, se ridică în coate ca să-i vadă mai bine mutrişoara. Înainte de a-i răspunde, îi mângâie cu degetele bretonul:

— Te frământă chestiunea

— Ţi-am spus şi de ce

— Draga mea, chestiunea-i foarte simplă. Agenţii noştri au luat urma agenţilor lui Cristescu şi e de datoria lor să mă pună în gardă.

— Aliaţii germani se ţin după

Diplomatul o întrerupse, râzând:

— Şi invers, draga mea, şi invers

Cu o mişcare bruscă, lipsită de violenţă, von Rittgen o acoperi tandru cu trupul său puternic şi suplu şi o sărută pe gură cu o voluptate nedisimulată. Luiza se tulbură, găsi însă în ea tăria de a i se împotrivi fără ostentaţie diplomatului nu i se cuvenea încă o asemenea pedeapsă , cu delicateţea cu care bărbatul îşi exprimase dorinţa. El îi decodifică imediat rezistenţa şi nu făcu greşeala să stăruie. Se lăsă mângâiat, închise ochii când ea îşi petrecu degetele prin părul său moale cu reflexe aurii şi nu schiţă niciun gest când femeia îl îndepărtă, scuzându-se, şi coborî din pat. Îşi întoarse doar privirile ca s-o mai vadă intrând în baie.

Luiza se redescoperi multiplicată la infinit în oglinzile ce îmbrăcau de sus şi până jos două laturi ale unei băi imense cât un salon, dar efectul, de data asta, o nemulţumi. De ce-ai fugit? se întreba căutând răspuns în apele oglinzilor. Se văzu îmbujorată, cu trupul radiind o lumină pe care numai ochii ei verzi o puteau determina… era ca o aureolă aprinsă de bucuriile reale şi inedite ale unor nopţi de dragoste. Trebuia să rămâi lângă el Discuţia? Doar tu ai provocat-o Tu ai strecurat-o între voi ca pe un şarpe viclean Ce te mai sâcâie acum? Că eşti urmărită că cei care te urmăresc sunt la rândul lor urmăriţi şi aşa mai departe…“

Îi părea rău că îşi lipsise trupul de încă un ţipăt de bucurie şi, după ce îşi netezi cu palma bretonul ce-i desena pe fruntea albă o semilună, se înapoie în dormitorul doamnei şi domnului Susanne şi Hermann von Rittgen, decisă să refacă clipa fărâmiţată în chip inexplicabil. Nimeri parcă într-o altă încăpere, plutind mai mult în lumină decât în întuneric, în pat cu un alt Hermann von Rittgen; îşi adunase genunchii la piept şi vorbea în germană la telefonul albastru cu un interlocutor, fără doar şi poate apropiat. Văzând-o, el îi făcu şmechereşte cu ochiul, invitând-o astfel să-şi reia locul. Îi dădu ascultare, nu înainte de a-şi aprinde o ţigară. Lăsă între ei o anumită distanţă. Cunoştea gustul „supei reîncălzite şi se resemnă. Îşi aşeză scrumiera pe genunchii acoperiţi de cearşaf şi, în timp ce fuma, îl privea pe von Rittgen în răstimpuri, diplomatul îi expedia câte un zâmbet complice. În cele din urmă stăpânul casei spuse în receptor: „Danke, Herr General!… Auf wiedersehen!“[2] încheindu-şi astfel convorbirea. Abandonă aparatul lângă studio şi, preţ de câteva secunde, o cercetă pe Luiza lung, drăgăstos, cu o tainică bucurie sclipind în albastrul ochilor.

— Să bem! propuse el deodată. Fără să-i mai aştepte consimţământul părăsi patul, îndreptându-se spre frapiera unde pusese din vreme la gheaţă două sticle de Cordon Rouge.

Luiza îşi cercetă ceasul de la mână. Trecuse de miezul nopţii. Se pomeni întrebându-se: O fi fost chemat la telefon sau… a dat dumnealui telefon?“ Nu ştia la ce-i putea folosi un eventual răspuns, dar gândul îi răsărise fără voie.

— Să bem, pisicuţa mea cu păr acaju!

Aceleaşi cuvinte ieşite din gura lui Gregor von Meisner ar fi enervat-o. Diplomatul însă, dracu să-l ia, le pronunţa ca pe un vers dintr-o poezie celebră.

Von Rittgen veni cu două cupe aşezate pe o tavă de argint, pe care o depuse ca un omagiu pe pulpele ei dezvelite. Luiza, înfiorată brusc de răcoarea tăvii, tresări şi scoase un ţipăt ca de copil speriat, ceea ce-l făcu pe von Rittgen să râdă patern şi să-i întindă cu blândeţe cupa.

— Ei, acum să te aud, zise ea, pentru, ce bem?

Era convinsă că ştia dinainte ce-i va spune; va fi, desigur, o urare de amant fericit că n-a fost dezamăgit şi că, la rândul său, n-a dezamăgit-o; că, în felul acesta, au deschis amândoi o poartă către un univers pe care numai spasmele trupurilor lor îl mai pot crea.

Von Rittgen se aşeză cuminte pe marginea studioului, apropie cupa lui de cea din mâna ei, o privi cu interes, ca pe un tablou original, şi rosti:

— Mă întrebi, pisicuţă cu păr acaju, pentru ce bem? Uite, bem pentru victorie Cu câteva minute în urmă, mi s-a comunicat la telefon că armata germană a repurtat la Harkov o victorie strălucită.

— Nu înţeleg! explodă ea dezamăgită.

Diplomatul nu-i dădu răgazul să continue; se aplecă, îi sărută vârful nasului şi vorbi mai departe:

— Pentru războiul care mâine sau poimâine se va încheia cu victoria alianţei noastre!

Luiza Văitoianu se regăsi pe sine când în dormitor răsună ecoul cristalin iscat de atingerea cupelor şi zise cu năduf:

— Să te ia toţi dracii, Hermann Tăcu, îşi aminti subit că pe Calea Văcăreşti îşi avea dugheana un pastramagiu evreu, Hermann Natansohn, gras cât un poloboc, vesel din fire şi maestru în pastramă de gâscă. Cât pe-aci s-o pufnească râsul. „Nu mai pot să-i pronunţ numele, trebuie să-i găsesc o poreclă.

— Fie! se învoi von Rittgen cu drăcuiala ei şi-şi mai ciocniră o dată cupele.

Şampania era rece, pişca limba şi umplea gura cu o aromă ameţitoare. Luiza clipi des din pleoape, exprimându-şi astfel mulţumirea.

— Nu pari prea încântată de perspectiva păcii, observă diplomatul, deloc mâhnit de constatare.

— Te înşeli (Uf, de unde să iau o poreclă? gândea ea). Abia aştept ziua când o să-l văd pe Gregor von Meisner trecând pe sub Arcul de Triumf!

— Nu fi o pisicuţă rea!

O îndemnă să mai bea. Ea îl ascultă: ţinu un timp şampania în gură, visătoare, cu ochii închişi, apoi o înghiţi încet, savurând-o.

— Îţi mai scrie?

— Cum să nu! Mă consideră doar logodnica lui, mărturisi Luiza dând pe gât, dintr-o suflare, restul băuturii. Iar eu mor când îl aud spunându-mi de pe acum Frau Luiza von Meisner.

— E un căpitan brav, aminti von Rittgen, oarecum stingherit că un ofiţer german, despre care auzise numai laude, devenise ţinta unei discuţii ironice.

— Maior, îl corectă Luiza.

— Poftim, un brav maior al armatei germane!

Seriozitatea cu care diplomatul rostise ultimele cuvinte aduse pe chipul Luizei un surâs sarcastic. Îşi aminti de pastramagiul de pe Calea Văcăreşti şi exclamă cu duioşie:

— Hermann, o să te superi dacă o să-ţi găsesc o poreclă? Nu-i aşa că n-o să te superi? O să-ţi zic Ermy… Tu să ştii că eu te prefer pe tine lui Şi pentru aia… ştii tu Eşti şi mai inteligent. Simţi deodată nevoia să se joace şi continuă: Numai cu numele tău, Hermann, nu prea mă împac Ce-i aia Hermann? Am cunoscut un Hai că te-am supărat. Mai dă-mi un strop de şampanie!

Von Rittgen umplu numai cupa ei: într-adevăr, ceva îl mâhnise, însă nu ştia ce anume.

Luiza sorbi o gură de şampanie, după care se aruncă peste el, surprinzându-l, îşi lipi gura de a lui. Rittgen înţelese, întredeschise uşor buzele şi nectarul trecu dintr-o gură în cealaltă, unindu-le sărutul şi aţâţându-i. Luiza nu-l eliberă din îmbrăţişare până ce nu-l simţi venind peste dânsa.

— O să-ţi zic Ermy, îi şopti ea la ureche.

— Spune-mi cum vrei, numai iubeşte-mă, Luiza!… Am mare nevoie de tine, Luiza, murmură înfundat bărbatul.

Năduşind şi răsuflând anevoie, von Rittgen se desprinse de trupul femeii şi rosti cu o bucurie abia sesizabilă: Gata! M-ai învins Mă predau…“ Apoi, clătinându-se uşor, se îndreptă spre baie. Luiza Văitoianu se ridică în coate, atentă, cu ochii aţintiţi pe uşa pe unde dispăruse bărbatul. Când auzi explozia duşului, coborî din pat, luă cupa, o umplu din nou cu şampanie. Rămase un timp locului fără să se sinchisească de goliciunea sa şi-şi roti privirile încet, cu interes. Îşi descoperi umbra reflectată ici şi colo de veioza aprinsă nu departe de studio. Era un dormitor spaţios, cât întregul ei apartament, cu mobilă aleasă, vădind gustul rafinat al stăpânilor. Zări o uşă şi se îndreptă spre ea în vârful picioarelor, mai mult dintr-un reflex natural decât din teamă. O deschise fără să ezite; ochii obişnuiţi oarecum cu întunericul desluşiră un birou, fotolii, rafturile unei biblioteci şi înţelese că acolo îşi avea von Rittgen camera de lucru. Nu insistă în a-şi satisface curiozitatea, închise uşa şi iscodi din nou spaţiul dormitorului. Se lăsă acum atrasă de draperia de catifea ce acoperea de sus până jos, ca o cortină, întregul perete. Ajunse acolo călcând tot în vârful picioarelor pe covorul moale şi gros. Nimeri despărţitura draperiei şi-şi creă, ca la teatru, o ferestruică. Dincolo se lumina de ziuă şi-i trebui câtva timp să înţeleagă că o uşă glisantă, de sticlă, despărţea dormitorul de o terasă care înainta într-o grădină învăluită încă în umbrele nopţii. Din nou îşi aminti de Eugen Cristescu şi vila sa conspirativă, de grădina muiată în zloată şi de terasa străbătută pentru a ajunge într-un living. De astă dată amintirea nu o întristă. Era într-atât de fermecată de lumina diafană a zorilor ce urca anevoie, încât simţi de îndată nevoia să înlăture draperia şi să iasă goală pe terasă. Ce linişte, şi câtă ticăloşie poate să ascundă! murmură în gând Luiza Văitoianu. Dracu s-o ia!“

Vila se afla situată la Şosea, între cele două artere  Şoseaua Jianu şi Calea Dorobanţilor. Asta o aflase chiar de la von Rittgen în timp ce îşi conducea Mercedes-ul. Mai reţinuse atunci că nu departe se găseau vila generalului Alfred Gerstenberg, apoi vila consilierului Steltzer, apoi vila lui von…

„Când naiba, s-au strecurat în ţară? se întrebă Luiza Văitoianu ţinându-şi acum cupa cu ambele mâini şi privind încordată cum lumina zilei răsărea, ca un miracol, din întunericul grădinii. Când au prins nemţii să se întindă? Să ne ocupe şoselele, străzile, casele, sufletele…“

Nu auzi când diplomatul cu trupu-i alb, bine legat, lucind ca o marmoră bine lustruită, revenise în dormitor şi se apropiase îmbrăţişând-o ca pe un copil.

— La ce se gândea pisicuţa mea?

— La tine, la mine, se grăbi ea să-i răspundă. La agenţii lui Cristescu care, cu siguranţă, stau la pândă

— Ooo! izbucni el cu veselie, nu te gândeşti la prea multe în faptul dimineţii, după o noapte de dragoste?

 

[1] Acbar, denumire codificată dată de maiorul Medoiu serviciilor germane de spionaj şi contraspionaj.

[2]  „Vă mulţumesc domnule general! La revedere.( în lb. germană)