Viewing Single Post
MunshiR
#0

Cuvânt înainte

 

 

Nu demult, o femeie îmbrăcată într-un palton vechi, demodat şi îmbrobodită cu un şal negru, bătrânesc, a intrat în redacţia Vieţii Româneşti. Spre marea mea bucurie, am recunoscut-o de îndată pe Maria Constantinescu, fosta mea gazdă. M-a îmbrăţişat, apoi, cuprinsă de o uşoară nelinişte, m-a întrebat:

— Unde putem sta de vorbă?

Am poftit-o într-un colţ liniştit al redacţiei.

— Te caut de multă vreme continuă ea, de astă dată cu un glas molcom, cumpătat. Îţi aminteşti de caietul ăsta?

***

…în primăvara anului 1944, împrejurările mă forţaseră să părăsesc oraşul natal, şi să mă mut la Bucureşti. Aveam nevoie de o gazdă. De la bun început, prietenii mă îndreptaseră către Maria Constantinescu. Îmi amintesc. Am găsit-o acasă aplecată deasupra maşinii de cusut; cosea pierdută, cu gândul departe, într-o lume a ei neştiută de nimeni altcineva. Când i-am spus pentru ce am venit la dânsa, s-a ridicat de lângă maşină apro- piindu-se de mine. Am văzut-o atunci mai bine.

Era o femeie scundă, puţin încovoiată, cu trupul istovit de muncă. Faţa mică şi ovală, brăzdată de cute adânci, trăda o mare suferinţă. M-a privit cu ochi neliniştiţi şi trişti…

— Poftim, acesta este patul dumitale… cândva a fost patul băiatului meu…

Cuvintele: „a fost patul băiatului meu” mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna. Chiar din prima zi, Maria Constantinescu a început să se îngrijească de mine ca de copilul ei. Purtarea gazdei mele mi se părea din ce în ce mai ciudată, mai ales că uneori, noaptea târziu, întorcându-mă de la fabrică, o găseam plângând stăpânit, aşa cum numai mamele ştiu să plângă. O dată, luându-mi inima în dinţi, am întrebat-o de ce este atât de mâhnită. Mi-a răspuns. În noaptea aceea am aflat povestea fiului ei Niculae. Femeia povestea stri- vindu-şi lacrimile cu o batistă mare, bătrânească.

— … De mic a dus-o greu. Lui Niculae îi plăcea să citească, să înveţe. Visa să intre la liceu, dar n-a avut parte de el. Copil încă, a intrat ucenic. Muncea din zori şi până-n noapte. Trăia o viaţă aspră, plină de necazuri, însă tăcea mâlc, nu scotea o vorbă despre suferinţele lui. Acasă, aducea bănuţii pe care-i câştiga cu sudoarea lui de copil trudit prea de timpuriu. Avea Nicu şi ceasurile lui libere, dar atunci nu-l vedeam jucându-se, ci citind. Mult îi mai plăcea să citească. Apoi – asta a fost cam prin toamna lui 40 – cu un grup de ucenici, prieteni de-ai lui, a trecut Prutul în Uniunea Sovietică. La despărţire nu mi-a spus decât: „mamă, să mă ierţi, mamă”, şi de-atunci nu l-am mai văzut. Până la izbucnirea războiului mai primeam veşti de la el. Îmi scria: „Mamă, învăţ. Sunt la şcoală… Am de toate, şi casă, şi masă, şi carte.” Şi eu eram tare fericită. Dar a izbucnit blestematul ăsta de război şi nu mai ştiu nimic despre el…

Două luni mai târziu, Armata Sovietică elibera capitala patriei noastre. Maria Constantinescu, laolaltă cu celelalte femei din cartier, a ieşit în întâmpinarea armatelor eliberatoare. Zi şi noapte umbla pe străzi iscodind chipurile ostenite ale ostaşilor sovietici, doar-doar o da peste băiatul ei.

Se-ntorcea acasă deznădăjduită. Nu eram în stare să scot o vorbă de la ea. Tăcea ferecată în suferinţa-i fără margini. Doar din când în când, o auzeam murmurând: „Da, băiatul meu nu mai trăieşte”

Vremea trecea. Într-o primăvară de neuitat războiul s-a terminat. Îmi venea greu să plec de la Maria Constantinescu. Mi se părea că la fiecare pas vedea în mine propriul ei copil şi nu doream să o necăjesc.

Îmi aduc aminte, într-una din zilele grele ale anului 1946, la uşa Mariei Constantinescu a bătut un tânăr locotenent sovietic însoţit de un civil. Ofiţerul – un bărbat de statură potrivită, cu o faţă vioaie, surâzătoare – a sărutat mâna femeii şi şi-a spus numele:

— Locotenentul de gardă Vorobiov.

— Tovarăşul Vorobiov l-a cunoscut pe fiul dumneavoastră, Niculae Constantinescu, lămuri în româneşte însoţitorul ofiţerului, în vreme ce acesta ne cerceta cu ochii lui limpezi de culoarea frunzei.

— Pe Niculae al meu?! murmură Maria Constantinescu, izbucnind în plâns.

Atunci Vorobiov a luat mâna slabă a femeii în mâna lui mare, prietenească, a mângâiat-o şi, după un timp, a început să povestească cu vocea stinsă:

— Niculae a luptat cot la cot cu mine, cu ostaşii noştri. Era un soldat bun. În clipele cele mai grele îşi amintea de ţara lui, de dumneata. Avea încredere în viitor, iar noi îl iubeam şi-l respectam. Niculae, românul – cum îi spuneam noi – a căzut eroic alături de ostaşii sovietici lângă portul Pilau, în Prusia…

Încet, cu mişcări şovăielnice, locotenentul a desfăcut un pacheţel: erau distincţiile şi decoraţiile sovietice ale lui Niculae Constantinescu. Ofiţerul a mai scos dintr-o geantă militară de câmp un caiet cu scoarţe albastre şi file îngălbenite. Răsfoind o clipă caietul, cu gândul parcă dus departe, în lumea amintirilor sale ostăşeşti, Vorobiov a mai adăugat:

— Acesta este caietul cu însemnări al fiului dumitale. Aducându-vi-l, îndeplinesc o dorinţă fierbinte a fostului meu tovarăş de arme. Ultimele lui cuvinte mai stăruie încă în amintirea mea… Pe dumneata te ruga din suflet să-l ierţi că ţi-a scris atât de puţin. Mai spunea în ultimele lui clipe că, de fapt, aici, în acest caiet, sunt scrisorile lui către dumneata, către ţara pe care a iubit-o şi nu i-a mai fost dat s-o revadă…

Din acea zi, camera Mariei Constantinescu a devenit şi mai copleşitoare prin tristeţea sa. Pe bătrâna mea gazdă o găseam mereu citind şi recitind însemnările fiului ei. O dată, mi le-a dat şi mie să le citesc, şi eu am îndrăznit s-o sfătuiesc:

— Tovarăşă Constantinescu, caietul acesta trebuie dat spre publicare.

Ea însă mi-a respins sfatul.

— Nu, mai vreau să fie încă al meu.

N-am stăruit. Şi, nu mult după această discuţie, a trebuit să plec din nou în orăşelul meu de baştină. Cu mare durere în suflet am părăsit-o pe Maria Constantinescu…

***

…De atunci au trecut ani. Şi iată, acum am din nou în faţa mea caietul cu însemnările fiului ei.

— Ţi-am adus caietul. Peste puţină vreme se-m- plinesc zece ani de la eliberare. Te rog publică-l, îmi vorbi ea blând, ca-ntotdeauna.

…Am recitit însemnările lui Niculae Constantinescu, pregătindu-le pentru tipar. Subsemnatul n-a făcut altceva decât să împartă materialul în capitole şi să le dea titlurile corespunzătoare. A mai îndreptat pe ici, pe colo câte-un cuvânt.

H. Z.

12 februarie 1954

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul I

SPRE FRONT

 

 

Alma-Ata! Ce sunet tainic au aceste două cuvinte!

E noapte. Stau de santinelă. Cerul e spuzit de stele albe, strălucitoare. Deodată, aud plutind de departe cântec trist de dombră, care se apropie. Puţin mai târziu, prin faţa postului meu, trece o caravană; zece cămile încărcate cu baloturi de bumbac. În fruntea caravanei, cămilarul – un cazah a cărui faţă n-o desluşesc – cântă la dombră atât de ciudat, de parcă ar trimite nopţii semne de vrajă.

Urmăresc legănarea leneşă a cămilelor. Umbrele lor pier la celălalt capăt al străzii. Luna plină le luminează calea.

*

Pe câmpul de instrucţie, într-o clipă de răgaz, i-am povestit lui Abdurasil-uzbecul despre caravană şi dombră. Prietenul meu a zâmbit, ochii i s-au făcut mici, apoi mi-a spus într-o rusească stâlcită:

— La noi, la Sredni-Azia, iubim cântăm la dombră… Mergem pe „işaak”[1] şi cântăm… La noi, fiecare uzbec, turcmen, cazah, un Djambul.

Vorbele lui Abdurasil-uzbecul mi-au amintit de cântăreţii noştri populari, de bătrânii cobzari ai satelor noastre. M-a cuprins o tristeţe grea, dureroasă, pe care n-am putut s-o înfrâng.

*

Ne sculăm în zorii zilei. Aerul de munte e rece, tăios. Dezbrăcaţi până la brâu, alergăm la izvorul ce curge nu departe de cazarmă. Ne spălăm sol- dăţeşte, chiuind de plăcere. Un ceas mai târziu, echipaţi de luptă, ne îndreptăm spre câmpul de instrucţie. Străbatem oraşul cântând. Copiii, ca de obicei, se iau după noi şi ne însoţesc o bună bucată de drum.

Soarele arde. Brandurile sunt grele. Săpăm tranşee, atacăm, ne apărăm. Ne instruim mereu şi fiecare strop de sudoare aminteşte cuvintele lui Suvorov: „Mai multă sudoare la instrucţie, mai puţin sânge în bătălii”.

Bătălii!

Nu e ostaş care să nu se gândească la viitoarele lupte. Nu e ostaş care să nu numere zilele rămase până la sfârşitul instrucţiei.

Da, au rămas puţine zile.

*

Munţii masivi care împrejmuiesc oraşul Alma-Ata sunt acoperiţi cu zăpadă şi iarna, şi vara. Privindu-i, am senzaţia că de pe înălţimile lor aş putea zări Ceahlăul. Atunci, mă cuprinde dorinţa de a urca în grabă spre crestele argintate de nea şi de soare.

*

Astăzi am primit prin poştă un pachet. La început credeam că e vorba de o greşeală, însă, citindu-mi numele pe mandat, am rămas nedumerit..

Am desfăcut cu înfrigurare pachetul. Spre bucuria mea, am dat peste lucruri trebuincioase soldatului: ciorapi, obiele, trei batiste mari, colorate, un prosop. Am găsit în caiet şi două pungi, una cu stafide, alta cu caise uscate, ceea ce m-a bucurat şi mai mult.

Un bileţel, scris de-o mână stângace, pitit între două batiste, a avut darul să-mi lămurească taina pachetului:

„Stafidele sunt gustoase; la fel şi caisele. Mă- nâncă-le sănătos. Mama lui Abdurasil.”

I-am arătat prietenului meu cele primite. Abdu- rasil-uzbecul a ridicat din umeri:

— La mine nu ştie nimic… nimic! Mama ştie!

*

Ni s-au dat uniforme noi. Băieţii bănuiesc că într-o zi, două vom pleca. „Veteranii” din unitate sunt de aceeaşi părere. Noi „bobocii” ne strângem în jurul lor şi ascultăm tot soiul de istorioare soldăţeşti. Ne şi vedem în vâltoarea luptelor.

*

Mamele şi-au condus feciorii la gară. Suntem mulţi. Pe drum, zâmbetul lor de despărţire s-a alăturat cântecului nostru. Cât e de bine să te simţi flăcău al acestei mulţimi!

În gară, o fetiţă cazahă s-a apropiat de mine şi mi-a dăruit câteva mere mari, rumene…

— Vazmi![2] Mere de Alma-Ata…

O comandă, un şuier scurt de locomotivă, apoi cântecul de despărţire al fanfarei. De pe umerii marilor clădiri, drapelele roşii îşi fâlfâie salutul lor, urându-ne „drum bun”.

— Rămâi cu bine, Alma-Ata… oraş al merelor… Rămâi cu bine, oraş al acânilor…

*

În vagon.

Cântecele zgomotoase ale fanfarei au rămas în urmă, departe. S-a făcut întuneric. Iscoditor, privesc în jurul meu. O linişte neobişnuită s-a furişat în mijlocul nostru, încătuşându-ne. Un soldat aprinde o lumânare. Sâmburele luminii e palid. Pâlpâirile lui dănţuiesc sălbatic peste chipurile soldaţilor culcaţi pe podea.

Vagonul trepidează, scârţâie şi parcă îngână ceva nedesluşit. Poate o melodie. Bătaia sacadată a roţilor, asemenea unei voci ciudate, le ţine isonul. Şi mi se pare că această voce îmi şopteşte într-una: Spre front… viaţă… spre front, moarte… spre front…

Mă strâng lângă Abdurasil. Adorm legănat de ritmul cântecului: spre front… spre front…

*

Uşa enormă a vagonului este dată la o parte. Cât vezi cu ochii nisip, buruieni, pustiu. Din depărtare, lanţul pietros, cenuşiu al munţilor Ţian-Şan pare un hotar uriaş, de netrecut, între cer şi pământ.

Cântăm. Locomotiva aleargă… aleargă.

*

Petia are 21 de ani. E violonist. A părăsit arcuşul şi, voluntar, a intrat în rândurile Armatei Roşii. Sufletul şi mâinile îi sunt comoară nepreţuită. De nenumărate ori l-am ascultat la Alma-Ata, de nenumărate ori i-am admirat degetele, acele degete lungi, cândva albe, jucând iscusite pe strunele viorii. Şi de fiecare dată m-am întrebat: „Oare vor putea apăsa aceste degete pe trăgaciul greu al mitralierei?“

Astăzi, Petia a venit lângă mine, m-a privit cu ochii lui profunzi, inteligenţi, apoi m-a întrebat:

— Îţi place muzica?

— Da.

— Cunosc un mare compozitor român... Pe Ci- prian Porumbescu. Ştii ce? Povesteşte-mi ceva despre el…

Am roşit deodată până în vârful urechilor. Ce puteam să-i răspund? Niciodată în amărâta mea copilărie nu auzisem de Ciprian Porumbescu. Am lăsat capul în piept.

— Să vezi, Petia, eu nu ştiu prea multe, n-am decât patru clase primare. La noi, în capitalism…

Petia a roşit şi el. A înţeles în ce încurcătură mă băgase. Mi-a vorbit apoi mult, cerându-şi parcă iertare...

— Are o baladă… Am cântat-o la conservator… Frumoasă, dar tristă.

*

Karaganda.

Oraşul s-a ivit în zori, treaz şi strălucitor de rouă. Din depărtare, escavatoarele uriaşe păreau gheare înfipte în zarea vânătă a dimineţii. Karaganda! Comoara neagră a Kazahstanului!

Trenul a oprit. Cobor. Dintr-o privire încerc să cuprind totul. Câtă măreţie! Karaganda e atât de frumoasă şi puternică! Nu reuşesc să prind decât Vuietul motoarelor şi, parcă, respiraţia minerilor care atacă neîncetat straturile de cărbune dătătoare de energie.

*

Cel mai tăcut soldat din vagon e ucraineanul Petrenko. Toată ziulica stă într-un colţ şi nu scoate o vorbuliţă. M-am apropiat de el şi l-am întrebat la ce se gândeşte. Mi-a răspuns în şoaptă, de parcă nici el însuşi n-ar fi vrut să-şi audă glasul:

— Am primit veşti din satul meu… Hitleriştii mi-au ucişi părinţii, mi-au deportat surorile, nici neamurile nu mi le-au lăsat în viaţă. Optsprezece oameni număra familia mea…

*

În timpul somnului, un şuierat prelung şi asurzitor m-a făcut să tresar speriat. Mi-am închipuit: e alarmă aeriană. M-am înşelat. În noapte, şuieratul nu era decât vaierul dureros al locomotivei.

*

După ora mesei, am organizat un festival artistic. Actorii eram noi, soldaţii din vagon. Spectatorii tot noi. Comsomolistul Serghei Potapenko a expus situaţia fronturilor: ofensiva din Carelia continuă cu succes.

Întunericul serii ne-a surprins cântând marşuri ostăşeşti.

Şi locomotiva aleargă… aleargă. Bine spune Ab- durasil-uzbecul:

— Locomotiva plămâni oţel are…

*

Am deschis ochii şi am privit la cei din jur. Unii sforăiau, alţii visau cu ochii deschişi. E linişte. Tiptil, gândul se furişează. Îl urmăresc. Cu câtă uşurinţă sare peste ani, peste mări şi ţări. Încet, poposeşte la un capăt de uliţă. E mahalaua în care am copilărit. Colbul drumului mi-a dăruit jocul şi jucăriile. Case mici, îngheboşate, cu ferestrele oarbe, acoperite cu ziare îngălbenite, mă privesc mustrător: „Ne-ai părăsit, ştrengarule!” Iată, la numărul 17, şi casa părintească. Ce-o fi făcând mama? O văd în odaia mică şi strâmtă, aplecată deasupra maşinii de cusut. Bătrâna coase şi oftează. Nimic nu s-a schimbat în odaia asta: nici figurile negre, fantastice, desenate de igrasie, nici patul bătrânesc, acoperit cu ţoale peticite de mâna harnică a mamei.

Uşor, gândul mai face un salt. Pe scândurile negre ale vagonului se aprinde o nouă imagine. Văd castanii de pe dealul Mitropoliei înmugurind şi mai văd o fată: e Lena. Întind braţele şi, fericit, o cuprind la pieptul meu.

Am adormit lăsând gândurile să se prindă în hora visurilor.

*

Trenul opreşte într-o gară mică din stepă. Face cruce cu un tren sanitar. În vagonul nostru pătrunde miros de cloroform. Gântecele au încetat. Totul e nou şi dureros. Răniţii se uită la noi prin ferestrele vagoanelor şi ne zâmbesc, urându-ne curaj.

Unii întreabă:

— Hei, e printre voi careva din Voronej?

— Dar din Tambov?

În eşalonul nostru sunt soldaţi şi din Voronej şi din Tambov, din întreaga Uniune. Aud următorul dialog:

— Şi zici că eşti din Voronej?

— Din Voronej.

— Eh! Voronej, Voronej… De patru ani lipsesc de-acasă…

De undeva răzbat gemete, iar mai târziu, în uşa unui vagon, apare o soră de caritate. Are părul blond, nasul cârn şi o căutătură obraznică. Privirile noastre se întâlnesc. Ea ne zâmbeşte. Zâmbim şi noi.

Câte puţin, trenul sanitar se depărtează. De-a lungul terasamentului rămân pansamente şi bucăţi de vată.

*

Într-o gară cobor după apă. Deodată, mă aud strigat pe nume. Mă întorc şi-n faţa mea văd un invalid de război sprijinit în cârje. Nedumerit, îl privesc cercetător: mai întâi faţa albă, lividă, apoi uniforma veche, dar bine îngrijită şi, pe ea, decoraţiile.

— Niculae, nu mă mai recunoşti? Să mă fi schimbat într-atât?

Invalidul îmi vorbeşte într-o moldovenească caldă, melodioasă şi-mi zâmbeşte într-una. Unde am mai văzut acest zâmbet?

— Hai, hai, aminteşte-ţi odată de mine – mă îndeamnă omul din faţa mea – acuşi îţi pleacă trenul…

Brusc, surâsul lui amar îmi trezeşte în minte un trecut nu prea îndepărtat. Izbucnesc:

— Crăciun… Petre… preşedintele „osoaviahim”[3]- ului.

— Eu, oftează uşurat invalidul.

Mă reped să-l îmbrăţişez, dar mă împiedic de cârjele în care se sprijină. Ne aşezăm pe o bancă şi abia atunci ne îmbrăţişăm.

De câtă vreme nu ne-am mai văzut!!

— Ţii minte unde ne-am întâlnit ultima oară? mă întreabă Crăciun.

— Cum să nu ţin minte? Ce-i drept, de atunci au trecut multe zile şi nopţi de război! Ultima oară ne-am întâlnit pe malul Nistrului! Şcoala în care învăţasem ardea… Ardea oraşul, tinereţea noastră. Cum să nu ţin minte!

Zarea era roşie de sânge şi flăcări. Artileria detuna necontenit. Femei şi copii se strânseseră pe malul Nistrului şi aşteptau pontonul. Aşteptau cu înfrigurare trecerea pe celălalt mal. Pe neaşteptate, au apărut avioane hitleriste. Cădeau în picaj asupra populaţiei. Au mitraliat, au bombardat, au rupt cablul pontonului. Pe pontonul aflat în larg erau mame şi copii.

Cum să nu ţin minte, bunul meu prieten? Tu, fără zăbavă, ai sărit în valurile repezi ale Nistrului şi-ai scăpat viaţa unui copil, a unui cetăţean sovietic…

— Şi pleci pe front, Niculae?

— Da, spre front.

— Ţi-i teamă oleacă?

— Nu ştiu.

— Să nu-ţi fie teamă. Când ţi-o fi mai greu, să te gândeşti la şcoala noastră mistuită de flăcări, la examenul de sfârşit de an pe care l-am dat în timpul alarmelor aeriene… Să te gândeşti la ceea ce mi-ai spus odată! Ţii minte?

— Ţin.

— Ei, hai să văd, ţii minte?

— Ţi-am spus în ziua aceea că am avut o copilărie grea, zbuciumată… Şi că zilele cele mai frumoase, mai emoţionante, le-am trăit în şcoala sovietică.

Locomotiva şuieră, dându-mi de veste plecarea. Tampoanele se ciocnesc. Apuc să-l mai întreb pe Crăciun:

— Şi tu, încotro?

Nu i-am mai auzit răspunsul.

Sunt din nou în vagon, aplecat asupra caietului meu. Scriu şi abia acum îmi dau seama că Petre Crăciun avea fire cărunte în părul altădată negru.

*

Raniţa lui Abdurasil e lângă raniţa mea. Suntem nedespărţiţi: un român şi un uzbec. Astăzi el m-a întrebat:

— La tine, ştii basme?

— Ştiu.

— Basme „iahşi”… povesteşte la mine…

Amândoi vorbim o rusească stâlcită. Totuşi ne înţelegem. Cu chiu, cu vai, i-am povestit Harap Alb. Abdurasil m-a ascultat cu răbdare. Se bucura copilăreşte la toate victoriile voinicului, se încrunta la faptele spânului. Când am terminat, a exclamat:

— Oh, cum vrea la mine să lupt la front la Ru- mânia…

*

Eşalonul nostru se îndreaptă spre nord. Cerul e morocănos, închis, indiferent. Cântecele au căpătat culoarea tristă a văzduhului. Stropi reci răcoresc trupul înfierbântat al locomotivei.

*

Nu m-am dat jos din vagon. Am văzut totul printr-o despărţitură a scândurilor. Uitându-se la noi, o femeie cu faţa încreţită de bătrâneţe plângea. Când şi când, îşi ştergea lacrimile cu o broboadă neagră. Petia a zărit-o şi s-a apropiat de ea. I-a şoptit ce i-a şoptit, a îmbrăţişat-o, iar după un timp a început să îngâne o melodie rusească, tulburătoare ca stepa ce se întinde cât vezi cu ochii. Unii soldaţi s-au alăturat şi ei cântecului. Bătrâna a zâmbit printre lacrimi şi a oftat:

— Copiii mei, copiii mei

*

Cred că ne apropiem de front. Opririle sunt din ce în ce mai dese. Mitralierele antiaeriene de pe acoperişurile vagoanelor pândesc cerul înnorat. Aşteptăm cu înfrigurare întâlnirea cu frontul.

Aici, până nu demult, a fost o gară, un oraş. Acum nu se văd decât grămezi de moloz, case năruite, bârne negre, încercate de foc. Totuşi trenul a oprit încet-încet, ca în faţa unui sarcofag. Coborâm. Pe feţele tovarăşilor mei citesc o ură fără margini.

Pornim pe fostele străzi ale unui fost oraş.

Cărămizile dărâmăturilor sunt încă fierbinţi. Ascunşi în cenuşă, cărbunii mocnesc. În aer pluteşte mirosul dulceag, greoi, al cadavrelor carbonizate… Ruine… Pe drum, tancuri hitleriste incendiate, căşti găurite de schije şi copaci răsturnaţi cu rădăcinile spre cer.

Plouă peste ruine. Un bătrân, ţinând de mână un băieţaş, a ieşit dintr-un bordei acoperit cu tablă ruginită, găsită pesemne undeva în drum. Se vede că a ghicit amărăciunea noastră şi se apropie de noi. Abia acum îi zăresc ochii roşii, umflaţi de nesomn. Ne vorbeşte:

— Viasma nu moare, băieţi… Ţineţi minte. Cu braţele astea o s-o înălţăm iară, mai frumoasă, mai trainică…

Semn că e încă voinic, bătrânul ne arată palmele sale mari, muncite. Cu o mişcare scurtă, ucraineanul Petrenko s-a aplecat şi i-a sărutat bătăturile aspre ale palmelor lui bătrâneşti.

*

Ruinele oraşului Viasma mă urmăresc. Îmi şoptesc mereu: „Nu uita... nu uita”...

*

Dormeam. Trenul a oprit brusc. A răsunat o comandă severă:

— Jos din vagoane...

Sărim din vagoane învioraţi de gândul: „Am ajuns”. Ne întâmpină noaptea neagră. Undeva, pe cer, fulgere urmate de bubuituri sparg bezna. Răsună o nouă comandă…

— Încolonarea… ’arş!

Ne încolonăm în tăcere, trăgând mereu cu urechea la detunăturile artileriei. Pornim. Ne îndreptăm într-acolo unde cerul se deschide bucuros şi se închide mâniat. Raniţele şi mantalele atârnă greu. Căştile de oţel ne dau aspectul unor vechi combatanţi şi asta ne bucură.

*

Am mărşăluit toată ziua şi toată noaptea. Bubui- turile se înteţesc şi sunt din ce în ce mai aproape de noi. În calea noastră am întâlnit sate prefăcute în scrum şi mormintele ostaşilor noştri căzuţi.

*

A căzut primul om...

… Dimineaţa am intrat într-un sat. Era locul destinat popasului. Pe neaşteptate a apărut, parcă din adâncul unui nor, o escadrilă de păsări negre, fasciste. Din pământ începură să bată antiaerienele. Proiectilele se spărgeau în văzduh, deasupra satului. Ne-am împrăştiat. Am căzut lângă peretele unei case. Avioanele veneau în picaj. Aveam senzaţia că cerul se prăvăleşte peste pământ. Urechile îmi vuiau de-o melodie stranie. Am mai auzit-o cândva, în bătaia sacadată a roţilor de tren… „Spre front... spre front”...

Avioanele au fost împrăştiate. M-am ridicat. Din pricina încordării, genunchii îmi tremurau. Fum negru înecase hudiţele satului. Am auzit gemetele unor răniţi, apoi un strigăt

— Petia!

Am alergat şi eu într-acolo unde soldaţii se strânseseră în jurul unui ostaş căzut. Era Petia. Schijele bombei explodate îi ciuruiseră pieptul. Căzuse pe spate, urmărind parcă zborul avioanelor vrăjmaşe. I-am privit mâinile… Se odihneau liniştite, ca după un concert obositor.

*

În livadă suntem noi, tovarăşii lui Petia. Cercetători, ochii caută de-a lungul şi de-a latul livezii.

— Aici… pe locul ăsta… Lui Petia îi plăceau mestecenii.

Vocile răsună trist şi stăpânite de emoţie. Lepădăm mantalele. Pământul e reavăn, primăvăratic. Lopeţile se înfig uşor. Sap şi eu, iar în răstimpuri mă uit pe furiş la Nikita, prietenul cel mai apropiat al lui Petia. Deseori îi vedeam împreună. Discutau cu aprindere, se certau, după care iarăşi se împăcau. Petia îi dăduse porecla „bătrânul soldat”. Porecla i se potrivea. Nikita lupta din primele zile ale războiului. Fusese de patru ori rănit, ceea ce îi înăsprise chipul şi-l maturizase.

Sapă şi Nikita, nervos. Se opreşte, înjură, apoi oftează. Un fior de vânt se desprinde parcă din adâncul necunoscut al cerului, frunzele proaspete ale mestecenilor, cioplite parcă din cleştar, încep să tremure, murmurând o rugă tainică.

— Ajunge! şopteşte Nikita.

Puţin mai departe, sub un arbore, zace Petia, acoperit cu o manta soldăţească, pătată de sânge. Ne apropiem. Foşnetul frunzelor acoperă bătăile repezi ale inimilor noastre.

— Încet… încet… aud glasul stins al lui Nikita.

Pleoapele lui Petia sunt trase. Violonistul pare adâncit într-o ascultare firească şi totuşi neobişnuită. Îl mai surprinsesem astfel în cazarmă: asculta un concert la pâlnia unui difuzor.

Groapa primeşte lacomă trupul soldatului căzut. Ne despărţim de tovarăşul nostru.

Primul aruncă ţărâna Nikita, apoi ceilalţi. Îmi şterg ochii. Prin ceaţa lacrimilor văd parcă chipul unei bătrâne. Câtă asemănare! Aceleaşi fire de păr încărunţite, acelaşi zâmbet blajin! Şi mi se pare că mama lui Petia seamănă mult cu mama mea.

*

La lumina unui opaiţ, Nikita a terminat scrisoarea către părinţii lui Petia. Ne-a citit-o cu glasul său stins, îndurerat. Apoi am semnat-o cu toţii. Nikita n-a dormit toată noaptea. De câte ori mă trezeam, îl vedeam trăgând cu urechea la chemarea frontului din apropiere.

*

Când soarele alunecă de partea cealaltă a cerului, părăsim satul. Departe, pe cer, se iveau primele stele. Pâlpâiau timid, apoi rămâneau încremenite în strălucirea lor. Pe câmpuri, camuflate sub straie verzi, primăvăratice, tunurile de calibru greu priveau, cu gurile căscate, lăsarea amurgului.

Nu departe de mine mergea Nikita. Am grăbit pasul cu dorinţa de a-l ajunge, de a-l smulge din tăcere. M-a privit mâniat.

— Ce vrei de la mine?

Ochii îi erau obosiţi. Cele două cute din jurul gurii se adânciseră, urâţindu-l.

— Nikita, am vrut doar…

— Lasă-mă…

M-am depărtat de dânsul. Trebuie să fi fost tare obosit! De ce voiam să-i vorbesc? Simţeam că în noaptea asta, în care ne afundăm kilometru după kilometru, va începe adevărata noastră viaţă de luptători.

*

La un popas, Nikita a venit lângă mine:

— Te-ai supărat, Niculae?

— Nu…

S-a aşezat lângă mine şi a început să tragă din ţigară. Pe drum, treceau când şi când autobuze sanitare, lăsând în urmă miros greu de medicamente.

— Mă iartă că te-am repezit… Sunt amărât. Sunt din acelaşi oraş cu Petia, am copilărit cu el. Am făcut parte din acelaşi detaşament de pionieri. Mai târziu, eu am participat la primirea lui Petia în Comsomol, apoi, el, comsomolist, a luat parte la intrarea mea în rândurile membrilor de partid. El a urmat conservatorul, eu am devenit strungar… Viaţa noastră a fost frumoasă. Îmi plăcea să-l ascult cum cânta, îl iubeam… Petia a avut un suflet mare, a oftat el plin de amărăciune…

*

Exploziile obuzelor au izgonit păsările cântătoare din această pădurice. Numai ciori croncănitoare pe ramuri. Schijele s-au înfipt adânc în sufletele copacilor şi ei totuşi trăiesc. Rănită mai e şi păduricea asta!

Se vorbeşte că aici vom rămâne câteva zile. Nikita mă lămureşte că eşalonul nostru va fi împărţit diferitelor unităţi din linia întâi. Vestea asta mă întristează. Cum adică, să mă despart de Abdurasil, de Nikita, de Petrenko?

Prima linie e numai la patru kilometri de noi. Abia îşi trădează vecinătatea.

*

Suntem sfătuiţi să ne săpăm obişnuitele gropi individuale de apărare. Le săpăm pe lângă trunchiurile groase ale copacilor. Trântiţi în aceste gropi, dormităm şi visăm… Încerc să-mi închipui cum va fi prima luptă, apoi încerc să-mi reamintesc tot ce-am învăţat la Alma-Ata. Aud parcă glasul instructorului: „Trage rar şi precis…”

Printre frunze, limpezimea cerului abia se zăreşte. Mânate de vânt, crengile copacilor se apleacă deasupra culcuşurilor, ca şi când ar voi să asculte frământarea gândurilor noastre…

…Aşteptăm.

Abdurasil mă întreabă:

— La tine ştii cum se zice la uzbecă te iubesc?

— Nu, îi răspund.

— Vrei să ştii?

— Vreau.

— Ascultă: Men Senghia iahşi kuramen…

Da, prietenul meu a început să mă înveţe uzbeca. Are o răbdare de fier. Ştiu să număr până la zece. Abdurasil mai zice că mi s-ar potrivi ca nevastă o uzbecă.

Are haz Abdurasil. Astăzi, prieteneşte, mâncam dintr-o gamelă plină ochi. A cântărit ce a cântărit gamela, apoi mi-a spus în şagă:

— A dracului... gamela mică… foarte… mănâncă la ea doi ostaşi… puşca mare… foarte mare… un soldat duce... Asta nu-i iahşi…

Gluma s-a răspândit cu iuţeala vântului.

*

Razele soarelui străbat pieziş pădurea. Frunzele copacilor s-au acoperit de argint. Nechezatul cailor e neliniştitor. Târziu, o voce groasă a strigat:

— Ia, măi băieţi, sculaţi, să mai stăm puţin de vorbă!

Ieşim din tranşee. Uniformele noastre noi au început să se boţească. Ne aşezăm sub un stejar care, în ciuda războiului, trăieşte şi a început să dea ghindă.

— Ei, fraţilor, care mai spune o poveste…

Punga cu mahorcă trece din mână în mână. Văd bine chipurile tovarăşilor mei. Sprâncenele lui Petrenko sunt veşnic încruntate. Nu are chef de vorbă. Faţa măslinie a lui Abdurasil s-a luminat. Nikita îşi aprinde o ţigară şi pare mai odihnit. Cât suntem de tineri!

— Să povestească Igor!

— Lăsaţi-l pe Igor. El ne-a spus şi ne-a tot spus… Să mai auzim şi-un siberian… Cine vrea?

— Eu…  

— Ştii poveşti?

— Numai adevărate...

— Ei, atunci grăieşte…

Fumând, ostaşii ascultă cu luare-aminte. Printre arbori, amurgul se strecoară furând argintul frunzelor.

— S-a întâmplat în iarna anului ’41 – începe povestitorul – ţineţi minte, era o iarnă grea. Fasciştii ajunseseră la marginea Moscovei. Copiii Leningradului mureau de ger şi de foame. Zăpada cu fulgi grei se aşternea ca o povară peste viaţa Ucrainei. În Urali, la noi, din coşurile înalte ale uzinelor, fumul se înălţa ameninţător pentru duşmanii noştri, însă plin de nădejde pentru oamenii căzuţi sub „ordinea” hitleristă…

Povestitorul se opreşte pentru o secundă. Priveşte în stânga şi-n dreapta, apoi, pesemne mulţumit de cele văzute, reia firul:

— În aceste zile de neuitat au plecat pe front voluntari tată şi fiu: Ivan Nikolaevici Demidov şi fiul lui, Andrei. Tată şi fiu luptau împreună în linia întâi. Împreună mergeau la atac, împreună în recunoaştere. Amândoi erau viteji. Ivan Nikolaevici Demidov era soldat, nu glumă. Da, da, bătrânul care luptase în vremea revoluţiei îl învăţa pe fecior să apere revoluţia. Odată, în toiul unei recunoaşteri, Andrei a fost rănit la picior. Tatăl l-a scos de pe câmpul de luptă, ducându-l opt kilometri în spinare. Aşa om era Ivan Nikolaevici Demidov!

— L-ai cunoscut? întrerupse cineva.

— Taci, mă, nu fi prost, lasă-l pe om să povestească.

O clipă, se face iarăşi linişte. Se auzeau frunzele fremătând înfiorate de răcoarea înserării.

— Băiatul se însănătoşi. Îi mulţumi tatălui, după datina noastră rusească, cu plecăciune. Şi iarăşi tată şi fiu porniră la luptă. De astă dată, fu rândul feciorului să-şi scape părintele. În timpul forţării Niprului, sub foc de artilerie vrăjmaşă, au vâslit unul lângă altul. Cam pe la mijlocul apei, o schijă îl lovi în piept pe bătrân, care se prăvăli în valurile Niprului. Andrei sări în apă şi-şi salvă tatăl… Dar o dată…

Ostaşul care vorbea nu-şi termină povestea. E întrerupt de un şuierat înfricoşător de obuz. Proiectilul nimereşte într-o căruţă. Căruţaşul este rupt în bucăţi. Un cal a rămas întins la pământ, cu gâtul lungit şi cu picioarele înţepenite.

— A fost un obuz rătăcit, mă lămureşte „bătrânul soldat”.

Voi mai auzi oare sfârşitul povestirii despre Ivan Nikolaevici Demidov şi fiul său Andrei?

*

Ne-am retras. De ce? Nu ştiu. Mi-e necaz că nu pricep încă nimic din aceste mişcări. Satul în care ne găsim e un trup fără suflet. Nici ţipenie de civil.

Astăzi am început din nou instrucţia. Ni s-au dat arme. Aşteptam un brand, dar mi s-a încredinţat o puşcă-mitralieră. Numărul doi e Abdurasil- uzbecul.

*

Nikita a avut dreptate. Drumurile eşalonului nostru s-au despărţit. Am rămas numai cu Abdurasil. Nikita mi-a strâns tovărăşeşte mâna.

— Ne despărţim, Niculae, mi-a spus el. Tu poate nu ştii sfârşitul povestirii lui Petrov. Noi însă îl ştim. Povestea vieţii lui Ivan Nikolaevici Demidov e povestea lui Petia, a familiei lui Petrenko, a lui Abdurasil. E povestea vitejiei oamenilor sovietici. Ţine minte această poveste şi, dacă vei rămâne în viaţă, spune-o tuturor oamenilor. Povesteşte-le cum odată, tatăl şi fiul, pornind în recunoaştere, au fost prinşi de hitlerişti… Povesteşte-le cum tatăl şi fiul au fost arşi pe rug, unul în faţa celuilalt, dar nu şi-au trădat patria socialistă.

Ne despărţim, Niculae, dar vom fi aproape… Cred că foarte repede intrăm în foc.

Ne-am îmbrăţişat.

*

Comandă. Sărim din culcuşuri. E beznă. Copacii dorm. Doar câteva frunze stau la pândă neliniştite. Abdurasil mă întreabă:

— Niculae, acum gata, ha?

Ce să-i răspund? La orizont, braţe uriaşe de flăcări unesc pământul cu cerul. În noapte, împuşcăturile se aud din ce în ce mai limpede. Deodată, huruitul unui avion inamic zgârie liniştea nopţii. Un soldat cu o voce răguşită strigă cât îl ţine gura:

— Piteşte ţigara, n-auzi?

Încordaţi, ascultăm bâzâitul fascistului. Aeroplanul atârnă deasupra capetelor noastre. Trasoare pornite din cele patru laturi ale întuneri-  cului încearcă să-l repereze. Avionul se pierde în depărtări.

— ’Nainte, marş!

Comanda străbate pădurea. Suntem o coloană uriaşă, formată din soldaţi, tunuri, branduri, căruţe. Drum de ţară, drum îngust. Mult praf. În dreapta şi-n stânga, ogoarele cenuşii se mărginesc cu zări necunoscute.

Drumul se înfundă: coloana se opreşte. Soldaţii se odihnesc.

Acum suntem Regimentul 40 Puşcaşi, decorat cu •  „Steagul Roşu”. Abdurasil îmi şopteşte:

— Ioc Nikita… ioc Petrenko, ioc nostru regiment…

Da, din vechea companie a eşalonului nostru am rămas puţini.

*

Comandantul grupei noastre, un sergent venit anume din linia întâi, ne-a explicat misiunea de luptă. În zori, intrăm în foc. Urmează să completăm forţele regimentului. Hitleriştii atacă.

 

 

1-Catâr.

2-Ia!

3-Asociaţia pentru sprijinirea apărării antiaeriene şi chimice.

Attachments