Directorul.
Vineri, 18.
Coretti era vesel azi de dimineaţă, fiindcă profesorul lui de clasa a II-a, Coatti, venise să asiste la examenul de sfârşitul lunii.
Profesorul acesta e un om mare cât un munte, cu părul des şi creţ, cu barba neagră, cu ochii căprui şi cu un glas gros şi tare. El ameninţă necontenit pe copii, că are să-i facă mii de fărâme, că are să-i ducă de urechi la secţie; cu toate acestea nu pedepseşte pe niciunul; din contră zâmbeşte pe ascuns, pe sub mustaţă.
Profesorii noştri sunt opt cu domnul Coatti, socotind şi pe un suplinitor, care n-are încă barbă şi e aşa de mic, încât pare că e un băieţandru.
Un profesor din clasa a IV-a umblă şchiopătând, înfăşurat totdeauna într-un tartan de lână; este copleşit de reumatisme. Bietul om a căpătat acele dureri, când era învăţător rural, într-o şcoală aşa de umedă încât curgea apa pe pereţi. Un altul, tot din a IV-a, e bătrân, cu părul alb de tot. Acesta a fost profesor la o şcoală de copii orbi.
Unul dintre profesori este totdeauna dichisit, poartă ochelari şi are mustăţile blonde. Acestuia i s-a dat porecla de Avocăţelul, fiindcă îşi luase bacalaureatul şi, fiind învăţător, studiase în acelaşi timp, şi dreptul. El a făcut o carte în care arată cum trebuie să se scrie literele.
Profesorul care ne învaţă gimnastica, are un chip cu totul soldăţesc. A fost în bătălii alături cu Garibaldi şi are la gât semnul unei lovituri de sabie, căpătată în bătălia de la Milazzo.
Directorul nostru e un om înalt, pleşuv, cu barba lungă şi căruntă, poartă ochelari legaţi cu aur şi este îmbrăcat totdeauna în haine negre, încheiate până la gât. Ce bun e cu băieţii! Când îi cheamă în cancelarie, ca să-i dojenească, el nu-i ceartă, îi ia de mână, îi povăţuieşte încetinel, zicându-le că ar fi mai bine să fie cuminţi, că trebuie să se căiască şi să promită că o să fie ascultători. Le vorbeşte cu atâta blândeţe şi cu un glas aşa de lin, încât toţi ies de acolo cu ochii plini de lacrimi, impresionaţi mai tare decât dacă ar fi fost pedepsiţi. Bietul director! E totdeauna dimineaţa cel dintâi la postul său, ca să aştepte pe şcolari şi să vorbească şi cu părinţii. La ieşire, după ce pleacă ceilalţi profesori, el tot se mai învârteşte pe lângă şcoală, ca să vadă nu cumva să treacă vreo trăsură peste copii, nu cumva să se oprească băieţii pe uliţă, să se joace şi să-şi umple ghiozdanele cu nisip şi cu pietricele.
Îndată ce-l zăresc la colţul vreunei străzi, copiii fug în toate părţile, încetând deodată de a se mai juca de-a arşicele sau de-a mingea. El îi ameninţă de departe cu degetul, dar tot cu aceeaşi privire iubitoare şi tristă. Mama spune că nu I-a mai văzut nimeni râzând de când i-a murit băiatul, care intrase voluntar în armată. Ţine portretul său pe masă, în cancelaria direcţiunii, ca să-l aibă totdeauna dinaintea ochilor.
După acea nenorocire, voia să se retragă din slujbă: scrisese chiar petiţia prin care cerea primăriei, ca să-l scoată la pensie şi, fiindcă îi părea rău să lase pe copii, amâna zi după zi, ca să o trimită. Mai deunăzi se hotărâse. Tatăl meu, care stătea de vorbă cu dânsul în cancelaria direcţiei, îi zicea:
— Ce păcat, domnule director, că-ţi ceri retragerea! Tocmai atunci intră în cancelarie un om, ca să înscrie pe copilul său la şcoala noastră, fiindcă se mutase în suburbia aceea. Îndată ce directorul zări pe băiat, făcu o mişcare de surprindere, se uită bine la el, apoi la portretul fiului său; se mai uită iarăşi la copil trăgându-l lângă dânsul şi ridicându-i obrazul, apoi zise:
— Bine! Înscrise pe băiat, conduse pe tată şi pe fiu şi rămase câtva timp pe gânduri.
— Ce păcat că te retragi! zise încă o dată, tatăl meu.
Atunci, directorul luă petiţia ce conţinea cererea sa de retragere, o rupse în două şi zise: "Rămân!"