AnnaE
#0

Capitolul I

 

NAŞTEREA ŞI OBÎRŞIA MEA. LA NOUĂSPREZECE ANI AM FUGIT DE ACASĂ ÎMPREUNA CU UN COLEG.PLECAREA  PE MARE ŞI NAUFRAGIUL.SALVAREA ECHIPAJULUI ŞI DEBARCAREA LINGĂ YAR-MOUTH.

 

 

M-am născut în l632,în oraşul York,dintr-o familie foarte bună.Tatăl meu nu-şi avea obîrşia în acest oraş,ci se născuse la Bremen şi se stabilise mai târziu la Huli,unde ajunsese,datorită negoţului,în stăpînirea unei frumoase proprietăţi.Părăsind negoţul s-a mutat la York,unde s-a însurat cu mama.Familia mamei,Robinson,era foarte cunoscută în acea regiune.De aceea mă şi numesc eu Robinson Kreutzntaer,nume care apoi a ajuns,prin obişnuita prefacere a cuvintelor străine în Anglia,acela,de Crusoe,aşa cum ne zicem şi ne scriem noi înşine numele şi aşa cum m-au chemat totdeauna cunoscuţii.

Am avut doi fraţi mai mari.Cel dintîi a fost locote-nent-colonel într-un regiment englez de infanterie din Flandra,comandat mai înainte de faimosul colonel Lockhart,şi a fost ucis în bătălia de lingă Dunkerque,purtată împotriva spaniolilor.N-am ştiut niciodată ce a ajuns cel de al doilea frate,după cum nici părinţii mei n-au ştiut mai tîrziu ce s-a întîmplat cu mine.

Fiind al treilea fiu şi nepregătit pentru vreo meserie,capul mi s-a umplut de timpuriu cu tot felul de gînduri năstruşnice.Tata,om mai în vîrstă,mi-a dat o creştere aleasă.Am învăţat acasă şi apoi la şcoala din oraş,tata voind să mă facă om de legi.Eu însă nu mă gîndeam la nimic altceva decît să plec pe mare,şi această aprigă dorinţă mă făcea să înfrunt toate poveţele tatei,ba chiar şi poruncile lui,precum şi îndrumările şi rugăminţile mamei şi ale prietenilor mei.O ursită rea părea să mă mîne în această năzuinţă a firii mele,îndreptîndu-mă căttre acea viaţă năpăstuită,de care trebuia să am parte mai târziu.

Tatăl meu,om înţelept şi cu scaun la cap şi greutate la vorbă,mă sfătuia totdeauna împotriva acestor înclinări pe care le presimţea la mine.Într-o dimineaţă mă chemă la dînsul în cameră,unde era ţintuit din pricina gutei,şi-mi vorbi cu multă dragoste şi înţelepciune.Mă întrebă ce alte motive,în afară de acest dor de ducă,mă îmboldeau să-mi părăsesc casa părintească şi ţara,unde puteam avea atîtea legături de prietenie,precum şi putinţa de a ajunge la o frumoasă situaţie materială,muncind,dar ducînd în acelaşi timp o viaţă plăcută şi tihnită.Mi-a arătat că numai oamenii,fără nici o nădejde şi oare nu mai au încotro,sau aceia care năzuiesc după bogăţii nemăsurate pornesc hăt-departe printre străini,în căutare de aventuri,pentru a se sălta prin grele încercări şi a-şi căpăta faimă folosind căi neobişnuite.Toate acestea însă nu se potriveau cu împrejurările în care mă aflam,căci starea socială ce-mi fusese hărăzită prin naştere era mijlocie sau,mai bine-zis,una superioară vieţii de rînd.Prin îndelungata sa experienţă — îmi spunea tata — el a ajuns a se convinge că tocmai această stare este cea mai potrivită pentru fericirea omului,ea nelăsînd pradă pe om nici suferinţelor,,grijilor şi greutăţilor pe care le întîmpină cei din păturile muncitoare,şi nici mereu împovărată de orgoliul,stricăciunea,ambiţia şi invidia ce domnesc în păturile de sus ale omenirii.

Tata m-a îndemnat să iau aminte la toate aceste adevăruri şi să-mi dau seama că toate neajunsurile vieţii sînt împărţite între lumea de sus şi lumea de jos,pe cînd cei din starea mijlocie au parte de cele mai puţine nenorociri.Aceştia nu sînt supuşi la atîtea neplăceri şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti ca ceilalţi care,fie printr-o viaţă stricată de lux şi desfrîu,fie,dimpotrivă,prin munca grea şi lipsuri,îşi descumpănesc viaţa,drept firească urmare a felului lor de trai.Păturii mijlocii i-au fost sortite virtuţile şi bucuriile de tot felul.Pacea şi belşugul îi sînt prietene,iar cumpătarea,liniştea,sănătatea şi toate plăcerile vieţuirii între semeni îi ţin mereu tovărăşia.Apufcînd această cale,oamenii trec tăcuţi şi liniştiţi prin viaţă şi tot astfel o părăsesc.Ei nu sînt împovăraţi peste măsură de munca braţelor sau a capului,nefiind vînduţi unei vieţi de robie pentru a-şi cîştiga pîinea zilnică,şi nici nu sînt hărţuiţi de tot felul de în-tîmplări uluitoare,ce răpesc sufletului liniştea,iar trupului odihna.Nefiind roşi de patima invidiei şi nici de dorul ambiţiei nemăsurate,ci trec liniştit şi uşor prin viaţă,gustîndu-i dulceaţa fără de amărăciune,simţindu-se fericiţi şi învăţînd din experienţa fiecărei zile să preţuiască această viaţă fericită.

M-a rugat apoi cu toată stăruinţa şi dragostea sa nu-mi bat joc de tinereţea mea şi să nu mă arunc cu dinadinsul în cine ştie ce nenorocire,de care eram scutit datorită vieţii ce o aveam acasă şi stării sociale în care mă născusem.Mi-a dat a înţelege că nu eram nevoit să-mi cîştig pîinea şi că este gata să mă ajute cu bani şi să facă ce-i va sta în putinţă ca să-mi găsesc un rost în viaţă pe potriva sfaturilor lui,iar dacă nu o să fiu fericit sau n-o să mă simt bine în lumea aceasta a mea,vina o s-o port numai eu însumi sau ursita mea  el se socotea dezlegat de orice răspundere prin aceste sfaturi bune şi prin faptul de a mă fi prevenit împotriva unui pas greşit,care ar fi spre paguba mea.În cazul că mă hotărâm să rămîn acasă,el era gafe să-mi dea tot sprijinul.Dimpotrivă,dacă nu-l ascultam,el nu mai putei fi vinovat de nici una din nenorocirile care mă puteau lovi.În sfîrşit mi-a dat drept pildă pe fratele meu mai mare,care se înrolase în armată împotriva sfaturilor sale stăruitoare şi fusese ucis în Flandra.Mi-a mărturisit că nu va înceta o clipă să se roage pentru mine în caz că voi face acel pas greşit.Nu voi avea însă parte de biriecuvîntarea lui Dumnezeu şi va veni poate o vreme cînd îmi voi aminti de cele spuse de dînsul în ziua aceea,dar atunci nu va mai fi nimeni lîngă mine care să mă poată ajuta sau mîngîia.

Am văzut că-l podidiseră lacrimile în această ultimă parte a convorbirii noastre,mai ales atunci cînd mi-a vorbit de fratele meu.În clipele acelea,tata nu-şi putea închipui cît de profetice erau ultimele cuvinte.După ce mi-a spus că poate nu voi mai avea prilejul să mă pocăiesc şi nici pe cineva care să mă mîngîie,s-a oprit,copleşit de emoţie,şi mi-a zis că este prea mişcat ca să mai poată adăuga ceva.

Cine nu ar fi fost oare impresionat de asemenea cuvinte ? De aceea m-am hotărît să nu mă mai gîndesc la plecare şi să mă statornicesc acasă după cum mă povă-ţuise tata.Dar,vai ! peste cîteva zile am uitat tot ceea ce mi se propusese.Şi pentru a ocoli o altă discuţie cu lata,m-am hotărît să fug de acasă — şi asta peste cîteva săptămîni.

N-am făcut-o totuşi prea în grabă,aşa cum îmi era imboldul,ci,prinzînd-o odată pe mama în toane mai bune,i-am destăinuit că doru-mi de a vedea lumea este atît de aprig,încît nu mai sînt în stare să mă apuc de nici o treabă cu destulă hotărîre,ca să o duc pînă la capăt,că tata ar face mai bine să-mi dea consimţămîntul său decît să fiu nevoit a pleca fără voia lui,că am împlinit optsprezece ani şi că e prea tîrziu ca să mai intru ucenic la vreun negustor sau practicant la un notar,şi să fie sigură că şi chiar dacă aş încerca,tot nu aş duce lucrurile la bun sfîrşit,ba aş fugi cu siguranţă de la stăpîn,ca să plec pe mare.Dacă ea însă l-ar convinge pe tata să-mi îngăduie a face o singură călătorie şi aş constata că o asemenea călătorie nu este pe placul meu,atunci nu aş mai pleca niciodată şi aş făgădui în acest caz să-mi recîştig prin toată sîrguinţa timpul pierdut.

Mama s-a mîniat grozav şi mi-a răspuns că-i de prisos să mai încerce a vorbi tatei.El cunoştea prea bine adevăratul meu interes pentru a se învoi la plecarea mea.Se mira biata mamă cum de am cutezat să mai vorbesc astfel despre convorbirea avută cu tatăl meu,care-mi arătase atîta dragoste şi bunătate.Dacă,însă,ţineam cu tot dinadinsul să mă nenorocesc,ea nu mai vedea nici o scăpare pentru mine,arătîndu-mi însă limpede că nu voi avea niciodată consimţămîntul lor şi că ea nu vrea să poarte răspunderea nenorocirii mele.Nu voi putea spune niciodată — zicea ea — că am avut învoirea mamei mele,cînd tatăl meu se arătase împotrivă.

Cu toate că refuza să intervină pe lîngă tata,am aflat mai tîrziu că mama i-a pomenit totuşi despre convorbirea noastră şi că el,foarte necăjit,i-a răspuns oftînd : „Băiatul nostru ar putea fi atît de fericit acasă.Daca pleacă,va fi cel mai năpăstuit om care s-a născut vreodată.Eu nu pot consimţi la una ca asta".

Abia peste un an de la aceste întîmplări am fugit,între timp refuzasem toate ademenirile şi propunerile, discutînd adesea înfocat cu tata şl mama,care se împotriveau planurilor mele.Într-o zi m-am dus din întîm-plare la Huli,şi asta fără nici un gînd rău.Acolo m-am întîlnit cu un tovarăş de şcoală,care tocmai pleca la Londra pe corabia tatălui său.M-a îmbiat să plec cu el,în mod gratuit.Fără să mai întreb pe cineva sau să-mi vestesc părinţii cerindu-le voia şi binecuvîntarea,m-am urcat pe corabie,într-un ceas rău,la 1 septembrie 1651.Cred că niciodată nenorocirile n-au început mai devreme şi nu s-au terminat mai tîrziu ca în viaţa-mi de tînăr aventurier la care pornisem.

Nici nu apucase bine corabia să iasă din golful Humber,că s-a şi iscat un vînt puternic,iar marea a început să spumege.Cum nu mai călătorisem pînă atunci pe mare,mă simţeam bolnav şi la trup,şi la suflet,precum şi nespus de înspăimîntat.Mă gîndeam la greşeala pe care o săvîrşisem şi cum mă ajunsese pedeapsa cerului,pentru că-mi părăsisem casa părintească şi nesocotisem datoria de fiu.Îmi aminteam de poveţele tatei şi de rugăminţile mamei.Conştiinţa mea — poate pe atunci mai puţin nesimţitoare decît a ajuns mai apoi — mă mustra pentru că nesocotisem sfaturile părinteşti şi-mi călcasem datoria faţă de Dumnezeu şi de tatăl meu.

În tot acest timp,furtuna se înteţea şi valurile săltau,deşi nu atît de sus,cît mi-a fost să văd de multe ori mai tîrziu şi nici chiar ca acelea pe care le-am văzut peste cîteva zile.Oricum,a fost îndeajuns ca ele să mă tulbure pe mine,marinar începător,care nu văzusem niciodată aşa oeva.Mă aşteptam ca fiecare val să ne înghită şi,la fiecare cădere a corăbiei în golul valului,eram sigur că ea nu se va mai ridica..

Multe jurăminte am mai făcut în acea stare de deznădejde,făgăduind că dacă bunul Dumnezeu mă va scăpa de data aceasta şi voi ajunge să pun iarăşi piciorul pe uscat,mă voi duce de-a dreptul acasă şi cît voi mai trăi nu voi mai pune piciorul pe vreo corabie,că voi asculta de poveţele tatei şi niciodată nu mă voi mai arunca în astfel de suferinţe.Abia atunci am priceput eu rostul cuvintelor părinteşti despre tihnita viaţă a păturii mijlocii,într-adevăr,tata dusese o astfel de viaţă,la adăpost de furtunile mării şi de năpastele pămîntului.Eram hotărît să mă înapoiez acasă ca un fiu pocăit.

Aceste gînduri înţelepte au durat atît cît a bîntuit furtuna şi chiar niţeluş după aceea.A doua zi însă vîntul s-a domolit,marea s-a liniştit şi eu am început să mă obişnuiesc cu viaţa cea nouă.Toată ziua însă am rămas pe gînduri,mai ales că mai simţeam încă răul de mare.Spre seara s-a înseninat şi vîntul s-a potolit cu totul,iar asfinţitul era fermecător.Soarele apunea în limpezimi şi tot astfel a răsărit în dimineaţa următoare.Fiind vînt puţin,marea liniştită înfăţişa în bătaia soarelui o privelişte ce mi se părea încîntătoare.

Dormisem bine noaptea,nu mai sufeream de rău de mare şi eram vesel.Priveam uimit întinderea apei acum liniştită,dar care fusese atît de răscolită cu o zi înainte.Bunele mele hotărîri începeau iarăşi să se clatine.Tocmai atunci se apropie de mine tovarăşu-mi de călătorie,care,de fapt.mă ispitise la rău.Bătîndu-mă pe umăr,mă întrebă : „Cum te simţi după toate astea,Bob ? Pun rămăşag că te-ai speriat noaptea trecută cînd a bătut oleacă de vînt,nu-i aşa ?" „Oleacă de vînt,astfel numeşti tu furtuna aceea îngrozitoare ?" l-am întrebat nedumerit.

„Ce furtună,prostuţule ? N-a fost nimic.Dacă ai corabie bună nu-ţi pasă de puţintel vînt.Eşti încă marinar de apă dulce,Bob.Hai mai bine să luăm un punch şi să uităm de necazuri.Ia te uită ce frumos e acum !"

Ca să scurtez această tristă parte din povestea vieţii mele,voi spune numai că am tras atunci un chef marinăresc şi mi-am înecat în băutură toate hotărîrile luate în timpul furtunii.Cit de repede s-a liniştit marea după furtună,tot aşa de repede mi-a dispărut şi frămîntarea sufletească.Şi,uitînd frica de a pieri în valuri,mi s-au trezit vechile dorinţe,dînd cu totul uitării hotărîrile luate.

Am mai avut îndoieli şi remuşcări între timp.M-am dezbărat totuşi de ele ca de un vis urît.M-am dedat băuturii,iar tovărăşia celorlalţi m-a făcut să uit de toate.De altfel,în cinci sau şase zile am devenit cu de-săvîrşire stăp'in pe mine însumi,nemaivoind să mă las tulburat de nimic.

Soarta îmi pregătea însă o nouă încercare.Aceasta trebuia să fie atît de covîrşitoare,încît pînă şi cel mai înrăit om ar fi putut să-şi dea seama de primejdie şi să vadă încotro era calea mîntuirii.

Attachments