Moartea lui Fulger de George Cosbuc
George Coşbuc este unul dintre poeţii reprezentativi pentru literatura Transilvaniei, a cărui originalitate constă în ilustrarea lumii satului ardelean, a unei realităţi istorice cu totul aparte în ceea ce priveşte lupta constantă şi îndelungată pentru libertate naţională.
Poezia “Moartea lui Fulger” face parte din categoria celor care prezinta marile evenimente din viata satului.
Poemul Moartea lui Fulger este structurat în patruzeci de strofe, fiecare fiind alcătuită din cinci versuri de câte opt silabe şi unul scurt de patru silabe, în finalul strofei. Dacă în Nunta Zamfirei, evenimentul nunţii este privit sub aura miraculosului, a fantasticului, acela al morţii din această baladă este conturat într-un realism crud, căci moartea este ireversibilă şi definitivă pentru om.
Moartea lui Fulger, avand aceeasi desfasurare ritualica precum Nunta Zamfirei, porneste de la un fapt real - moartea pe campul de lupta a unui erou - ce devine pretext liric pentru o meditatie si o elegie cu rezonante de bocet popular pe marginea mortii, a sensului vietii, a existentei lui Dumnezeu, a egalitatii oamenilor in fata mortii, a locului oamenilor in univers. Accentul nu cade deci, ca in Nunta Zamfirei, pe spectacol, ci pe implicatiile intamplarii tragice in constiinta personajelor.
Textul este deosebit de complex, construindu-se pe baza impletirii elementelor epice cu cele dramatice si lirice, pe schema ampla a baladei proiectandu-se procedee, imagini si formule literare apartinand mai multor specii literare: epopee, tragedie, oda, elegie, meditatie, bocet, blestem, poem.
Nu se poate vorbi de un subiect poematic propriu-zis, ci doar de o dezvoltare gradata a secventelor ritualice, care pot fi rezumate, in spiritul evolutiei epice, astfel: sosirea solului de pe campul de lupta cu vestea mortii lui Fulger, reactia parintilor la aflarea vestii, ritualul de inmormantare, durerea mamei, aparitia batranului sfetnic si revelatia finala in fata mortii.
Tragedia dispariţiei viteazului Fulger în bătălie este relatată într-un ritm alert, cu notaţii precise, sugestive pentru desfăşurarea rapidă a luptei şi venirea instantanee a morţii: „Pe Fulger mort! Pe-un mal străin / L-a fulgerat un braţ hain! / [...] Şi pieptul gol al celui mort / De lănci e plin”. Eul liric exprimă, prin lirica măştilor, tristeţea sfâşietoare a regelui la vederea corpului mutilat al fiului său, încât „de-abia l-a cunoscut”, rămânând înmărmurit de durere. Lumea se prăbuşeşte pentru craiul care se întreabă retoric, nemaiînţelegând rosturile firii, „Cum pier mişeii, dacă pier / Cei buni aşa?”.
Pentru el viaţa nu mai are nici un sens, interogaţiile retorice exprimă prăbuşirea sufletească totală: „De dragul cui să mai trăieşti / Tu soare sfânt?”. Regina mamă (altă „mască” a eului liric) este sfâşiată de durere, părul i-a albit brusc, aleargă deznădăjduită prin iatacuri cu părul despletit, hohotind şi blestemând, strigătul ei disperat depăşind limita suportabilului, „Şi tot palatul plin era / De plâns cumplit”. Aproape de nebunie, mama îşi rupe „vestmântul” şi retrăieşte nopţile de veghe în care îşi aşteptase cu înfrigurare băiatul să se întoarcă de la luptă şi să-l poată strânge în braţe. Ea cuprinde cu disperare şi dragoste trupul mort al fiului şi vrea cu toată fiinţa să fie îngropată împreună cu el: „Nu-l dau din braţe nimănui! / Închideţi-mă-n groapa lui”.
Prin hiperbole, Coşbuc transmite cu mare forţă de sugestie suferinţa cumplită a mamei, care se simte chinuită de neputinţa de a-şi readuce fiul la viaţă, accentuată prin negaţiile de la începutul versurilor: „Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti! / N-ai glas de vifor, să jeleşti; / N-ai mâni’ de fier, ca fier să frângi; / N-ai mări de lacrămi, mări să plângi, / Nu eşti de foc, la piept să-l strângi, / Să-l încălzeşti!”. Aliteraţia bazată pe consoana fricativă „f” şi repetiţia amplifică durerea sfâşietoare simţită în profunzimea sufletului matern: „N-ai mâini de fier, ca fier să frângi”. Ea evidenţiază vitejia şi curajul fiului care se aruncase în luptă mânat de un entuziasm eroic nestăvilit: „Râdeai de moarte prin bătăi, / Dar ea te-a-nvins”.
Toate aceste elemente sunt insa grefate pe structurile liricului, intr-un limbaj metaforic de o muzicalitate evidenta, cu deschideri catre profunzimile filosofice ale ideii poetice. Autorul stie sa exprime emotia, devenirea actiunii si a trairii, nu numai in mod direct, prin intermediul cuvintelor, ci si indirect, prin versul lapidar, ritmul sacadat, aglomerarile verbale, frecventa exclamatiilor, a interogatiilor retorice si a vocativelor, gerunziile aflate in rima si imperfectul verbelor, care confera o tonalitate de bocet continuu, de plans nesfarsit poeziei, astfel incat sensul se deduce si din stratul sonor.
Durerea sfasietoare a tatalui ia forma revoltei si chiar a blestemului impotriva soartei care lasa miseii sa traiasca si ii condamna pe cei buni, a intregului univers, care nu mai merita sa dainuie dupa moartea unui asemenea erou: "Dar mane va mai fi pamant?/ Mai fi-vor toate cate sunt?/ Cand n-ai de-acum sa mai privesti/ Pe cel frumos cum insuti esti,/ De dragul cui sa mai traiesti,/ Tu, soare sfant?".
Zbuciumul imparatesei capata accente patetice, suferinta ia dimensiuni cosmice, poetul apeland la hiperbola tocmai pentru a da masura acestor trairi: isi rupe cu mana vesmantul, ochii i se topesc de lacrimi, plansul devine vaiet cumplit, parul ii albeste, graiul i se stinge, incat "Si tot palatul plin era/ de plans cumplit". La jalea mamei ia parte intreaga natura, cel mort fiind un om ales, fiu de imparat si erou neintrecut, asa cum arata si numele : "Ah, mama, tu! Ce slaba esti! / N-ai glas de vifor, sa jelesti; / N-ai mani de fer, ca fer sa frangi; / N-ai mari de lacrimi, mari sa plangi,/ Nu esti de foc, la piept sa-l strangi,/ Sa-l incalzesti! ".
Versurile accentuează ideea că suferinţa individuală este neînsemnată în raport cu adevărata credinţă, că viaţa este un dar divin şi trebuie trăită cu intensitate maximă, iar moartea trebuie privită ca un final firesc al vieţii, omul având parte în existenţa sa de aceste două valenţe existenţiale. George Călinescu a exprimat, poate, în modul cel mai sugestiv cu putinţă sensurile filozofice ale baladei lui George Coşbuc, Moartea lui Fulger, al cărui sens liric este „inutilitatea reacţiunilor personale în faţa rotaţiei lumii”.
Balada cultă Moartea lui Fulger are o epică aparentă, ea fiind mai apropiat de poemele ideatice ale lui Eminescu. Poetul pledează, printr-o gândire sănătoasă, pentru ideea imposibilităţii omului de a descoperi taine care-i sunt inaccesibile, cum este aceea a morţii, care trebuie asumată cu înţelepciune şi căreia trebuie să i te supui, respectând cu credinţă datinile străvechi. Versul este lapidar, ritmul sacadat şi accelerat prin acumularea de verbe sugestive pentru destinul implacabil.
Moartea lui Fulger versuri
În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinți și-n capul gol,
Răsare, crește-n zări venind,
Și zările de-abia-l cuprind,
Și-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
El duce regelui răspuns
Din tabără. Și ține-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi
Atâta semn de la război,
Și-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braț hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roș de sânge-i albul tort,
Și pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.
Sărmanul crai! Când l-a văzut
Și, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături și-a rămas
Cu pumnii strânși, fără de glas,
Ca un pierdut.
Să-i moară Fulger? Poți sfărma
Și pe-un voinic ce cuteza
Să-nalțe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mișeii dacă pier
Cei buni așa?
Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sânt!
Când n-ai de-acum să mai privești
Pe cel frumos, cum însuți ești,
De dragul cui să mai trăiești,
Tu soare sfânt?
Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb și despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Și tot palatul plin era
De plâns cumplit.
La stat și umblet slabă ce-i!
Topiți sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Și graiul stins și-obrazul supt
Și tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!
De dorul cui și de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!
Nu-l dau din brațe nimănui!
Închideți-mă-n groapa lui
Mă lași tu, Fulgere, să mor?
Îți lași părinții-n plâns și dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!
Ah, mamă, tu! Ce slabă ești!
N-ai glas de vifor, să jelești;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu ești de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzești!
Și tu, cel spre bătăi aprins,
Acum ești potolit și stins!
N-auzi nici trâmbițile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept, colac de grâu de-un an,
Și-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ți-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Și-n mâna care poartă scut
Ți-au pus un ban.
Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.
Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ți greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.
Mirați și de răsuflet goi,
Văzându-ți chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Și, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...
Iar când a fost la-nmormântat,
Toți morții parcă s-au sculat
Să-și plângă pe ortacul lor,
Așa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!
Și popi, șirag, cădelnițând
Ceteau ectenii de comând
Și clopote, și plâns, și vai,
Ș-oștenii-n șir, și pas de cai,
Și sfetnici, și feciori de crai,
Și nat de rând.
Și mă-sa, biata! Cum gemea
Și blestema, și se izbea
Să sară-n groapă: L-au închis
Pe veci! Mi-a fost și mie scris
Să mă deștept plângând din vis,
Din lumea mea!
Ce urmă lasă șoimii-n zbor?
Ce urmă, peștii-n apa lor?
Să fii cât munții de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea și-a tuturor
E tot nimic!
Că tot ce ești și tot ce poți,
Părere-i tot dacă socoți
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Și rând pe rând
Ne ducem toți!
Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a dușmănit trăind mereu
Și-a pizmuit norocul meu!
E un păgân și Dumnezeu,
E un păgân.
De ce să cred în el de-acum?
În fața lui au toți un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt!
Credința-i val, iubirea vânt
Și viața fum!
Și-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, și sta-ngrozit.
Și-atunci un sfetnic a venit
Și-n fața doamnei s-a oprit,
Privind la ea.
Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.
Și sprijin pe toiag cătând
Și-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Și inima din noi o frângi
Ne doare c-a fost scris așa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.
Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăiește-n veci,
E numai dus.
N-am cap și chip pe toți să-i spui
Și-aș spune tot ce știu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Și știu pe Crivăț cel turbat
Ca țara lui.
Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Și toți s-au dus pe-același drum.
Ei și-au plinit chemarea lor
Și i-am văzut murind ușor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viața-i fum.
Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viața-i datorie grea
Și lașii se-ngrozesc de ea
Să aibă tot cei lași ar vrea
Pe neluptat.
De ce să-ntrebi viața ce-i?
Așa se-ntreabă cei mișei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte și la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Și de femei!
Trăiește-ți, doamnă, viața ta!
Și-a morții lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,
Dar dacă mor, ce grijă porți?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morți?
Dar știu un lucru mai pe sus
De toate câte ți le-am spus:
Credința-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Și mâine nu-s!
Și-oricât de amărâți să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce viețile le-a dat!
O fi viața chin răbdat,
Dar una știu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!
Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Și n-a mai înțeles ce-a zis
Și nu vedea cum au închis
Sicriul alb era un vis
Și ea-l trăia.
Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbați, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nțelegea;
Și să muncea să știe ce-i.
Și nu putea.
I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni.
În fața unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...
Și clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Și-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Și nălțător:
Nu cerceta aceste legi,
Că ești nebun când le-nțelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!
sursa poezie :wikisource