Aniela de Henryk Sienkiewicz carti autori straini

Aniela de Henryk Sienkiewicz

Roma, 9 ianuarie 1883

ACUM CÂTEVA LUNI M-AM ÎNTÂL-

nit cu colegul şi prietenul meu Józef Sniatyński, care în ultima vreme ocupă un loc de seamă printre scriitorii noştri. În discuţiile, purtate atunci pe tema literaturii, Sniatyński acorda o deosebită importanţă memorialisticii în genere. Spunea că omul care lasă în urma lui un jurnal, indiferent dacă-i scris bine sau rău, important e să fie sincer, acela transmite viitorilor psihologi şi romancieri nu numai tabloul timpului său, ci unicele documente veridice pe care să se poată baza. De asemenea, preconiza că în viitor romanul va avea în exclusivitate forma de jurnal; şi, în sfârşit, mai susţinea că cine scrie un jurnal, depune implicit o activitate pentru binele poporului său şi-şi dobândeşte astfel dreptul la recunoştinţa acestuia.

Deoarece am treizeci şi cinci de ani şi nu-mi amintesc să fi făcut vreodată ceva pentru poporul meu, fie şi pentru faptul că de la terminarea universităţii am stat, cu mici întreruperi, aproape numai în străinătate, şi deoarece, cu tot umorul cu care vorbesc despre asta şi cu tot scepticismul de care sunt îmbibat ca un burete, e destulă amărăciune în constatarea acestui fapt, m-am hotărât să scriu un jurnal. Dacă-i adevărat că asta-i o activitate meritorie, atunci măcar în felul acesta să am şi eu un merit.

Aş vrea să fiu însă absolut sincer. Mă apuc să scriu acest jurnal nu numai pentru criteriile de mai sus, ci şi pentru că mă amuză ideea în sine. Sniatyński susţine că dacă te obişnuieşti să-ţi scrii impresiile şi gândurile, asta se transformă cu timpul în una din cele mai plăcute îndeletniciri. Dacă s-o dovedi dimpotrivă – atunci n-o să iasă nimic din jurnalul meu. Ar însemna să mă amăgesc pe mine însumi, dacă n-aş prevedea cu toată convingerea c-o să se întrerupă la un moment dat, ca o coardă prea întinsă. Sunt gata să suport multe pentru binele societăţii, dar să nu mă plictisesc! Asta, nu! N-o s-o fac, pentru că nu pot!

M-am hotărât însă să nu demobilizez la primele greutăţi; voi încerca să mă obişnuiesc şi să simt gustul acestei activităţi. În timpul discuţiilor noastre, Sniatyński îmi tot repeta: „Nu trebuie să adopţi un stil anume, nu încerca să faci literatură”. Auzi vorbă! Atâta lucru ştiu şi eu că, cu cât un scriitor e mai talentat, cu atât face mai puţină literatură; dar eu sunt un diletant şi nu stăpânesc forma. Ştiu, din proprie experienţă, că omul care gândeşte mult şi simte intens are adesea senzaţia că, dac-ar înregistra pur şi simplu ceea ce gândeşte şi simte, ar da naştere unui lucru neobişnuit. Dar când se apucă de treabă, alunecă fără să vrea într-o anumită manieră stilistică şi chiar dacă este convins că scrie numai pentru sine, tot adoptă o anumită poză şi frazeologia obişnuită; gândurile noastre refuză să se scurgă pe hârtie aşa cum sunt prin braţul, degetele şi peniţa cu care scriem şi s-ar putea spune, că nu capul dirijează pana, ci pana dirijează capul şi că cel mai adesea o face într-un mod plat, banal, nenatural. Tocmai de asta mă tem, că lipsindu-mi îndemânarea, limbajul plastic, stilul simplu etc. Şi totodată nefiind lipsit de gust, o să mă scârbesc în asemenea măsură de propria mea scriitură, încât o să-mi fie de-a dreptul imposibil să continui. Dar – vom vedea cum va fi. Deocamdată, intenţionez să-mi încep jurnalul cu o scurtă introducere biografică.

Mă numesc Leon Ploszówski şi am, aşa cum am mai amintit, treizeci şi cinci de ani. Provin dintr-o familie bogată, care a reuşit să-şi păstreze până acum o avere mai mult decât medie. În ceea ce mă priveşte, sunt sigur că n-o să sporesc averea familiei, dar nici n-am s-o risipesc. Prin poziţia pe care o deţin, nu-s silit nici să mă caţăr pe cine ştie ce culmi şi nici să plătesc bani grei pentru asta. Nu cheltuiesc nici pe plăcerile costisitoare, care ruinează de regulă averile, pentru că sunt un sceptic, care ştie ce cât merită, sau mai bine zis, ştie că nimic nu merită.

Mama a murit la o săptămână după ce m-a adus pe lume. Tata, care-o iubea mai presus de orice, a avut după moartea ei crize de melancolie. S-a tratat la Viena, dar după ce s-a vindecat n-a mai vrut să se întoarcă la moşie, unde amintirile îi sfâşiau inima; a cedat domeniul Ploszów sorei sale, mătuşa mea, iar el s-a mutat din 1848 la Roma, de unde n-a plecat niciodată nicăieri, timp de treizeci şi ceva de ani, nevoind să se îndepărteze de mormântul mamei. Căci, am uitat să spun, a transportat coşciugul mamei în Italia şi l-a îngropat la Campo Santo.

Avem o casă pe strada Babuino, numită Casa Osoria, după blazonul familiei. Acum cam arată a muzeu, căci tata a strâns bogate colecţii de vestigii romane, în special din perioada creştinismului primitiv. În prezent colecţiile astea reprezintă ţelul suprem al vieţii lui. În tinereţe a fost un bărbat strălucitor atât ca aspect fizic, cât şi ca intelect. Şi deoarece numele şi bogăţia îi deschideau toate porţile, i se prevedea un viitor mare. Ştiu asta de la cei ce i-au fost colegi la universitatea din Berlin. Îi pasiona filosofia şi erau cu toţii convinşi că numele lui va ajunge cel puţin la fel de cunoscut ca cel al lui Cieszkowski, Libelt ş.a. Dar viaţa de societate şi extraordinarul succes la femei l-au îndepărtat după aceea de munca strict ştiinţifică. Prin saloane era numit Leon l’Invincible. A continuat să se mai ocupe de filosofie şi lumea aştepta ca într-o bună zi să-i apară o operă remarcabilă, care să-l facă renumit în întreaga Europă.

Speranţe zadarnice. Din vechea strălucire exterioară n-a mai rămas decât capul, care e şi astăzi unul din cele mai frumoase şi mai nobile din câte am văzut vreodată. Pictorii sunt de aceeaşi părere. Nu de mult mi-a spus unul, că tata e tipul perfect al patricianului. Din punct de vedere ştiinţific, tatăl meu a fost şi rămâne un nobil-diletant foarte dotat şi foarte cult. Într-o anumită măsură cred că toţi din neamul Ploszówski sunt sortiţi la diletantism şi voi reveni la asta, când voi scrie despre persoana mea.

Ştiu că tata păstrează în manuscris un tratat filosofic îngălbenit de vreme, intitulat Despre trinitate, pe care l-am frunzărit odată şi m-a plictisit. Ţin minte doar că sunt acolo nişte comparaţii între îmbinări de câte trei elemente reale – oxigen, hidrogen şi azot – şi trinitatea transcendentală, cristalizată de creştinism în noţiunile de Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh. În afară de asta mai sunt tot felul de asemenea combinaţii de câte trei elemente, începând cu binele, frumosul şi adevărul şi terminând cu silogismul logic, alcătuit dintr-o premiză mai mare, una mai mică şi o concluzie. E un amalgam ciudat de idei hegeliene cu concepţiile lui Hoene-Wroński[1], un efort de gândire de o mare preţiozitate artistică, dar totalmente inutil. De altfel, sunt sigur că tata n-o să-l dea niciodată la tipar, fie şi pentru faptul că în ochii lui filosofia speculativă a dat faliment chiar mai înainte ca acest lucru să se fi produs în lume, în general.

Cauza acestui faliment din concepţiile lui a fost însăşi moartea mamei. Cu toate că era poreclit l’Invincible şi cu toate că avea opinia cuceritorului de inimi, tata a fost un om nespus de iubitor, care a divinizat-o pe mama. După moartea ei cu siguranţă că a pus o mulţime de întrebări concepţiilor sale filosofice şi neprimind niciun răspuns şi nicio alinare, s-a convins de sterilitatea lor în faţa vieţii. Probabil că asta a constituit pentru el o tragedie imensă, când s-a văzut dintr-o dată privat de cele mai scumpe idealuri, când i s-au sfârşit dintr-o dată şi fericirea şi convingerile. Atunci s-a îmbolnăvit, după cum am mai pomenit, de melancolie; vindecându-se, a devenit foarte religios. Se spune că era o vreme când se ruga ziua şi noaptea, îngenunchea în stradă în faţa tuturor bisericilor, ajungând la asemenea elanuri religioase, încât unii îl considerau nebun, iar alţii sfânt.

Treptat s-a liniştit şi a început să trăiască normal. Toată căldura de care era capabilă inima lui s-a revărsat atunci asupra mea, iar înclinaţiile lui estetice şi intelectuale au apucat-o pe făgaşul cercetării culturii romane din epoca creştinismului primitiv. Mintea lui ageră avea nevoie de hrană. După un an de şedere la Roma a început să se ocupe de arheologie şi studiind imens a ajuns specialist în epoca antică. Preotul Calvi, primul meu preceptor, care era totodată un bun cunoscător al Romei, l-a îndemnat cu stăruinţă să-şi canalizeze preocupările spre istoria oraşului veşnic. Acum mai bine de zece ani, tata s-a împrietenit cu marele Rossi, cu care stătea zile întregi în catacombe. Datorită unei capacităţi extraordinare, a ajuns în scurt timp la o asemenea cunoaştere a Romei, încât îl uimea de multe ori chiar pe Rossi. Adeseori s-a apucat să scrie, dar niciodată n-a terminat ce-a început. Poate că şi completarea colecţiilor îi ia tot timpul, sau poate că, pur şi simplu, n-o să lase nimic altceva în urma sa în afara colecţiilor, fiindcă n-a ştiut să se limiteze la o singură epocă sau la un anumit domeniu în cercetările lui. Încetul cu încetul Roma baronilor medievali a început să-l atragă cu aceeaşi tărie, cu care cercetase epoca antică. A fost o vreme când nu se gândea decât la familiile Colonna şi Orsini. Pe urmă s-a apropiat de Renaştere şi a făcut o adevărată pasiune pentru ea. De la inscripţii şi morminte ca prime mărturii ale creştinismului a trecut la epocile următoare, de la pictura bizantină la Da Fiesole[2] şi Giotto[3], de la ei la alţi quatro- şi cinquecentişti[4]. Pasionat după sculpturi şi tablouri şi-a tot îmbogăţit valoric colecţiile, însă marea operă scrisă în limba noastră, despre cele trei Rome, operă la care visase de la începuturile carierei sale, a trecut în domeniul dorinţelor neîmplinite.

În legătură cu colecţiile, tata are o părere niţel cam ciudată. Vrea să le lase prin testament Romei, cu condiţia să fie plasate într-o sală separată, care să poarte numele Muzeul Osori-Ploszówski. Sigur, va fi aşa precum doreşte; mă mir însă de el că are impresia că în felul acesta face un serviciu cu mult mai mare patriei sale, decât dacă ar transfera colecţiile undeva în ţară.

Nu de mult, mi-a spus:

— Înţelegi, acolo nu le-ar vedea nimeni, nu le-ar folosi nimeni, în timp ce aici se perindă oameni din toată lumea şi fiecare din ei va considera această strădanie a unui polonez drept un merit al întregii Polonii.

Nu mi se cade mie să chestionez cât orgoliu de familie e în treaba asta şi dacă nu cumva n-a fost hotărâtor gândul că numele de Ploszówski va fi săpat în marmură, în oraşul veşnic. Ca să fiu sincer, asta-i convingerea mea, dar mie mi-e absolut indiferent dacă au să fie păstrate aici sau în altă parte.

În schimb, mătuşa mea de la Varşovia, la care plec zilele astea, e de-a dreptul revoltată la gândul că colecţiile vor rămâne la Roma şi, pentru că-i o persoană pe care nimic în lume n-o poate împiedica să spună ceea ce gândeşte, îşi exprimă revolta, fără niciun înconjur, în fiecare scrisoare pe care-o trimite tatălui meu. Acum câţiva ani a fost la Roma şi se certa zilnic cu tata pe tema asta şi poate că cearta lor ar fi dus la o ruptură definitivă, dacă n-ar fi reţinut-o dragostea realmente nespus de mare, pe care mi-o poartă.

Mătuşa e cu câţiva ani mai în vârstă decât tata. După moartea mamei, plecând din ţară, tata a luat capitalul şi i-a lăsat ei domeniul familiei, Ploszów. Mătuşa îl administrează de treizeci şi ceva de ani şi se descurcă minunat. E o persoană cu un caracter deosebit, de aceea voi încerca s-o zugrăvesc în câteva cuvinte.

La douăzeci de ani s-a logodit cu un tânăr, care a murit în străinătate tocmai când mătuşa intenţiona să plece după el. De atunci a refuzat toate cererile în căsătorie şi a rămas domnişoară bătrână. După moartea mamei mele, l-a însoţit pe tata la Viena şi Roma, locuind cu el câţiva ani şi înconjurându-l cu multă căldură, pe care apoi a revărsat-o asupra mea. Este o doamnă în adevăratul înţeles al cuvântului, niţel cam despotică, semeaţă şi spune adevărul în faţă cu acea siguranţă de sine pe care ţi-o dă averea şi poziţia socială, dar e cinstea, şi onoarea întruchipată. Dincolo de aparenţa severă se ascunde o inimă de aur, indulgentă şi iubitoare nu numai faţă de ai săi, nu numai faţă de tata, de mine şi de cei ai casei, ci faţă de toţi oamenii. Este atât de cinstită, încât pur şi simplu nu ştiu dacă ăsta-i meritul ei, sau dacă este aşa pentru că nu reuşeşte să fie altfel. Bunătatea ei a ajuns proverbială. Supraveghează munca oamenilor ca un jandarm, dar se şi îngrijeşte de ei ca sf. Vincent à Paulo. E foarte religioasă. Niciodată nu i s-a strecurat în suflet vreo umbră de îndoială. Ceea ce face, face în baza unor convingeri imperturbabile şi în consecinţă nu şovăie niciodată în alegerea căii de urmat. Tot datorită acestui fapt e întotdeauna liniştită şi nespus de fericită. Din cauza asprimii ei aparente, la Varşovia e denumită le bourreau bienfaisant[5].

Unii – şi mai ales, unele – n-o agreează. În general însă, are mare priză în toate păturile sociale.

Ploszów este aşezat în apropierea Varşoviei, unde mătuşa are o casă a ei, aşa că iarna o petrece la oraş. Şi în fiecare iarnă se străduieşte să mă tragă acolo, ca să mă însoare. Chiar şi acum am primit o scrisoare foarte secretoasă şi insistentă, în care mă conjură să vin. În cele din urmă va trebui să mă duc, mai ales că n-am mai fost de multă vreme în ţară şi pentru că-mi scrie că a îmbătrânit şi ar vrea să mă vadă înainte de moarte.

Mărturisesc că nu plec cu plăcere. Ştiu că dorinţa cea mai scumpă a mătuşii e să mă însoare şi de câte ori mă duc îi provoc o amară dezamăgire. Mă îngrozeşte gândul unui pas atât de definitiv, după care trebuie să începi într-un fel o altă viaţă, iar eu mă simt nespus de obosit şi de viaţa de-acum. Şi în sfârşit, mai e ceva stingheritor în relaţiile mele cu mătuşa. Tot aşa cum îl priveau înainte cunoscuţii pe tatăl meu, tot aşa se uită ea acum la mine, ca la un om cu calităţi deosebite, de la care aştepţi lucruri mari. Faptul c-o las în această credinţă mi se pare un abuz din partea mea; dacă i-aş declara cinstit că nu numai la lucruri mari, dar că nu se poate aştepta la nimic bun din partea mea, ar însemna să taxez un viitor potenţial şi totodată să-i dau bătrânei lovitura de graţie.

Poate că, din nefericire pentru mine, mulţi dintre cei ce-mi sunt apropiaţi împărtăşesc convingerea mătuşii. Odată ajuns aici, pot trece la schiţarea propriului meu portret, ceea ce nu-i deloc o treabă uşoară, având în vedere că sunt realmente o făptură nespus de complicată.

Am venit pe lume cu nişte nervi foarte sensibilizaţi, rezultat al rafinamentului generaţiilor întregi de strămoşi, în primii ani ai copilăriei s-a ocupat mătuşa de mine, iar dună plecarea ei, aşa cum e obiceiul în familiile noastre – bonele. Deoarece locuiam la Roma, într-un mediu străin iar tata voia să stăpânesc bine limba maternă, una dintre bone a fost poloneză. Mai locuieşte şi acum în casa noastră de pe Babuino, dirijând gospodăria.