PREFAŢĂ

De atâtea ori neînţeleasă, întâmplarea a făcut ca toate marile iubiri ale lui Henryk Sienkiewicz să poarte numele Maria[1]. Nu o dată, personajele feminine care însufleţesc paginile creaţiei literare reprezintă transpuneri mai mult sau mai puţin fidele ale Măriilor care i-au dăruit inima, oferindu-i o fericire mai totdeauna pasageră, presărată din belşug cu spinii suferinţelor. Femeile care s-au bucurat de dragostea-i neprecupeţită i-au fost răpite una după alta de adversitatea oamenilor şi meschinăria părinţilor (Maria Keller şi Marynuszka Romanowska), de boala neiertătoare (Marynia Szetkiewicz) şi împrejurările nefavorabile (Maria Radziejewska), în sfârşit de... propria moarte (Maria Babska). Doar convieţuirea de nu prea mulţi ani cu Maria Szetkiewicz s-a dovedit ceva mai durabilă şi mai generoasă în momente înălţătoare, lăsând în urmă doi copii angelici, durerea niciodată ostoită după pierderea primei soţii şl regretul „celei mai mari iubiri” împărtăşite. Ecouri ale acestui tragic deznodământ matrimonial răzbat în multe povestiri, nuvele şi romane, printre altele, în ultima parte a trilogiei istorice, Pan Wołodyjowski, dar nicăieri imaginea dispărutei, a soţiei şi mamei model, nu este atât de completă şi expresivă ca în Familia Połaniecki (Rodzina Połanieckich), în care una dintre eroinele de prim-plan, Marynia Połaniecka, poartă numele şi însuşirile caracterologice ale soţiei răposate. Mai mult. În acelaşi roman, forţând întrucâtva structura epicului, autorul introduce în paralel „istoria” cuplului Zawiłowski-Lineta Castelli, care transfigurează literar peripeţiile dramatice prin care trece Sienkiewicz cu prilejul celei ele a doua căsătorii. Modificând prea puţin datele realităţii de facto — numele personajelor, stadiul relaţiilor, sfârşitul lui Zawiłowski, gradul de rudenie dintre Lineta şi doamna Bronicz şi portretul domnului Bronicz — „idila” reconstituie artistic aproape cu fidelitate documentară căsătoria de o clipă a romancierului cu Marynuszka Romanowska, zădărnicită de amestecul nesăbuit al mamei ei vitrege, o mitomană superficială cu fumuri aristocratice. Protestele prozatorului în acest sens sunt, desigur, formale, dictate de o bună-cuviinţă şi delicateţe elementare[2]. Romanul este conceput în anii 1883—1884, timp în care se consumă logodna, căsătoria şi divorţul scandalos, aşadar impresiile sunt transferate pe viu în actul creaţiei; de aci prospeţimea, intensitatea şi autenticitatea simţămintelor personajelor implicate în această „farsă tragică”.

Fireşte, posibilitatea identificării unor prototipuri reale nu pune nicidecum sub semnul întrebării valoarea ca artă, invitând numai, până la un punct, la o interpretare realistă a naraţiunii la toate nivelele formalizării. Fiindcă Familia Połaniecki, ca şi romanul anterior, Fără ideal (Bez dogmatu, 1891), de care se leagă prin problematica înrudită, similitudini ambientale şi tipologice, într-un cuvânt, prin viziunea auctorială asupra materiei înfăţişate şi atitudinea faţă de ea[3], învederează cuprinderea realităţii în modalitatea esteticii precumpănitor şi intenţional realiste, finalitatea polemico-didactică. Iată motivul pentru care cele două romane au produs multă vâlvă printre intelectualii vremii. Mulţi ani, din 1883 până prin 1838, se lăsase antrenat aproape în exclusivitate de tematica istorică, uimind pe admiratori şi pe sceptici cu forţa şi amploarea trilogiei, concepute mai degrabă în maniera romantică. Mirarea opiniei publice era deci îndreptăţită de deosebirile formale şi, aparent, de concepţie, pe care le conţineau cele două opere în raport cu restul creaţiei. Într-adevăr, opţiunea scriitorului pentru descrierea lucidă, obiectivată, proprie romanului realist consolidat în secolul al XIX-lea, este evidentă în toate straturile acestei „saga” familiale. Acţiunea, de tot simplă, se încheagă din episoade cotidiene, cu rezonanţă în grupuri restrânse, nu o dată pur şi simplu individuală. Nici urmă de evenimenţialul copleşitor din romanele istorice, care antrena mase mari de oameni şi dezvolta energii impresionante, subordonându-şi tiranic toate încrengăturile naraţiunii, al cărei focar catalizator îl constituie. Întâmplările, numai aparent lipsite de importanţă, crescând câteodată în diferende de conştiinţă sau comportamentale care hotărăsc viaţa sau moartea personajelor, tind să realizeze prin matrimoniu un scop pe aceeaşi măsură — familial, care, în convingerea, protagoniştilor, evident, şi a autorului, preocupat pe atunci de a doua căsătorie, însemna fericirea, prin urmare, şi utilitatea pro publico bono, căruia i se puteau consacra în linişte. Familiarizată încă de pe vremea romanticilor cu noţiuni prestigioase, precum Patria, Dumnezeu, Poporul etc., critica de specialitate a condamnat cu asprime lipsa de măreţie şi spectacular a acestui ideal pe care l-a etichetat drept „casnic”. Spre deosebire de romancier, care încerca să demonstreze în roman că tocmai realismul vieţii de zi cu zi, al faptului cotidian, întemeiază valorile pragmatice, instructive ale Familiei Połaniecki; un fel de neorealism avant la lettre, de aceea, mai temperat în reliefuri.

Fără îndoială, unitatea metodologică în elaborarea cărţii l-a determinat pe Sienkiewicz să păstreze consecvent această perspectivare estetică şi în sfera tipologiei. Îndeosebi aici, în asamblarea portretelor umane, este uşor vizibilă dorinţa autorului de a conferi locului comun, efemerului, prin mijlocirea personajelor, a generalizării artistice, valorile perenităţii. Câtă deosebire între eroii trilogiei istorice — Skrzetuski, Kmicic, Wołodyjowski, Zagłoba şi atâţia alţii — care, centraţi pe câte o trăsătură definitorie, acţionează amplu, cu o gesticulaţie romantic-statuară, totdeauna în limitele profilului pe care îl reprezintă, şi tipurile din Familia Połaniecki, care, mai puţin stilizate într-o direcţie sau alta, se înscriu fără siluiri în perimetrele existenţei reale, obişnuite! Se înţelege, înăuntrul despărţiturii sociale din care fac parte. Eroismul unicat în împrejurări irepetabile coboară la nivelul colectivităţii, manifestându-se în reuşita, în viaţa de fiecare zi, şi aceasta o luptă dintre cele mai dificile, ale cărei finalităţi sunt familia şi bunăstarea; Pentru a le realiza, Połaniecki, în ipostaza lui de comerciant, parcurge un proces îndelungat, presărat cu poticniri dureroase şi smulgeri temerare, şi acestea câtuşi de puţin insolite, trebuind să rezolve un conflict cu triplă direcţie: atitudinea faţă de femeie, relaţiile cu divinitatea şi cele cu semenii — toate în mare vogă în disputele epocii. De fiecare dată, situaţiile de răspântie prilejuiesc solilocvii de lungă durată, de care scriitorul se foloseşte cu promptitudine şi premeditare pentru a înşirui o mulţime de observaţii moral-comportamentiste asupra vieţii, pledoariile pro şi contra încheindu-se de regulă cu concluzii de ordin practic. Deşi uneori întârzie curgerea epicului, asemenea insistenţe analitic-reflexive împlinesc întrucâtva intenţia lui Sienkiewicz de a scrie un roman psihologic. Şi mai puţin distinctiv este drumul Maryniei Połaniecka — soţie frumoasă, blândă, virtuoasă, iubitoare şi altruistă. O adevărată poetică a anti-eroului guvernează de la început până la sfârşit evoluţia celor doi protagonişti spre fericire; care nu înseamnă numai zâmbet şi miere, ci şi pelinul grijilor de tot felul — este concluzia formulată în finalul romanului.

Familiei Połaniecki, care n-a renunţat cu totul la preceptele stării a treia, depăşindu-le prin apartenenţa de clasă şi idealul întoarcerii la proprietatea funciară, îi sunt opuse în scopuri comparative cuplurile Maszko, pozitivist inechitabil, Osnowski, aristocratic steril, şi Zawiłowski-Lineta, romantic desprins de viaţă, cărora li se adaugă existenţele însingurate de felul lui Bukacki, ce pot fi aşezate alături de oamenii de prisos din literatura rusă, oricât de mult s-ar deosebi pe treptele cauzalităţii. Realismul viguros şi valenţele didactice hotărăsc mai ales tentele întunecate, virulent critice, în care sunt descrişi reprezentanţii aristocraţiei. Romanul prezintă, din acest punct de vedere, valori pe drept cuvânt documentare, galeria tipurilor „negative” fiind dintre cele mai concludente, Chiar atunci când intriga antrenează indivizi superdotaţi, ca poetul Zawiłowski. Autorul insistă îndeosebi în motivarea dialectică, intrinsecă şi exterioară, a eşecului lor; Zawiłowski este o variantă cu fundamente conceptuale schimbate a lui Płoszowski din Fără ideal. Familia Połaniecki se impune, aşadar, şi ca un izbutit roman de moravuri. Toate acele idei şi atitudini de viaţă cu sorgintea în romantism sau în unele filozofii orientale — pesimismul paralizant, scepticismul anarhic, mesianismul panslavist, budismul etc. — altfel spus, atmosfera de lâncezire şi marasm, care se înstăpânise spre cumpăna secolelor XIX şi XX şi în societatea polonă, stăvilindu-i avânturile creatoare, sunt ilustrativ exprimate de tipologia „neproductivă” a romanului, localizată cu precădere în straturile de sus ale piramidei sociale.

În acest context, expunerea se desfăşoară şi ea, era de aşteptat, într-un stil adecvat. Aici, mai mult decât în creaţiile istorice, personajele şi autorul-narator vorbesc fără afectare într-o limbă cu limpezimi clasice, lipsită cu totul de podoabe inutile, de căutări ludice. Latinismele de odinioară, frecvente, care impregnau textul cu sonorităţi particulare, au dispărut aproape cu desăvârşire, autorul mulţumindu-se ici şi colo cu câte o expresie franţuzească, şi aceea foarte cunoscută şi de tot obişnuită pentru o lume cu pretenţii de cultură superioară şi înclinaţii cosmopolite. Iar arhaismele şi regionalismele, care subliniau sugestiv consumarea întâmplărilor în epoci revolute şi în spaţii geografice distincte, s-au pulverizat cu totul în lexicul vorbirii contemporane, apărând numai arareori printre bizareriile câte unui vârstnic! Simplitatea, claritatea şi spontaneitatea „spunerii” întăresc până la caracteristic impresia de oralitate.

Scris în cheia metodologică a realismului critic, ca şi Fără ideal, romanul Familia Połaniecki prelungeşte totuşi din romanul istoric unele obişnuinţe de meşteşug şi concepţie, intrate organic în atelierul de creaţie. Asemenea automatisme narative se întâlnesc „cel mai adesea în sfera tipologiei şi a povestirii propriu-zise, înceţoşând pe alocuri expresivitatea semnificaţiilor în favoarea ambiguităţii interpretative. Obsesia omului puternic, cu unele puncte de plecare în complexul westman-ului, care învinge toate obstacolele îndeosebi prin forţa fizică ieşită din comun, transpare şi aici în masivitatea lui Gątowski ori în puterea, e drept, abia pomenită, a lui Połaniecki. Pe de altă parte, cu toată strădania sesizabilă de a închega psihologii profunde şi complexe, nu puţine personaje manifestă câteodată o impulsivitate şi o rectitudine mai aproape de linearitatea eroilor Trilogiei, decât de conştiinţa rafinată până la sofisticare cu ajutorul culturii, proprie „decadentului” de la îngemănarea secolelor. De aceea, unele reacţii par bruşte, insuficient motivate, contradictorii chiar, împingând virtual exegeza în fundături lăturalnice. O frecvenţă care contrariază întrucâtva o au şi procedeele de legare în fluxul povestirii a componentelor narative. Repetarea unor formule de felul: la acestea, văzând acestea, după care, drept care etc., se explică prin simţul epic foarte acut al lui Sienkiewicz care simte nevoia unei cursivităţi alerte nu numai la nivelul episoadelor şi al ideaţiei, ci şi la cel al formei, exigenţă întrepătrunsă armonios cu celelalte posibilităţi care realizează oralitatea textului. În seria deprinderilor continuate din romanele anterioare se înscriu, de asemenea, punctarea prin replici lapidare, semănând cu nişte grave şi definitive căderi de cortină, a sfârşitului celor mai multe dintre capitole, unele exclamaţii grandilocvente ale personajelor, e adevărat, acestea foarte rare, ş.a.m.d.

Apreciate ca romane psihologice şi de moravuri, specii care proliferau în epocă, atât Familia Połaniecki, cât şi Fără ideal au, însă, semnificaţii mai largi, acoperind registrul social. În consecinţă, ele pot fi şi trebuie interpretate, ni se pare, şi ca un fel de justificare a îndepărtării treptate de ideologia pozitivistă, justificare necesară mai ales după reproşurile insistente care i s-au făcut la apariţia primei părţi a trilogiei. În toate romanele istorice, autorul indica pentru eliberarea naţională un alt drum decât cel defensiv al pozitiviştilor, un drum cu mai mulţi sorţi de izbândă; acţiunea armată în frunte cu nobilimea. Pentru rezolvarea problemelor sociale, reţeta lui Sienkiewicz, deşi diferită de a pozitiviştilor, n-a mai fost atât de fericită, cuprinzând frăgezimi şi întortocheri greu de urmărit, care puteau da naştere la neînţelegeri.

Considerarea lui Leon Płoszowski din Fără ideal ca o expresie a tendinţelor estetizante care se răspândeau în epocă drept reacţie faţă de pragmatismul burghez este neîndestulătoare[4]. Personajul reprezintă şi un simbol social; el aparţine unei pături la ale cărei posibilităţi materiale, ce împiedică realizarea potentelor pe care le posedă exponenţii ei, autorul face deseori aluzie. Calităţile şi slăbiciunile lui sunt şi ale clasei sale. Dotat cu o sensibilitate vioaie, complicată prin cultură, Leon Płoszowski are şi un ales gust artistic, şlefuit încă din copilărie prin educaţie. Nefiind una din pasiunile sale, arta e totuşi o preferinţă la care nu va renunţa niciodată. Estetica îi înlocuieşte etica. Inteligenţă nativă, a fost privit de mic ca un copil minune, în care se puneau mari speranţe. Până la vârsta de treizeci şi cinci de ani n-a realizat nimic; crede că ar putea străluci în câteva domenii, dar dacă ar fi obligat să-şi aleagă o profesiune, n-ar şti încă în ce direcţie să-şi canalizeze atenţia şi eforturile. E în el ceva din acea improductivité slave care caracteriză aristocraţia din care se trăgea. Incapacitatea lui de acţiune, exterior asemănătoare cu aceea a romanticilor, are temeiuri filozofice într-un scepticism total, care vizează până şi convingerile sceptice. Metodele filozofiei pozitiviste: observaţia detaşată şi critica exactă, pe care le aplică în viaţă cu consecvenţă, i-au sădit în suflet o îndoială ce-i paralizează orice iniţiativă. În societate pare energic, dar când e vorba de rezolvarea decisă a unei probleme de viaţă, scepticismul îl face neputincios; raţiunea se rătăceşte în speculaţii de tot felul, iar voinţa nu-şi găseşte nici un sprijin care s-o stimuleze, aşa că faptele eroului depind, în mare măsură, de întâmplările exterioare. Nesiguranţa veşnică în care se zbate îi macină nervii şi spiritul. În puterea vârstei, Leon se simte deja epuizat; în purtarea lui se înstăpâneşte treptat o anume blazare, iar printre gândurile alambicate se strecoară pe încetul conştiinţa ratării. Îşi apreciază cu justeţe situaţia în societate: cei ca el sunt ca nişte pufuleţi pe care viaţa îi poartă într-o parte şi alta, deoarece ei nu pot opune nici o rezistenţă. Paradoxal, şi-au pierdut încrederea în ei, dar mai sunt convinşi că reprezintă încă prin cultură culmea civilizaţiei. În viaţă caută laturile sărbătoreşti, delectarea şi fericirea, deşi nu mai cred nici în fericire. Pesimismul lor, uşor şi străveziu ca fumul de havană, le acoperă orizontul, îngrădindu-i de restul societăţii şi creându-le o lume închisă în sine, somnolentă. Absenţa energiei faptice creşte pe inexistenţa vreunui ideal statornic care să-i absoarbă preocupările. Conştient de această carenţă temperamentală şi conceptuală, când crede că iubirea pentru Aniela l-ar putea transforma miraculos într-un om activ, Leon se agaţă de ea cu puterea disperării.

Soluţia aleasă de personaj nu-şi găseşte validitatea şi în planul social; ea poate fi valabilă strict individual, dar impasul aristocraţiei nu se poate rezolva cu ajutorul unor paliative sentimentale. Intenţionând să avertizeze pe intelectualii cuprinşi de îndoieli de urmările nefaste pe care le poate avea scepticismul[5], Sienkiewicz îşi conduce eroul spre sinucidere. Când şi ultima şansă este pierdută prin moartea Anielei, Płoszowsld, al cărui scepticism pur devine resignativ, îşi pune capăt zilelor. Pieirea socială a aristocraţiei tradiţionale era, aşadar, inevitabilă. În societate nu mai era loc pentru nişte entităţi lucitoare prin trecut şi cultură, dar nimănui folositoare. Pentru recuperarea valorilor umane pe care le mai deţineau reprezentanţii acestei pături în pragul prăbuşirii era nevoie de pierderea moşiilor, care să le sfărâme crusta de lâncezeală şi să-i arunce în tumultul activităţilor sociale, şi silindu-i să-şi câştige existenţa prin muncă, precum doctorul Chwastowski. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin, de distrugerea celui mai însemnat element care năştea viaţa de huzur, parazitismul şi prejudecăţile de castă. În această privinţă, Sienkiewicz se păstra încă aproape de pozitivişti, deşi în Prin foc şi sabie părea că înclină spre sensul opus; nu însă şi în Potopul şi în Pan Wołodyjowski.

Romanul este scris în forma unui jurnal intim, modalitate foarte potrivită pentru introspecţiile psihologice. Or, tocmai în această direcţie intenţia de analiză a unui „suflet bolnav” a dat greş, pentru că autorul — repetăm afirmaţia lui I. Matuszewski — este un psiholog la nivelul observaţiei; ceea ce vede sau îşi poate imagina prin facultăţile de reprezentare descrie cu multă plasticitate, dar intuiţia psihologică este destul de redusă. Nu este şi un psiholog filozof[6]. Speculaţiile etico-filozofice ale lui Leon se îneacă într-o crasă platitudine, astfel că romanul rămâne o încercare nereuşită.

Soluţia socială, ale cărei premise începeau să se schiţeze în Fără ideal, se conturează oarecum închegată în Familia Połaniecki. Romanul a fost socotit de mulţi exegeţi ca fiind o apologie a filistinismului mic-burghez. Elogiul carierei de afacerist a lui Połaniecki însemna totodată elogiul goanei după capital, care n-are nimic comun cu binele societăţii[7]. Dacă această etichetare ar corespunde adevărului, ar însemna că autorul renunţase pentru moment la poziţia neoconservatoare, evidentă în operele istorice, şi revenise alături de ideologia pozitivistă, fapt care ni se pare posibil, dar mai puţin probabil, date fiind şi romanele scrise ulterior. A. Nofer, în capitolul Quo vadis? din lucrarea citată, unde analizează şi romanele în discuţie, „explică” astfel „incompatibilitatea de concepţie. Połaniecki i-a fost indiferent autorului, pe când la Płoszowski a ţinut în mod deosebit, apărându-l în câteva intervenţii publice. L-a prezentat ca pe un tip negativ, fiindcă nu se cuvenea să-l arate, drept model într-o epocă de deprimare generală, deşi, ca şi în cazul lui Petronius, îi împărtăşea multe din idei. De ce l-a prezentat însă oarecum idilic pe Połaniecki, de vreme ce-l dispreţuia? Pentru acelaşi motiv? E discutabil. Pare totuşi mai solid întemeiată ipoteza că Sienkiewicz, odată îndepărtat de pozitivism, nu s-a mai întors la el nici în cele două romane de observaţie socială. În Fără ideal are o atitudine critică faţă de aristocraţie, care şi-a pierdut vigoarea de demult, epuizându-se fizic şi cerebral în cosmopolitism desuet şi extravaganţe cabotine, iar în Familia Połaniecki încercă să ofere o reţetă de îndreptare a nobilimii prin întoarcerea ei la pământ, după ce s-a regenerat trecând prin purgatoriul energiei burgheze. Prezentarea roză a lui Połaniecki se datoreşte acestei intenţii artistice. Lauda i se cuvine burgheziei pentru energia şi ţelurile ei, aşa lipsite de spectaculozitate cum sunt; în acest sens, poate servi drept exemplu. Privite aşa, romanele nu mai constituie o insulă izolată şi contradictorie în concepţia autorului şi nici măcar o întoarcere temporară la pozitivism, revenire negată de altfel de Cavalerii teutoni şi chiar de Quo vadis?

E neîndoios că în carte se găsesc numeroase argumente care să îndreptăţească părerile criticii; toată intriga se ţese în jurul activităţii lui Połaniecki în cadrul familiei şi ca afacerist intreprid, susţinând o fericire şi o realizare mărginită ca perspectivă, domestice. Simte câteodată unele goluri în viaţa lui, dar gândeşte că toate lipsurile se vor acoperi prin căsătorie; credea că adevăratul înţeles al vieţii, adevărata ei ţintă, era să fie soţ şi tată. S-a făcut însă eroarea ca personajul să fie considerat exclusiv în acest moment al vieţii sale, fără să se mai aibă în vedere punctul de plecare şi finalul evoluţiei, fapt care a dus la aprecierea unilaterală şi greşită. „Eroul” trebuie însă judecat din unghiul devenirii lui sociale. Să nu uităm că Połaniecki a făcut parte la început, personal sau prin înaintaşii săi, din boierimea rurală. Aflăm că şi-a pierdut pământul printr-un concurs de împrejurări nefavorabile, fiind obligat să intre în vârtejul afacerilor. Chiar dacă autorul descrie deloc critic şi prea îndelung mulţumirea lui măruntă în căsnicie şi în comerţ, a procedat astfel tocmai cu intenţia de a demonstra că această situaţie, trecătoare, nu este de natură să-i permanentizeze locul pe care trebuie să-l ocupe în societate. Căci Połaniecki, prin căsătorie, se întoarce la proprietatea funciară, adeverind spusele consilierului Jamisz: „Pământul ne atrage, fiindcă e adevăratul izvor de bogăţie (...) Adevărata datorie şi adevărata bogăţie se găsesc în pământ”.

În concluzie, Sienkiewicz s-a deosebit categoric de pozitivişti în ceea ce priveşte calea pentru rezolvarea ţelurilor naţionale. În latura socială a văzut răul societăţii contemporane, dar a preconizat pentru îndreptarea lui o soluţie care se prefigura tot capitalistă în esenţa ei: în locul urbanismului industrial, idealizat de burghezia pozitivistă, Sienkiewicz a postulat întoarcerea economiei spre proprietatea funciară, exploatată, bineînţeles, corespunzător noilor împrejurări.