PARTEA ÎNTÂI
Capitolul 1
După ce casieriţa îi dădu restul de la cinci franci, Georges Duroy dădu să iasă din restaurant.
Ţanţoş din fire, dar şi băţos ca un fost subofiţer, el îşi mlădie talia, îşi răsuci mustaţa cu un gest scurt, milităros, şi aruncă asupra celor de la mese o privire repede şi rotitoare, una din acele priviri de băiat fercheş, care seamănă cu nişte repezituri de uliu.
Femeile ridicaseră capul spre dânsul: trei lucrătoare de rând, o profesoară de muzică de vârstă mijlocie, rău pieptănată, neîngrijită, cu o pălărie întotdeauna colbăită şi îmbrăcată cu o rochie dezmăţată, şi două cucoane cu bărbaţii lor, obişnuite cu această locantă cu preţul fix.
Ajuns pe trotuar, rămase un moment nemişcat, gândindu-se ce să facă. Era 28 iunie şi n-avea în buzunar, pentru a o duce până la sfârşitul lunii, decât trei franci şi patruzeci, nici mai mult, nici mai puţin. Asta însemna două prânzuri fără cină, ori două cine fără prânzuri, după voie. El se socoti că mâncarea de amiază făcând un franc şi douăzeci de bani, în loc de unu şi cincizeci, cât costa cea de seară, i-ar mai rămâne, dacă s-ar mulţumi numai cu prânzurile, ceva bani în pungă; tocmai bine pentru două gustări şi două bock[1]-uri pe bulevard. Asta era cheltuiala lui cea mare şi marea lui plăcere în vremea nopţii; şi începu să coboare strada Notre-Dame de Lorette.
Mergea ca pe vremea când purta uniforma de husar, cu pieptul înainte, cu picioarele puţin leucaşe[2] ca şi cum s-ar fi coborât de pe cal; şi înainta mojiceşte în strada plină de lume, izbind cu umerii, îmbrâncindu-i pe oameni ca să nu-i stingherească mersul. Mergea nepăsător cu pălăria sa înaltă şi destul de veche, pusă cam pe-o ureche. Şi necontenit parcă sfida pe cineva, pe trecători, casele, oraşul întreg.
Deşi îmbrăcat cu un costum de şaizeci de franci, totuşi nu era lipsit de oarecare eleganţă obraznică, puţin comună, adevărată însă. Înalt, bine făcut, blond, de un blond castaniu bătând în roşietic, cu o mustaţă ridicată în sus, care parcă spuma pe buza sa, cu ochii albaştri, limpezi, găuriţi de o pupilă cu totul mică, cu părul creţ din fire, împărţit în două printr-o cărare în mijlocul capului, el semăna bine cu o secătură din romanele populare.
Era una din acele seri de vară când aerul lipseşte în Paris. Oraşul, cald ca o etuvă, părea că asudă în noaptea înăbuşitoare. Canalurile exalau prin gurile de granit răsuflarea lor veninoasă şi bucătăriile subterane aruncau în stradă, prin ferestrele lor joase, miasmele scârboase ale zoaielor şi ale sosurilor stătute.
Portarii, în jiletcă, călări pe scaune de paie, trăgeau din pipe în ganguri şi trecătorii mergeau cu paşi greoi, cu capetele goale, cu pălăriile în mână.
Când Georges Duroy ajunse pe bulevard, se mai opri o dată, nehotărât încă ce să facă. Acuma îi venea să se ducă în Champs-Elysées şi la şosea, la Bois de Boulogne, ca să se răcorească sub copaci; dar îl mai muncea încă o dorinţă, a unei aventuri amoroase. Dar cum se va întâmpla asta? El singur nu ştia, dar o aştepta de trei luni, în fiecare zi, în fiecare seară. Câteodată, totuşi, mulţumită mutrei lui frumoase şi ţinutei sale alese, fura, pe ici, pe colo, puţină dragoste, dar nădăjduia necontenit ceva mai mult şi mai bun.
Cu buzunarul gol şi cu sângele înfierbântat, s-aprindea la orice atingere a cocotelor care îi murmurau la colţul străzilor: „Mergi la mine, drăguţule?”, dar el nu îndrăznea să le urmeze, neavând cu ce plăti; şi-apoi el aştepta altceva, alte sărutări, mai puţin vulgare.
Cu toate acestea, îi plăceau locurile unde mişună femeile uşoare, balurile lor, cafenelele lor, străzile lor; îi plăcea să le lovească cu cotul, să le vorbească, să le tutuiască, să miroasă parfumurile lor tari, să se simtă lângă dânsele. Căci, în sfârşit, şi ele erau femei, femei făcute pentru dragoste. El nu le dispreţuia cu dispreţul înnăscut al oamenilor de familie.
Coti spre bulevardul Madeleine şi urmă valul mulţimii care curgea îngreuiat de căldură. Cafenelele cele mari, pline de lume, se revărsau pe trotuar, expunându-şi publicul lor de băutori sub lumina orbitoare a faţadelor strălucitoare. Dinaintea lor, pe mese mici, pătrate ori rotunde, paharele erau pline cu băuturi roşii, galbene, verzi, de toate nuanţele; iar înăuntrul carafelor se vedeau strălucind cilindri mari, transparenţi, de gheaţă care răceau frumoasa apă limpede.
Duroy slăbise pasul şi dorinţa de-a bea îi usca gâtul. Îl stăpânea o sete grozavă, o sete de seară de vară, şi se gândea la senzaţia nespus de plăcută a băuturilor reci care te fericesc. Dar de bea numai două bock-uri în seara asta, adio masa modestă de mâine! Şi el cunoştea destul de bine zilele de foame de la sfârşitul lunii.
Georges îşi zise: „Trebuie să ucid vremea până la ceasurile zece, şi pe urmă îmi voi lua bock-ul la «Américain». Ş-apoi, la dracu’! Am o sete!” Şi îi privea pe toţi acei oameni aşezaţi la masă, care beau, pe toţi acei oameni care aveau putinţa să-şi potolească setea după poftă. El mergea trecând pe dinaintea cafenelelor cu un aer mândru şi semeţ şi judeca cu o privire, după mutră şi după îmbrăcăminte, cam ce sumă de bani putea să aibă asupră-i fiecare dintre clienţi. Şi se umplea de mânie împotriva acestor inşi aşezaţi şi liniştiţi. Scotocindu-le buzunarele, ai găsi aur, bani de argint şi gologani. În medie, fiecare trebuia să aibă cel puţin doi ludovici; erau, desigur, o sută de oameni în cafenea; de o sută de ori câte doi ludovici fac patru mii de franci! El murmura: „Porcii!”, legănându-se cu graţie. Dacă ar fi putut să pună mâna pe unul la colţul uliţei, în umbra neagră, i-ar fi frânt gâtul, cum făcea cu păsările ţăranilor, pe vremea manevrelor celor mari.
Şi îşi aducea aminte de cei doi ani ai săi din Africa, de chipul în care-i jefuia pe arabi în micile posturi de la Sud. Şi un surâs crud şi vesel îi trecu pe buze, amintindu-şi de o potlogăreală care costase viaţa a trei oameni din tribul Uled-Alan-ilor şi care le adusese tovarăşilor săi şi lui douăzeci de găini, doi miei şi aur; dar şi prilej de a se veseli timp de vreo şase luni.
Vinovaţii n-au fost niciodată găsiţi şi, de altminteri, nici nu fuseseră deloc căutaţi, arabul fiind socotit aproape ca pradă firească a soldatului.
La Paris, era altă vorbă. Nu se putea potlogari aşa frumuşel, cu sabia la brâu şi cu revolverul în mână, departe de justiţia civilă, în libertate. El simţea în inima sa toate instinctele de subofiţer slobozit în ţară cucerită. Desigur, îi părea rău după aceşti doi ani ai săi din pustiu. Ce păcat că n-a rămas acolo! Dar de, el nădăjduise ceva mai de seamă când se întorsese. Şi acuma!… Halal, acuma!
El îşi plimba limba prin gură scoţând mici plescăituri, voind parcă să constate uscăciunea cerului gurii.
Mulţimea aluneca pe lângă dânsul, încet şi obosită, el cugeta mereu: „Ce grămadă de dobitoace! Toţi aceşti netrebnici au parale în jiletcă”. Izbea oamenii cu umărul şi fluiera melodii vesele. Unii domni îmbrânciţi îşi întorceau capul mormăind; femeile ziceau: „Iacă un dobitoc!”
Georges trecu pe dinaintea „Vaudevill”-ului şi se opri în faţa cafenelei „Américain”, unde-i venea să intre spre a-şi lua bock-ul, aşa de tare îl chinuia setea. Înainte de a se hotărî, se uită să vadă ora la ceasornicele luminate, din mijlocul şoselei. Erau nouă şi un sfert. El se ştia: îndată ce paharul plin de bere va fi înainte-i, îl va înghiţi tot. Ce va face pe urmă, până la unsprezece? „Voi merge până la Madeleine, îşi zise, şi mă voi întoarce încet”.
Tocmai când ajungea la colţul Pieţei Operei, trecu pe lângă un tânăr gros, şi el îşi aduse aminte într-un chip nedesluşit că văzuse undeva acest cap. Se luă după dânsul căutând în amintirile sale şi repetând cu jumătate de glas: „Unde dracu’ l-am cunoscut oare pe particularul ăsta?”
Scormonea în mintea sa fără să izbutească a-şi aduce aminte; apoi, deodată, printr-un curios fenomen de memorie, acelaşi om i se înfăţişă mai puţin gros, mai tânăr, îmbrăcat cu o uniformă de husar. Georges strigă tare: „Na, Forestier!” şi, mărind pasul, îl bătu pe umăr pe cel urmărit. Celălalt se întoarse, îl privi, apoi zise:
— Ce voiţi de la mine, domnule?
Duroy se puse pe râs.
— Nu mă mai cunoşti?
— Nu.
— Georges Duroy din al 6-lea de husari.
Forestier întinse amândouă mâinile:
— Ah! Măi frate! Cum îţi merge?
— Foarte bine, dar ţie?
— O! Eu, nu tocmai; închipuieşte-ţi, am un piept slăbit cu totul acuma; tuşesc şase luni din douăsprezece, în urma unei bronşite căpătate la Bougival, atunci când m-am întors la Paris, în urmă patru ani.
— Şi totuşi ai înfăţişarea solidă.
Şi Forestier, luând braţul fostului său tovarăş, îi vorbi de boala sa, îi povesti consulturile, părerile şi sfaturile doctorilor, greutatea de a se ţine de hotărârile lor în poziţia sa. I se ordona să petreacă iarna la Sud; dar putea el? Era însurat şi ziarist, cu o situaţie frumoasă.
— Dirijez politica la „Vie Française”. Fac senatul la „Salut”, şi, din când în când, cronici literare pentru „Planete”. Iată, eu mi-am făcut cariera.
Duroy, surprins, îl privea. Forestier era cu totul schimbat, cu totul copt. Acuma avea o purtare, o înfăţişare, o haină de om aşezat, sigur de sine, şi o burtă de om care mănâncă bine. Odinioară era slab, subţire, mlădios, nebunatic, stricător de farfurii, zgomotos şi totdeauna neastâmpărat. În trei ani, Parisul făcuse dintr-însul cu totul altcineva, gros şi serios, cu câţiva peri albi deasupra tâmplelor, deşi nu avea mai mult de douăzeci şi şapte de ani.
— Unde te duci?, întrebă Forestier.
— Nicăieri, dau o raită înainte de-a mă întoarce acasă, răspunse Duroy.
— Ei bine, vrei să mă întovărăşeşti până la „Vie Française”, pentru că am de făcut nişte corecturi; pe urmă vom merge să luăm un bock împreună?
— Te urmez.
Şi începură să meargă ţinându-se de braţ, cu acea familiaritate nesilită care rămâne între tovarăşii de şcoală şi între cei de regiment.
— Ce faci tu la Paris?, îl întrebă Forestier.
Duroy dădu din umeri:
— Crap de foame, pur şi simplu. Eliberându-mă din armată, am vrut să vin aici pentru… pentru a-mi încerca norocul ori, mai degrabă, pentru a trăi la Paris; şi, iată, sunt şase luni de când sunt amploaiat la birourile Căilor Ferate de Nord, cu o mie cinci sute de franci pe an, atâta tot.
Forestier murmură:
— Hm, puţin de tot.
— Cred şi eu. Dar ce vrei să fac? Sunt singur, nu cunosc pe nimeni, nu pot să mă recomand nimănui. Nu bunăvoinţa îmi lipseşte, ci mijloacele.
Tovarăşul său îl privi pe-ndelete, ca un om practic care judecă o problemă, apoi zise cu convingere:
— Vezi, aici, totul atârnă de tact. Un om ceva mai şiret ajunge mai uşor ministru decât şef de birou. Trebuie să te impui, nu să ceri. Dar cum dracu’ n-ai găsit tu ceva mai bun decât slujba de amploaiat la Căile Ferate de Nord?
Duroy răspunse:
— Am căutat pretutindeni şi n-am descoperit nimic. Dar în momentul de faţă sunt aproape de-a pune mâna pe ceva, mi se oferă să intru profesor de călărie la manejul „Pellerin”. Acolo voi avea cel puţin trei mii de franci.
Forestier se opri deodată:
— Nu te-apuca de asta, că-i stupid, chiar dacă ar fi să câştigi zece mii de franci. Îţi închizi viitorul pentru totdeauna. În biroul tău, cel puţin, eşti ascuns, nu te cunoaşte nimeni, şi poţi să-l părăseşti dacă eşti tare şi-ţi croieşti cariera. Dar, odată ce vei fi profesor de călărie, s-a sfârşit! Asta-i ca şi cum ai fi birtaş într-un local unde mănâncă tot Parisul. Odată ce vei fi dat lecţii de călărie oamenilor din societatea înaltă şi fiilor lor, aceia nu se vor mai putea obişnui pe urmă să te privească ca pe egalul lor.
El tăcu, cugetă câteva clipe, apoi întrebă:
— Eşti bacalaureat?
— Nu. Am căzut de două ori.
— Nu face nimic, de vreme ce ai trecut clasele până la sfârşit. Când vine vorba de Cicero sau de Tiberiu, ştii ceva despre dânşii?
— Da, puţin.
— Bun, nimeni nu ştie mai mult, în afară de vreo douăzeci de netrebnici care altminteri n-ar putea să iasă din încurcătură. Haide, nu-i greu să pari tare; totu-i să te fereşti să fii prins în flagrant delict de ignoranţă. Manevrezi, te strecori printre greutăţi, dai ocol piedicilor şi arunci praf în ochii altora cu ajutorul unui dicţionar. Toţi oamenii sunt proşti ca gâştele şi ignoranţi ca nişte crapi.
Forestier vorbea ca un pişicher vesel care cunoştea viaţa, şi privea zâmbind cum trecea lumea. Dar deodată începu să tuşească şi se opri ca să se sfârşească accesul, apoi, cu glasul descurajat, zise:
— Să nu crapi de necaz cu bronşita asta care nu mai trece?! Şi suntem în toiul verii! O! Iarna asta mă voi duce să mă lecuiesc la Menton. Fie ce-o fi, pe legea mea, sănătatea înainte de toate!
Ajunseră la bulevardul Poissonnière, înaintea unei uşi mari de sticlă, în dosul căreia era lipit un ziar deschis. Trei oameni se opriseră şi-l citeau.
Deasupra uşii, se putea vedea, ca o chemare, desenat cu litere mari de foc, ca nişte flăcări: „Vie Française”.
Iar oamenii, trecând repede prin strălucirea iscată de aceste trei cuvinte, apăreau deodată în plină lumină, vizibili, putând fi recunoscuţi ca ziua în amiaza-mare, apoi reintrau deîndată în umbră.
Forestier împinse uşa: „Intră!”, zise el. Duroy intră, sui nişte scări luxoase, dar murdărite, care se vedeau din stradă, ajunse într-o anticameră unde doi băieţi din redacţie îl salutară pe tovarăşul său, apoi se opri într-un soi de salon de aşteptare colbăit şi ponosit, îmbrăcat cu catifea falsă de un verde slinos, plin de pete şi ros pe alocuri, parcă ar fi fost mâncat de şoareci.
— Stai, zise Forestier, eu mă întorc în cinci minute.
Şi dispăru prin una din cele trei uşi care dădeau în acest cabinet.
Un miros neobişnuit, particular, inexprimabil, mirosul sălilor de redacţie, plutea în acest loc. Duroy stătea nemişcat, puţin intimidat, mai cu seamă nedumerit. Din când în când treceau oameni pe dinaintea lui, alergând, care intrau printr-o uşă şi ieşeau prin alta, înainte ca el să fi putut să-i privească. Erau când nişte tineri, de tot tineri, cu mutra preocupată de afaceri, şi care ţineau în mână o foaie care unduia în curentul făcut de alergarea lor; când zeţari, a căror bluză pătată de cerneală lăsa să se vadă gulerul cămăşii foarte alb şi nişte pantaloni de postav ca şi ai oamenilor de societate; şi ei duceau cu băgare de seamă nişte benzi de hârtie tipărită, probe proaspete, umede chiar. Uneori intra un domn mic, îmbrăcat cu o eleganţă care sărea în ochi, cu talia strânsă bine în redingotă, cu piciorul turnat în stofă, cu botina prea ascuţită, vreun reporter care scria despre lumea mare şi care aducea noutăţile serii.
Mai soseau încă şi alţii, gravi, măreţi, cu pălării cu marginile joase pe cap, ca şi când forma asta i-ar fi deosebit de restul oamenilor.
Forestier se întoarse ţinând de braţ un domn înalt, slab, între treizeci şi patruzeci de ani, în haine negre şi cu cravată albă, oacheş de tot, cu mustaţa răsucită ascuţit şi care avea înfăţişarea obraznică şi mulţumită de sine.
Forestier zise:
— Adio, scumpe maestre!
Celălalt îi strânse mâna:
— La revedere, scumpul meu!, şi coborî scările fluierând, cu bastonul subsuoară.
Duroy întrebă:
— Cine-i ăsta?
— Jacques Rival, ştii, vestitul cronicar, duelistul. A corectat textele sale. Garin, Montel şi el sunt cei dintâi cronicari de spirit şi de actualitate pe care îi avem în Paris. El câştigă aici treizeci de mii de franci pe an pentru două articole pe săptămână.
Plecând, întâlniră un om mărunt cu părul lung, gras, cu o înfăţişare murdară, care urca scările suflând greu.
Forestier salută adânc:
— Norbert de Varenne, zise el, poetul, autorul scrierii „Soleils morts”, încă un om deosebit de preţuit. Fiecare istorisire ce ne-o dă costă trei sute de franci şi cele mai lungi n-au două sute de rânduri. Dar să intrăm la „Napolitain”, încep să crap de sete.
Îndată ce se aşezară la masă în cafenea, Forestier strigă: „Două bock-uri!”, şi-l înghiţi pe al său dintr-o sorbitură, pe când Duroy bea berea încetişor, cercetându-i cu plăcere gustul, ca pe ceva preţios şi rar.
Tovarăşul său tăcea, părea că gândeşte, apoi deodată zise:
— Pentru ce n-ai încerca în ziaristică?
Celălalt, nedumerit, se uită la el, apoi zise:
— Dar… vezi… n-am scris nimic niciodată.
— Ei, aşa, de-o încercare, de-un început. Aş putea să te trimit după ştiri, în documentare şi la diverse întâlniri. La început ai avea două sute cincizeci de franci şi bani de birjă. Vrei să vorbesc cu directorul?
— Dar cum nu, din suflet!
— Atunci, să faci un lucru – să vii să stai la mine la masă, mâine; vor mai fi cinci sau şase persoane numai: patronul, domnul Walter, soţia sa, Jacques Rival şi Norbert de Varenne, pe care i-ai văzut adineauri, şi încă o prietenă a doamnei Forestier. Ne-am înţeles?
Duroy stătea la îndoială, roşind, încurcat.
În sfârşit, murmură:
— Dar… n-am înfăţişarea cuviincioasă.
Forestier înmărmuri:
— N-ai haine? Na! Un lucru neapărat necesar!. Vezi tu, la Paris e mai bine să n-ai pat decât să n-ai haine.
Dar imediat, căutând în buzunarul jiletcii, scoase o mână de aur, luă doi ludovici, îi puse înaintea fostului său camarad şi, cu glasul prietenos şi familiar, îi zise:
— Mi-i vei da înapoi când vei putea. Închiriază cu luna, dând o arvună, hainele ce-ţi trebuie; în sfârşit, fă ce-i face şi vino la masă, mâine, la şapte şi jumătate, pe strada Fontaine la numărul 17.
Duroy, tulburat, luă banii îngăimând:
— Eşti prea îndatoritor, îţi mulţumesc din inimă, fii sigur că nu voi uita…
Celălalt îi tăie vorba:
— Haide, destul! Încă un bock, nu-i aşa? Şi strigă: Băiete, două bock-uri!
Pe urmă, după ce băură, ziaristul întrebă:
— Vrei să umblăm lela, vreun ceas?
— Cum nu!
Şi se îndreptară spre bulevardul Madeleine.
— Oare ce naiba să mai facem?, zise Forestier. Cică la Paris un pierde-vară are totdeauna ce să facă! Asta nu-i adevărat. Eu, când vreau să umblu degeaba seara, nu mă pricep niciodată unde să merg. O raită la pădure nu-i plăcută decât cu o femeie şi n-o găseşti întotdeauna; la café-concert pot găsi petrecere farmacistul meu şi jumătatea sa, dar nu eu. Atunci, ce-i de făcut? Nimic… Ar trebui să fie aici o grădină de vară ca parcul Monceau, deschisă noaptea, unde să poţi auzi o muzică bună la un pahar de băutură răcoritoare, sub copaci. N-ar fi un local de plăcere, dar ţi-ai putea omorî vremea; şi ar trebui să fie intrarea scumpă pentru a atrage damele drăgălaşe. Ai putea să umbli prin aleile bine aşternute cu nisip, luminate cu electricitate, şi să te aşezi când ai vrea ca să asculţi muzica de aproape sau de departe. Am avut aşa ceva altădată, la Musard, dar prea mirosea a mahala, prea multe cântece de joc, prea puţină umbră, prea puţin întuneric. Ar trebui o grădină straşnic de frumoasă şi foarte întinsă. Ar fi fermecător. Unde vrei să mergem?
Duroy, încurcat, nu ştia ce să spună; în sfârşit, se hotărî:
— Nu cunosc, n-am fost pe la Folies-Bergère. M-aş duce bucuros pe-acolo.
Tovarăşul său strigă:
— Folies-Bergère, asta-i! O să ne prăjim ca într-o rolă[3]. În sfârşit, fie, la urma urmei e nostim.
Şi se întoarseră înspre strada Faubourg-Montmartre.
Faţada luminată a stabilimentului arunca o puternică lumină spre cele patru străzi care se întâlnesc dinaintea ei. Un şir de birje aştepta sfârşitul spectacolului.
Forestier intră, Duroy îl opri:
— Uităm să trecem pe la casă
Celălalt îi răspunse cu un glas măreţ:
— Cu mine nu se plăteşte!
Tustrei controlorii i se închinară. Cel din mijloc îi întinse mâna. Ziaristul întrebă:
— Aveţi vreo lojă bună?
— Dar desigur, domnule Forestier.
Luând biletul oferit, împinse o uşă tapiţată, cu canaturile garnisite cu piele, şi intrară în sală.
O ceaţă de fum de tutun învăluia puţin, ca o pâclă subţire, părţile depărtate, scena şi partea de dincolo de aceasta. Şi ridicându-se neîncetat, ca nişte subţiri firişoare albicioase, din toate ţigările pe care le fumau acei oameni, acea negură uşoară se ridica necontenit, se îngrămădea sub plafon şi dădea naştere sub bolta largă, în jurul policandrului, deasupra galeriei încărcate de privitori, unui cer înnorat de fum.
În largul coridor de la intrare, unde se învârteşte ceata de cocote, amestecată cu mulţimea negrie a bărbaţilor, o grupă de femei aştepta pe cei sosiţi de curând. Tot acolo tronau, împopoţonate şi berghelite[4], trei vânzătoare de băuturi şi de dragoste. Dinapoia lor, oglinzile înalte le arătau spatele dezgolit şi feţele celor care treceau grăbiţi ori nu.
Forestier îşi făcea drum prin grămadă, înainta repede, ca un om care are dreptul de a fi băgat în seamă.
Se apropie de el o femeie a cărei sarcină era aceea de a deschide lojele.
— Loja 17!, zise el.
— Pe aici, domnule.
Şi-i închise într-o cutie mică de lemn, descoperită, îmbrăcată în roşu şi care avea patru scaune de aceeaşi culoare, atât de aproape unul de altul, că abia te puteai strecura printre ele. Cei doi prieteni se aşezară; şi, în dreapta şi în stânga, pe-o linie lungă care rotunjindu-se ajungea la scenă cu cele două capete ale sale, un şir de cutii la fel erau pline de oameni, de asemenea aşezaţi, şi din care nu li se vedeau decât capul şi pieptul.
Pe scenă, trei tineri în tricou, unul înalt, unul mijlociu, altul scund, făceau, pe rând, exerciţii pe un trapez. Mai întâi venea cel înalt, cu paşi mici şi repezi, zâmbind, şi saluta cu o mişcare de mână, voind parcă a trimite o sărutare.
Sub tricou se vedeau desenându-se muşchii braţelor şi ai picioarelor; îşi umfla pieptul pentru a nu i se băga de seamă stomacul prea ieşit înainte; şi mutra-i semăna cu a unei calfe de bărbier, căci o cărare îngrijită îi despărţea părul în două părţi egale, drept în mijlocul capului. El atingea trapezul cu o săritură plină de graţie şi, spânzurat de mâini, se învârtea jur-împrejur, ca o roată în mişcare; sau stătea nemişcat, cu braţele înţepenite şi trupul drept, culcat de-a lungul în aer, prins numai de bara nemişcată, prin puterea mâinilor.
Apoi sărea jos, se închina din nou zâmbind în aplauzele stalurilor şi pleca, arătându-şi la fiecare pas musculatura piciorului.
Al doilea, mai scurt, mai bondoc, înainta la rândul său şi repeta acelaşi exerciţiu, pe care îl începea din nou cel din urmă, în mijlocul mulţumirii crescânde a publicului.
Dar lui Duroy nu-i ardea nicidecum de spectacol, ci, cu capul întors, privea necontenit în urmă-i marele coridor de preumblare plin de bărbaţi şi de prostituate.
Forestier îi zise: „Ia uită-te în staluri: nimic alta decât burtă-verzi cu femeile şi cu copiii lor, nevinovaţi stupizi care vin să privească. În loje, gură-cască, câţiva artişti, câteva fete mai curăţele; şi dinapoia noastră, cel mai ciudat amestec cu putinţă din Paris. Cine-s ăştia? Observă-i! Găseşti de toate, tot felul de profesiuni şi tot felul de caste, dar caracuda predomneşte. Iată amploaiaţi, amploaiaţi de bancă, de prăvălie, de minister, reporteri, cartofori, şoltici în frac, care au mâncat la locantă şi care, după ce ies de la Operă, se duc la Italieni, şi încă o mulţime de oameni îndoielnici care sfidează analiza. Cât despre femei, le cunoşti îndată: cea care se dă pentru o masă la «Américain”, cea de un ludovic ori doi, care pândeşte pe străinul de cinci ludovici şi dă de ştire clienţilor săi obişnuiţi când îl sloboadă. Le cunosc toate de şase ani; le vezi în fiecare seară, tot anul, în aceleaşi locuri, afară decât când fac un repaus higienic la Saint-Lazare sau în Lourcine”.
Duroy nu mai asculta. Una dintre aceste femei îl privea, cu cotul pe loja lor. O oacheşă corpolentă, cu carnea înălbită de sulimanuri, cu ochiul negru, lungit şi înnegrit pe sub gene cu creionul, adumbrit de nişte sprâncene mari şi false. Sânul său peste măsură de dezvoltat întindea mătasea închisă a rochiei sale; şi buzele boite, roşii ca o rană, îi dădea o înfăţişare bestială, înflăcărată, disperată, dar care totuşi aţâţa pofta.
Ea chemă, făcând semn cu capul, pe o prietenă a ei care trecea, o roşcată, tot grasă, şi-i zise cu-n glas destul de tare ca să fie auzită:
— Uite un băiat drăguţ; de-mi dă zece ludovici, nu zic ba! Forestier se întoarse şi lovi pe Duroy cu palma peste pulpă, zâmbind:
[1] Bock – ţap (lb. germană); numele berarului neamţ care a folosit primul „ţapul" ca recipient pentru bere.
[2] Răsucite.
[3] Cuptor
[4] Urâţite, vulgare.