8 mai.
— Ce zi minunată! Mi-am petrecut toată dimineaţa întins pe iarbă, în faţa casei, sub platanul uriaş care o acoperă, o adăposteşte şi o umbreşte în întregime. Îmi place această regiune, şi-mi place să trăiesc într-ansa pentru că acolo îmi am rădăcinile, aceste adânci şi delicate rădăcini care-l leagă pe un om de ceea ce gândeşte şi de ceea ce mănâncă, de datini ca şi de bucate, de felul local de a vorbi, de intonaţiile ţăranilor, de mirosurile solului, de sate şi chiar de aerul însuşi.
Îmi iubesc casa în care am crescut. De la ferestrele mele văd cum curge Sena, de-a lungul grădinii, în dosul drumului, aproape la mine acasă, Sena cea mare şi lată, care curge de la Rouen la Havre încărcată cu vapoare.
Colo, la stânga, Rouen, întinsul oraş cu acoperişuri albastre, peste care se înalţă oastea fără număr de clopotniţe gotice. Sunt nenumărate, subţiri sau late, dominate cu toatele de săgeata de fontă a catedralei şi pline de clopote care răsună în văzduhul albastru al dimineţilor senine, făcând să se audă până la mine blândul şi îndepărtatul zăngănit de fier, cântecul lor de bronz pe care adierea mi-l aduce, când mai tare, când mai asurzit, după cum ea se trezeşte sau aţipeşte.
Ce frumos era azi de dimineaţă!
Către ora unsprezece, un lung convoi de vase trase de-un remorcher cât o muscă de mare, şi care horcăia de oboseală scoţând un fum gros, trecu prin faţa grilajului meu.
După două vase englezeşti cu pânze al căror pavilion roşu flutura pe cer, venea un splendid vas brazilian cu trei catarge în întregime alb, încântător de curat şi de lucios. L-am salutat, nu ştiu de ce, atât de mare plăcere mi-a făcut priveliştea acestui vas.
11 mai. De câteva zile am puţină febră; mă simt prost, sau mai curând trist.
De unde vin oare aceste tainice influenţe care ne schimbă fericirea în descurajare şi încrederea în tristeţe şi descumpănire? S-ar zice că aerul, aerul acesta care nu se vede, e plin de însuşiri neştiute. De puteri, de pe urma tainicii vecinătăţi a cărora pătimim. Mă trezesc plin de veselie, cu dorinţa de a cânta în gâtlej.
— De ce?
— Cobor de-a lungul apei; şi brusc, după o scurtă plimbare, mă-ntorc disperat, ca şi cum m-ar pândi acasă vreo nenorocire.
— De ce?
— Să fie un fior de răceală care, trecându-mi prin piele, mi-a zdruncinat nervii şi întunecat sufletul? Să fie forma norilor, sau culoarea zilei, culoarea atât de nestatornică a lucrurilor, care trecându-mi prin ochi, mi-a tulburat gândul? Mai ştii? Tot ce ne înconjoară, tot ce vedem fără sa privim, tot ce atingem fără să palpăm, sau numai în treacăt fără să cunoaştem, tot ce întâlnim fără să distingem, produce asupra noastră, asupra organelor noastre şi, prin ele, asupra gândurilor şi chiar asupra sufletului nostru efecte rapide, surprinzătoare şi inexplicabile.
Cât e de profundă taina aceasta a Celor nevăzute! Nu o putem sonda cu simţurile noastre păcătoase, cu ochii noştri care nu ştiu să vadă nici ce e prea mic, nici ce e prea mare, nici ce e prea aproape, nici ce e prea departe, nici locuitorii unei stele, nici pe acei ai unei picături de apă… cu urechile noastre oare ne înşeală, dat fiindcă ne transmit vibraţiile aerului transformate în note sonore. Ele sunt zâne care reuşesc minunea de a transforma acest zgomot în mişcare şi, mulţumită acestei metamorfoze, dau naştere muzicii care face să cânte agitaţia mută a naturii… cu mirosul nostru, mai slab decât acela al unui câine… cu gustul nostru, care de-abia poate discerne vârsta vinului!
A! Daca am avea alte organe care să îndeplinească în favoarea noastră alte minuni, ce de lucruri am mai putea descoperi în jurul nostru!
16 mai.
— Hotărât lucru, sunt bolnav! Şi mă simţeam atât de bine luna trecută! Am febră, o febră atroce, sau mai degrabă o stare febrilă de nervi care face ca sufletul să-mi fie tot atât de suferind ca şi trupul. Am tot mereu această oribilă senzaţie a unei Primejdii care mă ameninţă, această teamă de-o nenorocire care mă paşte, sau a morţii care se apropie, această presimţire care este, probabil, primul simptom al unei boli încă necunoscute ce încolţeşte în sângele şi în carnea mea.
18 mai.
— Vin de la doctorul meu care m-a consultat, căci nu mai puteam dormi. Mi-a găsit pulsul accelerat, ochiul dilatat, nervii întinşi ca nişte coarde, dar nici un simptom alarmant. Trebuie să fac duşuri şi să iau bromură de potasiu.
2 mai.
— Nici o schimbare! Starea mea e, într-adevăr, bizară. Pe măsură ce se înserează, mă cuprinde o inexplicabilă nelinişte, ca şi cum noaptea ar ascunde, întrucât mă priveşte, o groaznică ameninţare. Mănânc repede, apoi încerc să citesc; dar nu pricep cuvintele; de-abia dacă deosebesc literele. Umblu atunci în lung şi în lat prin salon, (apăsat de-o teamă confuză şi irezistibilă: teamă de somn şi teamă de pat.
Pe la zece mă sui în odaia mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia de două ori în broască şi pun zăvorul; mi-e frică… de ce?… Până acum nu mă temeam de nimic… Deschid dulapurile, mă uit sub pat; ascult… Ascult. Ce? Nu e oare ciudat ca o indispoziţie, poate o tulburare a circulaţiei, iritaţia unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mică perturbare în funcţionarea atât de imperfectă şi atât de delicată a maşinii noastre însufleţite, să facă din cel mai vesel dintre oameni un melancolic şi din cel mai curajos un fricos? Apoi mă culc şi aştept să vină somnul aşa cum l-aş aştepta pe călău. Îl aştept, dar îngrozit la gândul că va veni; şi inima-mi bate, şi picioarele-mi tremură; şi tot trupul meu tresare în fierbinţeala cearşafurilor, până în clipa când mă cufund brusc în repaus, aşa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare. Nu-l simt, ca altădată, venind acest somn perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândeşte, oare mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici.
Dorm – multă vreme – două-trei ore – apoi un vis – nu – un coşmar mă înăbuşă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat şi că dorm… O ştiu şi o simit… Şi mai simt şi că cineva se apropie de mine, mă priveşte, mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă cu mâinile de gât şi strânge… Strânge… Din răsputeri, ca să mă sugrume.
Cât despre mine, mă zbat, înlănţuit de această atroce neputinţa care ne paralizează în vise: vreau să ţip – nu pot; vreau sa mă mişc – nu pot; – făcând eforturi groaznice, gâfâind, încerc să mă întorc, să dau la o parte această fiinţă care mă striveşte şi care mă înăbuşă – nu pot!
Şi deodată mă trezesc, înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind luminarea. Nu-i nimeni.
După această criză, care se repetă în fiecare noapte, adorm în sfârşit, liniştit, până în zori.
2 iunie.
— Starea mea s-a mai înrăutăţit încă. Ce-oi fi având? Bromura nu serveşte la nimic; nici duşurile. Deunăzi, ca să-mi obosesc trupul, totuşi atât de obosit, m-am dus să mă plimb prin pădurea din Roumare. Am crezut, mai întâi, că aerul proaspăt uşor şi blând, plin de miresme de ierburi şi de frunze, îmi va vărsa în vine un sânge nou, în inimă o nouă energie. Am apucat pe-un drum larg de vânătoare, apoi am cotit înspre la Bouille, pe-o alee îngustă, între două batalioane de copaci extrem de înalţi, care interpuneau între mine şi cer un acoperiş verde, gros, aproape negru.
Un fior mă cuprinse deodată, nu un fior de frig, ci o ciudată senzaţie de nelinişte.
Iuţii pasul, cuprins de îngrijorare la gândul că sunt singur, speriat fără motiv, în mod stupid, de adânca singurătate. Deodată, mi se păru că cineva mă urmăreşte, că cineva merge în urma mea, aproape de tot, cât să mă atingă.
M-am întors brusc. Nu era nimeni. N-am văzut în urma mea decât aleea dreaptă şi largă, înspăimântător de goală; şi-n cealaltă parte se întindea tot cât vedeai cu ochii, exact la fel, înspăimântătoare.
Am închis ochii. De ce? Şi-am început să mă învârtesc pe-un călcâi, foarte repede, ca o sfârlează. Era să cad; am deschis ochii; copacii dănţuiau; pământul plutea; a trebuit să mă aşez. Apoi, a! Nu mai ştiam pe unde am venit! Ciudată idee! Ciudat! Ciudată idee! Nu mai ştiam de loc. Am pornit-o de partea care era la dreapta mea şi m-am întors pe drumul mare care mă adusese în mijlocul pădurii.
3 iunie.
— Noaptea a fost groaznică. Am să plec de aci câteva săptămâni. Probabil că o scurtă călătorie mă va întrema.
2 iulie.
— M-am întors acasă. M-am vindecat. Am făcut de altminteri o excursie încântătoare. Am vizitat muntele Saint-Michel, pe care nu-l cunoşteam.
Ce viziune când soseşti, ca mine, la Avranches, pe înserate! E situat pe-o colină; şi cineva m-a dus în grădina publică, la capătul oraşului. Am scos un strigăt de uimire. O radă uriaşă se întindea în faţa mea, cât vezi cu ochii, între două coaste depărtate ce se pierdeau în zare, prin ceţuri; şi în mijlocul acestei imense rade galbene, sub un cer de aur strălucitor, se înalţă, sumbru şi ascuţit, printre nisipuri, un munte straniu. Soarele tocmai apusese şi pe orizontul încă în flăcări se desena profilul acestei stânci fantastice care poartă în vârful ei un fantastic monument.
De cu zori m-am dus spre el. Marea era joasă, ca seara din ajun, şi, pe măsură ce mă apropiam de ea, priveam înălţându-se în faţa mea uimitoarea abaţie. După câteva ore de mers, am atins uriaşul bloc de pietre care poartă orăşelul dominat de marea biserică. După ce-am urcat strada îngustă şi povârnită, am intrat în cel mai admirabil lăcaş gotic înălţat lui Dumnezeu pe pământ, mare cât un oraş, plin de săli joase, strivite sub bolţi, şi de galerii înalte susţinute de coloane fragile. Am pătruns în acest gigantic giuvaer de granit, tot atât de uşor ca o dantelă, şi acoperit de turnuri şi de graţioase turnuleţe în formă de piramidă, în care urcă scări răsucite şi care proiectează pe cerul albastru al zilelor, pe cerul negru al nopţilor, capetele lor ciudate, de unde ies himere, diavoli, animale fantastice, flori monstruoase, şi care sunt legate unele de altele prin arcade subţiri şi sculptate.
Când am ajuns în vârf, i-am spus călugărului care mă însoţea: „Părinte, ce bine trebuie să te simţi aici!”
El îmi răspunse: „E vânt mult, domnule”; şi-am început să vorbim privind cum se ridică marea, care alerga pe nisip şi-l acoperea cu o cuirasa de oţel.
Şi călugărul îmi istorisi poveşti, toate vechile poveşti ale acestui munte, legende şi iar legende.
Una din ele m-a impresionat mult. Băştinaşii, cei de pe munte, pretind că noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu glas tare, cealaltă cu glas scăzut. Credulii afirmă că e vorba de ţipetele pasărilor de mare, care seamănă când cu un behăit, când cu vaiete omeneşti; dar pescarii care întârzie seara pe mare jură că au întâlnit, între două maree, în jurul orăşelului azvârlit astfel departe de lume, umblând de colo până colo pe drum, un bătrân păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vede niciodată şi care mână, mergând în faţa lor, un ţap cu chip de bărbat şi o capră cu chip de femeie, ambii având păr lung şi alb, şi vorbind fără încetare, certându-se într-o limba necunoscută, apoi încetând brusc să ţipe spre a behăi din răsputeri.
I-am spus călugărului: „Dumneata crezi?”
Îmi răspunse murmurând: „Ştiu şi eu?”
Am urmat: „Dacă ar exista pe pământ alte fiinţe decât noi, cum de nu le-am fi cunoscut mai demult; cum de nu le-ai fi văzut dumneata; cum de nu le-aş fi văzut eu?”
El răspunse: „Vedem noi oare a suta mia parte din ce există? Iaca, vântul, cea mai mare forţă din natură, care răstoarnă oamenii, dărâmă clădirile, smulge copacii din rădăcini, ridică munţi de apă pe mare, distruge falezele şi zvârle pe stânci vapoarele cele mari, vântul care ucide, şuieră, geme, mugeşte – l-ai văzut, şi-l poţi vedea? Şi totuşi există.”
Am tăcut în faţa acestui raţionament simplu. Omul ăsta era un înţelept, sau poate un prost. N-aş putea spune exact; am tăcut. Ceea ce spunea gândisem adesea.
3 iulie.
— Am dormit prost; există, fără îndoială, aici o influenţă febrilă, deoarece vizitiul meu suferă de aceeaşi boală. Întorcându-mă ieri acasă, observasem strania lui paloare. L-am întrebat:
— Ce ai, Jean?
— Am că nu mă pot odihni, conaşule; nopţile îmi mănâncă zilele. De când a plecat conaşul parcă m-a lovit un deochi.
Ceilalţi servitori sunt totuşi sănătoşi, în schimb mie mi-e frică să nu mă apuce iar.
4 iulie.
— Hotărât lucru, m-a apucat din nou. Vechile mele coşmaruri au revenit. Azi-noapte am simţit pe cineva care se aşezase pe mine şi care, cu gura lipită de a mea, îmi bea viaţa printre buzele mele. Da, o sorbea din gâtlejul meu, aşa cum ar fi făcut o lipitoare. Apoi s-a sculat, sătul, iar eu m-am trezit atât de frânt, de distrus şi durându-mă toate încât nu mă mai puteam mişca. Dacă mai continuă aşa câteva zile, mai mult ca sigur plec.
5 iulie.
— Să-mi fi pierdut oare minţile? Ceea ce s-a petrecut, ceea ce am văzut noaptea trecută e atât de straniu încât mintea mea o ia razna când mă gândesc!
Încuiasem uşa, aşa cum fac de-o vreme în fiecare seară; apoi, fiindu-mi sete, am băut o jumătate de pahar de apă şi am observat, din întâmplare, cu acest prilej, că apa în carafa mea venea până la dopul de cristal.
M-am culcat apoi şi m-am cufundat într-unui din acele vise groaznice, din care mă smulse, după vreo două ore, o zguduitură şi mai groaznică.
Închipuiţi-vă un om care doarme, pe care cineva îl asasinează, şi care se trezeşte cu un pumnal înfipt în plămâni, şi horcăie, plin de sânge, şi nu înţelege.
Regăsindu-mi, în sfârşit, minţile, mi-a fost din nou sete; am aprins o luminare şi m-am îndreptat către masa pe care era carafa. Am ridicat-o, aplecând-o peste pahar; nimic nu curse din ea.
— Era goală! Era complet goală! La început nu mi-am dat seama ce însemna asta; apoi, deodată, m-a cuprins o emoţie atât de groaznică încât a trebuit să stau jos, sau mai curând am căzut pe un scaun! Apoi am sărit ars şi am privit în jurul meu! După care m-am aşezat din nou, buimac de stupoare şi de spaimă în faţa cristalului transparent! Îl priveam cu ochi ficşi, încercând să ghicesc. Mâinile îmi tremurau! Aşadar cineva băuse această apă? Cine? Eu? Eu, fără îndoială. Cine altul decât mine? Păi atunci eram somnambul, trăiam, fără să ştiu, această viaţă dublă şi misterioasă care te face să te întrebi dacă nu cumva sunt două fiinţe în tine, sau dacă o fiinţă străină, cu neputinţă de cunoscut şi invizibilă, însufleţeşte, uneori, când sufletul ne este toropit, trupul nostru captiv, care i se supune ca nouă înşine, ba mai mult chiar decât nouă înşine.
A! Cine va înţelege oribila mea nelinişte? Cine va înţelege emoţia unui om, întreg la minte, perfect treaz, cu scaun la cap, şi care priveşte îngrozit, prin sticla unei carafe, un pic de apă dispărută în timp ce-a dormit! Şi-am stat acolo până la zi, fără să îndrăznesc să mă întorc în pat.
6 iulie.
— Înnebunesc. Iar a băut cineva toată carafa astă-noapte; – sau mai degrabă, eu am băut-o!
Da, dar am băut-o eu? Eu? Cine altul? O, Doamne! Oare înnebunesc? Cine mă va salva?
10 iulie.
— Am făcut nişte experienţe uluitoare. Hotărât lucru, sunt nebun! Şi totuşi!
La 6 iulie, înainte de-a mă culca, am pus pe masă vin, lapte, apă, pâine şi căpşuni.
Cineva a băut – eu am băut – toată apa şi un pic de lapte. Nu s-a atins nici de vin, nici de pâine, nici de căpşuni.
La 7 iulie am repetat experienţa, care a dat acelaşi rezultat.
La 8 iulie am suprimat apa şi laptele. Nimeni nu s-a atins de nimic.
În sfârşit, la 9 iulie am pus din nou pe masă numai apă şi lapte, dar am avut grijă sa înfăşor carafa într-o bucată de muselină albă şi să leg cu sfoară dopurile. Apoi, mi-am frecat buzele, barba, mâinile cu miniu şi m-am culcat.
Invincibilul somn m-a cuprins, urmat curând după aceea de cumplita trezire. Nu mă mişcasem; nici măcar cearşafurile nu erau pătate. M-am repezit spre masă. Muselina în care erau înfăşurate sticlele era curată. Cineva băuse toată apa! Băuse tot laptele! Doamne! Doamne…!
Am să plec numaidecât la Paris.
12 iulie.
— Paris. Îmi pierdusem aşadar capul mai zilele trecute! Se vede că imaginaţia mi-a jucat o festă, sau dacă nu, înseamnă că sunt într-adevăr somnambul, sau că am suferit vreuna din acele influenţe constatate, dar neexplicate până acum, care poartă numele de sugestii. În orice caz, descumpănirea mea atinge demenţa, şi au fost de-ajuns douăzeci şi patru de ore de Paris ca să-mi redobândesc echilibrul.
Ieri, după ce-am făcut nişte curse şi nişte vizite care mi-au infuzat în suflet un aer proaspăt şi tonic, mi-am petrecut seara la Comedia Franceză. Se juca o piesă de Alexandre Dumas-fiul; acest spirit ager şi viguros m-a vindecat pe deplin. Fără îndoială, singurătatea e primejdioasă pentru inteligenţele care lucrează. Ne trebuie în jurul nostru oameni care gândesc şi vorbesc. Când rămânem multă vreme singuri, umplem golul cu năluci.
M-am întors la hotel, prin marile bulevarde, foarte vesel. Când mă înghiontea mulţimea trecătorilor, mă gândeam, nu fără ironie, la spaimele mele, la presupunerile din săptămâna care trecuse, căci crezusem, da, crezusem că o fiinţă invizibilă locuia sub acelaşi acoperiş cu mine. Cât e de slabă mintea noastră şi cât de iute se sperie şi-o ia razna de îndată ce un fapt mărunt, dar cu neputinţă de înţeles, ne impresionează!
În loc de-a încheia prin aceste simple cuvinte: „Nu înţeleg dacă nu cunosc cauza”, ne gândim numaidecât la mistere înspăimântătoare şi la puteri supranaturale.
16 iulie.
— Am văzut ieri lucruri care m-au tulburat adânc.
Luam masa la vara mea, doamna Sabie, al cărei bărbat comandă cel de-al 76-lea regiment de vânători la Limoges. Mă aflam la ea împreună cu două tinere doamne, dintre care una se căsătorise cu un medic, doctorul Parent, care se ocupă foarte mult de bolile nervoase şi de manifestările extraordinare prilejuite în prezent de experienţele referitoare la hipnotism şi la sugestie.
Acesta ne-a povestit pe larg rezultatele prodigioase obţinute de nişte savanţi englezi, precum şi de medicii şcolii din Nancy.
Faptele pe care le-a povestit mi s-au părut atât de ciudate încât m-am declarat cu desăvârşire incredul.
— Suntem, afirma el, pe punctul de a pătrunde una din cele mai importante taine ale naturii, vreau să spun una din cele mai importante taine ale acestui pământ; căci mai există fără îndoială şi altele, cu mult mai importante, colo sus, în stele. De când omul gândeşte, de când ştie să-şi exprime şi să-şi scrie gândul, se simte înconjurat de-o taină pe care simţurile sale grosolane şi imperfecte n-o pot pătrunde, şi încearcă să suplinească această deficienţă a organelor sale prin strădaniile inteligenţei. Cât timp inteligenţa mai rămânea în stare rudimentară, această obsesie a fenomenelor invizibile a adoptat forme banal de înspăimântătoare. De aici s-au născut credinţele populare referitoare la supranatural, legendele despre spiritele rătăcitoare, despre zâne, gnomi, strigoi, aş spune chiar şi legenda despre Dumnezeu, căci concepţiile noastre despre lucrătorul-creator, ori din care religie ar purcede, sunt fără doar şi poate invenţiile cele mai mediocre, cele mai stupide, cele mai inacceptabile ieşite din creierul înspăimântat al creaturilor. Nimic nu e mai adevărat decât această vorbă a lui Voltaire: „Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea sa, dar nici omul nu s-a lăsat mai prejos: l-a făcut pe Dumnezeu după propriul său chip şi asemănare”, în schimb, de ceva mai mult decât un veac presimţim, pare-se, un ceva nou. Mesmer şi câţiva alţii ne-au pus pe-o cale neaşteptată şi am ajuns, într-adevăr, de vreo patru-cinci ani, la rezultate uimitoare.