Pierre si Jean de Guy de Maupassant carti autori straini

CAPITOLUL I

— FIR-AR SĂ FIE! STRIGĂ DINTR-o dată bătrînul Roland.

De vreun sfert de oră stătea încremenit, cu ochii ţintă la apă şi, din cînd în cînd doar, cu o mişcare foarte în­ceată, ridica undiţa cufundată în adînc.

Doamna Roland, care moţăia pe banca din spate a bărcii, lîngă doamna Rosémilly, invitata lor la pescuit, se trezi şi întoarse capul:

— Ce s-a întîmplat, Gerome? îl întrebă pe bărbatul ei.

— Nu mai muşcă deloc... răspunse furios Roland. De la prînz n-am mai prins nimic... La pescuit nu-i bine să mergi decît cu bărbaţii, femeile totdeauna te întîrzie.

Cei doi fii ai lor, Pierre şi Jean, unul la babord şi celălalt la tribord, fiecare cu cîte un fir înfăşurat pe de­getul arătător, izbucniră în rîs amîndoi deodată.

— Nu eşti prea drăguţ cu musafira noastră, tată... Îi spuse Jean.

Domnul Roland se scuză, fîstîcit:

— Iertaţi-mă, doamnă Rosémilly, aşa-s eu, invit doamnele fiindcă îmi place să fiu cu ele şi pe urmă, cum dau de apă, nu mă mai gîndesc decît la peşte.

Doamna Roland se trezise de-a binelea şi privea visă­toare marea şi falezele care se întindeau cît zăreai cu ochii.

— Aţi prins totuşi destui, zise, cu o voce scăzută. Bărbatul ei negă dînd din cap, dar în acelaşi timp

aruncă o privire mulţumită înspre coşul unde peştele prins de ei trei încă se mai zbătea, cu un zgomot slab de solzi lunecoşi şi de aripioare deschise, cu zvîcniri neputincioase şi guri căscate larg în aerul care le aducea moartea.

Luă coşul între genunchi, îl aplecă; înclină pînă la marginea lui valul argintiu al vietăţilor, ca să le vadă pe cele de la fund; zvîrcolirea lor agonică se înteţi şi un miros tare, un iz sănătos de peşte, se ridică dinăuntru, din pîntecele plin al coşului. Vechi pescar, Roland îl trase în piept cu nesaţ, ca pe-o mireasmă de trandafiri:

— Mamă, doamne! strigă. Ăştia tot mai mişcă! Apoi continuă:

— Tu cîţi ai prins, doctore?

Pierre, fiul cel mare, un bărbat la vreo treizeci de ani, cu mustaţa şi bărbia rase şi cu favoriţi negri ca de ma­gistrat, răspunse:

— Nu cine ştie ce, vreo trei-patru. Tatăl se întoarse spre mezin:

— Şi tu, Jean?

Jean, un băiat înalt, blond, foarte bărbos, cu mult mai tînăr decît fratele lui, zîmbi şi spuse încet:

— Cam tot atîţia, patru sau cinci.

De fiecare dată spuneau aceeaşi minciună, care-l in­cinta pe Roland. Bătrînul îşi înfăşurase firul pe minerul unei vîsle şi, încrucişîndu-şi braţele, declară:

— N-o să mai ies niciodată după-amiaza la pescuit. Cum trece de ora zece, s-a isprăvit, afurisiţii nu mai muş­că, dorm la soare.

Privea marea dimprejur cu un aer mulţumit, de pro­prietar. Fusese bijutier la Paris şi patima pentru navi­gaţie şi pescuit îl smulsese de la tejghea de îndată ce ago­nisise destul ca să poată trăi modest, din rente. Se retră­sese deci în portul Havre, cumpărase o ambarcaţie şi de­venise marinar amator. Băieţii, Pierre şi Jean, rămăse­seră la Paris să-şi continue studiile şi mai veneau din cînd în cînd, să-şi petreacă orele libere pe mare cu tatăl lor. Cu cinci ani mai mare decît Jean, Pierre îşi descoperise pe rînd diferite vocaţii şi, după terminarea liceului, în­cercase una după alta vreo şase profesiuni, dar, plictisindu-se repede, visa de fiecare dată la altceva. Ultima atrac­ţie fusese medicina şi se pusese pe treabă cu atîta ardoare, încît devenise doctor în scurtă vreme, cu dispense de timp obţinute de la ministru. Era exaltat, inteligent, schimbă­tor şi dîrz, utopic şi idealist.

Pe cît era Pierre de negricios, pe atît de blond era fra­tele său, pe cît era el de nestăpînit şi de răzbunător, pe atît era celălalt de calm şi de blînd. Jean îşi terminase liniştit Facultatea de drept şi amîndoi fraţii îşi luaseră diplomele odată. Acum se odihneau pentru scurt timp în familie, sperînd să se poată stabili în Havre.

Dar o gelozie surdă, una din acele gelozii adormite care dospesc pe neştiute între fraţi sau între surori pînă la vîrsta maturităţii şi ies la lumină abia atunci cînd unui dintre ei se căsătoreşte sau cînd dă peste el vreun noroc neaşteptat, îi ţinea treji, într-o ostilitate frăţească şi ino­fensivă. Se iubeau, fără îndoială, dar se pîndeau neconte­nit, încă de cînd se născuse Jean, Pierre, care avea cinci ani, privise cu duşmănia unui mic animal alintat noua vietate care se răsfăţa în braţele mamei şi ale tatălui. Jean fusese din copilărie un model de bunătate şi de cu­minţenie; şi, încetul cu încetul, Pierre ajunsese la exaspe­rare tot auzind laudele aduse acestui băiat zdravăn, căci blîndeţea lui i se părea moliciune, bunătatea — neghio­bie, bunăvoinţa — opacitate. Părinţii, oameni liniştiţi, care visau pentru odraslele lor situaţii mediocre şi respec­tabile, îi reproşau ezitările, entuziasmele, avîntul spre profesiuni strălucitoare şi pornirile idealiste care toate dăduseră greş. De cînd ajunsese om în toată firea, nu i se mai spunea „Uită-te la Jean şi fă ca el”, dar, ori de cîte ori auzea „Jean a făcut aşa, Jean a făcut pe dincolo”, pri­cepea foarte bine şi înţelesul, şi aluzia strecurată.

Gospodină chibzuită şi sentimentală, cu un suflet sim­ţitor de casieriţă, mama potolea fără încetare micile riva­lităţi iscate între fraţi, din toate fleacurile, mai în fiece zi. Acum însă, un fapt mărunt o neliniştea şi o făcea să se teamă de o încurcătură; în timpul iernii, pe cînd amîn­doi băieţii îşi terminau studiile, făcuse cunoştinţă cu o vecină, doamna Rosémilly, văduva unui căpitan de cursă lungă, mort pe măreau doi ani în urmă. Văduva, foarte tînără, de numai douăzeci şi trei de ani, o femeie şi ju­mătate, care înţelegea viaţa din instinct, ca o sălbăticiune, de parcă pînă atunci ar fi trecut prin toate întîmplările posibile, le-ar fi trăit şi le-ar fi cîntărit cu mintea ei să­nătoasă, chibzuită şi îngustă, îşi luase obiceiul să vină seară de seară cu lucrul de mînă, la taifas, în casa aces­tor vecini primitori unde i se oferea o ceaşcă de ceai. Bătrînul Roland, pe care-l tot îmboldeau veleităţile ma­rinăreşti, o descosea pe noua lor prietenă despre răposa­tul căpitan, şi ea, fără să se arate tulburată în nici un fel, vorbea despre el, despre povestirile lui de altădată, ca o femeie înţeleaptă şi resemnată, care iubeşte viaţa şi ştie cum se vorbeşte despre morţi. La întoarcerea lor, băieţii o găsiseră în casă pe atrăgătoarea văduvă şi imediat în­cepuseră să-i dea tîrcoale, ţinînd nu atît să-i placă, cît să ia, fiecare, locul celuilalt.

Practică şi prevăzătoare, mama ar fi vrut să învingă unul dintre ei, pentru că tînăra era bogată, dar fără ca celălalt să sufere din cauza asta.

Doamna Rosémilly era blondă cu ochi albaştri, cu o cunună de păr din care îi scăpau zulufi neastîmpăraţi şi cu un aer puţin înfipt, îndrăzneţ şi bătăios, deloc potrivit cu firea ei aşezată. De la început păruse să încline spre Jean, atrasă de asemănarea dintre felul lor de a fi. Pre­ferinţa nu se manifesta, de altfel, decît printr-o abia sim­ţită diferenţă de ton sau de privire şi prin faptul că, uneori, se sfătuia cu el. Îşi dădea parcă seama că opinia lui Jean o susţinea totdeauna pe a ei, în timp ce a lui Pierre, ca un făcut, era întotdeauna alta. Cînd vorbea despre vreo idee de-a doctorului, fie ea politică, artistică, filosofică sau morală şi spunea: „o trăsnaie de-a dumitale”, el o măsura cu privirea rece a unui judecător care deschide proces tuturor femeilor, acestor biete creaturi.

Pînă la întoarcerea băieţilor, bătrînul Roland nu o in­vitase niciodată la pescuit. De altfel, nu-şi lua nici nevasta, îi plăcea să pornească în zori cu Beausire, un căpitan de cursă lungă în retragere, cu care se împrietenise, tot întîlnindu-l la ora fluxului în port. Îl luau cu ei şi pe bătrînul marinar Papagris, supranumit Jean Bart, care avea în grijă barca.

Cu o săptămînă înainte însă, într-o seară, cînd doamna Rosémilly, care cina la ei, aruncase: „Trebuie să fie foarte plăcut să mergi la pescuit, nu-i aşa?”, fostul bijutier, măgulit şi cuprins de dorinţa de a-şi face prozeliţi ca misionarii, strigă:

— Aţi vrea să mergeţi?

— Cum să nu.

— Marţea viitoare?

— Da, marţea viitoare.

— Eşti dumneata femeie în stare să plece la cinci dimineaţa?

— Aaa, nu, asta nu, exclamă ea.

Roland fu dezamăgit, îşi pierdu entuziasmul şi îi puse imediat vocaţia la îndoială. Totuşi, o întrebă:

— Dar atunci la cît?

— ... Pe la nouă.

— Mai înainte nu?

— Nu, mai înainte nu, şi-aşa e prea devreme!

Bietul om şovăi. Era clar că n-aveau să mai prindă nimic, pentru că atunci cînd arde soarele peştele nu mai muşcă; cei doi fraţi însă se grăbiseră să pună totul la cale pe loc, pînă în cele mai mici amănunte.

Aşadar, marţea următoare, Perla aruncase ancora sub stîncile albe ale promontoriului de la Heve; pescuiseră pînă la prînz, pe urmă aţipiseră un timp, pescuiseră din nou, fără să mai prindă, de data asta, nimic. Iar bătrînul Roland, înţelegînd, cam tîrziu, că pentru doamna Rosémilly nu conta decît plimbarea pe mare, că numai ea îi plăcuse. Într-adevăr, văzînd şi că undiţele lui continuau să rămînă nemişcate, se smucise nervos şi aruncase un: „Fir-ar să fie!” adresat atît văduvei nepăsătoare, cît şi vietăţilor ce nu se lăsau prinse.

Se uita acum la peşte, la peştele lui, fremătînd de bucurie ca un avar; după un timp ridică ochii spre cer şi văzu că soarele cobora.

— Ei, copii! zise, ce-ar fi dacă ne-am mai şi întoarce? Băieţii răsuciră firele, le înfăşurară şi înfipseră cîrligele curăţate în dopurile de plută. Pe urmă îl aşteptară pe Roland, care se ridicase în picioare şi scruta zarea ca un căpitan.

— Nici pic de vînt, băieţi, zise, va trebui să vîslim. Şi deodată făcu semn cu mîna spre nord:

— Ia te uită, vaporul de Southampton.

Acolo unde arătase el, deasupra mării netede şi întinse ca o nesfîrşită pînză albastră, cu licăriri de foc şi aur, se înălţa un nor întunecat profilat pe cerul trandafiriu. Dedesubtul lui se zărea vasul care, din depărtare, părea foarte mic.

Înspre sud se mai zăreau multe alte dîre de fum, îndreptîndu-se toate spre farul drept ca un catarg şi spre digul din Havre, al cărui contur alb abia se desluşea.

— Nu azi trebuia să intre în port vasul Normandia? întrebă Roland.

— Ba da, tată, răspunse Jean.

— Cred că se vede acolo, jos... dă-mi ocheanul. Roland deşurubă tubul de aramă, îl potrivi la ochi, căută punctul şi zise, încîntat de ce văzuse:

— Da, da, îi recunosc amîndouă coşurile. Vreţi să vă uitaţi, doamnă Rosémilly?

Ea luă luneta, o îndreptă spre transatlantic, dar, fără îndoială, nu fu în stare să-l prindă în obiectiv pentru că, în afară de un albastru nemărginit, nu distingea decît un cerc colorat, un fel de curcubeu rotund şi nişte umbre negre, ciudate, care o ameţeau.

— Niciodată n-am ştiut cum să umblu cu un ochean, zise, dîndu-i-l înapoi. Asta îl scotea din sărite pe bărbatul meu, care petrecea ore întregi la fereastră, uitîndu-se la vapoare.

Roland se simţi jignit.

— Poate c-aveţi ceva la ochi, îi spuse, luneta mea e foarte bună.

Pe urmă i-o oferi şi nevestei.

— Nu vrei să te uiţi şi tu?

— Nu, mulţumesc, ştiu dinainte că n-am să văd nimic. Doamna Roland, care nu-şi arăta cei patruzeci şi opt de ani, părea să se bucure mai mult decît oricare dintre ei de plimbarea pe mare şi de amurgul acestei zile. Pă­rul castaniu abia începea să-i încărunţească. Iţi făcea plă­cere s-o vezi cum arăta, calmă şi ponderată, cu o expresie binevoitoare şi mulţumită întipărită pe faţă. Pierre avea dreptate cînd spunea despre ea că ştie exact cît preţuiesc banii, dar asta n-o împiedică să guste şi farmecul visării. Citea mult, îi plăceau romanele şi poeziile, nu «atît ca li­teratură, cît pentru melancolia duioasă pe care i-o tre­zeau. Un vers, chiar banal sau prost, făcea să-i vibreze coarda sensibilă, cum spunea ea, îi dădea senzaţia unei dorinţe tainice, aproape împlinite. Se lăsa în voia acestor mici emoţii care-i tulburau uşor sufletul, altminteri ţinut în perfectă ordine, ca un registru de socoteli.

De cînd se stabiliseră în Havre, ea, altădată atît de zveltă şi de subţire, începuse să se cam îngraşe. Ieşirea de astăzi pe mare o încîntase. Cu toate că nu era om rău, bărbatul ei o bruftuia tot timpul din orişice, ca un pa­tron autoritar care se răsteşte în dugheana lui ori de cîte ori dă o poruncă, chiar atunci cînd nu e furios sau pornit îm­potriva cuiva. Faţă de străini, Roland se stăpînea, dar în familie 'îşi dădea drumul şi făcea pe grozavul, deşi era fri­cos din fire. De teama scandalului, a certurilor, a justi­ficărilor de prisos, doamna Roland se supunea totdeauna şi nu cerea nimic pentru ea; aşa încît nu mai îndrăznise de multă vreme să-l roage pe Roland s-o plimbe pe mare. Fusese foarte bucuroasă să prindă prilejul acesta şi îl gusta din plin. Din clipa plecării se dăruise, cu trup şi suflet, plăcerii de-a aluneca pe apă. Nu se gîndea la ni­mic, nu se lăsa în voia amintirilor sau a speranţelor; i se părea că, la fel ca şi sufletul, trupul ei plutea într-o dulce toropeală, peste ceva mătăsos, fluid, nespus de plăcut. La porunca tatălui „Fiţi gata pentru vîslit!” doamna Ro­land zîmbi văzînd cum băieţii ei, oameni în toată firea, îşi scot hainele şi-şi suflecă mînecile cămăşilor.

Pierre, care stătea lîngă cele două femei, luă vîsla de la tribord, Jean pe cea de la babord şi, pentru că Roland ţinea ca manevrele să fie executate regulamentar, aştep­tară ordinul căpitanului:

— Cu toată puterea înainte!

Atunci cufundară, amîndoi odată, ramele în apă, apoi se lăsară pe spate, trăgînd din toate puterile; şi începu între ei o luptă ca să arate, fiecare, ce poate.

La venire, barca fusese împinsă de vîntul care-i um­flase uşor pînzele, dar acum nu se mai simţea nici o adiere şi orgoliul lor de bărbaţi se deşteptă dintr-o dată, la gîndul că se vor măsura unul cu altul. De obicei, cînd se duceau la pescuit cu tatăl lor, băieţii se mulţumeau să vîslească fără ca vreunul să încerce să ia comanda. Pregătind undiţele, Roland supraveghea şi mersul ambarcaţiei, pe care o conducea doar cu un gest sau cu un cuvînt:

— Las-o mai domol, Jean, spunea.

Sau:

— Pierre, dă-i bătaie!

Ori:

— Hai, „unu”, hai, „doi”, mai cu tragere de inimă! Cel care era cu gîndul în altă parte începea să tragă

mai tare, cel care o luase razna se mai potolea şi vasul îşi recăpăta direcţia.

Astăzi însă voiau amîndoi să-şi arate puterea. Pierre avea braţe subţiri, păroase şi agile; cele ale lui Jean erau zdravene şi albe şi un ghem de muşchi îi juca sub pielea trandafirie.