Poezia EPIGONII a fost publicată în revista "Convorbiri Literare", fiind datată cu 15 august 1870, această poezie îi surprinde pe contemporani prin noutatea ideilor, a expresiei metaforice şi prin ineditul concepţiei despre artă.
Se presupune că titlul poeziei ar fi unul împrumutat din literatura germană, ”Die Epigonen” (1836), una din operele centrale ale lui Karl Leberecht Immermann (1796 - 1840) - un reprezentant al romantismului.
Tema poeziei este exaltarea trecutului literar glorios si critica prezentului literar decazut. Este o tema romantica construita pe contrastul dintre "zilele de aur a scripturilor romane" si "Noi in noi n-avem nimica, totu-i calp totu-i strain".
Ideea este ca valoarea textului literar este data de inaltimea idealurilor incorporate (,Voi pierduti in ganduri sante convorbeati cu idealuri"), de frumusetea mesajului social si national ("Si de-aceea spusa voastra, era santa si frumoasa"), de frumusetea spirituala a celor care au scris ("Caci de minti era gandita, caci din inimi era scoasa").
Compozitia este romantica fiindca are la baza o antiteza. in prima parte se arata evolutia poeziei romane pana la Vasile Alecsandri iar in partea a doua secritica lipsa de mesaj,/de har, de inspiratie, de patriotism a poetilor din a doua jumatate a secolului al XlX Iea.
Opera e construită pe antiteza între trecutul măreț și prezentul decăzut. Comparația ar fi inspirată și din finalul scrierii lui Schiller "Ieremiada". Poetul aduce un elogiu înaintașilor sinceri, animați de nobile idealuri, și îi critică pe contemporanii superficiali, lipsiți de idealuri. O antiteză romantică între trecut și prezent face obiectul unei constatări în "Scrisoarea a III-a ".
O mărturie ce caracterizează poemul EPIGONII, ne-a parvenit de la însăși Eminescu, care într-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzzi, menționează: "ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită, dar rece... Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generației noi, și - cred - cu drept".
Punând în antiteză trecutul de mărire cu prezentul decăzut, Eminescu înalţă un omagiu marilor înaintaşi evocaţi în metafora „Zilelor de-aur a scripturilor române”, cei care au creat o limbă „ca un fagure de miere”.
Însufleţiţi de idealul dragostei de ţară, înaintaşii au contribuit, prin creaţiile lor, la zidirea pentru eternitate a ţării, a limbii şi a neamului; în timp ce epigonii, contemporani cu poetul: „Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;” se complac în mocirla mediocrităţii.
Creatorii de prestigiu din trecut sunt evocaţi fie printr-o singură sintagmă, un paralelism: „Ciuchindel gură de aur”, fie prin mai multe strofe, ca în cazul lui Alecsandri, „acel rege al poeziei” ce „deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune”, şi „evocă-n dulci icoane a istoriei minune.”
În prima strofă trecutul este idealizat, mitizat; poetul ne transpune într-un tărâm edenic, într-o atmosferă de basm:
"Când privesc zilele de-aur a scriturelor române ,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine"
Nostalgia vârstelor mitice ale umanității, a timpilor originari e prezentă în întreaga creație eminesciană. Metaforele și epitetele primei strofe "visări dulci și senine", "dulci și mândre primăveri" amintesc limbajul poetic pașoptist. Criticul Ștefan Cazimir susținea că în lirica eminesciană exista patru motive centrale, "stele cardinale": gândirea, cântul, visul, plânsul. Gândirea și cântarea sunt dominante și în aceasta poezie. Strofa întâi deschide prima parte a poeziei închinată trecutului.
Ca și "Scrisorile ", "Epigonii " are o structura biplană: partea I (11 strofe) - oda închinata trecutului, partea a II ( 8 strofe ) - conține elemente de satiră.
Observăm predominarea interesului etic asupra celui estetic. Predecesorii sunt elogiați nu pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci pentru că într-adevăr te mișca acea naivitate sinceră cu care lucrau ei.
Începutul strofei a II-a: "Vad poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere" - exprimă prin comparație, rigoarea matematică a limbajului, travaliul lucid. Eminescu folosește în elogierea înaintașilor - metafore sugestive și caracterizări lapidare:
"Cichideal gură de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic".
În prima etapă, poezia este echilibrată cu cântecul bardului. Cântul avea o valoare primordială în epocile mitice: "Văcărescu, cantând dulce a iubirii primăvară".
Sunt elogiați: Sihleanu - ”liră de argint”, Donici, iscusit fabulist - "cuib de-nțelepciune"; Pann - ”cel isteț ca un proverb". Autorul introduce sentimentul regretului dispariției acelor valori reprezentate de înaintași: ”s-au dus toți”, exprimând nostalgia pentru timpurile mitice: "s-au dus cu toate pe o cale nenturnată".
Eminescu închină o întreagă strofa lui Eliade Rădulescu, referindu-se la ciclul sau de poezii biblice. Redeșteptând miturile seculare ale neamului, Eliade pune temeliile unui viziuni profetice, dobândind o aură de apostol care își domina epoca:
"Eliad zidea din visuri și din basme seculare / Delta biblicelor sunte, profețiilor amare" . Eliade reprezintă acea primă parte a antitezei - unde e loc de o poezie vizionară și profetică.
Strofa următoare exprima admirația poetului pentru înaintașii sai pașoptiști: Cezar Bolliac, Vasile Cârlova (”Odă oștirii române”), Grigore Alexandrescu (”Anul 1940”).
Eminescu ii considera pe multi dintre autorii mentionati in prima parte a poemului niste veritabili aparatori ai valorilor estetice ale neamului romanesc.
Ultimele trei strofe renunta la accentele satirice in favoarea meditatiei filosofice. Inspirandu-se din preceptele schopenhaueriene, Eminescu afirma ca viata si moartea sunt etapele firesti ale existentei universale, ca ele se succed perpetuu si pun capat duratei omenesti, careia, astfel, ii asigura caracterul ei tragic. Oamenii fara idealuri duc existente anoste, anonime valoric si nu sunt in stare sa infaptuiasca lucruri durabile. Recurgand din nou la intrebarile retorice, poetul national simte nevoia sa redefineasca atat semnificatia “cugetarii sacre”, cat si mesajul poeziei catre cititorii sai. Arta, in ansamblul ei, este capabila sa infrumuseteze viata spiritului omenesc, sa o innobileze, sa-i asigure complexitatea si diversitatea trairilor sufletesti, asternand “un strai de purpura si aur peste tarana cea grea” (antiteza metaforica tipic romantica).
In strofa finala, poetul adreseaza salutul sau de adio generatiei care l-a premers si careia ii recunoaste un merit fundamental –acela de a fi realizat o lume imaginara, cea a artei, pe care sa o opuna existentei cotidiene, banale: “Ce cladeati o alta lume pe-asta lume de noroi” (contrast obtinut prin repetitie si antiteza pronominala). Eminescu regreta ca adevaratele valori s-au amestecat cu impostura, ca lumea se masoara dupa orgoliile indivizilor care o alcatuiesc si ca el a avut nesansa de a trai intr-o societate decadenta si insignifianta: “Toate-s praf Lumea-i cum este si ca dansa suntem noi”. Punctele de suspensie reluate marcheaza semnul identitatii -prin comparatie- intre lipsa valorii morale, caracteristica atat lumii in genere, cat si generatiei contemporane lui Eminescu.
Eminescu crede ca atat reusita in plan artistic a marilor scriitori, cat si popularitatea temporara de care s-au bucurat unii lirici minori in epoca premergatoare junimismului s-ar datora pasiunii acestor artisti de a cugeta si credintei lor nestramutate in idealurile artei. Versurile predecesorilor exprimau atat capacitatea de a resimti ideile in concordanta cu cele ale poporului, cat si de a le transpune intr-un limbaj firesc, pe intelesul tuturor.
Viata spirituala si intensitatea sentimentelor traite le-au pastrat inimile “tinere”, chiar daca unii dintre ei atinsesera batranetea in epoca eminesciana. Poetul construieste chiar o viziune apocaliptica asupra lumii, in care timpurile reale –definite confuze prin valoarea sau nonvaloarea lor- si-au modificat succesiunea fireasca: astfel, viitorul pare sa se fi consumat o data cu generatia valoroasa, care iesise deja de pe scena istoriei literare, in timp ce trecutul s-a metamorfoat intr-un prezent caduc (lipsit de valoare): “S-a-ntors masina lumii, cu voi viitorul trece;/ Noi suntem iarasi trecutul- fara inimi, trist si rece”.
Preluând o imagine din profesorul și poetul român Vasile Fabian Bob (1795-1836): "S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece", Eminescu sugerează ca momentul prezent reprezinta un regres față de trecut, unde contemporanii mimează doar valori autentice, ca "Epigonii" răstoarnă ordinea fireasca a timpului: "Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri".
Înaintașii sunt elogiați pentru vizionarismul lor, care lipsește cu desăvârșire contemporanilor: "Ați visat zile de aur pe - astă lume de amar" .
Versul, "Moartea succede vieții, viata succede la moarte" exprima ideea trecerii timpului și implicit a lumii, succesiunea ciclica a vieții și a morții. Și dacă se ajunge la concluzia poetului - "Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte" - atunci tot el, prin demersurile de mai sus, sugerează că e important să nu călcăm pământul degeaba, ci să lăsăm urme demne în trecerea noastră pe pământ.
Eminescu strecoară două definiții în penultima strofă - descifrarea semnelor existentei - pentru cugetare, iar poezia - un însoțitor din umbră, o plăsmuire divină (un înger) - ce poate fi relevată doar de oamenii culți și elevați spiritual.
În versul final: „Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi” își pune din plin amprenta pesimismul schopenhauerian.
Poemul „Epigonii" poate fi privit și interpretat nu numai ca o artă poetică, dar și ca un compendiu de istorie a literaturii române în versuri. E un mesaj eminescian de regăsire națională, de luminare și cultivare a virtuților.
Epigonii - versuri
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.
1870, 15 august
