Cum se nasc, trăiesc şi mor zeii şi zeiţele
Capitolul î
AU CREZUT OARE OAMENII DINTOTDEAUNA ÎN DUMNEZEU?
Adeseori îi auzim pe credincioşi spunând: „Cum au crezut bunicii noştri, aşa credem şi noi”. Cei care declară acest lucru sunt realmente convinşi că ei cred aidoma „bunicilor lor”. De fapt acest lucru nu este deloc exact! În actualele credinţe ale creştinilor, mahomedanilor sau evreilor s-au păstrat, sub straturile mai noi, o seamă de rămăşiţe ale credinţelor mai vechi ale unor strămoşi îndepărtaţi. Istoria omenirii dovedeşte că, o dată cu neîntrerupta transformare a orânduirilor economice, sociale şi de stat, is-au schimbat şi reprezentările religioase şi credinţele oamenilor.
Popii susţin că „primul om” apărut pe pământ (care, potrivit învăţăturii lor popeşti, ar fi fost creat de dumnezeu) avea de la început un limbaj atât de bogat, cunoştea atâtea cuvinte, avea atâtea noţiuni, încât a putut să dea nume tuturor plantelor şi animalelor. Potrivit teoriilor clericale, acest „prim om” cunoştea şi făptura supremă – dumnezeu –, care conduce lumea, care-l crease şi pe el şi care este şi judecătorul suprem al faptelor omeneşti. Cu alte cuvinte, popii ar vrea să ne convingă că religia, credinţa în dumnezeu ar fi existat dintotdeauna, că ea este înnăscută în om.
De fapt, acest lucru este complet greşit şi nu corespunde realităţii. Ştiinţa care se ocupă cu originea omului demonstrează că omul provine din lumea animală, că strămoşii lui îndepărtaţi au fost nişte animale – maimuţele antropoide.
Dacă primul om, cum vor să ne dovedească popii, a ştiut ce este dumnezeu, atunci şi omul-maimuţă şi maimuţele trebuie să fi avut această noţiune. Dar niciun credincios şi niciun popă nu se împacă cu această idee, deoarece ea infirmă povestea originii „divine” a religiei.
Religia are nevoie să manipuleze cu o serie întreagă de noţiuni, însă dezvoltarea noţiunilor este legată de dezvoltarea limbajului, iar dezvoltarea noţiunilor şi a limbajului omului este legată de succesele tehnicii. Cel care crede că limbajul omului primitiv a fost atât de bogat, de dezvoltat încât să poată exprima şi noţiunile religioase se înşală amarnic. Şi astăzi mai există unele triburi înapoiate a căror limbă nu cuprinde decât câteva sute de cuvinte. La începuturile omenirii nu a existat nici măcar atâta. Afirmaţiile clericilor că „cel dintâi om” ar fi avut un limbaj pe deplin dezvoltat şi chiar şi reprezentări despre dumnezeu sunt simple născociri. Omul nu se naşte cu noţiuni gata formate, nu se naşte cunoscând o anumită limbă.
O legendă spune că un cirmuitor din India, Djelai ud-Din Akbar, a avut o discuţie cu curtenii lui asupra limbii pe care o vorbeau „primii oameni”. El a poruncit ca 12 copii să fie despărţiţi imediat după naştere de mamele lor şi să fie închişi într-un turn; aci ei au fost hrăniţi de doici mute. Copiii au rămas în grija femeilor mute şi niciun om care vorbea nu avea voie să se apropie de ei. După 12 ani micii prizonieri au fost aduşi în faţa rajahului. La curtea acestuia se adunaseră evrei, persani, hinduşi, arabi şi chaldei, fiecare dintre ei încercând să dovedească pe baza propriei „sfinte scripturi” că aceşti copii trebuie să vorbească numai în limba lui. Dar ce s-a întâmplat? Copiii nu vorbeau niciuna din limbile existente, ci scoteau sunete şi răcnete nearticulate, căutau să se facă înţeleşi prin mişcări ale trupului 3.
Ce dovedeşte această legendă? Ea dovedeşte că omul nu se naşte cu cunoaşterea unei anumite limbi, după cum nu vine pe lume nici cu anumite reprezentări sau idei.
La întrebarea dacă oamenii au crezut dintotdeauna în dumnezeu, dacă primul om a avut sau nu o religie, trebuie să răspundem: oamenii primitivi nu au cunoscut nici religia şi nici credinţa în zei. Ei n-au avut zei, nu pentru că ar fi înţeles absurditatea credinţei în dumnezeu sau pentru că ar fi ştiut că orice religie este o înşelătorie, ci fiindcă religia apare abia pe o treaptă mai târzie a dezvoltării omenirii.
Tot ceea ce a dezvăluit ştiinţa despre viaţa oamenilor primitivi, precum şi despre originea şi dezvoltarea credinţelor religioase infirmă teoriile clericale despre „veşnicia” religiei. A fost o vreme când oamenii n-au cunoscut nicio religie. Iar azi a venit vremea când milioane de oameni renunţă la religie, se dezic de ea. Religia este un fenomen istoric, adică nu veşnic, ci trecător, care apare în anumite condiţii şi dispare în alte condiţii corespunzătoare. Învăţătura marxist-leninistă despre societate răspunde foarte clar la întrebările de ce apare religia şi în ce condiţii, şi de ce astăzi milioane de oameni renunţă la ea.
În articolul „Socialismul şi religia”, scris în 1905, Lenin spunea următoarele despre rădăcinile sociale ale religiei: „Religia este una din formele asupririi spirituale care apasă pretutindeni asupra maselor populare, strivite de munca prestată veşnic pentru alţii. Neputinţa claselor exploatate în lupta împotriva exploatatorilor dă naştere credinţei într-o viaţă mai bună dincolo de mor- mint, tot aşa de inevitabil cum neputinţa sălbaticului în lupta cu natura dă naştere credinţei în zei, draci, în minuni etc.” *
în 1913, într-o scrisoare adresată lui Maxim Gorki, Lenin a exprimat aceeaşi idee în legătură cu cauzele care dau naştere credinţei în dumnezeu, arătând că noţiunea de dumnezeu se naşte din faptul „că asupra omului apasă greu natura înconjurătoare şi jugul de clasă” **. Aşadar religia a apărut la oamenii sălbatici ca rezultat al neputinţei lor de a lupta împotriva forţelor naturii, iar o dată cu apariţia împărţirii în clase a societăţii, la aceste rădăcini ale religiei s-a mai adăugat şi asuprirea de clasă a maselor populare de către exploatatori. O dată cu dispariţia asupririi de clasă începe şi procesul dispariţiei religiei. Tocmai un asemenea declin al religiei se constată în ţara socialismului victorios – U.R.S.S.
Capitolul al Il-lea
CUM APAR CREDINŢELE RELIGIOASE
Când oamenii de ştiinţă au început să facă săpături, ei au descoperit rămăşiţele multor specii de animale care au trăit odinioară pe pământ, dar care apoi au dispărut cu desăvârşire. Scheletele multor animale care azi nu mai există pot fi văzute în muzee. Uneori, în peşteri sau pur şi simplu în pământ, printre rămăşiţele animalelor de odinioară se găsesc şi resturi de schelete omeneşti. Este evident că în astfel de peşteri s-a adăpostit cândva omul ptimitiv. El se ascundea în peşteri pentru a se feri de animalele sălbatice, după ce alunga de acolo pe duşmanii săi – ursul cavernelor şi tigrul. După aceste rămăşiţe, cât şi după altele, savanţii au izbutit să reconstituie felul de viaţă al oamenilor primitivi,
Scheletele animalelor şi ale oamenilor care au trăit cândva pe pământ nu s-au păstrat în întregime. Totuşi, pe baza rămăşiţelor descoperite, oamenii de ştiinţă au putut să reconstituie întregul schelet al anumitor animale. Câteodată, cu prilejul săpăturilor făcute ulterior, s-au găsit oasele care lipseau din scheletul animalelor respective şi s-a constatat că învăţaţii făcuseră o reconstituire justă pe baza oaselor găsite anterior. Tot astfel, după anumite urme, după date răzleţe, care ne informau despre viaţa omului primitiv, s-a putut reconstitui întregul tablou al trecutului îndepărtat al omenirii.
De la cei mai vechi oameni nu au rămas niciun fel de cărţi, întrucât ei nu ştiau să scrie. Totuşi s-au păstrat altfel de urme ale vieţii oamenilor primitivi. Astfel, cu ajutorul săpăturilor s-au dat la iveală aşezări ale oamenilor primitivi, morminte ale lor şi, în sfârşit, pe alocuri s-au descoperit pe pereţii unor peşteri desene care înfăţişau chipuri de oameni, de animale ori scene de vânătoare, scrijelate cu pietre ascuţite.
După vechile morminte care datează de pe vremea când oamenii nu cunoşteau folosirea metalelor, ci întrebuinţau numai unelte de piatră (era de piatră) putem să
ne dăm Seama cum se îngropaţi morţii pe atunci. Iar când, în astfel de morminte, găsim şi vase sau arme, ne putem face o idee despre credinţele religioase ale oamenilor din acea vreme. Pentru noi, de exemplu, este limpede că, dacă într-un mormânt se puneau vase cu alimente sau arme alături de mort, aceasta înseamnă că pe vremea aceea se credea că şi după moarte omul are aceleaşi nevoi ca în timpul vieţii.
Deşi limbajul oamenilor se schimbă mereu, totuşi şi el a păstrat multe urme din trecutul îndepărtat. Chiar şi noi folosim expresii care cândva au avut un înţeles cu totul diferit decât cel de azi. Urmărind pas cu pas dezvoltarea limbii, putem afla multe şi în ceea ce priveşte viaţa şi credinţele omului primitiv.
Un alt izvor al cunoştinţelor noastre asupra credinţelor oamenilor din vechime îl constituie mitologia, adică legendele transmise din generaţie în generaţie despre fel de fel de zei, eroi etc. După aceste legende putem să ne dăm seama cum îşi reprezentau oamenii primitivi lumea şi care erau credinţele lor religioase.
O altă sursă de informaţii sunt obiceiurile din popor, superstiţiile şi datinele, care se păstrează adesea de-a lungul secolelor, oamenii nemaiştiind după o vreme care este semnificaţia lor adevărată. Acestea servesc drept mărturii despre timpurile îndepărtate. Tot astfel, după riturile şi datinile religiilor de azi, putem să urmărim şi să explicăm datinile şi reprezentările religioase ale omului primitiv.
Mai dispunem şi de o altă sursă pentru studierea credinţelor primitive, şi anume cercetarea modului de viaţă al unor triburi înapoiate sub raportul civilizaţiei, triburi existente încă în unele locuri pe glob. E adevărat că şi aceste triburi vin în contact cu popoare mai civilizate, împrumută multe obiceiuri de la acestea, astfel încât nu putem spune că avem de-a face cu „oameni primitivi”, că credinţele lor sunt „primitive”. Totuşi viaţa şi credinţele acestor oameni ne oferă un material de studiu imens din care putem înţelege cum au apărut şi s-au dezvoltat credinţele religioase în general.
Astfel, pe baza multor date ştiinţifice din cele mai diferite ne putem da seama de felul de viaţă şi de credinţele oamenilor din vechime.
Povestea popească după care primii oameni ar fi trăit într-un fel de rai, că în jurul lor au convieţuit paşnic tigrii şi oile este numai un basm bun poate de adormit copiii, căci omenirea nu a cunoscut niciodată o „eră de aur” pe pământ. Omul primitiv a trebuit să ducă o luptă neobosită, îndârjită pentru existenţă. Animalele de pradă, care trăiau în jurul lui, aveau colţi ascuţiţi şi ghiare necruţătoare. Aceste animale erau mult mai puternice decât omul. În schimb, spre deosebire de animale, omul ştia să-şi facă unelte de muncă şi astfel îşi asigura superioritatea asupra animalelor. El a învăţat să facă arme care i-au slujit atât la vânătoare cât şi în scop de apărare. La început, uneltele sale de muncă au fost foarte simple,
primitive – ramuri de copaci, beţe, bite, apoi o piatră fixată de un băţ (un fel de ciocan sau topor) cu ajutorul unor fibre de plante. Mai târziu oamenii au învăţat să facă şi unelte tăioase, ascuţite din piatră. Datorită muncii sociale şi uneltelor de muncă, omul şi-a făurit singur forţa cu care nu-l înzestrase natura (gheare, colţi etc.) şi de care dispuneau animalele. Din acel moment el a fost în stare să zdrobească ţeasta unui animal, să-l vâneze, să-l rănească de moarte. Folosirea focului a fost, de asemenea, rezultatul muncii colective a omului. Aceasta l-a făcut pe om şi mai puternic, deşi, după toate probabilităţile, la început omul nu ştia să facă focul, ci se folosea numai de „focul natural” (de exemplu, focul aprins de un trăsnet în timpul unei furtuni). Totuşi omul nu stăpânea natura, ci depindea întru totul de ea şi de forţele ei. Tocmai neputinţa sălbaticului în lupta cu natura dă naştere credinţei în zei, draci, minuni etc., astfel a definit Lenin cauzele apariţiei credinţelor religioase.
Formele reprezentărilor religioase ale oamenilor primitivi au fost bineînţeles cât se poate de diferite, în funcţie de condiţiile concrete de viaţă ale fiecărui grup social. Pe baza a numeroase date putem menţiona doar cele mai caracteristice forme de reprezentări religioase primitive.
„… Religia – scria Engels – nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor a forţelor exterioare care domină viaţa lor de toate zilele, o oglindire în care forţele pământeşti iau forma unor forţe suprapămân- teşti. La începuturile istoriei, forţele naturii sunt cele care au dobândit în primul rând o astfel de oglindire, trecând în cursul dezvoltării ulterioare, la diferitele popoare, prin personificări din ce în ce mai variate şi mai pes- triţe“ *.
Religiile vechi se caracterizează prin personificarea şi divinizarea forţelor naturii, iar rămăşiţe ale acestor credinţe găsim la toate religiile din zilele noastre. În religiile multor popoare, soarele, luna, stelele sunt reprezentate ca fiinţe vii, iar fenomene ale naturii ca ploaia, vântul, furtuna etc. Sunt considerate ca acţiuni ale acestor fiinţe. În închipuirea sălbaticului toată lumea care-l înconjoară este populată de fiinţe vii, mai puternice decât omul.
Personificând forţele naturii, omul primitiv avea în acelaşi timp cele mai confuze reprezentări despre propria lui natură. Fenomene ca boala, moartea, visele nu erau încă înţelese de oameni; ei credeau că în om acţionează anumite forţe sau fiinţe, după cum şi astăzi există destui oameni care cred că în cel bolnav „sălăşluieşte necuratul”. Pentru omul primitiv fenomenul morţii era de neînţeles. Mutându-se încontinuu dintr-un loc în altul, ei trebuiau să părăsească pe cei răniţi la vânătoare, ca şi pe cei bolnavi. Se întâmpla ca cel rănit sau bolnav, peste câteva zile să se întoarcă la grupul său. Se mai întâmpla şi ca grupul să se reîntoarcă la locul de unde plecase şi unde îl părăsise pe bolnav sau rănit lăsându-l aproape mort şi să-l găsească viu şi sănătos. Apoi, rudele vedeau în vis pe bolnavi, pe morţi, vorbeau cu ei sau mergeau împreună la vânătoare. Toate acestea i-au făcut pe primitivi să creadă că rubedeniile părăsite fără suflare continuă să trăiască, iar acest lucru se întâmplă pentru că în om trăieşte o fiinţă deosebită – spiritul, sufletul – şi că visele, moartea sau boala sunt provocate de acest spirit sau suflet.
Omul primitiv nu putea să deosebească visul de realitate, aşa cum îl deosebim noi. De altfel, şi în zilele noastre mai există oameni care consideră visele drept realitate. De pildă, aproape toţi „sfinţii” bisericii creştine, ca şi ai altor religii, îşi în- temeiau o mare parte din învăţăturile lor pe „ceea ce văzuseră în vis”.
După cum şi astăzi oamenii religioşi cred că vedeniile din vis corespund anumitor fenomene din realitate, tot astfel şi primitivii atribuiau viselor lor semnificaţia unor fapte reale.
Dacă facem un studiu al limbilor, constatăm că la toate popoarele de azi, cu mici excepţii, s-au păstrat rămăşiţe din acele vremuri îndepărtate când omul credea că în timpul somnului, al leşinului şi al morţii se desprinde ceva care sălăşluieşte în el şi care îi mişcă mâinile, picioarele şi celelalte părţi ale corpului, dar care poate părăsi corpul, poate să lupte, să se bucure, să sufere, să vadă pe cei ce au murit de mult, să vorbească cu aceştia etc. De unde vin de fapt expresii ca: „şi-a ieşit din fire”, „şi-a revenit”, „a păşit spre veşnicie” „, şi-a scos sufletul”, „şi-a dat duhul” etc.? Cum au apărut aceste expresii? Ce-au însemnat ele la vremea lor? Când sălbaticul spunea „şi-a revenit „, el atribuia acestor vorbe sensul propriu, căci, după credinţa lui, leşinul sau boala grea se datorau faptului că sufletul bolnavului pleca în altă parte, iar însănătoşirea consta în aceea că sufletul se întorcea din nou, adică omul „îşi venea în fire”.
în reprezentările oamenilor, sufletul era copia, dublura corpului. Sufletul putea suferi, putea simţi foame, sete, putea să aibă nevoie de hrană sau de băutură. Aceste reprezentări străvechi despre suflet există şi în religiile din zilele noastre.
De credinţa în suflet şi în spirite se leagă şi o serie de datini şi obiceiuri privitoare la îngrijirea mortului: sălbaticii socoteau că el continuă să existe şi de aceea trebuie să i se asigure toate lucrurile de care s-a folosit şi în viaţă, inclusiv hrană. Din această cauză în mormintele străvechi găsim vase cu resturi de hrană şi arme necesare pentru vânătoare. Ulterior, aceste reprezentări despre suflet, ca şi grija pentru el după moarte au căpătat cele mai diferite forme. Astfel, normanzii4 îşi legau morţii de bărci, ca să nu fie luaţi de valuri, şi pregăteau aceste bărci ca şi cum mortul ar fi plecat într-o călătorie lungă. La multe
popoare oamenii de vază se înmormântau nu numai cu armele, dar şi cu sclavii, sclavele şi soţiile lor, cu vite, cai etc. Mortul era pregătit pentru o călătorie lungă, „pleca” cu tot ceea ce folosise în viaţă.
Forma timpurie a religiei, care la oamenii primitivi se exprima prin credinţa în suflete şi spirite ascunse în obiecte, poartă în ştiinţă numele de animism.
În vremuri străvechi omul nu se separa de natură, nu făcea vreo deosebire esenţială între el şi animale.
