PROLOG
LONDRA

1. „L'ANGE AUX POUPONS”[1]

^— Monsieur Van Gogh! E timpul să te scoli!

Vincent aștepta parcă prin somn glasul Ursulei, așa că îi răspunse imediat:

— Eram treaz, mademoiselle Ursula.

— Ba nu erai, spuse fata râzând. Acum te-ai trezit.

O auzi coborând scările și intrând în bucătărie. Apoi se sprijini în mâini, își făcu vânt și sări din pat. Era lat în umeri, cu pieptul puternic și brațele groase și vânjoase. Se îmbrăcă în fugă, își turnă apă rece din cană și se apucă să-și ascută briciul.

Îi plăcea ritualul zilnic al bărbieritului; începea de sus, de la arsura din dreapta, trăgea briciul ușor în jos, pe obrazul lat, până-n colțul gurii cărnoase, apoi trecea la jumătatea din dreapta a buzei de sus, pornind de sub nară către obraz. Pe urmă venea la rând cealaltă jumătate a feței, iar la sfârșit, bărbia, puternică, enormă, ca o dală rotunjită, cioplită în granit.

După ce termină, își înfundă obrazul în ghirlanda împletită din iarbă de Brabant și frunze de stejar, care se afla pe scrin. O avea de la Theo, fratele lui, care culesese iarba și frunzele de acasă, de pe pajiștea de lângă Zundert și i le trimisese la Londra. Așa, cu miresmele Olandei în nări, ziua parcă începea mai bine.

— Monsieur Van Gogh, strigă din nou Ursula ciocănind în ușă, uite, ți-a adus poștașul o scrisoare.

Deschise plicul și recunoscu scrisul mamei sale: „Dragul meu Vincent, citi, aștern pe hârtie câteva gânduri pentru tine”.

Era încă ud și simțea pe față răceala apei, așa că îndesă scrisoarea în buzunarul pantalonilor, cu gândul de a o citi mai târziu, într-una din multele clipe de răgaz pe care le avea la „Goupil”. Își netezi părul blond-roșcat, lung și des, îmbrăcă o cămașă albă scrobită, își înnodă la gât, pe sub gulerul moale și răsfrânt, o lavalieră neagră și coborî să-și ia gustarea de dimineață și să culeagă zâmbetul Ursulei.

Ursula Loyer conducea, împreună cu mama ei, văduva unui vicar din Provența, o grădiniță de copii care funcționa în căsuța din fundul grădinii.

Ursula avea nouăsprezece ani, era o fetișcană surâzătoare, cu ochi mari, un obraz oval gingaș, în culori pastelate, și un trup mărunt și zvelt.

Lui Vincent nu-i venea să-și mai ia ochii de la surâsul ei, care-i scălda fața drăgălașă într-o lumină blândă ca aceea ce răzbate printr-o umbrelă de soare viu colorată. Ursula îl servea cu mișcări sprintene și pline de grație, ciripind cu însuflețire tot timpul. Vincent împlinise douăzeci și unu de ani și era pentru prima oară îndrăgostit. Avea toată viața înainte și se gândea că s-ar putea numi un om fericit dacă ar fi ca tot restul zilelor să-și ia gustarea de dimineață cu ochii la zâmbetul Ursulei.

Fata îi aduse o felie de slănină, un ou și o ceașcă de ceai tare, brun, apoi se așeză în fața lui, la masă, își aranjă cârlionții castanii pe după ureche și, zâmbindu-i într-una, îi întinse pe rând sarea, piperul, untul și pâinea prăjită.

— Garofița dumitale sălbatică a încolțit, spuse ea, umezindu-și buzele cu vârful limbii. Nu vrei s-o vezi înainte de a pleca la slujbă?

— Ba da, răspunse el, dacă vrei... adică... vrei să fii bună... să-mi arăți unde e...

— Curios om mai e și monsieur Vincent! Seamănă garofița cu mâinile lui și pe urmă nu-i mai știe locul!

Uneori avea un fel ciudat de a vorbi despre oameni, de parcă ei n-ar fi fost de față.

Vincent înghiți în sec. Gesturile lui erau greoaie, ca întreaga-i făptură, și de fiecare dată găsea cu mare greutate cuvintele nimerite ca să-i răspundă Ursulei. Ieșiră în curte. Era o dimineață răcoroasă de aprilie, dar merii dăduseră în floare. Între casa familiei Loyer și grădinița de copii se afla un petic de grădină unde, cu câteva zile în urmă, Vincent semănase maci și sângele-voinicului. Garofița răzbătuse printre ele. Vincent și Ursula se aplecară, și capetele lor aproape se atinseră. Părul Ursulei răspândea o mireasmă puternică.

— Mademoiselle Ursula... începu el.

— Da, făcu fata zâmbind întrebător și ferindu-și capul.

— Eu... eu... adică...

— Doamne, dar de ce te bâlbâi așa, monsieur Vincent?! întrebă ea ridicându-se dintr-o săritură.

Vincent o petrecu până la ușa grădiniței de copii.

— În curând vor veni puișorii, continuă Ursula. N-ai să ajungi târziu la galerie?

— Am tot timpul. Până în Strand fac 45 de minute.

Ursula nu mai găsi ce să-i spună. Ridică mâinile să-și prindă o șuviță de păr ce i se desprinsese la spate. Liniile trupului îi erau neașteptat de pline pentru înfățișarea ei fragilă.

— Ce-ai mai făcut cu peisajul acela din Brabant pe care mi l-ai făgăduit pentru grădinița de copii? îl întrebă ea.

— I-am trimis lui Caesar de Cock![2], la Paris, o reproducere după una din schițe, ca să-ți scrie o dedicație.

— O, minunat! exclamă Ursula bătând din palme.

Făcu vreo câțiva pași legănându-și șoldurile, apoi se opri în fața lui.

— Câteodată, monsieur Vincent, dar numai câteodată, ești atât de drăguț!...

Îl privi cu fața inundată de zâmbet și dădu să plece. Vincent o apucă de braț.

— Știi, aseară când m-am dus la culcare m-am gândit să-ți dau un nume. Ți-am spus L’ange aux poupons.

Ursula râse cu poftă, dându-și capul pe spate.

— L’ange aux poupons! Trebuie să-i spun și mamei.

Se smulse din mâna lui, îi mai râse o dată peste umăr și dădu fuga spre casă prin grădină.

2. ”GOUPIL AND COMPANY”

Vincent își potrivi jobenul, își luă mănușile și ieși în Clapham Road. Aici, departe de centrul Londrei, casele erau rare, și grădinile încărcate de tufe de liliac, de păducel și de măcieș în floare.

Era 8 și un sfert, și la „Goupil” trebuia să fie abia la 9. Îi plăcea mult să meargă pe jos. Cu cât se apropia de oraș, casele se înmulțeau, și oamenii care treceau grăbiți pe lângă el, în drum spre munca lor, erau tot mai numeroși. Fiecare îi zâmbea parcă prietenos, pentru că, de bună seamă, știau și ei ce lucru minunat e să fii îndrăgostit.

O porni de-a lungul cheiului Tamisei, trecu podul Westminster, apoi o luă pe lângă catedrala Westminster și Palatul Parlamentului și, ieșind în Strand, coti pe Southampton Road, unde, la nr. 17, se afla sucursala londoneză a firmei „Goupil and Company” negustori de tablouri și editori de gravuri.

Trecând prin salonul principal, cu draperii grele la ferestre și covoare moi pe jos, zări o pânză care înfățișa un fel de pește sau un balaur lung de vreo șase picioare, deasupra căruia plutea un soi de omuleț ciudat. Tabloul purta titlul Arhanghelul Mihail răpunând Satana.

— Ai un colet, e pe masa cu litografii, îi spuse un funcționar pe lângă care trecu.

Din salonul de pictură, unde erau expuse pânze de Millais[3], Boughton[4] și Turner[5], dădeai în cea de-a doua încăpere a magazinului, rezervată gravurilor și litografiilor. Vânzările aveau loc mai ales în cea de-a treia încăpere, singura care semăna într-adevăr a birou comercial. Vincent își aminti de cucoana care cumpărase un tablou cu o seară mai înainte, la ora închiderii, și începu să râdă.

„Nu-mi spune nimic tabloul ăsta, Harry. Ție cum ți se pare? își întrebase ea soțul. Câinele seamănă leit cu ăla care m-a mușcat astă-vară la Brighton.”

— Ascultă, prietene, i se adresase Harry lui Vincent, crezi că-i cazul să cumpăr un câine? De obicei doamna mea se cam sperie de câini.

Vincent știa prea bine că vinde lucrări de proastă calitate și cei mai mulți dintre clienții care intrau în magazin habar n-aveau ce cumpără. Plăteau prețuri mari pentru lucruri lipsite de valoare. Dar ce-l privea asta pe el? Treaba lui era să asigure o vânzare cât mai bună la secția de gravuri, și atâta tot.

Desfăcu pachetul trimis de sucursala „Goupil” din Paris. Era schița lui Caesar de Cock și purta dedicația: „Lui Vincent și Ursulei Loyer: Les amis de mes amis sont mes amis”.[6]

„Diseară, când îi dau tabloul, am s-o cer în căsătorie, își făgădui el. Peste câteva zile împlinesc douăzeci și doi de ani și câștig cinci lire pe lună. Ce să mai aștept?!”

În încăperea liniștită din fund, de la galeriile „Goupil”, timpul trecea pe nesimțite. Vincent vindea cam cincizeci de reproduceri pe zi în numele firmei „Musée Goupil and Company” și, cu toate că i-ar fi plăcut mai mult să se ocupe de vânzarea picturilor în ulei și a gravurilor, era mulțumit totuși că realiza încasări mari pentru patronii săi. Se înțelegea bine cu colegii și petreceau multe ore plăcute stând împreună de vorbă despre evenimentele din Europa.

În adolescență fusese cam ursuz și se ferise să lege prietenii. Lumea îl socotea un tip ciudat și original, dar Ursula îl schimbase cu totul. Începuse să simtă nevoia de a plăcea oamenilor din jur, de a fi prietenos cu toată lumea, ajunsese să-și iasă din făgașul lui și să se convingă că mulțumirea poate fi găsită și în viața de toate zilele.

Magazinul se închidea la ora 6. Când să plece, domnul Obach îl opri, spunându-i:

— Am primit o scrisoare de la Vincent Van Gogh, unchiul dumitale, în care mă întreabă ce mai faci și cum te descurci. M-am bucurat să-i pot răspunde că ești unul dintre cei mai destoinici funcționari ai firmei.

— Ați fost prea amabil, sir.

— Ba de loc. Mă gândesc chiar ca după concediul de vară să te trec la salonul din față, la gravuri și litografii.

— O, sir, asta mă bucură foarte mult, mai ales acum, când... am de gând să mă însor!

— Adevărat? E o veste interesantă! Și pe când?

— În vara asta, cred.

De fapt, nici nu se gândise încă la o dată anumită.

— Foarte bine, tinere, minunat! Salariul dumitale a fost mărit abia la începutul anului, dar când ai să te întorci din călătoria de nuntă sper să ți-l mai putem mări.

3. IUBIREA INSPIRĂ IUBIRE DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA EI

— Și-acum, mademoiselle Ursula, mă duc să-ți aduc tabloul, spuse Vincent după cină, împingându-și scaunul într-o parte.

Ursula purta o rochie foarte modernă, brodată, din tafta verde cu ape cenușii.

— Mi-a scris ceva drăguț pictorul? întrebă ea.

— Da. Și dacă poți aduce o lampă, am să-l agăț chiar acum pe perete, la grădinița de copii.

Ursula își țuguie buzele drăgălaș și-l privi cu coada ochiului.

— Acum trebuie s-o ajut pe mama. Dacă vrei, mergem peste o jumătate de oră, da?

Ajuns în odaia lui, Vincent se rezemă cu coatele de scrin și se privi în oglindă. Rareori își pusese întrebarea cum arată. Acasă la el, în Olanda, niciodată nu i se păruseră importante asemenea lucruri. Acum, însă, își dădu seama că, spre deosebire de înfățișarea englezilor, avea o față puternică și un cap masiv. Ochii îi erau înfundați în orbitele care păreau două crăpături într-o stâncă. Nasul proeminent, cu nările răsfrânte în lături, era drept, tăios ca o muchie de cuțit. Fruntea înaltă, boltită era tot atât de mare cât și distanța dintre sprâncenele stufoase și gura senzuală. Maxilarele îi erau late și puternice, iar gâtul scurt și gros dispărea aproape sub bărbia atât de masivă, încât părea o întruchipare a tăriei caracterului olandez.

Se ridică de la oglindă și se așeză gânditor pe marginea patului. Crescuse într-o casă de oameni austeri. Nu iubise până acum nici o fată, nici nu se uitase în chip deosebit la vreuna și nici nu îndrăznise să se lase vreodată furat de jocurile acelea glumețe dintre băieți și fete. În dragostea lui pentru Ursula nu-și aveau loc nici patima, nici dorința. Era tânăr, plin de vise și iubea pentru întâia oară în viață. Se uită la ceas. Abia trecuseră cinci minute. Încă douăzeci și cinci de minute de așteptare - un răstimp uriaș! Desfăcu plicul pe care-l primise de la maică-sa și scoase bilețelul trimis de fratele lui, Theo. Se apucă să-l recitească. Theo era cu patru ani mai mic decât Vincent, și urma să-i ia locul la sucursala „Goupil” din Haga. Vincent și Theo se legaseră strâns unul de altul în anii copilăriei, tot așa cum tatăl lor, Theodorus, se împăcase cel mai bine dintre toți frații cu unchiul lor Vincent.

Luă o carte, așternu pe ea o foaie de hârtie și începu să-i scrie lui Theo. Scoase din raftul de sus al scrinului niște schițe făcute în grabă pe malul Tamisei și le introduse într-un plic pentru Theo, împreună cu o reproducere fotografică a tabloului Fecioara cu spada de Jacquet[7].

— Pe cinstea mea, se pomeni strigând, am uitat cu totul de Ursula!

Se uită la ceas; întârziase un sfert de oră. Apucă grăbit un pieptene, încercă să-și descâlcească claia de păr roșu inelat, luă tabloul lui Caesar de Cock de pe masă și, dintr-o smucitură, deschise ușa.

— Credeam că m-ai uitat, îl întâmpină Ursula când intră în salon.

Lipea niște jucării de hârtie pentru puișorii ei de la grădiniță.

— Mi-ai adus tabloul? Pot să-l văd?

— Aș prefera să-l privești după ce-l agăț pe perete. Lampa e pregătită?

— O pregătește mama.

Când se întoarse din bucătărie, Ursula îi întinse un șal albastru ca să-i înfășoare umerii. La atingerea mătăsii, se simți străbătut de un fior. În grădină plutea mireasma florilor de măr. Poteca era cufundată în întuneric, și degetele Ursulei îi atinseră ușor, din mers, mâneca hainei aspre și negre. La un moment dat, se împiedică și-l strânse de braț, râzând și făcând un haz nespus de propria-i stângăcie. Vincent nu înțelegea de ce i se pare ei atât de caraghios că se împiedicase, dar îi plăcea să o urmărească lung cu privirea, să-i vadă trupul mlădios, care se pierdea o dată cu râsul în întunericul de pe potecă. Îi deschise ușa de la intrarea în grădinița de copii, și Ursula, trecând pe lângă el atât de aproape încât fața-i gingaș modelată mai-mai că-i atingea obrazul, îl privi adânc în ochi, părând a răspunde întrebării pe care nu i-o pusese încă. Așeză lampa pe masă.

— Unde-ai vrea să-l agăț?

— Poate deasupra catedrei, ce zici?

În încăperea care fusese pe vremuri un pavilion de vară se aflau vreo cincisprezece pupitre joase. Într-un colț, pe un mic postament, era catedra Ursulei.

Stăteau acum unul lângă altul, căutând locul potrivit unde să atârne tabloul. Vincent era ușor tulburat, și, de câte ori încerca să fixeze o pioneză în perete, o scăpa pe jos. Ursula râdea încet, cu un aer familiar.

— Lasă-mă pe mine, neîndemânaticule!

Își ridică brațele deasupra capului și potrivi tabloul în perete cu multă ușurință, cambrându-și trupul până la ultima fibră de mușchi. Avea mișcări iuți și grațioase. Vincent simți îndemnul s-o ia în brațe, acum, în lumina palidă a lămpii, și să înlăture astfel, cu o îmbrățișare, chinuitoarele lui îndoieli. Dar Ursula nu-i oferi prilejul așteptat, cu toate că, în semiîntunericul încăperii, o simțise nu o dată lângă el, aproape atingându-l în treacăt. Ridică lampa și o apropie de dedicație. Ursula o citi și, de bucurie, bătu din palme, legănându-se pe călcâie. Nu stătea o clipă locului, și Vincent aștepta zadarnic să se afle măcar o dată față-n față cu ea.

— Asta înseamnă că e și prietenul meu, nu-i așa? De mult doream să cunosc un artist!

Vincent încercă să spună ceva drăguț, ceva menit să deschidă drum mărturisirii pe care și-o pregătea în gând. În semiîntunericul încăperii Ursula își întoarse fața spre el. Licărirea lămpii îi aprindea luminițe în ochi; când Vincent îi văzu ovalul feței conturându-se prin întuneric, și buzele roșii, umede, care se desenau pe albul mat al pielii, simți că înlăuntrul lui se tulbură ceva.

Se așternu o tăcere plină de înțelesuri. O simțea parcă aplecându-se spre el, așteptându-l să-i murmure cuvintele de dragoste de care nu mai era nevoie. Își umezi de câteva ori buzele. Ursula întoarse capul, îl privi în ochi peste umărul ușor ridicat și se năpusti afară. Îngrozit la gândul că scapă prilejul, se luă după ea. Fata se opri o clipă sub măr.

— Ursula, te rog!

Se întoarse și se uită la el ușor înfiorată. Sus, stelele clipeau stins, rece, neputând birui beznele nopții. Vincent nu luase lampa și până la ei nu răzbătea decât o lumină palidă prin fereastra de la bucătărie. Îi stăruia în nări mireasma părului fetei. Ursula își strânse șalul în jurul umerilor și rămase cu brațele încrucișate.

— Ți-e frig? o întrebă el.

— Da. Ar fi mai bine să intrăm.

— Ba nu. Te rog... știi... eu... îi tăie calea.

Ursula își lăsă bărbia în șalul cald și ridică înspre el niște ochi mari, mirați.

— Vai, monsieur Van Gogh, nu știu ce vrei să spui!...

— Aș fi vrut doar să stau de vorbă cu dumneata. Vezi... eu... adică...

— Te rog, nu acum. Mi-e frig.

— M-am gândit că trebuie să-ți spun. Azi am fost avansat... Am fost trecut în față... la litografii... mi se mărește leafa... e a doua oară în acest an...

Ursula se dădu puțin înapoi, își desfăcu șalul și rămase așa, în întuneric, dreaptă, plină de hotărâre, simțind dintr-o dată că îi este cald și fără șal.

— Vrei să fii mai clar, monsieur Van Gogh? Nu înțeleg ce vrei să spui.

Vincent simți răceala din glasul ei și-i păru rău că fusese atât de stângaci. Dar emoția îl părăsise dintr-o dată și începu să se simtă stăpân pe sine. Încercă în gând mai multe tonuri și-l alese pe cel care-i păru mai potrivit.

— Încerc să-ți spun un lucru pe care-l știi de mult, Ursula. Că te iubesc din tot sufletul și că n-am să fiu fericit decât dacă vei primi să-mi fii soție.

Băgă de seamă cât de mult o tulburase neașteptata lui stăpânire de sine și se întrebă dacă n-ar fi nimerit s-o îmbrățișeze.

— Soția dumitale! Glasul îi devenise ascuțit. O, monsieur Van Gogh, asta e cu neputință.

Vincent o privi țintă pe sub arcadele-i boltite și, cu toată bezna, Ursula putu să-i vadă ochii.

— Îmi pare rău, dar acum eu sunt cel care nu...

— Cum se poate să nu știi, monsieur Van Gogh, sunt logodită de peste un an!...

Rămase nemișcat o vreme, n-ar fi putut spune cât, fără să scoată o vorbă, fără să gândească ori să simtă ceva. Apoi, cu un glas surd, izbuti să întrebe:

— Cu cine?

— Cum, nu l-ai văzut niciodată pe logodnicul meu? Doar a ocupat înainte de venirea dumitale aceeași odaie în care locuiești dumneata acum. Îmi închipuiam că știi.

— De unde să știu?

Ursula stătea în vârful picioarelor, cu privirea ațintită spre fereastra bucătăriei.

— Dar... am crezut că... poate... poate ți-a spus cineva.

— De ce mi-ai ascuns timp de un an de zile acest lucru când vedeai prea bine că mă îndrăgostesc de dumneata?

Glasul lui Vincent nu mai șovăia.

— Dar bine, ce vină am eu că te-ai îndrăgostit? Am vrut să fim doar prieteni.

— A venit vreodată să te vadă de când sunt eu aici?

— Nu. El locuiește în Țara Galilor. Dar la vară va veni aici, să-și petreacă vacanța cu mine.

— Cum, va să zică nu l-ai văzut de peste un an? Atunci l-ai și uitat! Pe mine mă iubești acum!

Lăsând la o parte și rațiunea, și bunul-simț, o cuprinse în brațe și o sărută brutal pe gură, în ciuda împotrivirii ei disperate. Îi gusta umezeala buzelor, dulceața gurii, mireasma părului, și întreaga lui ființă fremăta de dragoste.

— Nu-l iubești, Ursula! Nu te las, ai să fii soția mea! Nu pot îndura să te pierd! N-am să mă las până n-ai să-l uiți și n-ai să te măriți cu mine!

— Să mă mărit cu dumneata?! strigă ea. Cum, adică trebuie să mă mărit cu oricine se îndrăgostește de mine? Dă-mi drumul, îți spun, că altfel strig!

Se smulse din brațele lui și, cu răsuflarea tăiată, o luă la fugă pe cărarea cufundată în întuneric. Când ajunse la scară, se întoarse și cu un glas scăzut, dar răspicat, care lui Vincent îi răsună în urechi ca un strigăt, îi spuse:

— Nebun cu păr roșu!