AnnaE
#0

CAPITOLUL 1

A explica improbabilul

 

 

 

 

 

Noi, animalele, suntem cele mai complicate lucruri din întreg universul cunoscut. Evident, universul pe care îl cunoaştem e o parte infimă din întregul univers. E posibil să existe pe alte planete obiecte mai complicate decât noi, iar unele dintre ele s-ar putea să fi aflat deja despre existenţa noastră. Asta nu schimbă însă ce vreau eu să spun. Lucrurile complicate, oriunde s-ar găsi, merită un tip aparte de explicaţie. Vrem să ştim cum au apărut şi de ce sunt atât de complicate. Explicaţia, după cum voi arăta în această carte, e probabil să fie în linii mari aceeaşi pentru lucrurile complicate de pretutindeni: pentru noi, pentru cimpanzei, viermi, stejari şi monştri extraterestri. Pe de altă parte, ea nu va fi aceeaşi cu explicaţia lucrurilor „simple” cum sunt pietrele, norii, râurile, galaxiile şi cuarcii. Toate acestea fac obiectul fizicii. Cimpanzeii, câinii, liliecii, gândacii de bucătărie, viermii, păpădiile, bacteriile şi extraterestrii galactici fac obiectul biologiei.

Diferenţa ţine de complexitatea proiectului. Biologia e ştiinţa care studiază lucrurile complicate ce dau impresia că au fost proiectate cu un scop anume. Fizica e ştiinţa care studiază lucrurile simple ce nu ne duc cu gândul la un proiect. La prima vedere, obiectele produse de om precum calculatoarele şi maşinile par să fie excepţii. Ele sunt complicate şi în mod evident create cu un scop, dar nu sunt vii, sunt alcătuite din metal şi plastic, nu din carne şi sânge, în această carte ele vor fi tratate ca obiecte biologice.

Reacţia cititorului la aceste rânduri poate fi: „Bine, dar sunt ele într-adevăr obiecte biologice?” Cuvintele sunt uneltele noastre, nu stăpânii noştri. Pentru diferite scopuri vom găsi potrivit să folosim cuvinte cu diferite sensuri. Multe cărţi de bucate încadrează racii în categoria peştilor. Zoologii ar putea protesta cu înverşunare, susţinând că racii ar fi mai îndreptăţiţi să-i numească pe oameni peşti, de vreme ce peştii sunt mult mai apropiaţi de oameni decât de raci. Şi, pentru că tot am vorbit despre dreptate şi despre raci, am auzit că un tribunal a trebuit să hotărască recent dacă racii sunt insecte sau „animale” (problema era dacă se poate permite sau nu fierberea lor de vii). Zoologic vorbind, racii în mod cert nu sunt insecte. Sunt animale, dar atunci şi insectele sunt animale, şi noi suntem animale. E inutil să cercetăm în amănunt felul în care diferiţi oameni folosesc cuvintele (deşi în viaţa mea neprofesională sunt gata să cercetez în amănunt problema celor care fierb racii de vii). Bucătarii şi avocaţii au modul lor de a folosi cuvintele, iar aşa voi proceda şi eu în această carte. Nu contează dacă maşinile şi calculatoarele sunt „într-adevăr” obiecte biologice. Important este că, dacă am găsi un obiect atât de complex pe o planetă, ar trebui să tragem fără ezitare concluzia că există sau a existat viaţă pe acea planetă. Maşinăriile sunt produsul direct al obiectelor vii; complexitatea şi proiectul lor derivă din obiecte vii, iar ele sunt simptomatice pentru existenţa vieţii pe o planetă. Acelaşi lucru e valabil pentru fosile, schelete şi cadavre.

Se spune că fizica e ştiinţa care studiază lucrurile simple, iar la prima vedere şi acest lucru poate părea ciudat. Fizica pare să fie un subiect complicat pentru că ideile fizicii sunt greu de înţeles. Creierul nostru a fost proiectat pentru a înţelege vânătoarea şi culesul, împerecherea şi creşterea copiilor: o lume cu obiecte de dimensiuni medii deplasându-se în trei dimensiuni cu viteze modeste. Nu suntem echipaţi pentru a înţelege ce e foarte mic sau foarte mare; lucruri a căror durata se măsoară în picosecunde sau giga-ani; particule care nu au poziţie; forţe şi câmpuri pe care nu le putem vedea sau atinge, despre care avem ştiinţă doar pentru că influenţează lucrurile pe care le putem vedea sau atinge. Credem că fizica e complicată pentru că e greu de înţeles, iar cărţile de fizică sunt pline de matematici complicate. Însă obiectele studiate de fizicieni sunt în fond obiecte simple. Sunt nori de gaz sau de particule minuscule, ori aglomerări de materie uniformă precum cristalele, care repetă aproape la nesfârşit modele atomice. Ele nu au, cel puţin după standardele biologice, componente complexe. Chiar şi obiectele fizice mari precum stelele sunt formate din relativ puţine părţi, aranjate mai mult sau mai puţin aleator. Comportamentul obiectelor fizice, nebiologice e atât de simplu, încât poate fi descris cu ajutorul limbajului matematic existent; de aceea cărţile de fizică sunt pline de matematică.

Cărţile de fizică sunt complicate, însă, la fel ca maşinile şi calculatoarele, sunt produsul unor obiecte biologice – creierele umane. Obiectele şi fenomenele prezentate în cărţile de fizică sunt mai simple decât o singură celulă din organismul autorilor. Iar autorii sunt alcătuiţi din bilioane de asemenea celule, multe dintre ele diferite de celelalte, organizate printr-o arhitectură complicată şi o inginerie de mare precizie într-o maşinărie activă capabilă să scrie o carte. Creierul nostru nu este mai bine echipat pentru a înţelege extrema complexitate decât pentru a înţelege extremele dimensionale şi alte extreme dificile ale fizicii. Nimeni nu a inventat încă matematica în stare să descrie structura totală şi comportamentul unui obiect cum e un fizician, sau măcar o singură celulă a lui. Nu putem înţelege decât unele principii generale ale funcţionării lucrurilor vii şi ale cauzelor pentru care ele există.

Aici intrăm noi în acţiune. Am vrut să ştim de ce existăm, noi şi alte lucruri complicate. Acum putem răspunde la această întrebare în termeni generali, chiar dacă nu putem înţelege detaliile complexităţii înseşi. Ca să fac o analogie, cei mai mulţi dintre noi nu înţeleg cum funcţionează un avion. Probabil că nici constructorii lui nu înţeleg în întregime acest lucru: specialiştii în motoare nu înţeleg în detaliu aripile, iar specialiştii în aripi nu înţeleg decât vag motoarele. Specialiştii în aripi nu înţeleg cu precizie matematică totală nici măcar aripile: pot prevedea cum se vor comporta aripile în condiţii de turbulenţă doar prin examinarea unui model într-un tunel aerodinamic sau într-o simulare pe calculator – lucrurile pe care le face în fond un biolog pentru a înţelege un animal. Dar, oricât de incompletă ar fi înţelegerea noastră privind funcţionarea avionului, înţelegem cu toţii prin ce proces general a fost creat. A fost proiectat pe planşetă de nişte oameni. Apoi alţi oameni au construit piesele după schiţe şi numeroşi alţi oameni (cu ajutorul unor maşinării proiectate de oameni) au înşurubat, nituit, sudat şi lipit piesele laolaltă, fiecare la locul cuvenit. Procesul creării unui avion nu e fundamental misterios pentru noi, din moment ce oamenii l-au construit. Punerea sistematică laolaltă a componentelor unui proiect având un scop precis e un lucru pe care îl cunoaştem şi îl înţelegem, pentru că am avut de-a face cu aşa ceva, fie doar şi în copilărie, când ne-am jucat cu piesele de lego.

Dar corpul nostru? Fiecare dintre noi e o maşinărie, la fel ca avionul, însă mult mai complicată. Oare am fost şi noi proiectaţi pe o planşetă, iar părţile noastre componente au fost asamblate de un inginer priceput? Răspunsul este nu. E un răspuns surprinzător, iar noi îl cunoaştem şi îl înţelegem doar de vreo sută de ani. Când Charles Darwin a explicat pentru prima oară problema, mulţi oameni nu au vrut sau nu au putut să înţeleagă. Eu însumi am refuzat categoric să cred în teoria lui Darwin când am auzit pentru prima oara de ea, în copilărie. Aproape fiecare om, de-a lungul istoriei, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a crezut cu tărie în opusul ei – teoria Proiectantului Conştient. Mulţi oameni încă mai cred în ea, poate şi pentru că explicaţia darwinistă, cea corectă, a propriei noastre existenţe nu face încă parte din programa şcolară curentă. Ea e de regulă greşit înţeleasă.

Ceasornicarul din titlul cărţii mele e împrumutat dintr-un faimos tratat scris de William Paley, teolog din secolul al XVIII-lea. Teologia naturală sau Dovezi ale existenţei şi atributelor Divinităţii culese din manifestările naturii, publicată în 1802, e cea mai cunoscută expunere a „Argumentului Proiectului”, argumentul cel mai des invocat privind existenţa lui Dumnezeu. Este o carte pe care o admir mult pentru că, la vremea lui, autorul a reuşit să facă ceea ce încerc eu din răsputeri să fac acum. A vrut să demonstreze ceva, a crezut cu putere în acel lucru şi nu a precupeţit niciun efort pentru a-i convinge pe ceilalţi. A acordat importanţa cuvenită complexităţii lumii vii şi a ştiut că ea necesită un tip aparte de explicaţie. Singurul lucru asupra căruia s-a înşelat – dar unul foarte important! – a fost explicaţia însăşi. El a dat răspunsul religios tradiţional la această problemă, însă l-a articulat mai limpede şi mai convingător decât oricine înaintea lui. Adevărata explicaţie e complet diferită şi a trebuit să aştepte apariţia unuia dintre cei mai revoluţionari gânditori ai tuturor timpurilor, Charles Darwin.

Paley îşi începe Teologia naturală cu faimosul pasaj:

 

Să presupunem că în timp ce traversez un câmp m-aş împiedica de o piatră şi m-aş întreba cum a ajuns piatra acolo; aş putea răspunde, oricâte dovezi contrare aş avea, că piatra zăcea acolo dintotdeauna; şi probabil că nu ar fi prea lesne de demonstrat absurditatea acestui răspuns. Dar să presupunem că aş găsi pe jos un ceas şi m-aş întreba cum a ajuns ceasul acolo; ar fi greu să-mi vină în minte răspunsul pe care l-am dat înainte, acela că, după câte ştiu, ceasul a fost acolo dintotdeauna.

 

Paley face diferenţa între obiectele fizice naturale, cum sunt pietrele, şi obiectele proiectate şi manufacturate, cum sunt ceasurile. El prezintă în continuare precizia cu care sunt confecţionate arcurile şi rotiţele ceasurilor şi modul complicat în care sunt asamblate. Dacă găsim un obiect cum e ceasul pe un câmp, chiar dacă nu ştim cum a apărut, precizia lui şi complexitatea proiectului ne vor obliga să tragem concluzia:

 

Ceasul trebuie să fi avut un creator; la un moment dat, într-un loc sau altul, trebuie să fi existat un meşter sau nişte meşteri care l-au făurit pentru scopul căruia vedem că îi slujeşte de fapt, care i-au înţeles mecanismul şi i-au stabilit utilizarea.

 

Nimeni nu ar putea contrazice această concluzie, spune Paley, şi totuşi asta e tocmai ce face un ateu atunci când meditează la lucrarea naturii, pentru că

 

orice dovadă de ingeniozitate, orice manifestare a unui proiect care există în ceas, există şi în lucrarea naturii, cu deosebirea că, în cazul naturii, e cu mult mai mare, într-o măsură care depăşeşte toate calculele.

 

Paley îşi demonstrează ideea prin minunate descrieri pline de smerenie ale maşinăriei disecate a vieţii, începând cu ochiul uman, un exemplu favorit pe care Darwin avea să-l folosească mai târziu şi care va apărea mereu în această carte. Paley compară ochiul cu un instrument proiectat cum e telescopul şi trage concluzia că „dovada că ochiul a fost făcut pentru vedere este exact aceeaşi cu dovada că telescopul a fost conceput pentru a o ajuta”. Ochiul trebuie să fi avut un proiectant, la fel ca telescopul.

Raţionamentul lui Paley e construit cu o sinceritate mişcătoare şi se întemeiază pe cele mai bune cunoştinţe biologice ale momentului, dar e fals, complet fals. Analogia dintre telescop şi ochi, dintre ceas şi un organism viu e falsă. Totul ne demonstrează contrariul, singurul ceasornicar din natură sunt forţele oarbe ale fizicii, dar desfăşurate într-un mod aparte. Un adevărat ceasornicar are capacitatea de a prevedea: el proiectează arcurile şi rotiţele şi plănuieşte legăturile dintre ele văzând cu ochii minţii un scop viitor. Selecţia naturală, procesul orb, inconştient şi automat pe care Darwin l-a descoperit şi despre care ştim acum că este explicaţia pentru existenţa vieţii şi pentru forma ei aparent premeditată, nu are niciun scop în minte. Nu are minte şi nu are un ochi al minţii. Nu are un plan pentru viitor. Nu are o viziune, nu prevede, nu vede deloc. Dacă putem spune că joacă rolul unui ceasornicar în natură, atunci e un ceasornicar orb.

Voi explica acest lucru şi multe altele. Dar nu voi diminua cu nimic miracolul „ceasurilor” vii care l-au inspirat pe Paley. Dimpotrivă, voi încerca să arăt că Paley putea merge încă mai departe. Sunt copleşit de cea mai adâncă veneraţie în faţa „ceasurilor” vii. Mă simt mai aproape de reverendul William Paley decât de un distins filosof modern, ateu declarat, cu care am discutat odată la cină această problemă. Spuneam că nu îmi închipui cum ar fi putut cineva să fie ateu înainte de 1859, când a fost publicată Originea speciilor. „Dar Hume?” a zis filosoful. „Cum a explicat Hume complexitatea organizată a lumii vii?” l-am întrebat eu. „N-a explicat-o”, a spus filosoful. „De ce ar avea nevoie de o explicaţie specială?”

Paley ştia că era nevoie de o explicaţie specială; Darwin la rândul lui ştia şi înclin să cred că în adâncul sufletului şi colegul meu filosof ştia. Oricum, acesta e lucrul pe care vreau să-l demonstrez aici. Cât despre David Hume, se spune că marele filosof scoţian dispunea de Argumentul Proiectului cu un veac înainte de Darwin. Hume a criticat logica folosirii proiectării aparente în natură ca dovadă indubitabilă privind existenţa lui Dumnezeu. Nu a oferit nicio explicaţie alternativă pentru proiectul aparent şi a lăsat problema în suspensie. Un ateu dinainte de Darwin ar fi putut spune, urmându-l pe Hume: „Nu am o explicaţie pentru proiectul biologic complex. Tot ce ştiu e că Dumnezeu nu e o bună explicaţie, de aceea trebuie să aşteptăm şi să sperăm ca cineva să găsească una mai bună.” Oricât de logic ar suna, aceste cuvinte nu mă mulţumesc. Deşi ateismul era justificabil logic înaintea lui Darwin, el a fost cel care a dat ateilor şansa de a se împlini intelectual. Aş vrea să cred că Hume ar fi fost de acord cu mine, însă unele din textele sale ne lasă să bănuim că a subestimat complexitatea şi frumuseţea proiectului biologic. Tânărul naturalist Charles Darwin ar fi putut să-i arate câte ceva în privinţa asta, însă Hume era mort de 40 de ani atunci când Darwin s-a înscris la universitatea lui Hume din Edinburgh.

Am folosit termenii „complexitate” şi „proiect aparent” ca şi cum înţelesul lor ar fi evident. Într-un anume sens e evident – cei mai mulţi oameni au o idee intuitivă despre ce înseamnă complexitatea, însă noţiunile de complexitate şi proiect sunt atât de importante pentru această carte, încât voi încerca să exprim mai precis senzaţia că există ceva deosebit în lucrurile complexe şi aparent proiectate.

Ce este prin urmare un lucru complex? Cum îl putem recunoaşte? În ce sens e corect să spunem că un ceas, un avion, o urechelniţă sau o persoană sunt complexe, dar că luna e simplă? Primul atribut necesar al unui lucru complex care ne vine în minte e structura eterogenă. O budincă cu lapte sau un jeleu sunt simple în sensul că, dacă le tăiem în două, cele două părţi vor avea aceeaşi alcătuire internă: jeleul e omogen. O maşină e eterogenă: spre deosebire de jeleu, aproape orice parte a maşinii e diferită de celelalte. Două jumătăţi de maşină nu reprezintă o maşină. Prin urmare, un obiect complex, spre deosebire de unul simplu, e alcătuit din mai multe părţi, iar părţile sunt de mai multe feluri.

Eterogenitatea, sau caracterul compozit, poate fi o condiţie necesară, dar nu e şi suficientă. Multe obiecte sunt alcătuite din mai multe părţi şi au o structură internă eterogenă, dar nu sunt complexe în sensul în care eu am folosit eu termenul. Mont Blanc, de pildă, e format din mai multe tipuri de roci amestecate astfel încât, în orice loc am despica muntele, cele două părţi vor diferi ca structură internă. Mont Blanc are o eterogenitate structurală care nu se regăseşte la jeleu, dar nu e complex în sensul în care termenul e folosit de biologi.

Să încercăm o altă cale de a defini complexitatea şi să apelăm la noţiunea matematică de probabilitate. Să considerăm următoarea definiţie: un lucru complex este ceva ale cărui părţi constitutive sunt aranjate astfel încât e improbabil să fi apărut din pură întâmplare. Pentru a împrumuta o analogie de la un eminent astronom, dacă luaţi părţile unui avion şi le amestecaţi la întâmplare, probabilitatea de a asambla în felul acesta un Boeing care să funcţioneze e extrem de mică. Există miliarde de posibilităţi de punere laolaltă a părţilor unui avion, şi doar una (sau foarte puţine) va (vor) conduce spre un avion. Există încă şi mai multe posibilităţi de punere laolaltă a părţilor unui om.

Această tentativă de definire a complexităţii e promiţătoare, însă mai e nevoie de ceva. Există miliarde de posibilităţi de punere laolaltă a părţilor Mont Blanc-ului, şi doar una din ele e Mont Blanc-ul. Prin urmare, ce face ca avionul şi omul să fie complicate, dacă Mont Blanc-ul e simplu? Orice asamblare aleatoare de părţi e unică şi, privind retrospectiv, e la fel de improbabilă ca oricare alta. Resturile găsite într-un cimitir de avioane sunt unice. Nu există două resturi identice. Dacă începeţi să aruncaţi fragmente de avion la grămadă, şansele de a obţine acelaşi aranjament de două ori la rând sunt la fel de mici ca şansele de a asambla în acest fel un avion. De ce nu spunem oare că un morman de gunoi, Mont Blanc-ul sau luna sunt la fel de complexe ca un avion sau ca un câine, din moment ce în toate aceste cazuri aranjamentul atomilor e „improbabil”?

Lacătul bicicletei mele are 4 096 de combinaţii diferite. Fiecare dintre ele e la fel de „improbabilă” în sensul că, dacă învârti rotiţele aleator, fiecare dintre cele 4 096 de poziţii e la fel de improbabil să apară. Eu pot învârti la întâmplare rotiţele, pot observa apoi ce număr e afişat şi pot exclama privind retrospectiv: „Uimitor! Şansele ca acest număr să apară sunt de 1 la 4 096. S-a petrecut un mic miracol!” Această afirmaţie e echivalentă cu a considera un anumit aranjament al pietrelor într-un munte sau al bucăţilor de metal dintr-o grămadă de deşeuri drept un lucru „complex”, însă doar una din cele 4 096 de combinaţii e cu adevărat interesantă: combinaţia 1207 e singura care deschide lacătul. Unicitatea lui 1207 nu are nimic de-a face cu privirea retrospectivă: ea e stabilită dinainte de producător. Dacă învârti rotiţele la întâmplare şi nimereşti din prima încercare 1207, atunci poţi fura bicicleta, iar acest lucru ţi se va părea un mic miracol. Dacă ai norocul să ghiceşti repede combinaţia unui seif dintr-o bancă, ţi se va părea un mare miracol, fiindcă probabilitatea de a o face e unu la multe milioane, iar tu vei fura o avere.

A nimeri din întâmplare numărul norocos care deschide seiful băncii e echivalent, în analogia noastră, cu a asambla nişte bucăţi de metal la întâmplare şi a obţine astfel un Boeing 747. Dintre milioanele de combinaţii unice şi la fel de improbabile ale lacătului seifului, doar una îl deschide. La fel, dintre milioanele de aranjamente unice şi improbabile de grămezi de fier, doar una (sau foarte puţine) va (vor) zbura. Unicitatea aranjamentului care zboară sau care deschide seiful n-are nicio legătură cu privirea retrospectivă. Ea e stabilită dinainte. Producătorul lacătului a hotărât combinaţia şi a comunicat-o directorului băncii. Capacitatea de a zbura e o proprietate a avionului pe care o cunoaştem dinainte. Când vedem un avion în aer putem fi siguri că nu a fost asamblat prin adunarea la întâmplare a unor bucăţi de metal, fiindcă ştim că şansele ca o aglomerare de metal să zboare sunt mult prea mici.

Dacă luăm în considerare toate modurile în care pietrele din Mont Blanc pot fi adunate laolaltă, e adevărat că doar unul din ele va constitui Mont Blanc-ul aşa cum îl cunoaştem noi. Însă Mont Blanc-ul aşa cum îl cunoaştem noi e definit privind retrospectiv. Oricare dintre variantele de aglomerare a rocilor poate fi considerată un munte şi s-ar putea numi Mont Blanc. Nu există nimic special la acel Mont Blanc pe care îl cunoaştem, nimic precizat dinainte, nimic echivalent cu decolarea unui avion sau cu deschiderea seifului şi cu banii care se scurg afară.

Ce e echivalent cu deschiderea seifului sau cu zborul avionului în cazul unui organism viu? Ei bine, uneori e vorba literalmente de acelaşi lucru. Rândunica zboară. După cum am mai văzut, nu e uşor de asamblat o maşină zburătoare. Dacă luăm celulele unei rândunele şi le punem laolaltă aleator, şansa ca obiectul rezultat să zboare nu e de fapt diferită de zero. Nu toate organismele vii zboară, însă fac alte lucruri la fel de improbabile, lucruri care pot fi precizate dinainte. Balenele nu zboară, însă înoată, şi înoată cu aceeaşi eficienţă cu care zboară rândunelele. Probabilitatea ca un conglomerat aleator de celule de balenă să înoate, spontan şi cu aceeaşi eficienţă şi viteză cu care înoată o balenă, e neglijabilă.

În acest punct, unii filosofi cu ochi de şoim (şoimii au ochi foarte ageri – nu puteţi obţine un ochi de şoim adunând laolaltă lentile şi celule fotosensibile în mod aleator) vor începe să mormăie ceva despre un cerc vicios. Rândunelele zboară, dar nu înoată. Abia privind retrospectiv vom judeca succesul aglomerării noastre întâmplătoare de celule ca înotător sau ca zburător. Să presupunem că am convenit să judecăm succesul acestuia în calitate de X şi că lăsăm în suspensie definiţia lui X până când adunăm toate celulele laolaltă. Adunarea aleatoare a celulelor se poate dovedi un bun săpător precum cârtiţa sau un căţărător eficient precum maimuţa. Poate fi foarte bună la surfing, la adunatul cârpelor sau la mersul în cerc până la epuizare. Şi lista ar putea continua la nesfârşit. Sau nu?

Dacă lista mea ar putea într-adevăr continua la nesfârşit, ipoteticul meu filosof ar avea dreptate. Dacă, oricât de aleator am aduna o cantitate de material, conglomeratul rezultant ar putea fi numit, privind retrospectiv, bun la ceva, atunci s-ar putea spune pe drept cuvânt că am trişat în privinţa rândunicii şi a balenei. Însă biologii pot fi mult mai precişi când stabilesc ce înseamnă „bun la ceva”. Cerinţa minimă pentru a considera un obiect drept animal sau plantă e ca acesta să reuşească să ducă un fel sau altul de viaţă (mai precis, ca el sau măcar un semen de-al lui să trăiască suficient pentru a se reproduce). E adevărat că există multe feluri de a-ţi duce viaţa – zburând, înotând, alergând printre copaci etc. Însă, oricâte moduri de a fi viu ar exista, cu siguranţă există mult mai multe moduri de a fi mort, sau cel puţin neviu. Puteţi să adunaţi celule la întâmplare timp de un miliard de ani şi să nu obţineţi nici măcar o dată un conglomerat care să zboare, să înoate, să sape, să alerge sau să facă orice, chiar şi prost, care să poate fi cât de vag interpretat drept acţiune menită să asigure supravieţuirea.

Acesta a fost un raţionament lung, iar acum e momentul să ne amintim cum am ajuns la el. Căutam un mod precis de a exprima ce înseamnă complicat. Am încercat să găsim ce au în comun oamenii cu râmele, avioanele şi ceasurile, dar nu au în comun cu jeleul, cu Mont Blanc-ul sau cu luna. Răspunsul la care am ajuns este că lucrurile complicate au o anume însuşire, ce poate fi precizată de la bun început şi pe care e foarte puţin probabil s-o fi dobândit doar din întâmplare. În cazul lucrurilor vii, însuşirea precizată de la bun început este, într-un anume sens, „priceperea”; fie priceperea în capacitatea particulară de a zbura, de pildă, care va fi admirată de un inginer de aeronave; fie priceperea într-un sens mai general, cum ar fi capacitatea de a evita moartea sau cea de a propaga gene prin reproducere.

Evitarea morţii presupune o activitate din partea noastră. Lăsat în voia lui – iar asta se întâmplă după moarte –, corpul are tendinţa de a reveni la o stare de echilibru cu mediul înconjurător. Dacă măsuraţi parametri cum sunt temperatura, aciditatea, conţinutul de apă sau potenţialul electric într-un organism viu, de regulă veţi observa că sunt foarte diferiţi de parametrii din mediu. Corpul nostru, de exemplu, este de obicei mai cald decât mediul înconjurător, iar în zonele cu climă rece trebuie să muncească mult pentru a menţine diferenţa de temperatură. Când murim, acest proces se opreşte, diferenţele de temperatură încep să dispară şi ajungem în cele din urmă la temperatura mediului ambiant. Nu toate animalele depun atât de mult efort pentru a evita ajungerea la echilibru cu temperatura mediului ambiant, însă toate animalele depun un oarecare efort. De pildă, în ţinuturile aride, animalele şi plantele încearcă să-şi menţină conţinutul de lichid al celulelor, luptând împotriva tendinţei naturale a apei de a ieşi din ele spre lumea uscată din exterior. Dacă eşuează, mor. În general, dacă lucrurile vii nu acţionează opunându-se acestei tendinţe, ele vor fuziona în cele din urmă cu mediul ambiant şi vor înceta să existe ca fiinţe autonome. Asta se întâmplă când mor.

Cu excepţia maşinilor artificiale, pe care am convenit să le considerăm lucruri vii, lucrurile nevii nu acţionează în acest sens. Ele acceptă forţele care încearcă să le aducă în echilibru cu mediul înconjurător. Mont Blanc, de exemplu, există de mult timp şi va continua să existe o bună perioadă de acum încolo, însă nu face nimic pentru a-şi menţine existenţa. Când pietrele sunt aşezate sub influenţa gravitaţiei, ele nu trebuie decât să stea acolo. Nu se face niciun efort pentru a rămâne aşa. Mont Blanc există şi va continua să existe până când se va eroda sau va fi doborât de un cutremur. Nu face nimic pentru a rezista la uzură sau pentru a se ridica dacă e dărâmat, aşa cum fac organismele vii. El se supune doar legilor obişnuite ale fizicii.

Putem nega faptul că lucrurile vii se supun legilor fizicii? Cu siguranţă nu. Nu avem niciun motiv să credem că legile fizicii ar fi violate în materia vie. Nu e nimic supranatural, nu există nicio „forţă vitală” care să rivalizeze cu forţele fundamentale ale fizicii. Dacă încercăm să folosim legile fizicii într-un mod naiv pentru a înţelege comportamentul unui întreg corp viu, vom constata că nu ajungem prea departe. Corpul e un lucru complex, cu multe părţi constituente, iar pentru a-i înţelege comportamental trebuie să aplicăm legile fizicii la părţile lui, nu la întreg. Comportamentul corpului ca întreg va rezulta ca o consecinţă a interacţiunilor dintre părţi.

Consideraţi legile mişcării, de exemplu. Dacă aruncăm o pasăre moartă în aer, ea va descrie o parabolă graţioasă, exact aşa cum spun manualele de fizică, apoi va cădea pe pământ şi va rămâne acolo. Se va comporta aşa cum un corp solid având o anume masă şi anume proprietăţi aerodinamice trebuie să se comporte. Dacă însă aruncăm în aer o pasăre vie, ea nu va descrie o parabolă şi nu va cădea înapoi pe pământ. Ea va zbura şi s-ar putea să nu mai atingă pământul până la graniţă. Explicaţia stă în musculatura ei, care lucrează împotriva gravitaţiei şi a altor forţe fizice care se exercită asupra întregului corp. Fiecare celulă musculară se supune legilor fizicii. Rezultatul e că muşchii acţionează asupra aripilor astfel încât pasărea să rămână în aer. Pasărea nu violează legile gravitaţiei. E atrasă constant în jos de gravitaţie, însă aripile ei lucrează activ – supunându-se la nivel muscular legilor fizicii – pentru a o menţine în aer în ciuda forţei gravitaţiei. Vom considera că pasărea sfidează o lege a fizicii dacă suntem atât de naivi încât s-o considerăm doar o bucată de materie nestructurată cu o anumită masă şi anumite proprietăţi aerodinamice. Dacă însă ne amintim că pasărea are numeroase părţi interne, toate supuse legilor fizicii la nivelul lor, vom înţelege comportamentul întregului corp. Aceasta nu e, desigur, o particularitate a lucrurilor vii. Ea e valabilă pentru toate maşinile făurite de om şi e în principiu valabilă pentru orice obiect complex, alcătuit din mai multe părţi.

Am ajuns astfel la subiectul final pe care aş dori să-l discut în acest capitol mai degrabă filosofic: ce anume înţelegem prin explicaţie? Am văzut ce înţelegem prin noţiunea de lucru complex. Dar ce tip de explicaţie ne va satisface dacă ne întrebăm cum funcţionează o maşină complicată sau un organism viu? Răspunsul e acela la care am ajuns în paragraful anterior. Dacă vrem să înţelegem cum funcţionează o maşină sau un organism viu, vom privi spre părţile sale componente şi ne vom întreba cum interacţionează între ele. Dacă e vorba de un lucru complex pe care încă nu-l înţelegem, vom ajunge să-l înţelegem în termenii părţilor mai simple pe care deja le înţelegem.

Dacă aş întreba un inginer cum funcţionează un motor cu aburi, am deja o idee destul de clară despre tipul de răspuns care m-ar putea mulţumi. La fel ca Julian Huxley[1], nu voi fi impresionat dacă inginerul îmi va răspunde că motorul e propulsat de un „élan locomotif”[2]. Şi dacă va începe să-mi spună că întregul e mai mare decât suma părţilor, îl voi întrerupe: „Nu-mi pasă de toate astea, mie spuneţi-mi cum funcţionează.” Ce aş vrea să aud e cum interacţionează părţile motorului pentru a produce comportamentul întregului motor. În primă instanţă sunt gata să accept o explicaţie privind subansamblurile mai mari, ale căror structură internă şi comportament ar fi destul de complicate şi până acum neexplicate. Elementele unei explicaţii satisfăcătoare în primă instanţă s-ar putea numi cameră de ardere, cazan cu aburi, cilindru, piston, regulator de abur. Inginerul mi-ar putea enumera, fără explicaţii la început, funcţia fiecărui element. Aş accepta pe moment toate acestea, fără a întreba cum acţionează fiecare element în parte. Presupunând că fiecare element face un anumit lucru, pot înţelege cum interacţionează ele pentru a pune în mişcare motorul.

Desigur, pot să întreb apoi cum funcţionează fiecare parte. Acceptând anterior faptul că regulatorul de abur reglează fluxul de abur, şi folosind acest fapt pentru a înţelege comportamentul întregului motor, îmi concentrez acum atenţia doar asupra regulatorului de abur. Vreau să înţeleg cum îşi îndeplineşte acesta funcţia în termenii părţilor lui componente. Există o ierarhie a sub-componentelor în cadrul componentelor. Noi explicăm comportamentul unei componente la un nivel dat prin interacţiunile dintre subcomponentele a căror organizare internă, deocamdată, e luată ca atare. Vom coborî în ierarhie până vom întâlni unităţi atât de simple încât, pentru scopuri obişnuite, nu vom mai simţi nevoia să punem întrebări despre ele. De pildă, cu sau fără temei, cei mai mulţi dintre noi se mulţumesc cu proprietăţile barelor rigide de fier şi suntem gata să le folosim ca elemente în explicarea unor maşini mai complexe care le conţin.

Desigur, fizicienii nu iau ca atare barele de fier. Ei se întreabă de ce sunt rigide şi continuă să coboare în ierarhie în straturi din ce în ce mai adânci, până la particule elementare şi cuarci. Viaţa însă e prea scurtă pentru cei mai mulţi dintre noi ca să le urmăm exemplul. La orice nivel dat de organizare complexă se poate obţine o explicaţie satisfăcătoare dacă mai coborâm cu unul sau două straturi, nu mai mult. Comportamentul unui motor de maşină se explică în termeni de cilindri, carburator şi bujii. E adevărat că fiecare dintre aceste componente se află în vârful unei piramide a explicaţiilor la niveluri mai adânci. Însă, dacă mă întrebaţi pe mine cum funcţionează un motor de maşină, mă veţi considera pedant dacă vă voi răspunde făcând apel la legile lui Newton şi la legile termodinamicii sau de-a dreptul obscurantist dacă vă voi vorbi în termeni de particule elementare. E perfect adevărat că un motor de maşină poate fi explicat prin interacţiunile dintre particulele elementare, dar e mult mai util s-o facem vorbind despre interacţiunile dintre cilindri, pistoane şi bujii.

Comportamentul unui calculator poate fi explicat în termenii interacţiunilor dintre porţile electronice semiconductoare, iar comportamentul acestora, la rândul lui, e explicat de fizicieni la niveluri şi mai profunde. Însă pentru cele mai multe scopuri veţi pierde timpul dacă veţi încerca să înţelegeţi comportamentul unui întreg calculator la aceste niveluri. Sunt prea multe porţi şi prea multe conexiuni care le leagă. O explicaţie satisfăcătoare trebuie dată cu un număr accesibil de interacţiuni. Acesta e motivul pentru care, dacă vrem să înţelegem funcţionarea calculatoarelor, vom prefera o explicaţie preliminară care să cuprindă câteva subcomponente importante – memorie, procesor, unitate de control etc. După înţelegerea interacţiunilor dintre cele câteva componente importante, vom dori poate să punem întrebări privind organizarea internă a acestor componente. Probabil că doar inginerii specializaţi vor merge mai adânc, spre nivelul porţilor AND şi NOR, iar doar fizicienii vor merge şi mai departe, la modul în care se comportă electronii într-un mediu semiconductor.

Dintre toate „ism”-ele, cel mai potrivit pentru felul în care vreau să înţeleg cum funcţionează lucrurile e probabil „reducţionismul ierarhic”. Dacă citiţi reviste intelectuale la modă, veţi observa că „reducţionismul” este, ca şi păcatul, unul dintre acele lucruri pomenite doar de cei care sunt împotriva lor.[3] A numi pe cineva reducţionist sună, în unele cercuri, cam la fel cu a afirma că mănâncă prunci. Însă, aşa cum nimeni nu mănâncă de fapt prunci, nimeni nu e reducţionist într-un fel care să merite să fie combătut. Reducţionistul inexistent – cel combătut de toţi, dar care nu există decât în imaginaţia lor – încearcă să explice lucruri complicate direct în termenii celor mai mici părţi sau chiar, în unele versiuni extreme ale mitului, ca sumă a părţilor! Reducţionistul ierarhic, pe de altă parte, explică o entitate complexă la orice nivel al ierarhiei organizării în termenii entităţilor aflate cu doar un nivel mai jos în ierarhie, entităţi care, la rândul lor, sunt probabil destul de complexe pentru a necesita reduceri ulterioare la părţile lor componente şi aşa mai departe. E de la sine înţeles – deşi se spune că fantasmagoricul mâncător de prunci neagă acest lucru – că tipurile de explicaţii care sunt potrivite la nivelurile superioare ale ierarhiei diferă mult de tipurile de explicaţii care sunt potrivite la nivelurile inferioare. De aceea explicăm maşina prin carburator, şi nu prin cuarci. Însă reducţionistul ierarhic crede că şi carburatorul se explică în termenii unităţilor mai mici… care se explică în termenii unităţilor şi mai mici… care se explică în cele din urmă în termenii celor mai mici dintre particulele elementare. Reducţionismul, în acest sens, e doar un alt nume pentru o dorinţă onestă de a înţelege cum funcţionează lucrurile.

 

[1] Marele biolog englez Julian Huxley (1887-1975) făcea parte dintr-o familie ilustră: era frate cu scriitorul Aldous Huxley şi frate vitreg cu nu mai puţin cunoscutul biolog Andrew Huxley, laureat al Premiului Nobel. (N. red.)

[2] Julian Huxley a născocit termenul de élan locomotif prin analogie cu noţiunea de élan vital introdusă de filosoful francez Henri Bergson. „Elanul vital”, spunea Huxley plin de ironie, explică viaţa exact la fel de bine pe cât explică „elanul locomotiv” funcţionarea locomotivei. (N. red.)

[3] O expunere clară şi detaliată a reducţionismului, perfect compatibilă cu cea a lui Dawkins, dar din perspectiva complementară a fizicianului, se găseşte în cartea lui Steven Weinberg Visul unei teorii finale (Humanitas, Bucureşti, 2008). (N. red.)

 

Attachments