Capitolul I
DE CE EXISTĂ OAMENI ?
Viaţa inteligentă de pe o planetă ajunge la maturitate atunci când izbuteşte pentru întâia oară să priceapă cauza propriei sale existenţe. Dacă nişte creaturi superioare din spaţiu vor vizita vreodată Pământul, prima întrebare pe care şi-o vor pune, pentru a evalua stadiul civilizaţiei noastre, va fi: „Au ajuns să descopere evoluţia?" Organisme vii au existat pe Pământ, fără să ştie de ce, vreme de peste trei mii de milioane de ani înainte ca adevărul să fi mijit în cele din urmă în mintea unuia dintre ele. Numele său este Charles Darwin. Ce-i drept, alţii dinaintea lui avuseseră vagi intuiţii ale adevărului, însă Darwin a fost acela care a articulat pentru prima oară o explicaţie coerentă şi solidă a cauzelor existenţei noastre. Datorită lui Darwin putem da un răspuns concret copilului curios, a cărui întrebare dă titlul acestui capitol. Nu mai suntem nevoiţi să recurgem la superstiţie atunci când suntem confruntaţi cu probleme adânci, de genul: Are viaţa vreun sens? Pentru ce existăm? Ce este omul? Punând această ultimă întrebare, eminentul zoolog G. G. Simpson afirmă: „Ceea ce vreau să spun este că toate încercările anterioare anului 1859* de a răspunde acestei întrebări n-au nici o valoare şi ar fi mai bine dacă le-am ignora cu totul."l
Astăzi teoria evoluţionistă poate fi pusă la îndoială tot atât cât şi teoria potrivit căreia Pământul se roteşte în jurul Soarelui, însă ultimele implicaţii ale revoluţiei înfăptuite de către Darwin aşteaptă încă să fie înţelese în profunzime. Zoologia continuă să fie o specializare universitară minoră şi chiar puţinii tineri care o aleg drept obiect de studiu iau, de cele mai multe ori, această decizie fără să-i aprecieze profunda semnificaţie filosofică. Filosofia şi disciplinele cunoscute drept „umaniste" mai sunt concepute, încă, aproape ca şi când Darwin n-ar fi existat. Fără îndoială că, în timp, lucrurile se vor schimba. In orice caz, această carte nu urmăreşte să fie o pledoarie generală în favoarea darwinismului, ci explorează consecinţele teoriei evoluţioniste într-o anumită direcţie tematică. Scopul meu este acela de a examina biologia egoismului şi altruismului.
<note>
În anul 1859 a apărut lucrarea lui Charles Darwin, Originea speciilor. (N. T.)
2
Dincolo de interesul său academic, importanţa general umană a acestui subiect este evidentă. El atinge fiecare aspect al vieţii noastre sociale, iubirea şi ura, lupta şi cooperarea, dăruirea şi furtul, lăcomia şi generozitatea noastră. S-ar putea spune că tratarea unor astfel de teme se găseşte în cărţi precum Despre agresiune, a lui Lorenz, Contractul social de Ardrey sau Iubire şi ură a lui Eibl-Eibesfeldt. Păcatul acestor cărţi este acela că autorii lor procedează total şi absolut greşit, deoarece n-au înţeles cum funcţionează evoluţia. Ei au făcut presupunerea eronată că, în cadrul evoluţiei, lucrul important este binele speciei (sau al grupului), mai degrabă decât binele individului (sau al genei). Este o ironie faptul că Ashley Montagu îl critică pe Lorenz ca pe un „descendent direct al gânditorilor din secolul al XIX-lea, adepţi ai teoriei „naturii cu colţi şi gheare însângerate..." După cum înţeleg eu concepţia lui Lorenz despre evoluţie, cred că acesta ar fi, în cea mai mare parte, de acord cu Montagu în respingerea implicaţiilor faimoasei expresii a lui Tennyson. Spre deosebire de amândoi, eu unul cred că „natura cu colţi şi gheare însângerate" rezumă admirabil înţelegerea modernă de către noi a selecţiei naturale.
Înainte de a-mi expune propria argumentare, doresc să explic pe scurt ce fel de argumentare este, precum şi ce fel de argumentare nu este. Dacă ni s-ar spune că un bărbat a dus o viaţă lungă şi prosperă în lumea gangsterilor din Chicago, am fi îndreptăţiţi să ghicim câte ceva despre ce fel de om trebuie să fi fost acel bărbat. Ne-am putea aştepta ca el să fi avut anumite însuşiri, precum duritate, un deget iute pe trăgaci şi abilitatea de a-şi face prieteni fideli. Acestea n-ar fi nişte deducţii infailibile, dar se pot face anumite inferenţe despre caracterul unui om atunci când se ştie câte ceva despre condiţiile în care acesta a supravieţuit şi a prosperat. Teza acestei cărţi este aceea că noi, ca şi celelalte animale, suntem nişte maşini, create de genele noastre. Ca şi gangsterii de succes din Chicago, genele noastre au supravieţuit, în unele cazuri timp de milioane de ani, într-o lume extrem de competitivă. Acest fapt ne îndreptăţeşte să presupunem că genele noastre posedă anumite însuşiri. Voi demonstra că o însuşire predominantă, la care trebuie să ne aşteptăm în cazul unei gene reuşite, este un egoism nemilos. Acest egoism al genei va da naştere, cel mai adesea, egoismului în comportamentul individual. Cu toate acestea, după cum vom vedea, există împrejurări speciale, în care o genă îşi poate atinge cel mai bine scopurile sale egoiste, adoptând o formă limitată de altruism, la nivelul animalelor privite ca organisme individuale. „Speciale" şi „limitată" sunt cuvinte importante în fraza anterioară. Oricât de mult am vrea să credem altcumva, iubirea universală şi bunăstarea tuturor speciilor laolaltă sunt, din punct de vedere evoluţionist, concepte fără sens.
Ajung astfel la prima idee pe care vreau să o formulez în legătură cu ceea ce nu este această carte. Eu nu profesez o moralitate bazată pe evoluţie.2 Eu arăt cum au evoluat lucrurile. Nu spun cum ar trebui să ne comportăm noi oamenii, sub aspect moral.
3
Subliniez acest lucru, deoarece ştiu că mă paşte pericolul de a nu fi înţeles de către acei oameni, mult prea numeroşi, care nu pot distinge între o propoziţie de credinţă în ceea ce se întâmplă şi o pledoarie în favoarea a ceea ce ar trebui să se întâmple. Eu unul am sentimentul că o societate umană, bazată rudimentar pe legea egoismului universal şi nemilos al genei, ar fi o societate deplorabilă. Din nefericire însă, oricât am deplânge o stare de fapt, ea nu încetează de a mai fi adevărată. Această carte îşi propune, în primul rând, să trezească interesul, dar dacă veţi extrage din ea o morală, citiţi-o ca pe un avertisment. Fiţi avertizaţi că dacă doriţi, aşa cum doresc şi eu, să edificaţi o societate, în care indivizii să coopereze cu generozitate şi fără egoism în vederea unui bine comun, vă puteţi aştepta la un ajutor foarte anemic din partea naturii noastre biologice. Să încercăm a profesa generozitatea şi altruismul, deoarece, din naştere, suntem egoişti. Să înţelegem ce pun la cale genele noastre egoiste, deoarece am avea atunci măcar şansa de a le dejuca planurile, ceea ce nici o altă specie n-a mai încercat să facă vreodată.
Ca un corolar al acestor observaţii despre învăţare, menţionez o eroare - întâmplător una foarte obişnuită - care constă în a presupune că trăsăturile moştenite genetic sunt, prin definiţie, fixe şi inalterabile. Genele noastre ne pot îndemna să fim egoişti, dar nu suntem cu necesitate constrânşi să ascultăm de ele toată viaţa. Se prea poate ca altruismul să fie mai greu de deprins decât ar fi fost dacă eram genetic programaţi să fim altruişti. Printre animale, omul este singurul dominat de cultură, de influenţe învăţate şi transmise din generaţie în generaţie. Unii ar spune că factorul cultural este atât de important, încât genele, fie ele egoiste sau nu, sunt în principiu irelevante pentru înţelegerea naturii umane. Alţii n-ar fi de acord cu această idee. Totul depinde numai de care parte ne situăm în disputa privind „natura contra educaţiei", ca determinante ale însuşirilor omeneşti. Ajung astfel să precizez ceea ce această carte nu este în al doilea rând: nu este o pledoarie în favoarea uneia sau alteia dintre cele două poziţii ale controversei privind natura sau educaţia. Fireşte că am şi eu o opinie în această chestiune, însă nu am de gând să o exprim, decât cel mult în măsura în care ea este implicit prezentă în concepţia despre cultură pe care o voi prezenta în ultimul capitol. Dacă se dovedeşte că genele sunt cu totul irelevante în determinarea comportamentului uman, dacă suntem cu adevărat unici printre animale din acest punct de vedere, este încă interesantă cercetarea acelei reguli, faţă de care noi am devenit, cu atât de puţin timp în urmă, excepţia. Iar dacă specia noastră nu este chiar atât de excepţională pe cât ne-ar plăcea nouă s-o credem, atunci este încă şi mai important să studiem acea regulă.
În al treilea rând, această carte nu este o trecere descriptivă în revistă a unor detalii din comportamentul omului sau al oricărei alte specii de animale. Voi folosi detaliile factuale doar ca pe nişte exemple ilustrative. Nu voi spune:
4
„Dacă observaţi comportamentul babuinilor, veţi descoperi că este unul egoist; prin urmare, probabil că şi comportamentul uman este, de asemenea, la fel de egoist". Logica argumentului meu, în care vine vorba de „gangsterul din Chicago", este cu totul diferită. Iată cum. Oamenii şi babuinii au evoluat prin selecţie naturală. Dacă observaţi felul în care funcţionează selecţia naturală, s-ar părea să rezulte că tot ceea ce a evoluat prin selecţie naturală ar trebui să fie o fiinţă egoistă. Prin urmare, trebuie să ne aşteptăm ca, ori de câte ori studiem comportamentul babuinilor, al oamenilor şi al celorlalte vieţuitoare, să descoperim că el este unul egoist. Dacă descoperim, însă, că anticipaţiile noastre sunt greşite, dacă observăm că, uneori, comportametul uman este realmente altruist, atunci ne vom confrunta cu o problemă dificilă, care solicită o explicaţie.
Înainte de a merge mai departe, avem nevoie de o definiţie. O entitate, precum un babuin, este considerată a fi altruistă dacă se comportă astfel încât să sporească bunăstarea unei alte entităţi de acelaşi gen, cu preţul propriei sale bunăstări. Comportamentul egoist are exact efectul opus. „Bunăstarea" înseamnă „şanse de supravieţuire", chiar dacă efectul asupra speranţelor reale de viaţă sau de moarte este atât de mic, încât poate să pară neglijabil. Una dintre consecinţele surprinzătoare ale versiunii moderne a teoriei darwiniste este aceea că minuscule influenţe, aparent triviale, asupra probabilităţii de supravieţuire pot avea un impact major în procesul de evoluţiei. Aceasta datorită enormelor perioade de timp disponibile pentru ca astfel de influenţe să se facă simţite.
Este important să înţelegem că definiţiile, date mai sus, altruismului şi egoismului sunt comportamentale, nu subiective. Nu mă preocupă aici psihologia motivaţiei. Nu am de gând să discut dacă persoanele care se comportă altruist o fac, „în realitate", animate de nişte motive secrete sau inconştient egoiste. Poate că sunt, poate că nu sunt şi poate că noi n-o vom şti niciodată, însă, în orice caz, această carte nu se ocupă de aşa ceva. Definiţia mea se preocupă numai de următorul aspect: dacă efectul unui act este diminuarea sau sporirea speranţelor de supravieţuire ale presupusului altruist şi, respectiv, a speranţelor de supravieţuire ale presupusului beneficiar.
E foarte complicat să demonstrezi efectele comportamentului asupra speranţelor de supravieţuire pe termen lung. În practică, atunci când aplicăm aceste definiţii unor comportamente reale, trebuie să le însoţim cu termenul „aparent". Un act aparent altruist este unul care, la prima vedere, tinde să sporească (oricât de puţin) probabilitatea ca altruistul să moară, iar beneficiarul să supravieţuiască. După o verificare mai atentă, rezultă adesea că acte aparent altruiste sunt, în realitate, de un egoism deghizat. Încă o dată, nu susţin că motivele subterane sunt tainic egoiste, ci numai că efectele reale ale actului asupra speranţelor de supravieţuire sunt opusul a ceea ce am crezut noi la început.
