Fata din dafin poveste populară
Dați-mi ascultare să vă spun povestea celei mai dulci şi mai dalbe dintre fete, cu numele de Dafina.A fost odată, cine ştie în ce veac, o domniţă, care simţea o arzătoare dorinţă să aibă şi ea o fetiţă. Cum nu-i fusese dată bucuria aceasta, ea plângea şi se jăluia toată ziua şi toată noaptea:
— Doamne, de aş avea o fetiţă, şi de n-ar fi altceva, să fie măcar o foaie de dafin.
Într-o zi, cum sta supărată, suflarea vântului îi aduse peste fereastră o frunză de dafin. Frunza asta, ca prin minune, se mişca singură şi umbla prin casă ca un om. Dar domniţa nu luă seama şi la măturat foaia fu culeasă şi aruncată la gunoi. Dusă cu gunoiul în margine de cetate, o zburături vântul şi o purtă în pădure, într-o poiană: înflorită, în acea poiană crescu şi se învoltă Dafina, ca o floare gingaşă şi miresmată, şi răspândea balsamul ei fermecător în toată împrejurimea.
După mai multă vreme, nimeri într-acolo voinicul-voinicilor, care venea să vâneze. Zorise o bună bucată de drum, până ce pe la amiazi se apropie de poiana unde petrecea însorindu-se Dafina. Cum o văzu, fermecat ca de o vedenie, a strigat, minunându-se :
— Aici se poate trăi ca în rai ! Un rai de frumuseţe şi desfătare a sufletului meu !
Aşeză numaidecât cortul şi ceru bucătarului să-i întindă masa sub umbra răcoritoare a dafinului.
Până să fie gata ospăţul cu toate bunurile împărăteşti, el cutreieră pădurea după vânat. Bucătarul, obosit de grija prânzului, în aşteptare, se tolăni pe dungă şi adormi buştean. Atunci se auzi un viers din dafin :
„Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturşul de uşoară”.
Şi dafinul se deschise şi din tulpina lui, ce să vezi ? Răsări Dafina dalbă cu surâsul pe buze. Repejor, în vârful picioarelor, alergă la masa pregătită şi scutură cu mânuţa sa frunza de dafin în bucate. Apoi, repejor, la copacul ei pieri sub scoarţă.
Veni voinicul, se aşeză la masă şi vru să îmbuce. Dar mâncarea nu o putu pune în gură de atâta iuţeală.
— Măi bucătare, făcu el, unde ţi-a fost mintea când mi-ai presărat mirodeniile în mâncare ?
Bucătarul ce să mai zică? Sărmanul de el se ştia fără vină. Se ruşina şi tăcu.
Cum îndrăgi locurile acelea, vânătorul mai întârzie o zi. Bucătarul cumpănea gustul bucatelor şi le potrivea ca să nu dea greş. După ce le bucătari bine, gândi în sine : „Acum pot în toată liniştea să trag un pui de somn, că de când eu bucătăresc, n-am mai gătit o mâncare aşa de grozavă”.
Zis şi făcut. Se culcă fără grijă. Dafina iar glăsui :
„Deschide-te, dafine, să zbor afară,ca fluturaşul de uşoară”.
Şi tot ca mai înainte, fata trânti foaia de dafin în bucate. Când veni flăcăul de la vânătoare, găsi pe bucătar cufundat în somn, sforăind. Îl clinti din loc şi-l sculă :
— Ce trăsnaie ţi-a venit să torni atâtea mirodenii ? Nu vezi că mâncarea e foc de iute ?
— Cum aşa ? Asta nu mi s-a întâmplat în viaţa mea !
— Gustă să vezi ce otravă e !
Când dădu să guste, bucătarul scuipă din gură şi zise :
— De bună seamă ăsta e un loc fermecat sau necurat. Hai s-o ştergem iute de aici, unde şi-a băgat dracul codiţa. Numai el putea să vină şi să azvârle pipărătură în fiertură, pe când eu dormeam.
— De ce, omule, stai adormit şi nu ai grijă la gătit ? se răsti voincul-voinicilor.
— Iartă-mă şi nu te supăra, că om sunt şi eu şi pot greşi !
Flăcăul rămase şi în ziua aceea nemâncat ca lumea, săturat numai cu pâine goală. Dimineaţa, când se trezi, grăi bucătarului :
— Astăzi veghez eu la mâncare şi tu mergi la vânătoare. Poate aflu ce se întâmplă aici.
Şi aşa a făcut. Bucătarul aruncă puşca pe umăr, deşi nu era deprins s-o poarte şi înainta spre pădure, iar vânătorul se apucă de bucătărit, măcar că nu ştia cum să umble cu polonicul. Dar lui îi ardea să afle ce vietate, ce jivină sau gânganie vine tiptil, de-i otrăveşte bucatele. Se stârci după o tufă de jnepeni şi pândi. Pe la prânz hop şi Dafina :
„Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturaşul de uşoară”.
Dafinul se deschise şi Dafina se desprinse din copac. Roti ochii în jur, să vadă dacă n-o adulmecă cineva, dar nu zări ţipenie de om. Şi parcă dusă în zbor, zvârli doi pumni de frunză în mâncare. Dar când fugi spre copac, flăcăul sosi din urmă, o cuprinse blajin spre a nu o înspulbera de firavă ce era şi o sărută.
Apoi Dafina, îmbujorată, căută a se încopăci, dar tulpina se închise şi zise :
„Pentru fată sărutată dafinul se strânge ;
Afina, Dafina, în zadar mai plânge”.
Dafina iar se rugă dragului dafin spre a se cuibări în culcuşul ei, dar dafinul tot inimă înlemnită : nu vru să-i deschidă.
Feciorul îi şterse ochii înlăcrimaţi cu năframa-i de mătasă, o netezi uşor pe frunte şi o învălui cu tot farmecul veseliei şi drăgălăşiei sale tinereşti. Zilele albe ce le-au trăit împreună s-ar fi prelungit, dacă fericitul călător în raiul trecător nu şi-ar fi amintit că trebuie să se înapoieze acasă. Dar inima i se strângea grozav, că nu-i venea să se despartă de iubita în cale-i răsărită. Nu îndrăznea să-i spună că părinţii săi îl logodiseră de copil şi că acasă îl aştepta logodnica. Se zbătea bătut de gânduri de ruşine faţă de părinţi, din dragoste pentru ei ca şi pentru Dafina.
Într-o zi, umblând pe pajiştea frumoasă, el se sili să-i culeagă flori de tot felul, şi albe, şi roşii, galbene şi albastre, vineţii şi verzui, şi mai mari şi mai mărunte şi i le înmănunche în poală. Şi Dafina prinse a se alinta cu ele, a le înviora stropindu-le cu apă şi a se pierde de drag în tovărăşia lor ; le săruta şi le sorbea mireasma, până ce ameţită şi fericită adormi între floricele.
Ajutat de bucătar, vânătorul desfăcu şi ridică cortul şi plecă, după ce mai întâi îl puse să îngroape vatra din pădure, pentru ca atunci când se va trezi Dafina, să i se pară că totul a fost o nălucire de vis.
Dormi ea cât dormi, dar când deschise ochii, se văzu biata de ea singură. Începu să suspine din adâncul sufletului şi să se jăluie :
— Ce rău a fost voinicui-voinicilor, ce inimă împietrită a avut! Cum de s-a îndurat să-şi lase pustie pe Dafina lui ?
Şi-i tot picurau lacrimi peste floricele, le înmănunchia la sânu-i, le strângea şi le cânta :
„Florilor, dragilor mele,
peste foi de ramurele,
voi, surori de ale mele,
nu ştiţi unde mi-e odorul
după care duc eu dorul ?”
Cu totul nemângâiată şi cu faţa înlăcrimată se întoarse la dafin, doinindu-i cu duioşie :
„Dafine mult căutat, dafine mult lăudat,
tu din nou desfă-te-n două,
că pe Dafina o plouă”.
Dar dafinul înlemnit nu se mai mlădia. .
Şi se mistuia Dafina ca ceara, când ursitoarea ei trimise un pustnic la pajiştea cea frumoasă. Acesta, apropiindu-se, o întrebă :
— De ce plângi, florioară ?
— Cum să nu-mi plâng soart-amară ?
Eu sunt Dafina-nflorită
de-un voinic iubită şi de dânsul părăsită.
Când îi auzi jalnica poveste, pustnicului i se făcu milă de ea. Numaidecât o îmbrăcă cu straie de ale lui, ca să nu fie cunoscută, şi o luă cu dânsul spre cetate, unde locuia voinicul-voinicilor. Nimeriră tocmai la nunta lui. Când lumea dimprejur văzu un pustnicel aşa de mărunţel, începură unul şi altul a râde de el. Prin acele locuri era datina ca la nuntă să cânte fiecare. După ce cântară toţi, veni şi rândul pustnicului. Dar el numai un cântec ştia :
„Florilor, dragilor mele…”
Iar voinicul asculta,
lacrima-i pica
şi aşa zicea :
— Drag pustnicel,
eu nu mă înşel,
că-i şi al meu cântecel.
Şi pustnicul se descoperi şi aruncă de pe el straiele negre şi rămase Dafina împăunată într-o rochie de flori de parcă era o minunăţie întrupată din poveste. Ai fi vrut să ai mii de ochi, să stai s-o tot priveşti.
Voinicul-voinicilor se desprinse de la ai lui şi cuprinse cu drag pe Dafina, juruindu-i că, de aci înainte nimeni şi nimic pe lume nu-l va despărţi de mireasa ce-i fusese sortită după dorul sufletului său !