PDF Batranul si marea de Ernest Hemingway carti autori straini

 

 

 

 

 

 

Era un om bătrân, care pescuia singur într-o barcă pe ocean, în Gulf Stream, şi trecuseră de-acum optzeci şi patru de zile de când nu prinsese niciun peşte. În primele patruzeci de zile avusese un puşti cu el. Dar după patruzeci de zile fără niciun peşte prins părinţii îi spuseseră puştiului că bătrânul era de-acum în mod clar şi irevocabil salao, adică forma cea mai rea de ghinion, iar puştiul se supusese deciziei lor şi se mutase la o altă barcă, unde în prima săptămână s-au şi prins trei peşti zdraveni. Puştiul se întrista când vedea că bătrânul vine în fiecare zi cu barca goală şi cobora întotdeauna pe mal ca să-l ajute să care fie mosoarele cu sfoara de pescuit, fie cangea, harponul şi vela înfăşurată în jurul catargului.

Vela era peticită cu nişte saci de făină şi atunci când era strânsă semăna cu un drapel al înfrângerii eterne.

Bătrânul era slab şi ciolănos şi avea nişte riduri adânci pe ceafă. Pe obraji i se distingeau petele maronii ale îngăduitorului cancer de piele pe care-l provoacă lumina soarelui când se reflectă în apele mării tropicale. Petele i se întindeau mult în jos pe pielea feţei, iar mâinile îi erau pline de cicatrici lungi şi adânci, de la greutatea peştilor traşi afară cu năvodul. Dar niciuna din cicatrici nu era proaspătă. Toate erau la fel de vechi ca şi eroziunile dintr-un deşert lipsit de peşte.

Totul la el era bătrân, cu excepţia ochilor, iar ei aveau aceeaşi culoare ca şi marea şi erau veseli şi neînfrânţi.

— Santiago, îi zise puştiul pe când se căţărau pe mal, după ce trăseseră barca la ţărm. Aş putea veni iar cu tine. Am făcut şi noi ceva bani.

Bătrânul îl învăţase pe puşti să pescuiască, iar puştiul îl adora.

— Nu, îi răspunse bătrânul. Eşti într-o barcă norocoasă. Rămâi cu ei.

— Dar aminteşte-ţi cum ai avut optzeci şi şapte de zile în care n-ai prins niciun peşte şi după aia ai prins numai din cei mari trei săptămâni la rând.

— Îmi amintesc, spuse bătrânul. Ştiu că n-ai plecat de la mine fiindcă te-ai fi îndoit.

— Tata m-a pus să plec. Sunt un puşti şi trebuie să îl ascult.

— Ştiu, răspunse bătrânul. E absolut normal.

— El n-are prea multă încredere.

— Nu, zise bătrânul. Dar noi avem. Nu-i aşa?

— Ba da, răspunse puştiul. Hai să-ţi iau o bere la Terasă şi după aia mergem să cărăm lucrurile acasă.

— De ce nu? spuse bătrânul. Ca între pescari.

Se aşezară la Terasă, unde mulţi dintre pescari îl luară peste picior pe bătrân, dar el nu se supără. Alţii, dintre pescarii mai vârstnici, se uitară la el şi se întristară. Dar n-o arătară şi vorbiră politicos despre curenţi şi despre adâncimea la care dăduseră cu undiţele, despre vreme, care rămânea bună, şi despre ce văzuseră. Pescarii cu noroc din ziua aceea se întorseseră deja, îşi măcelăreau captura de marlin^[1] şi cărau peştii, întinşi pe toată lungimea lor, pe două scânduri purtate de doi inşi ce se clătinau la capătul fiecăreia din ele, îndreptându-se spre pescărie, ca să aştepte camionul frigorific ce urma să transporte marfa la piaţa din Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră la cherhanaua de rechini, la celălalt capăt al golfului, unde aceştia erau atârnaţi pe nişte scripeţi, li se scoteau măruntaiele, li se tăiau înotătoarele, li se jupuia pielea, apoi carnea le era tăiată în fâşii şi sărată.

Când vântul bătea dinspre est, peste întreg portul plutea un miros greu, venit dinspre cherhanaua de rechini. Dar astăzi nu se simţea decât o undă palidă de miros, fiindcă vântul îşi schimbase direcţia înspre nord, după care încetase, iar pe Terasă era soare şi plăcut.

— Santiago, zise puştiul.

— Da, răspunse bătrânul.

Ţinea paharul în mână şi se gândea la anii de demult.

— Să ies în larg ca să-ţi aduc sardele pentru mâine?

— Nu. Du-te şi joacă baseball. Încă mai pot să vâslesc, iar Rogelio o să arunce năvodul.

— Mi-ar plăcea să mă duc. Dacă nu mai pot pescui cu tine, aş vrea să te ajut altfel.

— Mi-ai cumpărat o bere, îi spuse bătrânul. Eşti deja bărbat.

— Câţi ani aveam când m-ai luat prima dată în barcă?

— Cinci şi era cât pe ce să fii omorât când am tras peştele afară prea devreme şi mai-mai că a făcut barca bucăţi. Îţi aminteşti?

— Îmi amintesc cum izbea cu coada şi se zbătea şi-apoi cum s-a rupt banca şi-mi amintesc sunetul loviturilor de ciomag, îmi amintesc că m-ai aruncat la prora, unde stătea mosorul de sfoară ud, şi am simţit cum se cutremură toată barca. Am auzit cum îl pocneai cu ciomagul şi suna de parcă doborai un copac, apoi am simţit pe mine, peste tot, mirosul dulceag de sânge.

— Chiar îţi aminteşti toate astea sau ţi le-am povestit eu?

— Îmi amintesc absolut tot, din prima clipă în care am ieşit împreună.

Bătrânul se uită la el cu ochii lui iubitori, încrezători şi orbiţi de soare.

— Dacă ai fi băiatul meu, te-aş lua cu mine în larg şi ne-am încerca norocul, îi zise el. Dar eşti băiatul tatălui tău şi al mamei tale şi eşti într-o barcă norocoasă.

— Pot să-ţi aduc sardelele? Ştiu şi de unde pot să iau patru momeli.

— Mi-au rămas şi-ale mele de astăzi. Le-am pus în cutie, la saramură.

— Lasă-mă să mă duc să-ţi aduc patru proaspete.

— Una, zise bătrânul.

Nu-şi pierduse niciodată speranţa şi încrederea. Dar acum ele i se însufleţeau, ca atunci când începe să sufle briza.

— Două, zise puştiul.

— Două, căzu de acord bătrânul. Nu le-ai furat?

— Aş fi putut, răspunse puştiul. Dar pe astea le-am cumpărat.

— Mulţumesc, îi spuse bătrânul.

Era un om prea simplu ca să se întrebe când ajunsese la starea de umilinţă. Dar ştia că ajunsese la ea şi mai ştia că nu era ceva ruşinos şi că nu presupunea pierderea mândriei autentice.

— Dacă e să mă iau după curent, mâine s-ar zice c-o să fie o zi bună.

— Unde te duci? întrebă puştiul.

— Departe în larg, ca să mă întorc când se schimbă vântul. Vreau să ajung în larg înainte să se facă lumină.

— O să-ncerc să-l conving să ieşim la treabă cât mai departe, zise puştiul. Aşa, dacă prinzi ceva mare-mare, o să putem veni să te ajutăm.

— Nu-i place să meargă prea departe.

— Nu, răspunse puştiul. Dar o să văd eu ceva ce el n-o să vadă, cum ar fi o pasăre venită la pescuit, şi-o să-l fac să iasă în larg după dorade[2].

— Vede chiar aşa de prost?

— E aproape orb.

— Ciudat, comentă bătrânul. Doar n-a ieşit niciodată la pescuit de ţestoase. Aia îţi strică ochii.

— Dar tu ai prins ani în şir ţestoase în largul coastei Mosquito şi tot ai ochi buni.

— Eu sunt un bătrân ciudat.

— Dar mai eşti şi-acum destul de puternic pentru un peşte mare-mare?

— Eu zic că da. Şi mai există o mulţime de şmecherii.

— Hai să ducem acasă calabalâcul, ca să pot să iau prostovolul şi să ies după sardele, zise puştiul.

Luară tot echipamentul din barcă. Bătrânul căra catargul pe umăr, iar puştiul ducea cutia din lemn, cu mosoarele de sfoară cafenie strâns împletită, cangea şi harponul, cu tot cu ţepuşă. Cutia cu momeala era dedesubt, la pupa bărcii, laolaltă cu ciomagul pe care îl folosea bătrânul ca să potolească peştii mai mari atunci când îi trăgea la bord. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l fure tocmai pe el, dar era mai bine să ia cu el acasă vela şi mosoarele grele de sfoară, pentru că roua le făcea rău şi, cu toate că era convins că nimeni de prin partea locului nu le-ar fi furat, bătrânul socotea că un harpon şi o cange lăsate într-o barcă erau totuşi nişte ispite inutile.

O porniră unul lângă altul pe drum, luând-o către coliba unde locuia bătrânul şi unde intrară pe uşa larg deschisă. Bătrânul sprijini de perete catargul cu vela înfăşurată pe el, iar puştiul puse alături cutia şi restul sculelor de pescuit. Catargul era aproape la fel de înalt cât singura încăpere a cocioabei. Coliba era făcută din vlăstari uscaţi de palmier regal, cărora li se spunea guano, iar înăuntru erau un pat, o masă, un scaun şi o vatră cu mangal pentru gătit direct pe podeaua de lut. Pe pereţii maronii, acoperiţi cu frunze turtite şi suprapuse de guano cu fibre puternice, se vedeau o icoană cu imaginea colorată a Sfintei Inimi a lui Iisus şi alta cu Fecioara din Cobre. Erau amintiri rămase de la soţia lui. Odinioară pe perete stătea şi o fotografie veche, în culori şterse, a nevestei sale, dar bătrânul o dăduse jos, fiindcă atunci când o vedea, se întrista, aşa că acum poza stătea pe raftul din colţ, sub cămaşa lui curată.

— Ce-ai de mâncare? îl întrebă puştiul.

— O oală de orez galben cu peşte. Vrei un pic?

— Nu. O să mănânc acasă. Vrei să-ţi fac focul?

— Nu. Îl fac eu mai târziu. Sau poate c-o să mănânc orezul rece.

— Pot să iau prostovolul?

— Sigur că da.

Nu se vedea niciun prostovol şi puştiul îşi aminti de ziua când îl vânduseră. Dar cei doi reluau povestea de la capăt în fiecare zi. Nici oala cu orez galben şi peşte nu exista, iar puştiul ştia şi asta.

— Optzeci şi cinci e-un număr cu noroc, spuse bătrânul. Ce-ai zice dacă m-ai vedea cum aduc la vânzare o bucată de vreo cinci sute de kile?

— Eu iau prostovolul şi mă duc după sardele. O să stai la soare, în prag?

— Da. Am ziarul de ieri şi-o să citesc despre baseball.

Puştiul nu mai ştia sigur dacă ziarul de ieri nu era cumva tot o poveste. Dar bătrânul îl scoase de sub pat.

— Mi l-a dat Perico la bodega, îi explică el băiatului.

— O să mă-ntorc după ce prind sardelele. Le ţin la gheaţă laolaltă şi pe-ale tale, şi pe-ale mele, şi le împărţim mâine-dimineaţă. După ce mă-ntorc, poţi să-mi povesteşti despre baseball.

— Yankees n-au cum să piardă.

— Da’ eu mă tem de Indians din Cleveland.

— Ai încredere în Yankees, băiete! Gândeşte-te la marele DiMaggio.

— Mă tem şi de Tigers din Detroit, şi de Indians din Cleveland.

— Ai grijă să n-ajungi să te temi până şi de Reds din Cincinnati şi de White Sox din Chicago.

— Citeşte-l tu şi povesteşte-mi când mă întorc.

— Ce zici, să cumpărăm un bilet de loterie cu numărul optzeci şi cinci pe el? Mâine e a optzeci şi cincea zi.

— Am putea s-o facem, acceptă puştiul. Dar ce zici de numărul optzeci şi şapte, de la marele tău record?

— Aşa ceva nu se întâmplă de două ori în viaţă. Crezi că poţi să găseşti un optzeci şi cinci?

— Pot să cer unul.

— Un bilet întreg. Asta înseamnă doi dolari jumate. De unde am putea să-i împrumutăm?

— Asta-i uşor. Eu pot împrumuta oricând doi dolari jumate.

— Mă gândesc că s-ar putea să pot şi eu. Dar o să-ncerc să nu iau cu împrumut. La început împrumuţi. După aia ajungi să cerşeşti.

— Ai grijă să nu-ţi fie frig, bătrâne, îi zise puştiul. Nu uita că suntem în septembrie.

— Luna în care apar peştii mari, comentă bătrânul. În mai oricine e în stare să fie pescar.

— Eu mă duc acum după sardele, zise puştiul.

Când puştiul se întoarse, bătrânul dormea în scaun, iar soarele apusese. Puştiul luă pătura veche, de armată, care stătea pe pat şi o întinse pe spătarul scaunului şi peste umerii bătrânului. Erau nişte umeri ciudaţi, încă zdraveni, deşi foarte îmbătrâniţi, ca şi gâtul lui, care îi rămăsese puternic, iar când bătrânul dormea şi capul îi cădea în piept, aproape că nici nu i se mai vedeau ridurile de pe ceafă. Cămaşa îi fusese peticită de atâtea ori, încât semăna cu vela de la barcă, iar peticele fuseseră decolorate de soare în nuanţe dintre cele mai felurite. Capul bătrânului era totuşi foarte îmbătrânit, iar când ţinea ochii închişi, chipul său se golea de viaţă. Ziarul îi stătea pe genunchi, iar greutatea braţului său îl împiedica să zboare în bătaia vântului de seară. Bătrânul era desculţ.

Puştiul îl lăsă să stea aşa, iar când se întoarse, îl găsi dormind în continuare.

— Trezeşte-te, bătrâne, spuse el şi-şi lăsă mâna pe unul din genunchii lui.

Bătrânul deschise ochii şi, preţ de o clipă, păru că revine de undeva de foarte departe. În clipa următoare zâmbi.

— Ce-ai adus? întrebă el.

— Cina, răspunse puştiul. O să luăm cina.

— Nu prea mi-e foame.

— Hai şi mănâncă. Nu se poate să pescuieşti şi să nu mănânci.

— Am mai făcut-o, zise bătrânul, ridicându-se şi luând ziarul, pe care îl împături.

Apoi începu să adune şi pătura.

— Ţine pătura pe lângă tine, zise puştiul. Cât timp trăiesc eu, n-o să ieşi la pescuit fără să mănânci.

— Atunci trăieşte mult şi ai grijă de tine, răspunse bătrânul. Ce-avem de mâncare?

— Fasole neagră, orez, banane coapte şi nişte tocăniţă.

Pustiul adusese mâncarea de la Terasă într-un sufertaş de metal cu două compartimente. Cele două seturi de tacâmuri – cuţit, furculiţă şi lingură – le ţinea în buzunar, învelite fiecare în câte un şerveţel de hârtie.

— Cine ţi-a dat aşa ceva?

— Martin. Proprietarul.

— Trebuie să-i mulţumesc.

— I-am mulţumit eu deja, îl asigură puştiul. Nu-i nevoie să-i mai mulţumeşti şi tu.

— O să-i dau carnea de pe burtă de la un peşte mare, spuse bătrânul. A mai făcut asta pentru noi şi altădată?

— Cred că da.

— Atunci trebuie să-i dau ceva mai mult decât carnea de pe burtă. E foarte grijuliu cu noi.

— A trimis şi două beri.

— Mie cel mai mult îmi place berea la cutie.

— Ştiu. Dar asta e la sticlă. Bere Hatuey. Şi trebuie să-i duc sticlele înapoi.

— Foarte drăguţ din partea ta, zise bătrânul. Mâncăm?

— Asta te-am întrebat eu pe tine, răspunse cu blândeţe puştiul. N-am vrut să deschid sufertaşul până când nu eşti gata.

— Acum sunt gata, anunţă bătrânul. N-aveam nevoie decât de un pic de timp, cât să mă spăl.

„Unde să se spele?” se gândi puştiul. Cisterna de apă a satului era la două străzi mai încolo, după ce treceai drumul. „Trebuie să-i aduc apă aici. Apă şi săpun. Şi un prosop ca lumea”, îşi spuse el. „De ce sunt atât de nechibzuit? Trebuie să-i fac rost de altă cămaşă şi de o haină pentru iarnă. Şi de nişte pantofi de vreun fel. Şi de altă pătură.”

— Tocăniţa asta a ta e excelentă, comentă bătrânul.

— Povesteşte-mi despre baseball, îi ceru puştiul.

— În Liga Americană, cei de la Yankees fac legea, aşa cum am şi zis, îi spuse fericit bătrânul.

— Azi au pierdut, zise puştiul.

— Asta nu înseamnă nimic. Marele DiMaggio e iarăşi în formă.

— Mai au şi alţi oameni în echipă.

— Normal. Dar el face legea. În cealaltă divizie, între Brooklyn şi Philadelphia, trebuie să ţin cu Brooklyn. Dar după aia mă gândesc la Dick Sisler^[3] şi la loviturile lui meseriaşe de pe vechiul stadion.

— Nimic nu se compară cu alea. Tipul a dat cele mai lungi mingi pe care le-am văzut vreodată.

— Îţi aduci aminte de vremea când trecea pe la Terasă? Aş fi vrut să-l iau cu mine la pescuit, dar mi-era prea ruşine ca să-l întreb. Şi-atunci te-am rugat pe tine să-l întrebi, dar şi ţie ţi-a fost prea ruşine.

— Ştiu. Mare greşeală am făcut! Poate că ar fi venit cu noi. Am fi avut ce să ţinem minte toată viaţa!

— Mi-ar plăcea să-l iau cu mine la pescuit pe marele DiMaggio, zise bătrânul. Se zice că taică-său era pescar. Poate c-a fost tot aşa de sărac ca şi noi şi-atunci ar înţelege.

— Tatăl marelui Sisler n-a fost niciodată sărac şi el, taică-său, a jucat în liga întâi când era de vârsta mea.

— Când eu eram de vârsta ta, stăteam în faţa catargului, pe o goeletă cu vele pătrate care mergea spre Africa, şi seara am văzut lei pe plajă.

— Ştiu. Mi-ai zis.

— Vrei să vorbim despre Africa sau despre baseball?

— Cred că despre baseball, răspunse puştiul. Povesteşte-mi despre marele John J. McGraw.^[4]

Pronunţă „i” în loc de J.

— Cândva, mai demult, venea şi el pe la Terasă. Dar atunci când bea, devenea brutal, vorbea urât şi nu te mai puteai înţelege cu el. Mintea îi era mai mult la cai şi la baseball. Sau cel puţin avea tot timpul prin buzunare liste cu nume de cai şi pomenea adesea nume de cai la telefon.

— A fost un mare manager, zise puştiul. Tata crede că a fost cel mai bun dintre toţi.

— Pentru că a venit aici de cele mai multe ori, îi spuse bătrânul. Dacă şi Durocher ar fi continuat să vină aici an după an, taică-tău l-ar fi considerat pe el cel mai bun manager dintre toţi.

— Acum, zău, cine-i mai bun ca manager, Luque sau Mike Gonzalez^[5]?

— Eu zic că-s egali.

— Iar cel mai bun pescar eşti tu.

— Nu. Ştiu alţii mai buni.

— Que va!^[6] comentă puştiul. Ştiu mulţi pescari buni şi câţiva foarte buni. Dar niciunul ca tine.

— Mulţumesc. Mă umpli de bucurie. Sper să nu mă trezesc că apare un ditamai peştele, unul care să ne arate că ne-am înşelat.

— Dacă mai eşti atât de puternic precum ziceai, un asemenea peşte nici nu există.

— S-ar putea să nu fiu atât de puternic pe cât cred, spuse bătrânul. Dar ştiu multe şmecherii şi sunt plin de hotărâre.

— Acum ar trebui să te duci să te culci, ca să fii odihnit mâine-dimineaţă. Duc eu lucrurile astea înapoi la Terasă.

— Atunci noapte bună. O să te trezesc mâine-dimineaţă.

— Tu eşti ceasul meu deşteptător, zise puştiul.

— Vârsta e ceasul meu deşteptător, îi răspunse bătrânul. De ce se trezesc bătrânii devreme? Ca să aibă parte de o zi mai lungă?

— Nu ştiu, spuse puştiul. Tot ce ştiu e că băieţii dorm buştean până târziu.

— Mi-aduc şi eu aminte, comentă bătrânul. O să te trezesc la vreme.

— Nu-mi place să mă trezească el. E ca şi cum i-aş fi inferior.

— Ştiu.

— Somn uşor, bătrâne.

Puştiul plecă. Mâncaseră fără niciun fel de lampă pe masă, iar acum bătrânul îşi scoase pantalonii şi se duse spre pat pe întuneric. Îşi făcu pantalonii sul, ca să-i folosească drept pernă, şi strecură ziarul în interiorul sulului. Se înveli apoi cu pătura şi se întinse pe restul ziarelor vechi care acopereau arcurile patului.

În scurt timp adormi şi visă la Africa aceea de pe vremea când era puşti, la lungile plaje aurite şi la plajele albe, atât de albe încât te usturau ochii de la ele, la culmile albe şi la munţii înalţi şi cafenii.

De-acum îşi ducea viaţa pe coasta aceea în fiecare noapte, iar în visele sale auzea vuietul valurilor spărgându-se de mal şi vedea cum bărcile indigenilor vin călare pe ele. În timp ce dormea, simţea mirosul de la catranul şi călăfătuiala punţii şi mai simţea şi mirosul Africii, pe care îl aducea spre dimineaţă vântul ce bătea dinspre uscat.

De obicei, atunci când simţea vântul dinspre uscat, se scula din pat, se îmbrăca şi se ducea să-l trezească pe puşti. Dar în seara asta mirosul vântului dinspre uscat veni foarte devreme, iar el îşi dădu seama încă din vis că era prea devreme şi continuă să viseze cum vede piscurile albe ale Insulelor ridicându-se din mare, după care visă tot felul de porturi şi rade din Insulele Canare.

De-acum nu mai visa nici furtuni, nici femei, nici întâmplări extraordinare, nici peşti imenşi, nici lupte, nici concursuri de forţă şi nici pe soţia lui. Nu mai visa decât locuri şi lei pe plajă. Leii se jucau ca nişte pisici tinere în amurg, iar el îi iubea tot aşa cum îl iubea şi pe puşti. Pe puşti nu-l visase niciodată. Se trezi aşa, pur şi simplu, se uită la lună prin cadrul uşii deschise, îşi întinse pantalonii şi îi puse pe el. Urină lângă colibă şi o luă la picior pe drum, ca să-l trezească pe puşti. Tremura din pricina răcorii de dimineaţă. Dar ştia că tremuratul o să-l încălzească şi că în curând o să înceapă să dea la vâsle.

Uşa casei în care locuia puştiul era descuiată, aşa că bătrânul o deschise şi intră, călcând încetişor cu tălpile lui desculţe. Puştiul dormea pe un prici din prima încăpere, iar bătrânul îl văzu limpede în lumina lunii muribunde, ce se strecura înăuntru. Îl prinse cu blândeţe de un picior şi îl ţinu aşa până când puştiul se trezi, se răsuci şi se uită la el. Bătrânul dădu din cap aprobator, iar puştiul îşi luă pantalonii de pe scaunul de lângă pat şi, stând aşezat pe prici, şi-i trase pe el.

Bătrânul ieşi pe uşă şi puştiul veni după el. Era adormit. Bătrânul îl cuprinse cu braţul pe după umeri şi-i spuse:

— Îmi pare rău.

— Que va, răspunse puştiul. Asta-i menirea bărbaţilor.

O luară înapoi pe drum până la coliba bătrânului. În întuneric, cât era drumul de lung, se vedeau bărbaţi desculţi care îşi cărau catargele bărcilor.

Când ajunseră la coliba bătrânului, puştiul băgă într-un coş colacii de sfoară, harponul şi cangea, iar bătrânul îşi puse pe umăr catargul, cu vela strânsă.

— Vrei o cafea? întrebă puştiul.

— Stai să punem sculele în barcă şi după aia o să bem.

Băură cafea din nişte cutii metalice de lapte condensat la un local pentru pescari ce se deschidea devreme.

— Cum ai dormit, bătrâne? întrebă puştiul.

Deja începea să se trezească, deşi încă îi venea greu să se scuture de somn.

— Foarte bine, Manolin, zise bătrânul. Azi mă simt încrezător.

— Şi eu, spuse puştiul. Acum stai să aduc sardelele tale şi pe-ale mele şi momelile tale proaspete. El îşi aduce singur sculele. Nu vrea să lase pe nimeni să-i care niciodată nimic.

— Suntem diferiţi, comentă bătrânul. Eu te las să-mi cari lucrurile de pe vremea când aveai cinci ani.

— Ştiu, spuse puştiul. Mă-ntorc imediat. Mai bea o cafea. Aici ni se dă pe datorie.

Puştiul ieşi, călcând cu picioarele goale pe stâncile de coral, şi se îndreptă spre gheţăria unde erau depozitate momelile.

Bătrânul îşi bău cafeaua fără grabă. Ştia că n-o să mai aibă parte de nimic altceva toată ziua şi că trebuie să se bucure de ea. Trecuse deja multă vreme de când i se urâse să mai mănânce şi nu-şi lua niciodată nimic pentru prânz. La prora bărcii avea o sticlă cu apă şi altceva nici că-i mai trebuia toată ziua.

Puştiul se întoarse deja cu sardelele şi cu cele două momeli, învelite într-o bucată de ziar. O porniră amândoi pe cărarea spre barcă, simţind sub tălpi nisipul zgrunţuros. Ridicară barca şi o împinseră în apă.

— Noroc, bătrâne!

— Noroc, îi răspunse bătrânul.

Fixă opacele[7] vâslelor în strapazane[8] şi, aplecându-se cu toată greutatea pe lopeţile lăsate în apă, începu să vâslească, ieşind din port pe întuneric. Alte bărci ieşeau pe mare de pe alte plaje. Bătrânul auzi plescăitul şi scârţâitul vâslelor lor, chiar dacă nu mai izbuti să le vadă, căci luna coborâse în spatele dealurilor.

Uneori vreun ins din câte o barcă spunea ceva. Dar cele mai multe bărci rămâneau tăcute. Se auzea doar plescăitul vâslelor. După ce ieşiră din gura portului, bărcile se împrăştiară şi fiecare o porni spre acea parte de ocean în care spera să găsească peşte. Bătrânul ştia că o să iasă mult în larg, aşa că lăsă în urma lui mirosul uscatului şi vâsli înainte, spre mirosul curat al oceanului de la prima oră a dimineţii. Văzu în apă fosforescenţa algelor golfului în timp ce trecea vâslind peste acea parte din ocean pe care pescarii o numeau marele puţ, pentru că acolo începea brusc un abis de o mie patru sute de metri, unde, din pricina vârtejului făcut de curentul ce se izbea de pereţii abrupţi de pe fundul oceanului, se strângeau toate soiurile de peşti. Aici, în gropile cele mai adânci, se găseau colonii de creveţi şi peşte pentru momeală, uneori chiar şi grupuri de calmari, iar noaptea toate aceste făpturi se ridicau aproape de suprafaţă şi toţi peştii rătăcitori se hrăneau cu ele.

Cum stătea aşa, în întuneric, bătrânul simţea că se apropie dimineaţa şi, în timp ce vâslea, auzea sunetul tremurător al peştilor zburători, care ţâşneau din apă, şi fâşâitul pe care îl scoteau perechile lor de aripi ţepene atunci când se avântau prin aer în beznă. Peştii zburători îi erau foarte dragi, căci ei erau principalii săi prieteni pe ocean. Îi părea rău de păsări, mai ales de micile şi delicatele rândunici de mare negre, care zburau şi căutau mereu şi nu găseau aproape niciodată, şi se gândi că păsările au o viaţă mai grea decât avem noi, cu excepţia păsărilor de pradă şi a celor mari şi puternice. De ce au fost făcute păsările atât de plăpânde şi de delicate, aşa cum sunt chirele de baltă, când marea poate fi atât de crudă? Ea e blândă şi atât de frumoasă... Dar marea poate fi şi foarte crudă şi se schimbă atât de iute, iar păsările astea care zboară, se cufundă şi vânează, cu glasurile lor mici şi triste, sunt dintr-o plămadă prea delicată pentru ea.

În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri, cei care foloseau geamanduri pe post de plute pentru undiţele lor şi aveau bărci cu motor, bărci cumpărate pe vremea când se puteau face bani frumoşi cu ficatul de rechin, vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar ca despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin şi însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine. Luna o influenţează tot aşa cum influenţează o femeie, îşi zicea bătrânul.

Vâslea ritmic şi fără să facă niciun efort, deoarece reuşea să-şi menţină foarte bine viteza, iar suprafaţa oceanului era netedă, cu excepţia unor vârtejuri provocate ici şi colo de curent. Bătrânul lăsa curentul să facă o treime din treabă şi, când începu să se lumineze, văzu că ajunsese deja mai departe de locul unde sperase să fie la acea oră.

„Am pescuit la puţurile cele adânci o săptămână întreagă şi n-am făcut nicio treabă”, se gândi el. „Azi o să merg să pescuiesc în larg, acolo unde se adună bancurile de pălămidă şi ton alb^[9], şi poate că printre peştii ăia o să dau şi peste unul mare.”

Până să se lumineze cu adevărat de ziuă, bătrânul dădu drumul momelilor în apă şi se lăsă dus de curent. Aşeză una dintre momeli la mai bine de şaptezeci de metri adâncime. Celei de-a doua îi dădu drumul până la o sută patruzeci de metri, iar a treia şi a patra se scufundară mult de tot în apa albastră – la o sută optzeci şi două sute treizeci de metri. Fiecare peşte pus ca momeală stătea atârnat cu capul în jos, cu capătul cârligului înăuntrul momelii, care era legată şi cusută zdravăn, iar toate părţile exterioare ale cârligului – curba şi vârful – erau acoperite cu sardele proaspete. Fiecare sardea era agăţată bine, cârligul traversându-i amândoi ochii, astfel încât toate laolaltă formau o jumătate de ghirlandă pe oţelul proiectat înspre exterior. Din părţile de cârlig pe care un peşte mare ar fi putut să le simtă, nu era niciuna care să nu aibă un miros ademenitor şi un gust bun.

Puştiul îi dăduse doi toni mici şi proaspeţi, doi toni albi, care atârnau ca nişte plumbi la capătul celor două undiţe lăsate la cea mai mare adâncime, iar în celelalte două cârlige bătrânul pusese două soiuri de stavrid – unul albastru-argintiu şi altul gălbui –, peşti pe care îi mai folosise, dar erau încă în stare bună şi aveau pe lângă ei şi nişte sardele superbe, ce le dădeau un gust şi un aspect atrăgător. Fiecare sfoară avea grosimea unui creion mare şi era legată de un băţ de un verde aprins, astfel încât orice se atingea sau smucea de momeală făcea băţul să se scufunde, iar fiecare undiţă avea două mosoare de câte şaptezeci şi ceva de metri de sfoară, care puteau fi legate rapid de celelalte mosoare de rezervă, aşa că, dacă ar fi fost cazul, un peşte putea să târască după el mai bine de cinci sute de metri de sfoară.

Acum bătrânul stătea cu ochii aţintiţi la cele patru beţe ce pluteau dincolo de marginea bărcii şi vâslea încetişor, ca să menţină sforile undiţelor drepte şi la adâncimile potrivite. De-acum se luminase de-a binelea şi în curând urma să răsară şi soarele.

Soarele apăru palid din mare, iar bătrânul zări şi celelalte bărci, împrăştiate de curent, care pluteau în apa mai puţin adâncă şi mult mai aproape de ţărm. Apoi soarele lumină mai puternic şi apa luci tăios, iar când discul lui se arătă complet, întinderea netedă îi reflectă lumina în ochii bătrânului, care îl usturară atât de tare, încât omul vâsli fără să se mai uite la soare. Privea în jos, în profunzimea apei, şi urmărea sforile ce se lăsau drept în jos, în adâncuri. Se pricepea să le ţină mai drepte decât oricine altcineva, astfel încât la fiecare nivel din bezna curentului să existe câte o momeală exact în locul unde voia el, pentru orice peşte ce înota pe-acolo. Alţii îşi lăsau sforile să plutească, duse de curent, aşa că uneori abia dacă ajungeau la vreo sută, o sută zece metri, măcar că pescarii îşi închipuiau că ar sta la o sută optzeci.

„Dar eu le pun exact aşa cum trebuie”, se gândi bătrânul. „Doar că nu mai am noroc. Dar cine ştie? Poate că azi. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. E mai bine să fii norocos. Numai că eu vreau mai degrabă să le pun cum trebuie. Ca să fii pregătit atunci când dă norocul peste tine.”

Soarele era acum cu două ceasuri mai sus pe cer şi nu-i mai rănea ochii atât de tare atunci când bătrânul privea înspre răsărit. Deja nu mai zărea decât trei bărci, dar şi acelea se vedeau foarte departe, undeva jos, spre ţărm.

„De când mă ştiu, soarele de dimineaţă mi-a rănit ochii”, se gândi el. „Şi totuşi îmi sunt încă destul de zdraveni. Când apune, pot să mă uit direct la el fără să mi se întunece privirea. Asta cu toate că seara are mai multă putere. Dar dimineaţa răneşte.”

În clipa aceea observă o fregată cu aripi mari şi negre, care zbura în cercuri pe cer, deasupra capului său. Pasărea se lansă într-un picaj rapid, coborând vertiginos, cu aripile strânse pe spate, după care începu să zboare iarăşi în cercuri.

— A văzut ea ceva, zise bătrânul cu voce tare. N-a venit doar aşa, ca să se uite.