CARTEA ÎNTÂI

Capitolul 1

Robert Cohn fusese cândva campion de box, la categoria mijlocie, al Universităţii Princeton. Să nu vă închipuiţi că un asemenea titlu câştigat la box mă impresionează în mod deosebit, dar pentru Cohn însemna foarte mult. Nu prea îi păsa lui de box, ba în realitate chiar nici nu putea să-l sufere, însă îl învăţase cu mult chin şi într-adevăr temeinic pentru a contracara complexul de inferioritate şi timiditatea pricinuite de faptul că la Princeton toţi îi aduceau aminte că e evreu. Gândul că ar fi în stare să trântească la pământ pe oricine l-ar fi jignit reprezenta un anumit suport moral, deşi fiind foarte timid şi totdeauna îndatoritor, niciodată nu se bătea în afara sălii de sport. A fost cel mai strălucit elev al lui Spider Kelly. După obiceiul său, Spider Kelly îi învăţa pe toţi tinerii ce-i erau elevi să boxeze ca la categoria pană, indiferent dacă ar fi cântărit o sută cinci sau două sute cinci funturi. Dar se părea că lui Cohn metoda i se potriveşte. Era într-adevăr foarte iute în mişcări. Se dovedise atât de înzestrat, încât Spider i-a alcătuit numaidecât un program supraîncărcat, făcându-l să umble întruna cu nasul zdrobit. Lucrul acesta a sporit aversiunea lui Cohn faţă de box, dar în acelaşi timp i-a oferit o satisfacţie oarecum ciudată, şi nu încape nicio îndoială că i-a corectat forma nasului. În ultimul an petrecut la Princeton, a citit prea mult şi a trebuit să-şi pună ochelari. Niciodată n-am întâlnit vreun coleg de-al lui care să-l mai ţină minte. Nu-şi mai aminteau nici măcar că fusese campion de box la categoria mijlocie.

N-am de fel încredere în oamenii sinceri şi modeşti, mai ales atunci când istorisirile lor sunt convingătoare, şi totdeauna m-a încercat o vagă bănuială că probabil Robert Cohn n-a fost niciodată campion de box la categoria mijlocie, şi mai curând îl călcase un cal pe mutră, ori maică-sa se speriase sau văzuse cine ştie ce, sau el însuşi; poate, se izbise în copilărie cu nasul de ceva, însă în cele din urmă am pus un prieten să verifice toată povestea întrebându-l pe Spider Kelly. Iar Spider Kelly nu numai că-l ţinea minte pe Cohn, dar deseori se gândise ce s-o fi ales de el.

După tată, Robert Cohn se trăgea din una dintre cele mai bogate familii evreieşti din New York, iar după mamă din una dintre cele mai vechi. La liceul militar, unde se pregătise pentru a intra la Princeton şi unde făcuse figură foarte frumoasă ca fundaş în echipa de fotbal, nimeni nu-i dăduse prilej să se jeneze din pricina originii sale rasiale. Nimeni nu-l făcuse vreodată să simtă că e evreu, şi prin urmare deosebit de orice alt semen – asta până la Princeton. Era un băiat drăguţ, foarte prietenos şi foarte sfios, şi jignirile l-au înăcrit. Şi-a vărsat necazul în box şi a plecat de la Princeton cu un dureros complex de inferioritate şi cu nasul turtit, apoi a fost luat în căsătorie de cea dintâi fată care s-a purtat drăguţ cu el. A rămas însurat vreme de cinci ani, a avut trei copii, a tocat cea mai mare parte din cei cincizeci de mii de dolari lăsaţi de taică-său, întrucât restul averii îi rămăsese mamei, şi sub apăsarea nefericirilor casnice pricinuite de o nevastă bogată, s-a închistat într-o carapace foarte puţin plăcută; apoi, chiar când se hotărâse să-şi părăsească nevasta, l-a părăsit ea pe el şi a fugit cu un pictor miniaturist. Dar cum luni întregi se tot gândise să-şi părăsească nevasta şi n-o făcuse numai fiindcă nu putuse fi atât de crud încât s-o lase el, fuga consoartei a fost o lovitură deosebit de binefăcătoare.

Chestiunea divorţului s-a aranjat repede şi Robert Cohn a plecat pe coasta Pacificului. În California s-a întâmplat să dea peste oameni cu veleităţi literare, şi cum tot îi mai rămăsese ceva din cei cincizeci de mii de dolari, în scurtă vreme a ajuns susţinătorul financiar al unei reviste de artă. Revista lui Cohn a apărut mai întâi la Carmel, în California, apoi şi-a încheiat existenţa la Provincetown, în Massachusetts. Cohn, care fusese socotit un adevărat dar al providenţei şi al cărui nume apăruse pe copertă doar înşirat printre ceilalţi membri ai consiliului de conducere, ajunsese la data aceea să figureze ca unic conducător al revistei. Banii ai lui erau, şi deodată a descoperit că prestigiul de publicist îi procură satisfacţii. Aşa încât i-a părut rău când revista a devenit prea costisitoare şi a trebuit s-o lase baltă.

Pe vremea aceea, însă, avea alte griji. Încăpuse pe mâna unei cucoane care nădăjduia să facă o carieră strălucită cu ajutorul revistei. Fiind o femeie foarte voluntară, Cohn n-avea nici cea mai mică şansă de a scăpa din chingi. De altminteri era şi convins că o iubeşte. Când doamna îşi dădu seama că revista nu are de gând să înainteze pe calea succesului, începu să fie cam dezgustată din pricina lui Cohn şi hotărî că totuşi ar fi bine să pună mâna pe ce mai rămăsese, atâta vreme cât mai exista ceva disponibil, aşa că-i ceru stăruitor să plece amândoi în Europa, unde Cohn ar avea putinţa să scrie. Au venit deci în Europa, unde doamna îşi făcuse studiile, şi au rămas aici vreme de trei ani. În aceşti trei ani, dintre care primul l-au petrecut călătorind iar ultimii doi stând la Paris, Robert Cohn a avut doi prieteni: pe Braddocks şi pe mine. Braddocks era prietenul lui literar. Eu, prietenul lui de tenis.

Către sfârşitul celui de al doilea an, doamna care îl ţinea sub stăpânire, şi pe care o chema Frances, a descoperit că farmecele încep să i se veştejească, iar atunci atitudinea ei faţă de Robert a trecut de la stăpânire şi exploatare nepăsătoare la hotărârea neclintită de a-l face să se însoare cu ea. În aceeaşi vreme mama lui Robert îi instituise o rentă, cam de trei sute de dolari pe lună. Timp de doi ani şi jumătate cred că Robert Cohn nu se uitase la altă femeie. Era îndeajuns de fericit, singurul lui necaz fiind că, asemenea multor americani aflaţi în Europa, ar fi preferat să trăiască în America, iar pe deasupra mai descoperise şi plăcerea scrisului. Scrisese un roman, şi de fapt nu un roman chiar atât de prost pe cât au spus criticii mai târziu, deşi era un roman foarte slab. Citise o mulţime de cărţi, jucase bridge, jucase tenis şi boxase într-o sală de cartier.

Atitudinea doamnei faţă de el am înţeles-o prima oară într-o noapte, după ce câteşitrei luaserăm masa împreună. Cinaserăm la „L’Avenue” şi după aceea am plecat să bem cafeaua la „Café de Versailles”. După cafea am băut mai multe fines[1], iar la o vreme am anunţat că trebuie să mă retrag. Cohn vorbise despre nişte proiecte de-ale noastre privitoare la o excursie pe care plănuiam s-o facem împreună de week-end. Dorea neapărat să plece din oraş şi să facă o lungă plimbare pe jos. Eu propusesem să plecăm cu avionul până la Strasbourg, iar de acolo s-o luăm pe jos până la Saint Odile sau către orice altă localitate din Alsacia.

— La Strasbourg cunosc o fată care ne-ar putea arăta oraşul, adăugasem.

Cineva m-a lovit cu piciorul pe sub masă. Mi-am închipuit că e vorba de o simplă întâmplare, şi am continuat:

— Şade acolo de doi ani şi ştie tot ce merită să fie ştiut despre Strasbourg. E o fată încântătoare.

Din nou am primit pe sub masă o lovitura de picior şi, ridicând ochii, am văzut-o pe Frances, doamna lui Robert, cu bărbia împinsă înainte şi chipul încruntat.

— Dar în definitiv, am spus eu atunci, ce să căutăm la Strasbourg? Ar fi mult mai bine să ne ducem la Bruges, ori în Ardeni.

Cohn răsuflă uşurat. De data asta n-am mai primit nicio lovitură pe sub masă. Am spus noapte bună şi am plecat. Cohn a pretextat că vrea să-şi cumpere un ziar şi s-a oferit să mă conducă până la colţ. Pe drum mi-a spus:

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ţi-a venit să vorbeşti despre fata aceea de la Strasbourg? Nu te-ai uitat la Frances?

— Nu. Pentru ce să mă uit? Ce dracu o priveşte pe Frances dacă eu cunosc o fată din America şi care trăieşte acuma la Strasbourg?

— Asta n-are nicio importanţă. Nu contează cine e fata. Numai că n-am să mai pot merge acolo, atâta tot.

— Nu mai face pe nebunul.

— N-o cunoşti pe Frances. Să n-audă de fete. N-ai văzut cum se schimbase la faţă?

— Bine, am răspuns eu. Hai să mergem la Senlis.

— Să nu te superi.

— Nu mă supăr deloc. La Senlis e foarte frumos, putem trage la „Grand Cerf” facem o plimbare lungă prin pădure şi ne întoarcem acasă.

— E-n regulă. Are să fie minunat.

— Bine. Ne vedem mâine la terenul de tenis, i-am răspuns.

— Noapte bună, Jake, mi-a urat Robert şi a pornit îndărăt spre cafenea.

— Ai uitat să-ţi iei ziarul, i-am atras eu atenţia.

— Ai dreptate. Şi a mers împreună cu mine până la chioşcul din colţ. Nu te-ai supărat. Jake, aşa-i? m-a întrebat întorcându-se cu ziarul în mână.

— Nu. De ce să mă supăr?

— Ne întâlnim la tenis, spuse Cohn.

M-am uitat după el, cum se ducea spre cafenea cu ziarul în mână. Îmi era chiar simpatic şi înţelegeam limpede ce viaţă senină îi făcea doamna.