AnnaE
#0

CAPITOLUL I

 

Familia Dashwood se stabilise de multă vreme în Sussex. Avea moşie mare, iar reşedinţa îi era la Norland Park, în centrul proprietăţii, unde timp de mai multe generaţii dusese o viaţă atât de onorabilă încât se bucura de aprecierea unanimă a celor din jur. Fostul stăpân al acestei moşii era un celibatar, care ajunse să trăiască până la o vârstă înaintată şi a cărui soră îi fu vreme îndelungată o credincioasă menajeră şi o prietenă de nădejde. Dar moartea ei, care surveni cu zece ani înaintea morţii lui, aduse mari schimbări la conac; căci pentru a nu-i mai simţi lipsa, el invită, să se stabilească la Norland, familia nepotului lui, domnul Henry Dashwood, moştenitorul legal al domeniului şi persoana căreia intenţiona să i-l lase prin testament. Bătrânul domn îşi petrecu în mod plăcut zilele, în societatea nepotului, a nepoatei lui şi a copiilor lor. Afecţiunea ce o simţea pentru ei toţi crescu. Permanenta atenţie a doamnei şi domnului Dashwood de a-i îndeplini dorinţele, atenţie ce nu izvora pur şi simplu din interes, ci din bunătatea sufletului lor, îl făcu pe bătrân să se bucure de toate mângâierile în ultimii ani ai vieţii; iar veselia copiilor dădu savoare existenţei lui.

Domnul Henry Dashwood avea un fiu dintr-o primă căsătorie şi trei fete cu actuala lui soţie. Fiul lui, un tânăr onorabil, de ispravă, era un om cu dare de mână, căci mama lui avusese o avere mare, din care băiatului îi revenise jumătate când ajunsese la majorat. Îşi spori apoi această avere prin căsătoria pe care o făcu în scurt timp după aceea. Pentru el, aşadar, moştenirea domeniului Norland era de mai puţină importanţă decât pentru surorile lui; căci ele nu puteau căpăta o avere prea mare chiar dacă tatăl lor ar fi moştenit acea proprietate. Mama lor n-avea niciun ban, iar tatăl lor nu dispunea de mai mult de şapte mii de lire; căci cealaltă jumătate din averea primei lui soţii era, după cum s-a mai spus, la dispoziţia băiatului ei, Henry Dashwood beneficiind doar de uzufructul ei.

Bătrânul gentilom îşi dădu duhul: când i se deschise testamentul, ca aproape oricare alt document de acest fel, el pricinui pe câtă dezamăgire, pe atâta bucurie. Bătrânul nu fu nici atât de nedrept şi nici atât de nerecunoscător să nu-i lase domeniul moştenire nepotului lui; dar i-l lăsă în nişte condiţii care reduceau valoarea moştenirii la jumătate. Domnul Dashwood ar fi vrut să poată folosi moştenirea mai mult pentru soţia şi fetele lui, decât pentru el sau pentru fiul lui: dar ea era hărăzită fiului lui şi fiului acestuia, un copilaş de numai patru ani, în aşa fel, încât nu-i mai dădea posibilitatea să aibă grijă de cele care îi erau mai dragi şi care aveau mai mare nevoie să li se asigure existenţa din venitul moşiei sau din vânzarea preţioaselor ei păduri. Totul era stipulat în folosul acestui copilaş care, cu prilejul vizitelor ce le făcuse când şi când la Norland cu tatăl şi cu mama lui, reuşise să-şi câştige până într-atât dragostea unchiului lui, prin drăgălăşenii ce se întâlnesc adesea la copii de doi-trei ani – un anume fel de a stâlci cuvintele, o dorinţă sinceră de a-şi impune capriciile, o mulţime de şiretlicuri de-ale lor şi foarte multă gălăgie – încât aproape izbutise să şteargă cu buretele toate atenţiile cu care fusese înconjurat, ani de-a rândul, bătrânul  domn de către nepoata lui şi fetele acesteia. Vru totuşi să fie mărinimos şi cu ele şi ca semn al afecţiunii ce le-o purta celor trei fete, le lăsă câte o mie de lire la fiecare.

La început domnul Dashwood fu foarte dezamăgit; dar avea o fire veselă şi optimistă; putea, pe bună dreptate, spera să trăiască ani mulţi şi, ducând o viaţă chibzuită, să pună de o parte o sumă frumuşică din produsele unei moşii care era destul de întinsă şi susceptibilă de neîntârziate îmbunătăţiri. Dar el se bucură doar un an de averea în posesia căreia intrase. Nu-i supravieţui mai mult unchiului său; zece mii de lire, inclusiv recenta moştenire, fu tot ce le rămase văduvei şi fetelor lui.

De îndată ce se află că viaţa îi este în primejdie, fu chemat fiul lui pe care domnul Dashwood îl rugă cu toată insistenţa şi urgenţa la care-l obligau boala, să aibă grijă de mama lui vitregă şi de surorile lui.

John Dashwood nu era atât de sensibil ca ceilalţi membri ai familiei; dar fu impresionat de o astfel de rugăminte ce i se făcea într-un asemenea moment, şi făgădui să-şi dea toată osteneala pentru a le asigura o viaţă confortabilă. Tatăl lui se linişti când i se dădură asemenea asigurări şi John Dashwood avu răgazul să se gândească în ce măsură îi stătea în putinţă să le ajute în mod rezonabil.

Nu era un tânăr rău la suflet, în afară de cazul în care rău la suflet înseamnă a fi nesimţitor şi cam egoist: dar în general era un om stimat; căci se comporta cu bună-cuviinţă în îndeplinirea îndatoririlor lui obişnuite. Dacă s-ar fi căsătorit cu o femeie mai bună la suflet, poate că ar fi ajuns să fie încă şi mai respectat decât era: ar fi putut deveni poate el însuşi un om amabil. Căci era încă foarte tânăr când se căsătorise şi ţinea enorm la soţia lui. Dar nevasta lui era o viguroasă caricatură a lui însuşi: mult mai egoistă şi mai îngustă la minte.

Când îi făgăduise tatălui său, se gândise în sinea lui să sporească averea surorilor sale făcându-le un cadou de o mie de lire la fiecare. Pe atunci chiar se credea în stare să o facă. Perspectiva că-şi va spori venitul pe care-l avea, cu încă patru mii de lire pe an, în afară de cealaltă jumătate ce-i rămăsese din averea mamei lui, îi încălzea inima şi-l făcea să fie chiar şi mărinimos. „Da, le va oferi trei mii de lire: va fi un gest frumos şi generos din partea lui! Şi va fi suficient pentru a le pune la adăpost de orice grijă materială. Trei mii de lire! Se putea dispensa destul de uşor de această sumă frumuşică.”  Se gândi toată ziua la această intenţie a lui, se gândi la ea mai multe zile la şir, şi nu se căi.

Abia se terminase înmormântarea tatălui său, că soţia lui John Dashwood sosi împreună cu băiatul şi servitorimea lor fără măcar s-o fi înştiinţat în vreun fel oarecare pe soacra ei. Nimeni nu-i putea contesta dreptul de a o face; casa devenise proprietatea soţului ei din clipa în care tatăl lui decedase; dar tocmai din această pricină, lipsa ei de delicateţe se dovedea a fi şi mai flagrantă, şi unei femei în situaţia doamnei Dashwood, animată de sentimentele fireşti într-o astfel de împrejurare, trebuie să i se fi părut extrem de dezagreabilă; dar doamna Dashwood avea un simţ al onoarei atât de profund, o mărinimie atât de romantică, încât orice astfel de jignire din partea absolut oricui, era doar o sursă de profund dezgust. Soţia lui John Dashwood nu fusese niciodată pe placul celor din familia lui; dar până atunci nu avusese ocazia să le arate cât de puţină consideraţie putea să aibă faţă de alţii, când aşa o cerea situaţia.

Bătrâna doamnă Dashwood se simţi atât de jignită de această comportare grosolană şi-şi dispreţui nora atât de mult pentru lipsa ei de bună-cuviinţă, încât ar fi părăsit casa pentru totdeauna la sosirea acesteia, dacă rugăminţile celei mai mari dintre fiicele ei n-ar fi făcut-o să se gândească dacă e cuviincios sau nu să plece, iar după aceea propria ei iubire duioasă faţă de cei trei copii ai ei o determinaseră să rămână şi să evite astfel, de dragul lor, o ruptură cu fratele fetelor ei.

Elinor, fata ei cea mai mare, ale cărei sfaturi avuseseră atâta efect, avea o putere de înţelegere şi un calm în a judeca lucrurile, ce-i dădeau dreptul, deşi n-avea decât nouăsprezece ani, să fie consilierul mamei ei, permiţându-i adeseori să contracareze, spre avantajul lor, al tuturora, acea pripeală a doamnei Dashwood, care, în general, ar fi făcut-o să acţioneze cu nesăbuinţă. Elinor avea o inimă de aur; era afectuoasă, iar sentimentele îi erau profunde: ştia însă cum să şi le stăpânească: un lucru pe care mama ei îl mai avea încă de învăţat şi despre care una dintre surorile ei nici nu vroia să audă.

Însuşirile Mariannei erau, în bună măsură, cu totul asemănătoare cu cele ale lui Elinor. Era deşteaptă şi sensibilă; dar punea prea multă pasiune în tot ce făcea: nici durerile şi nici bucuriile ei nu cunoşteau moderaţie. Era mărinimoasă, bună la suflet, interesantă: avea toate calităţile în afară de prudenţă. Asemănarea dintre ea şi mama ei era într-adevăr izbitoare.

Elinor era îngrijorată de această sensibilitate exagerată a surorii ei, care, pe de altă parte, era foarte mult pe placul doamnei Dashwood. În momentul acesta de mare tristeţe pentru ele, se stimulau una pe alta în a-şi da frâu liber durerii. Chinul suferit la început era cu bună ştiinţă realimentat, împrospătat iarăşi şi iarăşi întreţinut neîncetat. Se lăsară cu totul copleşite de durerea lor, străduindu-se să şi-o sporească cu orice gând ce-o putea redeştepta şi fiind hotărâte să nu accepte ca trecerea timpului să le aducă vreo mângâiere.

Elinor era şi ea profund îndurerată; cu toate acestea era în stare să se lupte cu ea însăşi, avea destulă putere să nu se lase copleşită. Se consultă cu fratele ei, îşi primi cumnata când aceasta sosi şi izbuti s-o trateze cu deferenţa cuvenită; se strădui să o facă şi pe mama ei să aibă o comportare asemănătoare, încurajând-o să se înarmeze cu răbdare şi îngăduinţă.

Margaret, cea de-a treia soră, era o fată plăcută şi veselă; dar cum era în bună măsură pătrunsă de romantismul Mariannei, fără să posede în egală măsură bunul simţ al acesteia, la treisprezece ani nu prea dădea semne că va ajunge vreodată să fie pe potriva surorilor ei.


Attachments