Manastirea Northanger de Jane Austen

CAPITOLUL I

NICIUNUL DINTRE CEI CARE O VĂZUSERĂ vreodată pe Catherine Mor land când era copilă n-ar fi bănuit c-a fost ursită să fie eroină. Felul ei de trai, firea lui taică-său și a maică-si, propria-i ființă îi stăteau în aceeași măsură împotrivă. Taică-său era preot, dar nu era desconsiderat pentru asta și nici sărman nu era, ba dimpotrivă, părea să fie un personaj onorabil, măcar că-l chema Richard – dar n-avusese noroc să fie un bărbat chipeș. Era, am putea spune, foarte înstărit, având pe deasupra și două parohii – dar nici gând să fi fost stăpânit de patima de a-și ține fiicele sub cheie. Maică-sa era o femeie cu scaun la cap, bună din fire și, ceea ce merită mai ales să fie luat în seamă, se bucura de-un trup sănătos. Avusese trei feciori înainte de-a o naște pe Catherine și în loc să moară când a adus-o pe fetiță pe lume, așa cum orișicine s-ar fi putut aștepta, ea a mai trăit – ba a trăit ca să mai aibă încă șase copii, să-i vadă crescând în jurul ei și să se mai bucure și de-o sănătate de fier. O familie de zece plozi e socotită totdeauna drept o familie grozavă, în care se găsesc capete, brațe și picioare berechet ca număr; dar, în afară de asta, familia Morland nu prea avea de ce să se socotească grozavă, de vreme ce copiii erau în general foarte urâți, iar Catherine la fel de urâtă ca toți ceilalți, timp de mai mulți ani din viața ei. Era uscățivă și stângace, avea o piele gălbejită, părul întunecat și lins și niște trăsături mari și ciolănoase; – și atâta tot despre persoana ei. Cât despre minte nu era deloc hărăzită să fie aceea a unei eroine. Îi plăcea orice joacă băiețească, dar dintre toate prefera crichetul, nu numai înaintea păpușilor ci multor altor desfătări eroice de-ale copilăriei, ca de pildă: să alinte un alunar, să hrănească un canar sau să stropească trandafiri. De fapt n-avea nicio tragere de inimă pentru grădinărit și, de se întâmpla cumva să culeagă flori, n-o făcea decât din plăcerea de-a face rău – cel puțin așa presupunea ea – totdeauna alegând florile pe care n-avea voie să le rupă. Cam către așa ceva era înclinată; cât despre talente nici ele nu-i erau mai grozave. Niciodată nu a putut învăța sau înțelege un lucru până când nu i l-a vârât cineva în cap; ba, uneori, nici măcar atunci, pentru că de cele mai multe ori era neatentă, și din când în când proastă de-a binelea. Maică-sa și-a pierdut trei luni ca s-o învețe să spună pe de rost „Ruga Sărmanului” și până la urmă sora ei mai mică, Sally, a putut s-o spună mai bine decât ea. Nu că ar fi fost Catherine de felul ei o toantă; nici vorbă de așa ceva; de pildă, a învățat fabula „Iepurele și cei mulți Prieteni” tot atât de repede ca oricare fată din Anglia. Maică-sa ar mai fi dorit ca ea să învețe să cânte; și Catherine era sigură că are să-i placă, fiindcă îi era drag să zdrăngănească pe clapele bătrânei și jalnicei spinete; așa că a început să învețe când a împlinit opt ani. A învățat un an, după care n-a mai putut suferi instrumentul; iar doamna Morland, care nu ținea morțiș ca fetele ei să se desăvârșească în lucruri pentru care se vădea că n-au chemare sau tragere de inimă, i-a îngăduit să se lase de cântat. Ziua în care profesorul de muzică fu concediat a fost una din cele mai fericite zile din viața Catherinei. Gustul ei pentru desen nu s-a dovedit a fi mai grozav; totuși, ori de câte ori căpăta de la maică-sa plicul vreunei scrisori, sau punea mâna pe vreo bucată răzleață de hârtie, făcea și ea ce putea, desenând case și copaci, găini și puișori, toate semănând grozav între ele. Scrisul și socotitul le învăța de la taică-său; franceza de la maică-sa; dar îndemânarea ei la oricare din ele nu se arăta a fi cine știe ce și, ori de câte ori putea, le trăgea chiulul cu lecțiile la amândoi părinții. Ce fire ciudată și inexplicabilă! Fiindcă, în ciuda unor porniri atât de libertine la vârsta de zece ani n-avea nici inimă nici fire rea; arareori se arăta încăpățânată și aproape niciodată cârcotașă; altcum era foarte drăguță cu cei mici, afară de unele porniri spre tiranie; și pe lângă toate mai era gălăgioasă și apucată, ura curățenia și pedeapsa cu punere sub cheie; și nimic nu-i era mai drag pe lume decât să se dea de-a rostogolul pe costișa verde din dosul casei.

Cam așa era Catherine Morland la zece ani. Când a împlinit cincisprezece, înfățișarea i s-a mai schimbat; a început să-și încrețească părul și să tânjească după baluri; tenul îi căpătă culoare, trăsăturile i se îndulciră pe neașteptate; privirile i se însuflețiră, iar făptura-i dobândi ceva mai multă însemnătate. Înclinarea ei firească spre dezordine cedă locul unei porniri către podoabe și ajunse să fie pe cât de elegantă pe atât de curată; astfel, avu plăcerea ca uneori să-i audă pe taică-său și pe maică-sa luând aminte la progresul ei sporit. „Catherine se face chiar drăguță... azi e aproape frumușică”, vorbe ce-i pătrundeau din când în când în urechi; și ce bine venite erau asemenea cuvinte! Pentru o fată care fusese urâtă primii cincisprezece ani din viață, să audă că arată aproape frumușică e o biruință cu mult mai mare și mai plină de preț decât cea pe care ar dobândi-o una ce-a fost frumoasă încă de pe când era în leagăn.

Doamna Morland era o femeie tare bună și ar fi dorit să-și vadă copiii ajunși ceva în viață; dar era atât de prinsă tot timpul cu născutul și dădăcitul celor mici, încât fetele ei mai mari, neavând încotro, erau lăsate să-și poarte singure de grijă; și nu era de mirare că eroina noastră, Catherine, care din fire n-avea nimic de eroină în ea, să fi preferat la vârsta de paisprezece ani crichetul, baseballul, călăritul și cutreieratul prin vecinătate, cărților – sau cel puțin manualelor didactice – cu toate că niciodată nu a avut vreo obiecție împotriva lor cu condiția să nu fi fost dintre cele cu cunoștințe folositoare, și mai ales să fi fost cărți de povești și nu de idei. Dar de la cincisprezece la șaptesprezece ani ea a început să-și facă ucenicia de eroină; și a citit toate operele pe care eroinele trebuie să le citească pentru ca să-și îmbogățească memoria cu citate de felul acelora ce sunt atât de folositoare și atât de mângâietoare în necazurile vieții lor pline de tot felul de întâmplări.

De la Pope[1], învăță să condamne pe cei ce:

„...îndură să fie calul de bătaie al nenorocirilor.”

De la Cray[2] că:

„Multe flori se nasc ca să roșească nevăzute,

Și să-și împrăștie mireasma în pustiul văzduhului.”

De la Thomson[3] că:

„...E o menire încântătoare

să înveți pe alții cum să răspândească ideile cele noi.”

Iar de la Shakespeare a căpătat un noian de cunoștințe – printre care:

„...Fleacuri, ușoare ca vântul

Gelosului îi par adevăruri de neclintit,

Ca și dovezile din Sfânta Scriptură.”

Că:

„Biata gâză, pe care o călcăm în picioare,

Suferă în trupu-i o durere la fel de mare,

Ca cea a uriașului ce moare.”

Și că tânăra îndrăgostită totdeauna pare:

„...ca statuia Răbdării

Zâmbindu-i Durerii.”

Cât se perfecționase până aici îi era destul – și în multe alte privințe se descurca neașteptat de bine; căci, cu toate că nu știa să scrie sonete, ajunsese să le citească pe ale altora; și, cu toate că părea să n-aibă nicio șansă ca să stârnească entuziasmul invitaților de la o serată cu vreun preludiu pentru pian din propriile-i compoziții, putea asculta cu foarte puțină osteneală interpretările altora. Lipsa ei cea mai mare se statornicise în penel – n-avea idee de desen – nici măcar atât cât să încerce să schițeze profilul iubitului ei, care să poată fi deslușit din puzderia liniilor trase pe hârtie. În privința asta pur și simplu se prăbușise jalnic de pe adevăratul piedestal al eroismului. Pentru moment ea nu-și dădu seama de asemenea lipsă deoarece nu avea niciun iubit căruia să-i facă profilul, împlinise șaptesprezece ani fără să fi văzut măcar un singur tânăr vrednic de dorit sau care să-i fi putut deștepta simțurile, care să-i fi insuflat o pasiune adevărată sau să-i fi trezit o oarecare admirație, fie ea cât de potolită și cât de trecătoare; așa ceva era într-adevăr ciudat! Dar lucrurile cele mai ciudate pot fi lămurite dacă pricina lor este îndeajuns cercetată. Prin vecinătate nu exista niciun nobil domnișor; nu, nici măcar un baronet. Printre cunoștințele lor nu se afla nicio familie care să fi crescut și să fi întreținut un băiat găsit din întâmplare în pragul ușii lor – și niciun tânăr a cărui obârșie să fi fost necunoscută. Tatăl ei n-avea niciun băiat sub tutelă, iar proprietarul din parohia lor n-avea copii deloc.

Dar când unei tinere i-e dat să fie eroină, nici născocirile cele mai perfide ale celor patruzeci de familii din vecinătate n-o pot împiedica să devină eroină. Ceva trebuie să se întâmple și, firește, se va întâmpla ca să-i iasă un erou în cale.

Domnului Allen, care era stăpânul proprietății celei mai de seamă din preajma satului Fullerton, așezare din districtul Wiltshire în care locuia familia Morland, i s-a prescris să plece la Bath, ca să-și lecuiască trupul de gută; iar soția sa, o femeie jovială, căreia îi era dragă domnișoara Morland și care se vede treaba că-și dădea seama că dacă unei tinere nu-i ies în cale aventurile în propriul ei sat, se cere să le caute în afară, a poftit-o să meargă cu ei. Domnul și doamna Morland au fost întru totul de acord, iar Catherine n-a mai putut de bucurie.

CAPITOLUL II

PENTRU O INFORMARE CÂT MAI PRECISĂ a cititorului, ca nu cumva paginile ce urmează să nu izbutească să dea o oarecare idee despre ceea ce avea să devină persoana ei, la toate cele ce s-au spus despre însușirile trupești și sufletești ale Catherinei Morland mai putem adăuga – tocmai când era pe punctul de a fi azvârlită în vârtejul tuturor greutăților și primejdiilor unei șederi de șase săptămâni la Bath – că avea o inimă duioasă, că era veselă și sinceră din fire, fără să-și dea ifose sau să facă pe înfumurata, că se purta ca o tânără domnișoară ce abia se dezbărase de stângăciile și sfiiciunile de copilă, că ea ca persoană era plăcută, ba chiar drăguță când se dichisea; dar tot atât de neștiutoare și de lipsită de duh cum e de obicei orice femeie la șaptesprezece ani.

Când ceasul plecării se apropie, e de presupus că îngrijorarea maternă a doamnei Morland trebuie să fi fost grozav de cumplită. Mii de presimțiri alarmante despre nenorocirile ce-o pândeau pe prea iubita sa Catherine, iscate din asemenea despărțire oribilă, trebuie să-i fi umplut inima de deznădejde și de plâns ultimele două-trei zile cât le mai rămăsese de stat împreună; și fără îndoială că în consfătuirile tăinuite din iatacul mamei, de pe buzele sale înțelepte trebuie să se fi desprins cele mai de seamă și mai potrivite sfaturi. Felurite măsuri împotriva brutalității unor cavaleri de neam nobil ori baroneți, cum ar fi plăcerea de a duce cu forța pe tinerele domnișoare în cine știe ce conac singuratic, trebuiau, în asemenea clipe, să fi vădit îngrijorările sufletului ei. Cine nu s-ar fi gândit la așa ceva? Dar doamna Morland avea prea puțin habar despre seniori și baroneți, încât nu suflă niciun cuvânt despre obișnuitele lor blestemății și nici măcar nu se gândi la primejdia care o putea aștepta pe fiica ei de la uneltirile lor. Sfaturile ei se mărgineau numai la următoarele cazuri: „Bagă de seamă, Catherine, să-ți înfofolești întotdeauna gâtul, ca să-ți fie cald când te întorci seara de la bal și vezi de încearcă să ții oarecare socoteală de banii pe care-i cheltuiești; iată, pentru așa ceva îți dau carnețelul ăsta.”

Sally, sau mai curând Sarah (căci ce fată cu pretenții obișnuite ajunge la vârsta de șaisprezece ani fără să-și pocească numele cât poate mai tare?) trebuia, datorită situației, să fie la vremea aceea prietena intimă și confidenta surorii sale. Totuși, merită să luăm aminte că ea n-a stăruit pe lângă Catherine să-i scrie cu fiecare poștă și nici nu i-a smuls făgăduiala de a-i descrie înfățișarea fiecărei persoane pe care avea să o cunoască și nici să-i înfățișeze amănuntele celor mai interesante conversații pe care i le-ar prilejui localitatea balneară Bath. Toate pregătirile privitoare la această importantă călătorie au fost făcute de familia Morland cu un anumit grad de cumpătare și stăpânire ce păreau să se potrivească mai bine cu sentimentele obișnuite ale oamenilor de rând decât cu sensibilitatea rafinată sau cu emoțiile duioase pe care s-ar cuveni să le stârnească totdeauna prima despărțire a unei eroine de familia ei. Taică-său, în loc să-i fi deschis un credit nelimitat la bancherul său, sau măcar să-i fi pus în mână o bancnotă de o sută de lire, i-a dat numai zece guinee, dar i-a făgăduit mai mult la nevoie.

Despărțirea avu loc sub aceste auspicii lipsite de perspectivă iar călătoria s-a desfășurat într-o tihnă corespunzătoare și cu o lipsă de riscuri cu totul neinteresantă. Nici tu tâlhari, nici tu furtuni care să le vină într-ajutor și nici măcar vreo fericită răsturnare cu trăsura ca să le facă cunoștință cu eroul. Și nu s-a ivit nimic senzațional, decât doar o spaimă din partea doamnei Allen, cum că și-ar fi uitat saboții într-un han, lucru care s-a dovedit, din fericire, neîntemeiat.

Au ajuns la Bath. Catherine era în culmea unei încântări exaltate; privirile îi umblau neastâmpărate peste tot, în timp ce se apropiau de minunatele și extraordinarele suburbii ale localității; iar după aceea străbătură cu trăsura străzile ce le îndrumau spre hotel. Venise aici ca să fie fericită și se și simțea fericită.

Se instalară într-un apartament confortabil din strada Pulteney.

Acum e cazul să facem o descriere a doamnei Allen, pentru ca cititorul să poată fi în stare să judece în ce fel anume faptele ei vor tinde mai târziu să sprijine catastrofa generală din roman și cum vor contribui ca s-o vâre pe sărmana Catherine în tot soiul de necazuri disperate, – gata să le cuprindă volumul de față – fie din nechibzuință, grosolănie sau pizmă – fie prin faptul că-i desfăcea scrisorile, c-o făcea de rușine sau, pur și simplu, c-o dădea afară din casă.

Doamna Allen făcea parte din categoria nenumăratelor femei a căror prezență nu trezește nicio emoție afară doar de uimirea că în lumea aceasta există bărbați în stare să le placă într-atât încât să se căsătorească cu ele. Nu fusese înzestrată nici cu frumusețe, nici cu minte strălucită, nici cu cine știe ce talente și nici măcar cu o educație aleasă. O înfățișare de doamnă, o mare doză de calm, o blândețe indolentă, o banală vocație spre cugetare, iată tot ce-a fost în măsură să facă din ea aleasa unui om practic și inteligent ca domnul Allen. Într-un anume fel era minunat de potrivită ca să scoată o tânără domnișoară în lume, plăcându-i și ei tot atât de mult să meargă pretutindeni și să vadă orice, cât i-ar place oricărei fete. Găteala era marea ei pasiune. Avea nevinovata plăcere de a se împopoțona; iar intrarea în lume a eroinei noastre nu putu să aibă loc până ce nu trecură trei-patru zile în care să învețe ce se poartă mai mult, și până ce însoțitoarea ei nu și-a făcut rost de o rochie de ultima modă. Catherine și-a făcut și ea ceva cumpărături și după ce toate treburile de asemenea soi au fost terminate, a sosit și seara mult așteptată când avea să pătrundă în Cazinoul de Sus. Părul îi fusese scurtat și încârlionțat de cea mai pricepută mână, rochia îmbrăcată cu deosebită grijă, încât doamna Allen și slujnica ei au declarat solemn că arată cât se poate de bine. Cu asemenea încurajare, Catherine nădăjduia să se strecoare prin mulțime nedefăimată. Cât despre admirație, ar fi fost oricând bine venită numai să fi venit, dar Catherine nu se bizuia pe ea.

Atâta timp i-a trebuit doamnei Allen să se îmbrace, încât n-au pătruns în sala de dans decât târziu de tot. Sezonul era în toi, sala înțesată de lume încât cele două doamne de-abia s-au putut strecura înăuntru. Cât despre domnul Allen, el se îndreptă țintă spre sala de jocuri și astfel le lăsă să se bucure singure de îmbulzeală. Doamna Allen își croi drum prin gloata de bărbați de lângă ușă cât de repede îi îngăduia precauția necesară, având mai multă grijă de rochia ei cea nouă decât de protejata ei. Totuși Catherine se ținu lipcă de dânsa și se agăță strâns de brațul doamnei Allen ca nu cumva să fie smulsă și răzlețită de ea prin cine știe ce efort comun al gloatei gata de luptă. Dar spre neînchipuita ei uimire, descoperi că pătrunzând în sală, nici gând să găsească o soluție ca să scape de înghesuială; mai curând părea că înghesuiala crește pe măsură ce înaintau, mai ales că ea își închipuise că, odată intrate în sală, lesne vor găsi locuri și vor putea să privească perechile ce dansau, cât mai în voie cu putință. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și cu toate că printr-o trudă fără de preget au izbutit să ajungă chiar până la partea cea mai de sus a amfiteatrului, se aflau exact în aceeași situație; nu vedeau deloc dansatorii, ci numai penajul înalt al câtorva doamne. Au continuat să înainteze – și au început să vadă ceva mai bine; folosindu-se întruna de forță și iscusință, se găsiră în sfârșit în pasajul din spatele băncilor celor mai de sus. Acolo era ceva mai puțină îmbulzeală și domnișoara Morland putea avea o vedere cât cuprindea cu ochii a mulțimii de la picioarele ei și a tuturor primejdiilor ce-au pândit-o la trecere printre dânșii. Era o priveliște minunată și pentru prima oară în seara aceea începu și ea să simtă că se află la un bal; tânjea să danseze dar n-avea nicio cunoștință în sală. Doamna Allen făcea și ea ce se poate face în asemenea caz, zicând din când în când cu foarte mult calm: „Ce bine ar fi să dansezi, draga mea – o, dac-ai putea găsi un partener” bucată de vreme tânăra-i prietenă se simți îndatorată pentru toate cele pe care i le dorea; dar i le repeta prea des și dorințele ei se dovediră fără efect, încât până la urmă Catherine obosi și nu-i mai mulțumi deloc.

Totuși nu au putut să se bucure prea mult timp de locul tihnit de-acolo de sus pe care-l cuceriseră cu-atâta trudă. Toată lumea începu să se îndrepte către camera unde se servea ceaiul și ele trebuiră de asemenea să se strecoare prin îmbulzeală ca toți ceilalți, ca să iasă. Catherine începu să se simtă oarecum dezamăgită – obosise de atâta cât fusese înghesuită de niște oameni, a căror figuri, în majoritatea lor, nu-i spunea nimic și dintre care nu cunoștea pe niciunul, nici cât să poată alina amărăciunea unei asemenea întemnițări, sau măcar să schimbe o vorbă cu unul dintre tovarășii captivi; și când, în sfârșit, se văzu în încăperea în care se servea ceaiul, biata fată simți încă și mai mult cât era de penibil, căci n-aveau niciun grup căruia să li se alăture, pe nimeni pe care să-l strige, niciun bărbat care să le însoțească. Nu văzură nici urmă de domnul Allen; și după ce-au căutat zadarnic cu ochii în jurul lor, doar vor găsi un loc mai potrivit, fură silite să se așeze la coada unei mese la care se așezase mai înainte un grup mare de persoane, fără ca să aibă ce căuta acolo, sau pe cineva cu care să schimbe o vorbă, afară doar de ele între ele.

De îndată ce se văzură așezate, doamna Allen se felicită că reușise să-și apere rochia de stricăciuni.

— Ar fi fost tare rușinos să mi se fi rupt, nu-i așa? – o muselină atât de fină. Să știi că n-am văzut alta care să-mi placă tot atât de mult în toată sala, crede-mă.

— Cât e de penibil, șopti Catherine, să nu ai aici măcar o cunoștință.

— Da, draga mea, răspunse doamna Allen cu un calm deplin, e foarte penibil, într-adevăr.

— Ce să facem? Domnii și doamnele de la masa asta se uită la noi de parcă s-ar întreba de ce am venit aici – parcă ne-am vârât cu sila în grupul lor.

— Vai, așa părem – e foarte neplăcut. Ce bine-ar fi dacă am avea multe cunoștințe aici.

— Ce bine-ar fi dac-am avea măcar una; ar fi cineva cu care să vorbim.

— Foarte adevărat, draga mea; și dac-am cunoaște pe cineva, ne-am duce de-a dreptul la el. Familia Skinner era aici anul trecut; ce păcat că nu-i și-acum.

— N-ar fi mai bine să plecăm? Aici nici măcar nu sunt^: puse cești de ceai pentru noi, nu vedeți?

— Nu sunt, într-adevăr. Ce neplăcut! Dar cred că e mai bine să stăm liniștite, căci în asemenea îmbulzeală ajungi așa de ciufulită și boțită. Ia spune-mi, cum îmi arată pieptănătura, draga mea? Cineva m-a îmbrâncit, și mă tem că mi-a stricat coafura.

— Nu, zău, arată foarte bine. Dar, dragă doamnă Allen, sunteți sigură că în toată mulțimea asta nu-i nimeni pe care să-l cunoașteți? Cred că trebuie să cunoașteți pe cineva.

— Nu, pe cuvântul meu! Ce păcat că nu cunosc! O, aș vrea din toată inima să am multe cunoștințe aici, și-apoi ce pereche ți-aș mai alege. Aș fi așa de bucuroasă să te văd dansând. Uite, acolo trece o femeie atât de caraghioasă! Ce rochie nepotrivită a pus pe ea! Cât e de demodată! Privește-o din spate.

După o bucată de vreme au primit câte o ceașcă de ceai oferită de unul dintre vecinii lor; a fost primită cu mulțumiri și, datorită ceaiului, s-a înfiripat un schimb de câteva cuvinte cu domnul ce l-a oferit, dealtfel singura ocazie în care cineva a vorbit cu ele în toată seara aceea până ce le-a descoperit și li s-a alăturat domnul Allen, dar tocmai după ce se sfârșise dansul.

— Ei, domnișoară Morland, îi spuse el de îndată ce-o văzu, nădăjduiesc c-a fost un bal plăcut.

— Într-adevăr, foarte plăcut, răspunse ea trudindu-se zadarnic să-și ascundă un căscat ușor.

— Ce păcat că n-a putut să danseze, zise soția lui. De-am fi putut să-i găsim un partener. Tocmai îi spuneam ce bucuroasă aș fi dacă familia Skinner ar fi fost aici iarna asta în loc de cea trecută sau dacă ar fi venit familia Parry, așa cum au spus ei odată; ar fi putut dansa cu George Parry. Îmi pare-atât de rău că n-a avut niciun partener!

— Sper să ne descurcăm mai bine într-altă seară, încercă să o mângâie domnul Allen.

După ce dansul luă sfârșit, lumea începu să se împrăștie. Sala era acum destul de goală ca să lase loc celor ce rămăseseră să se poată plimba oarecum în voie; și iată că venise vremea pentru eroina noastră, care încă nu jucase un rol important în cadrul evenimentelor din cursul serii, ca să fie băgată în seamă și admirată. La fiecare cinci minute, prin plecarea câtorva din mulțimea de oameni, se iveau prilejuri pentru ca farmecele ei să fie puse în valoare. Acum era văzută de mulți tineri care nu fuseseră lângă ea mai înainte. Cu toate acestea niciunul dintre ei nu tresări de vreo frenetică uimire zărind-o, nicio întrebare febrilă în privința ei nu umbla de jur împrejurul încăperii și nici măcar o dată nu a fost numită zeiță. Cu toate acestea, Catherine arăta foarte bine și dacă lumea ar fi văzut-o măcar cu trei ani mai înainte, ar fi găsit-o acum neînchipuit de frumoasă.

Totuși a fost cercetată cu privirea și chiar cu oarecare admirație; căci auzise ea cu urechile ei pe doi domni spunând că e drăguță. Asemenea vorbe își au efectul meritat; numaidecât Catherine a găsit că seara e mai plăcută decât i se păruse înainte – modesta-i vanitate îi fusese satisfăcută – se simți mai îndatorată celor doi tineri pentru asemenea neînsemnată laudă, decât ar fi fost o eroină veritabilă pentru cincisprezece sonete închinate farmecelor ei, și se duse la locul ei bine dispusă față de toată lumea și pe deplin mulțumită de atenția publică cu care se alesese.