AnnaE
#0

Cartea întîi

ODRID

1.

 DINCOLO DE ISTRU

 

 

Un pîlc de călăreţi cărora vîntul le flutura coamele brune se avînta pe armăsarii învioraţi de trecerea vijeli­oasă-a Istrului. Erau primii sau poate ultimii, căci cine putea şti să îi distingă dintre atîtea triburi care trăiau la nordul apei într-o eternă hăituire cu cei din sud. în fruntea lor un tarabostes purta un steag cu cap de lup şi corpul de dragon prin care vîntul urla asemeni fiarelor flămînde coborîtoare iarna din codrii-ntunecaţi ai munţi­lor. Pulberea nisipoasă lăsa în urma lor un nour alb pînă intrau în văile-nverzite, şi îi făcea pe dată nevăzuţi, pierduţi în neguri. Ajunşi însă în umbra unor cetini pe-un vîrf de deal se văzu primul dintre ei str.unindu-şi armăsarul. Şi la un semn al lui descălecară toţi. Rămase singur el cu ochii-n zare, mai mult gîndind decît privind. Descăleca legîndu-şi calul lîngă o tarla cu iarbă grasă. Apoi pilcul se strînse tăcut şi tainic în jurul tarabostelui, ce le rosti laconic, vorbind parcă cu sine :

— Vreau să-l găsesc pe Odrid!

— Odrid? Cel care ne-a prădat turmele albe? Spuse cu o mînie reţinută unul din cei în vîrstă.

— Nu el! Nu el! accentua tarabostele.

— Atuncea moesii, prietenii lor.

— Nici ei. Sînt de mult paşnici. îşi fac lucrul pămîntu-lui şi meşteşugul trandafirilor. Au ce le trebuie şi chiar mai mult. Doar aur n-au şi încă nu-i cunosc prea bine gustul. Cu grecii fac un fel de trampă. Dau miere şi ulei de flori.

— Hî, hî, se scaldă grecii-n apă parfumată!

— Nobilii greci, ce-au luat cu timpul obiceiuri feme­ieşti. Ei nu mai sînt ce-au fost odată Achile şi Ulysse. Despre eroii lor ei înşişi cred că-i o poveste. în schimb, ei au ajuns departe ca oameni paşnici.

6

— Dar bine taraboste, atuncea de ce vin spre noi, de ce ne pradă ca tîlharii?

— Nu sînt ei cei care ne pradă, cu toate că de-ar fi pe-aproape ar face-o cînd şi cînd.

— Dar furii-aceştia nu sînt greci? Vorbesc piţigăiat ca ci, dacă-ţi aduci aminte, cel prins la oi, vorbea ca noi şi semăna cu chipul Machedonului din tetradrahme.

Cuvîntul acesta avu însă menirea să-ntoarcă gîndul tarabostelui spre amintiri. Atunci, mîinile lui cătă de grabă în chimirul înflorat ceva. Era o tetradrahmă în care degete bătătorite cereau să desluşească-un chip. Şi-l desluşi. Deschise-n faţa tuturor palma şi aurul fanatic îşi ridica aripa-n soare. Chipul lui Machedon zîmbea. îl arun­case ele plăcere-n sus în baia de lumină. O clipă luă foc arzînd privirile, şi-n aerul ce tremura trandafiriu pică pe palmele-nălţate.

— Oh, ce tînăr e! grăi admirativ şi melancolic, ca pentru sine cel bătrîn.

— A murit la 33 de ani. A îndrăznit să moară la această vîrstă pentru-a rămîne mereu tînăr.

— Noi nu avut-am fericirea-aceasta!

— Şi dacă-ai fi avut-o ai fi rămas un Machedon? îi i eplică cu vocea jumătate unul din pilc.

— Aicea nu, răspunse tarabostele cu fruntea sus. Dar dincolo... după ce vom muri luptînd pentru pămînt şi ţară, vom fi ca el... primiţi în nesfîrşitele grădini cu braţele deschise de Zalmo... Şi dealul se cutremură sub ei, iar zările jucau ca valurile-n orizontul mării. Săriră în picioare-nfriguraţi. Aveau cu toţii ochii umezi şi cerul li se apropia privindu-l în curcubeu multicolor.

— Zalmoxis! Zalmoxis! strigară-nsufleţiţi şi-apoi primiră ca o veste bună ecoul lui îndepărtat :

—...almoxis... oxis.

Caii păreau o clipă aşteptînd, ciulind urechile, izbind pămîntul cu copita ritmic. Şi se-aşternea o linişte de rugă­ciuni păgîne, iar vîntul aducea din depărtatele dumbrăvi mireazma paradisului ceresc.

Mulţi dintre călăreţi încălecară obişnuiţi cu jurămin­tele războiului şi începutul luptei, dar tarabostele rămase calm şi gînditor, părînd un uriaş în prelungirea umbrei lui.

— Aş vrea să mă-ntîlnesc cu Odrid!

— Odrid este-un tîlhar, tună un glas răzbunător de-alături.

7

— Toţi sîntem nişte tîlhari! se auzi răspunsul tarabos-telui în murmurul întrebător al călăreţilor. Un anumit oracol a îndemnat pe cei flămînzi la pradă.

— Ca lupii? Ca odrizii?

— Ca lupii, dar nu asupra oamenilor şi nici asupra lupilor. îngăduit ne este a prăda tainele gliei.

— Dar cum?

— Oracolul vorbeşte-n pilde. N-au înţeles înţelepciu­nea lui. Noi înşine n-am înţeles prea mult şi ne-am luat ca steag flămînda şi nesătula gură a lupului.

— Şi ce-ar fi trebuit să înţelegem, taraboste?

— Ştiu eu? Străbunii ne-au lăsat legenda că noi marca familie-nvrăjbită a tracilor ivitu-ne-am pe lume dintr-un lup şi-o principesă. Şi tarabostele tăcu, apoi privi pe cei din jur nedezlipiţi cu gîndul la Zalmoxis şi nu voi ca să-i despartă de-acest gînd.

— Vreau să vorbesc cu Odrid!

— Odrid este un lup. Nu vei putea vorbi cu el. întregul trib alăturea lui şi-a tălmăcit oracolul. S-au transformat în lupi.

— Se poate, dar... sîntem cu toţii traci. Noi, dacii şi ei odrizii. Cu toate acestea sîntem între noi duşmani. Ne batem şi învinge cel mai tare dintre lupi. Numai atunci cînd ne auzim limba, numai atunci ne amintim că vorba ne e aceeaşi, că sîntem una, marea familie a lupilor.

— Dar, taraboste, nu numai neamul tracilor e împăr­ţit în lume. Cei care vin din sud, spuse bătrînul, ne aduc veşti că înşişi grecii sînt împărţiţi în patru ţări bătîndu-se-ntre ei. De la războiul Troiei, chiar zeii au intrat în luptă.

— Aşa este, bătrîne! Ei însă se unesc în faţa duşmanu­lui comun! Şi tresăriră toţi gîndindu-se la perşi.

— Nu este trib să nu dorească supunerea celor din jur, să nu viseze chiar împărăţia împinsă pînă-n cele patru colţuri ale lumii! A face o împărăţie cu un neam, cum este cel al tracilor, înseamnă a uni întîi neamul acesta învrăjbit. Şi Machedon a reuşit-o. Acuma însă împărăţia lui s-a destrămat. Dacă nainte de-a pleca spre Babilon el nu uita că este trac, unindu-ne, imperiul lui ar fi rămas. Dar pentru un erou a fost destul cît a făcut.

— Cine-ar putea ca să urmeze acest vis? Cînd încă nu ştim bine de unde pînă unde se întind tracii, care sînt triburile lor, deşi vorbim aceeaşi limbă şi poate credem în acelaşi zeu. Şi-atuncea, taraboste, ne-ntrebăm care-i acel bărbat, care să reuşească unirea tracilor şi să devină rege peste regii tracilor?

— Noi, dacii, vajnicii daos, sîntem cei mai puternici, şi cei ce-am înţeles mai mult misterul de-a fi daos. Venim de dincolo de munţi şi-am coborît pe ape pîn-la Istru.

— Dar geţii V

— Geţii sînt daos ca şi noi. Sînt dacii din cîmpie. Statornicirea lor acolo nu i-a înstrăinat de noi. Avem aceiaşi preoţi ce din altarul lor deschis spre soare privesc în stînga şi în dreapta munţilor. Sîntem, cum ni se spune geto-daci. Iată un început.

— Şi totuşi între geţi se mai dau lupte.

— Aşa e. Vor înceta cînd peste regi va fi un singur rege. împărăţia noastră neamestecată, ca să rămînem ceea ce sîntem...

In timpul acesta unul din arcaşi clipi nedumerit în zare. Apoi îşi puse umbră manile. Voi să strige sugrumat.

— Ce e? Se întrebară toţi sărind pe cai, privind într-acolo unde mîna se întinsese mută.

— Staţi! Ii opri tarabostele. Intîi să ştim încotro merge şi cine ar putea să fie, cu cît ei numără mai mult ca noi.

— Se-ndreaptă către Istru mergînd spre şerpuirea văii.

— Nu sînt cumva ai noştri?

— Nu! Nu poartă steagurile noastre şi năvălesc lipsiţi de ordine ca nişte lupi.

— Dar sînt cu mult mai numeroşi ca noi. Ce ziceţi, ne-avîntăm în luptă?

— Pentru ce luptă? întrebă tarabostele.

— Niciodată nu s-au întîlnit două oşti fără luptă. De nu vrem noi, o vor ei.

— Nu trebuie să căutăm cu dinadinsul lupta, putem să ne ascundem.

— Dar uite, taraboste, ei vor să treacă Istrul. Şi din­colo de apa sfîntă e doar pămîntul nostru. Cum să-i lăsăm? Şi tarabostele căzu o clipă în descumpănire.

— Vor să ne prade. Vor să ne prade. Să le ieşim în cale. Se-nfierbîntară toţi.

— Da! Vor să ne prade. Au năvălit ca lupii peste oi, îşi spunea singur tarabostele, în timp ce ochii lui priveau la văile ascunse sau la colinele acoperite de păduri, gîndind distanţele şi-nchipuind un plan. Apoi li se rosti în grabă :

9

— Să vă împărţiţi în trei cete şi mergeţi după mine culcaţi pe cai. Vrem neştiuţi să le cădem în spate, chiar în apropierea apei, naintea căreia cu caii osteniţi vor poposi, căci uite-i cum aleargă.

într-adevăr, coloana aceea aluneca nebună în văi ca apele din munte.

— Îi vom împinge-n Istru şi îi vom săgeta neîntrerupt. Acoperiţi-vă cu scutul, căci ştiu a trage cu arcul înapoi. La primul fluierat ne resfirăm în trei. apoi ne năpustim spre ei. Zalmoxis! rosti ca pe un ordin şi tarabostele cu pilcul lui se mistuiră-n negura din văi.

— Nu-i mai vedem! Nu-i mai vedem! Se auziră gla­suri dintre ei. Veni însă îndată pe şoptite vorbă, din om în om, să meargă în tăcere după taraboste. Din măgură trecură-ntr-o pădure şi aşteptară cu sufletul la gură ascunşi să-şi vadă-n vale protivnicii. Trecu un timp şi începură a se-ndoi de planul tarabostelui, cînd din împrejurimi se auzi nechezuri şi-o larmă înspăimîntătoare de urlete şi ţipete.

— Ce sînt aceştia, lupi sau oameni? Se întrebau privind uimiţi în vale.

— Sînt lupi, sînt lupi ce muşcă din spinarea cailor.

— Lupi cu două picioare. Şi temători să nu necheze armăsarii, tarabostele îi abătu cît mai departe. Apoi cînd iureşul trecu, se mistuiră şi ei în văi, păstrîndu-se în margini de păduri şi-n umbră de coline. Se-apropiau acum. Departe se vedeau lucind solzii do diamant ai Istrului. Se subţia pădurea şi-şi spălăcea culorile în colbăitul ce­nuşiu şi-apoi în pulberi albicioase. în capătul acela do pă­dure se strînse întreg pilcul. N-avură încă timp a măsura cu ochiul distanţa pîn-la Istru şi de a hotărî ca să le cadă lupilor în spate pe şesul care cobora-n terase către apă, că şi reapărură lupii în lungi convoaie strîmtoraţi în văi, şi-acuma răsfiraţi în voie. Venind de sus unii se năpusteau în alţii.

— Să ieşim din desiş! porunci tarabostele şi să-i urmăm din spate. Cînd vor băga de scamă se vor grăbi spre apă. De nu, vom trece peste ei. Oricum, să fiţi atenţi la fluier. Din stînga şi din dreapta îi vom învălui. Cu toţii vor sări în apă. Şi-acolo se vor pierde. Gata. Plecăm.

Norul de praf se înălţa şi se lăţea. Caii zvîcniră într-acolo. Pulberea lipicioasă făcură pe toţi albi. Unii se-amestecară în devălmăşia lupilor şi alergau spre Istru. Se auzi deasupra vălmăşagului semnalul tarabostelui. Abia

10

atunci au presimţit primejdia. Trei stoluri se desprinderi din norul alb. Stolul din mijloc stătu pe loc. Şi ploaia de săgeţi venea din toate părţile. Caii se îndemnau la apă. Arcaşii lupilor voind să se întoarcă primeau refuzul animalelor, care-i zvîrleau în valuri. în locul lor alţii soseau şi cei căzuţi piereau sub ropotul copitelor. Se aruncară toţi cu cai sau fără în şuvoiul Istrului. Ceata din mijloc îi adîncea în apă purtîndu-i către vale, unde îi aştepta arcaşii lovindu-i drept în faţă. Şuvoiul îi purta la vale îneeîndu-i. Cei care reuşeau să-l treacă aveau spinările însîngerate. Unii mai atîrnau pe şei, purtînd săgeţile înfipte-n carnea cu sîngele spălat de valuri în care caii lor simţind zadarnica povară îi azvîrleau, sau dacă reuşeau s-ajungă dincolo în pulberea nălbită, în calea lor ieşeau atuncea disperaţii. Unii mureau sub lovitura de copite, iar ultimii ce mai scăpau din apă fugeau mărunt spre orizontul înşelător al stepei.

Soarele era încă sus privind unda senină-a apei. Valul număra clipa şi clipa număra valul. Sprijinit de cal, tarabostele asculta în apa cea sfîntă izvoarele lumii, cuvintele zeilor.

în Istru se-ntuneca Hadesul şi strălucea Apollo.

în apele Istrului şi în stepa cea mare a geţilor nu se mai zărea nimeni. Caii cătau smocuri de iarbă pe-aproape. Numărul lor era acum mult mai mare. îi adunară pe toţi prinzîndu-i de-ai lor de căpestre. încălecară din nou şi agale porniră spre ţara odrizilor.

— Trebuie să-mi duc gîndul la capăt, spuse cel mare. L-am cunoscut pe Odrid. Nu ne-am încrucişat armele. Pare ca toţi dintre noi şi graiu-i la fel. El, poate e singu­rul care cunoaşte istoria lupilor, misterul ce-nvăluie nea­mul acesta.

— Şi cu jaful de oi cum rămîne?

— Ne vor da caii în loc. Dar mai mult decît asta ne-nvoim să păstrăm prietenie, să ridicăm peste Istru o punte-a frăţiei din monoxile sute şi sute. Noi le vom da oi, fără pradă, iar ei caii, vinul lor dulce şi uleiul lor gras de măsline. Poate vom reuşi să nc-apropiem şi pe moesi. în ultima vreme odrizii şi moesii n-au mai dus lupte.

Trecură de-a dreptul spre dealul înalt, mergînd în tăcere. Opriră din nou în poienile mari priponind caii în

iarba cea fragedă. Priviră cu teamă pămîntul plin de misterele al odrizilor. Se aşezară-n poiană pe paturi de iarbă şi muşchi privind cerul. Bolta lui Apollo. clopotul cel de azur ce picură-n aer lumina. Petreceau norii cei albi cu privirea de la un capăt la altu-al pămîntului. Lumea şi-o-nchipuiau ca o jumătate de măr sau harbuz. Nu-nţelegeau cum norii ajunşi la zenit se-njumătăţesc şi dispar. Acolo-ncepea marginea lumii, iar totul părea că trece în moarte. Poarta cea mare din Hades stătea totdea­una deschisă. Soare şi cer născînd şi murind în fiece zi. Vezi, îşi ziceau unii, soarele suie şi norii coboară, toate se schimbă, numai zeii rămîn. Şi-atuncea, apropie­rea de zei, pe lîngă clipa frumoasă a vieţii, ce trece, e totul. O zeu, o zeu, închide poarta cea neagră din Hades şi lasă-mi cerul albastru...

Şi sub cerul albastru, deasupra pădurilor negre apăru maiestuos acvila munţilor. Mai mulţi dintre daos săriră. Cătară săgeţile-n tolbă, le puseră în arc şi ţintiră. Acvila străpunsă coti larg privind cerul albastru în care murea soarele roşu al sîngelui.

— De ce-aţi vînat acvila? înti-ebă tarabostele.

— E-un semn către zei. Sacrificiul zilei acestea. Heca­tomba de lupi împrăştie fumul pe-altare în Hades.

— O zei, o zei, gîndim la voi în timp de nevoie şi-atunci cînd se-mbată frumoasa alcătuire a mâinilor voastre, îşi spunea tarabostele şoptit, mîngîiat de aromele ierbii pe faţă. Simţea mersul domol şi troscotul plin de lapte în gurile cailor. Pocneau cînd şi cînd cu copita.

— Li-e sete la cai! Li-e sete la cai! Se ridicară cu toţii.

— Şi nouă ni-e sete şi foame.

— Să prînzim ce avem, apă vom găsi la izvoare. Vom căuta drumuri apoi şi loc de popas pentru noapte.

Fiecare se duse şi căutară la şei desage de in şi de cînepă. Se strînseră în cerc. Netezeau iarba. întindeau cîte un petec de pînză albită. Şi apoi pe covorul cel verde înflorea galben tortul de mei. Custuri lucitoare tăiau în pătrate caşul de oi şi curăţau ceapa. Niciodată nu li se părură mai bun prînzul acesta. Mulţumiră deci zeilor. Lip­sea însă apa. Se pregătiră de drum. Trimiseră nainte iscoade să descopere urme de om şi s-adulmece prospeţimea izvoarelor. Dar nu primeau nici o veste. Oricum, drumul lor trebuia să ducă de la apa cea sfîntă a Istrului mereu

12

către sud. Ieşeau din umbrare şi se aşezau în loc însorit, lăsînd să le cadă lumina pe mîna cea dreaptă, semn că merg către sud. Parcurgeau dealuri cu fineţe bogate, neintrînd în păduri. Terenul urca şi prin pomi zburau păsări. Sperioase săltau veveriţe privind din vîrf de copaci. Oştenii simţeau din ce în ce nevoia de apă. Caii băteau cu copita în piatră. în faţă aveau dealuri şi spre înălţimile lor plecară din nou călăreţi, care dădură imediat semnale de-alarmă :

— Se văd oameni! Se văd oameni! aduseră veste coborînd spre convoi protejaţi de coama de deal. Intra-ră-n desiş şi priviră de-acolo.

— Sînt oamenii noştri care vin ca furtuna. Opriţi-vă să primim veşti.

De departe mişcarea sporită a cailor iuţi înviora zarea. Petece albe fluturate în vînt anunţau c-au găsit apă. Fluturară şi ei cu pînzele albe de in, iar caii fură lăsaţi slobozi încetinind mersul. Tarabostele grăbi într-acolo, pînă ce armăsarii simţindu-l nechezară cu toţii.

— Au găsit apa! Caii ciuliră urechile.

Apa izvoarelor din care departe şerpuie rîul.

— Mergem pe el, hotărî tarabostele. Acum, la izvoare! Iscoadele-i duse ţinîndu-se-n grabă lîngă păduri şi-n

locuri, unde umbra lor naltă rămînea nevăzută. Descăle-cară cu toţii lăsînd caii la apă. Apa cea rece le gîdila nara prăfoasă. Coame-aurii se-nvolburau de plăcere şi-alunecau peste ochii cuminţi revărsîndu-se-n oglinzile apei. Neche­zau mulţumiţi. Urmau oamenii răbdători şi tăcuţi. Luară cu pumnul. Se aşezară-apoi lungi pe lespezi cu muşchi, bînd cu obrajii, cu fruntea, cu ochii.

— Bună e apa aici, dar mai bună-i la Babe şi la Muntele Coloanelor.

— Din apa aceea îşi fac zeii nectarul. Acolo după ce-o beam ne spălam pe mîini şi pe frunte şi parcă deveneam şi noi zei.

Mulţi dintre ei o porniră la vale, cînd cei rămaşi ultimii chiuiră de-şi sparse ecoul în munţi.

— Ce este? Ce este? Se întreba fiecare pe caii aple­caţi înainte în coborîşul abrupt.

— Urme de cerbi şi de capre. Aici vin şi se-adapă.

Un fior şi un freamăt îi cuprinse pe toţi, amintiri din străbuni strecurate în sînge şi suflet. Dar nimenea nu rostea cuvîntul tabu. Toţi gîndeau vînătoarea. Cuvintul

13

rostit ar fi destrămat vraja. Pregătiri se făceau în tăcere. Topoare cădeau despicînd puieţii înalţi. Se ciopleau repede vîrfuri. Urmau ţepele mici de lemn tare. Unii se aşezară pe brînci pleeîndu-se cu faţa în tină, mirosind urma strivită sub copita de cal. Mergeau în patru picioare ca la-nccputuri de lumi, adulmecînd drumul cel tainic al fiarei. Se ridicau cînd şi cînd ameţiţi de-atîtea milenii trecute şi priveau uşuraţi împrejur, spălîndu-şi figura în soare. Văzură apoi pe unde vin caprele. Se învoiră-n tăcere să ducă armăsarii departe. Strînseră cu grijă bălegarul de cai. Ridicară mîinile-n aer să simtă-adierea. Se strecurară printre stînci în partea bătută de vînt. Socotiră distanţele, şi-şi aflară locuri de ţintă. Cele mai multe se opreau la izvor. Altele aşteptau ciuta întoarsă de frică s-o săgeteze în piept. Lăsau gol numai locul prăpastiei. Apoi, cînd paznicii aveau grijă departe de cai, cînd toţi îşi luaseră locul, după-amiaza respira liniştită şi caldă. Nu se rostea nici-o vorbă. Din adîncuri atunci răsuna depărtat o rostogolire de stînci. Norii din vale se izbeau zgomotos. O pulbere neagră bătută de vînt înspre ei începu a cerni ploaie. Norii trecură şi se risipiră în văi înţepaţi de săgeţile dacilor şi zeul luminii apăru din nou zîmbitor pe bolta cerească. Ploaia ştersese urma de oameni şi cai. Ziua cea scurtă, şi după-ntunericul ploii chema bucuria izvorului, setea pă-trunsă-n rărunchi. Îngrijorată de norii răzleţi şi de nopţile ploii, turma de capre suia minată din spate de vîntul din nord. Aerul viu în care nu se-adulmecau urmele omului, răscolea sîngele cald amintind de răcoarea izvoare­lor spre care grăbea zvelta copită a caprei. Vînătorii simţiră în adierea de vînt mirosul de ciută şi respirară adînc pînă ce sîngele lor li se părură sînge de capră. Unii lăsară arc şi săgeţi şi_nebuni năzăreau s-ajungă în turma străbună. Dar ceilalţi îi traseră cu iuţeală înapoi lipindu-i de stînci. Se-apropiau caprele. Intrară-n cărarea îngustă. Se risipiră pe multe şuvoaie. Ascultau vîntul care le tremura în urechi nelinişti de plaiuri şi cînt de zefir. Cerul părea o oglindă albastră, un lac răsturnat izbucnit, în izvoare. Şi-şi aplecau botul sorbind lacom. Atunci cerul de sus se spărgea în mii de oglinzi. Sîngele cald picura pe piatra cea rece, şi moartea-ngheţa ochii deschişi de marea-ntrebare a lumii.

Căzură destule. Multe fugiră cu dorul picăturii de apă în sînge. Cele din urmă se aruncară-n prăpăstii.

li

— Zalmoxis! Zalmoxis! izbucniră ca unul aruncînd arcele-n sus. Doar tarabostele rămase drept strivind sub pleoape o lacrimă.

Strînsera caprele, aduseră caii ce le erau de prisos. Puseră pe spatele lor povara cea moale din care licărea sîngele cald. Ieşiră din grohotişul de piatră şi se-aşezară la drum. Dar tarabostele făcu semn să oprească.

— Trebuie s-alegem un loc pentru noapte. Aproape de apă, închis între dealuri. Undeva cu vreascuri destule şi unde putem să încingem un rug. Fumul de jertfă să se spulbere-n zare, cît încă soarele-i sus.

— Să grăbim atunci, taraboste.

— Da, să grăbim.

Porniră, din nou alegînd calea spre sud. Văile se-adunau toate spre apă. Dogoarea-ncetase, iar soarele începu să toarne aramă în aur topit. Verdele ierbii devenea arămiu şi stîncile albe căpătau lumini viorii sub cerul adormit în curcubee spălate de vînt.

Tarabostele privea locurile şi nu găsea culcuşul dorit pentru noapte. Privea apoi soarele, pasul lui spre zenit. Mergea înainte. Trecură un dîmb ce-acoperea privirea spre zare, cînd la picioarele lor se deschideau plaiuri înalte, de unde vedeau şerpuitele căi ale apei vărsîndu-se-n ceţuri albastre.

— Aici, strigă tarabostele. Apa ne este aproape. Adăpost avem dealul din spate. Teama ne vine din partea deschisă. Dar de va fi noapte cu lună, putem bănui pe oricine s-apropie. Păşune destulă. Duceţi din nou caii la apă. Puneţi-vă-n şea cînd veniţi cît mai multe pietroaie. Luaţi şi-un burduf.

Descălecară povara vînatului şi coborîră malul abrupt intrînd cu caii în apă. Zvîrliră de pe ei hainele şi s-adînciră în unda cea rece. Spălară-apoi caii, aleseră pietroaie şi veniră la vatră. Unii potriveau temelia să ridice altarul de jertfă, alţii aduceau trunchiuri de pom. Curăţiră terenul. Se aşezară de jur împrejurul altarului cu ochii privind către rug. La rîndu-le alţii înconjurară altarul. Se-aduseră vreascuri.

— Nu daţi foc. S-alegem întîi jertfă zeului cele mai mari şi frumoase din capre. Şi aleseră îndată.

— Apropiaţi-le de vatră, dar nu le aşezaţi pe rug. Priviţi acum împreună cu mine soarele şi rostiţi fiecare în gînd numele zeului nostru.

15

Priviră spre soare. Soarele poposea în locul în care-ajunsese, răsucindu-şi lumina în mari cercuri de foc.

— Ridicaţi braţele sus şi-aduceţi lumina în vatră. Braţele coborîte apucară amnarele scăpărînd foc şi-a-

prinzînd vreascurile. Un chiot sălbatic cutremură dealul căci focul se-aprinse în mari vîlvătăi urcînd spre focul din soare.

— Răşina... răşina... Aduceţi răşina.

Şi tarabostele aruncă în focul cel lacom lipicioasa răşină. Valuri de fum ridicau pîn-la cer balsamul tămîiei. Focul se-ncinse mai tare. Se aruncau trunchiuri şi bîrnele groase-ale rugului încenură-a trozni. Cîte doi, şase oameni aşezară pe ruguri frumoasele capre, care vor bea din izvoarele sfinte în paradisuri zeeşti. Liniştea acoperea munţii, cînd din vatra de foc vulcanul de fum izbucni cu mirosul de corn. Dionis se simţea pe alături ascuns în poiene şi mustind în pofte păgîne. Focul pătrundea carnea cea dulce şi proaspătă suind către ceruri deliciul suprem. Un fel de beţie cuprindea pe oameni şi zei, beţia venită din carnea cea proaspătă în care-a-mboldit primăvara cu mugurii fragezi. Şi focul mistuia în grabă fărîma de viaţă a caprei. Şi primăvara aceea din sînge şi carne stîrnit-a foame de lup, arzînd preaplinul din om. Le sclipesc tuturor ochii de-o foame barbară.

In fine, ultimul duh al cărnii ce-a ars se risipise în vînt, şi zeii primeau marea jertfă de sînge scăldînd cerul apusului în culoare de purpură.

Veni acum şi rîndul ospăţului. îndemînatele mîini curăţă preţiosul vînat protejînd blana cea nobilă. Trei dintre capre sînt puse deoparte pentru-a fi arse în zori. Urmează ospăţul. Jarul încins a copt sub pieliţa fragedă muşchii păstrîndu-i sevele dulci. Fiecare rupe hartanul pătruns de dogoare şi trage-n şuviţe carnea care musteşte de viaţă. O, zei! Golul din sînge dispare. Furtuna răbdării ce le vîjîia în urechi, cînta acum pe lira zefirului. Cîte mistere nu-nchide carnea vînatului! Viaţa rîvnită de zei. Se bea apoi apa de munte bolocită-n burdufe. Şi ultima foame e potolită cu carne scrumită. De azi pînă azi omul poate fi zeu.

Cerul uitat stă deasupra senin. Zeul luminii a ajuns sub baldachinele serii. Călăreţii lungiţi pe pajiştea moale cată-n apus focul zilei cel stins. Vatra mocneşte. Sub spuză trăieşte focul cel sacru. Caii smulg iarba simţin­

16

du-i dulceţilo. Polonul din ea dă nărilor nărăvite de fumul amar nectarul zeiesc. E scară cu aer molcom. Şuviţe de vînt poartă miroase de brazi. In jur, iarba pocneşte cres-cînd. Se-aduc caii pe-aproape. Sătui, au adormit unii-n picioare, apoi s-au aşternut pe iarba cea moale nechezînd de plăcere. Oamenii s-au strîns în jurul spuzei din vatră vorbind pe-ndelete. Cineva scormoneşte în foc şi peste ochi de lumină aruncă găteje. Stelele strălucesc şi din ierburi se-aude cîntec de greier.

— Noptim aici, spuse tarabostele. Şi cine îşi putea închipui? Eu socotisem că-n apus de soare s-ajung la regele Odrid. Dar călăreţii, lupii aceia ne-nfrînaţi, acuma vînătoarea, frumoasa jertfă şi ospăţul nu sînt puţine lucruri pentru-o zi. Şi au sfîrşit cu toate bine. De sus, Zalmoxis ne-a privit.

— De-ar trece şi această noapte... se auzi din margini.

— Zalmoxis este pretutindeni şi oricînd. Oriunde e rostit în zi şi noapte. E zeul nopţii şi-al luminii. E respec­tat de Proserpina. Hadesul nu l-a putut reţine. A coborît acolo şi a ieşit triumfător cu chipul soarelui. Tot ceea ce-i la noi urmează-ndeaproape firea lui. întîi plăcerea de-a trăi, pe care înainte de-a fi zeu, el, omul a avut-o. Trăind el devenea erou. Erou fiind, a reuşit să pătrundă în mistere. Vedeţi cît e de simplă şi frumoasă povestea lui, căci ea ne spune că-ntre zei şi oameni nu e prăpastie de netrecut. în fiecare dintre noi trăieşte-un zeu şi totul e să îl descoperim.

— O, taraboste, zise cel mai bătrîn, Zalmoxis e-o zei­tate nouă. Zeii bătrîni, deşi-s nemuritori, îmbătrînirea lor e ca o moarte.

— Dacă-i aşa de ce zeul bătrîn nu osîndeşte pe cel tînăr?

— Nu s-a-ntîmplat aşa? Ce-au fost titanii? Nişte zei mai tineri, pe care zeiţe mai în vîrstă i-au răzgîiat!

— Ha, ha. Aşa e taraboste?

— E-adevărat. Dar tot atît de-adevărat a fost că zeul nostru trac, Zalmoxis, născut în munţii noştri, erou fiind şi apoi zeu, el nu s-a-mpotrivit niciuneia dintre zeităţi.

— Atunci, puţini-s oamenii ce pot s-ajungă zei. Căci îmi închipui dacă ar fi mulţi, s-ar confunda cu lumea.

— Poate un zeu la un mileniu.

17

2

— Cinstite taraboste, m-am întrebat întruna, ce-i trebuie unui erou ca să devină zeu?

— Vrei să fii zeu? Se auzi o voce.

— Ha, ha, ha, ha!

— Cum am mai spus, el trebuie să fie un erou. Şi-aceasta prin vitejia-i neasemuită ca să devină îndrăgit de zei.

— Ş-apoi?

— Este acel ceva, ce mie însumi nu-mi este clar. Aş zice că greşesc spunîndu-v-o. E-acea putere de-a pătrunde misterele şi nu numai atît, nu numai simpla lor cunoaştere, ci mînuirea lor.

— E vorba deci de o mînuire a secretelor pe care lumea e clădită.

— Eu însumi sînt adesea turburat. Şi dacă vreţi chiar existenţa mea aici e rezultatul frămintării-acestui gînd.

— Am bănuit-o, taraboste, spuse cel mai bătrîn dintre ei.

— Odrid e trac. Şi cred că ar putea avea secrete. Oamenii mei, puţin veţi crede voi că este pentr-un neam un om care s-a ridicat din acel neam? Zeul acela nu îşi uită neamul. Fără Zalmoxis, noi, tracii ne-am fi risipit de mult. E-adevărat că fiecare neam trăieşte un destin. Grecii îi spun acestuia moira. Destinul dat o dată omului şi neamului cu-atîta mai vîrtos, nu poate fi schimbat.

— Atunci?

— Mulţi rătăcesc în jurul propriului destin, iar alţii sar dincolo de şeaua şi calul lor. în toate este-o cuminţenie a firii. A bănui zeul din noi cu gîndul de-a fi zei e-o nerozie. Cu toţii trebuie să visăm eroul. Şi cînd am devenit aceasta, putem visa la zei. Aş zice că e bine să nu visăm nici chiar atunci.

— He, he, he, he! Se auzi un rîs aprobativ.

— Dar ce-i cu nemurirea?

— Oamenii mei, să ştiţi că eu nu sînt Oracolul din Delfi.

— De ce mergem noi acum la Odrid şi nu la Delfi?

— Întimplarea face ca Delfi să fie mai la sud de satul lui Odrid. Deci ca s-ajungi la Delfi trebuie să treci prin satul lui Odrid.

— He, he, he, he!

— Vedeţi, îmi este greu să găsesc vorba ce să întruchi­peze gîndul. A fi erou înseamnă a muri luptînd. Dar nu

18

cum au murit lupii de azi, căci moartea lor n-a Însemnat nimic. De la-nceputul lumii pîn-acum, lumea tot moare. Eroi sînt doar cîţiva.

— Şi dacă eu muream nclăsind lupii peste Istru, muream degeaba?

— Nu! Mergeai în paradisul lui Zalmoxis. Erai alătu­rea de el erou, dar într-o altă viaţă. în paradisul lui Zal­moxis nu mai poţi merge înainte şi nici înapoi.

— Dar un erou aici, cum au fost grecii de la Troia?

— E un erou şi dincolo, cu bucuria de-a fi zeu.

— Mi-ar fi dc-ajuns să fiu în paradisul lui Zalmoxis! Ai putea fi acolo o floare ce gîndeşte, şi-atît?

— Nici măcar om? Nu asta-i important. Zalmoxis al nostru i-a uluit pe greci. El a dat omenirii un adevăr ce râmăsese-ascuns. Mai bine zis, ce nu-l descoperise lumea.

— Care? Care?

— Nemurirea.

— E nemurire-n Hades?

— Da, este.

— Şi la ce poate să-i folosească omului?

— Ca să devină altul.

— Mai poate fi erou un condamnat în Hades?

— Desigur. In mii şi mii de ani, noi toţi, cu siguranţă vom ajunge zei.

— Ha? He, he, he. he. he!

— A fi nemuritor înseamnă a muri.

— Cum asta?

— Aşa cum a făcut-o chiar Zalmoxis, la rîndu-i invăţind din pilda lui Orfeu. Pentru-a da viaţă trebuie să mori.

— Grecii stimează morţii.

— Şi tracii, nu? Dar asta îmi aduce-aminte că astăzi am uitat ceva. De-ar fi murit din rîndurile noastre cineva, n-am fi uitat să-l îngropăm, să-l ardem. Cu cei căzuţi din rîndul lupilor noi am făcut-o?

— Au murit mulţi şi pe uscat nu numa-n apă, dar trupurile lor nu s-au văzut. Eu însumi am crezut că cei ce s-au salvat au luat cu ei şi pe cei morţi.

— Vom afla multe la Odrid. Şi la întoarcere ne vom alege acelaşi vad. Atunci vom şti, chiar dacă păsările vor ciuguli din ei. Vor mai rămine oasele. De nu,..

Attachments