Condamnati la tacere de Dumitru Prichici
ARGUMENT
Prezenta lucrare constituie un adevărat eveniment editorial.
Pentru prima dată în România un ofiţer tehnic de informaţii, specializat în tehnică operativă (TO), destăinuie pentru publicul larg adevărata dimensiune a ictivităţilor desfăşurate în compartimentele specializate.
Cartea are un profund caracter autobiografic şi face lumină într-un domeniu care până acum constituia un subiect tabu al serviciilor secrete, implicit al muncii de informaţii.
Încă de la apariţie, compartimentele de specialitate au reprezentat un sector de temut pentru adversari şi pentru cei certaţi cu legea, cât şi o sursă sigură, obiectivă de informaţii.
Deşi condamnat la tăcere, autorul face o adevărată echilibristică între informaţia secretă şi cea publică, redând cu minuţiozitate aspecte inedite din activitatea cotidiană a lucrătorilor TO, dintr-o perioadă în care aceste structuri aparţineau fostului Departament al Securităţii Statului.
Dovedind adevărate calităţi de narator, autorul ne prezintă pe itinerarul a peste trei decenii de carieră militară, cu împlinirile şi eşecurile de zi cu zi, viaţa militară dintr-o structură cu destinaţie cu totul specială şi deosebit de sensibilă prin activitatea şi atribuţiile sale.
Pentru cei neavizaţi, multe din destăinuirile autorului pot fi de-a dreptul şocante, dar şi distrugătoare a miturilor create în jurul sectorului TO.
După 1990, s-au scris multe lucrări cu caracter memorialistic, despre perioada comunistă din România, multe dintre ele relevându-i-se ca adevărate documente ale epocii menţionate, dar şi multe altele tratând evenimentele şi oamenii părtinitor, partizan, acuzator şi subiectiv.
Lucrarea de faţă se constituie ca o adevărată frescă a unei epoci din istoria ţării noastre ce a avut izbânzile, frământările şi sincopele ei.
Colonel dr. Emil Străinu
Cuvânt înainte
Depolitizarea structurilor informativ-operative din România, după revolta din decembrie 1989, ar fi creat o forţă deosebit de puternică, pentru stabilirea unor condiţii optime pentru instaurarea democraţiei şi a mecanismelor economiei de piaţă capitalistă modernă în România, dar s-au dorit doar banii, protecţia activiştilor PCR şi arhivele secrete, ca instrumente pentru manipularea societăţii civile.
Eu, ca ofiţer tehnic-operativ, naţionalist ca şi majoritatea colegilor mei, angajat în DSS după retragerea consilierilor ruşi după 1960, am acceptat să fiu în slujba statului, în speranţa realizării deschiderii spre lumea liberă.
Arhivele secrete, despre viaţa şi munca noastră a românilor, despre lupta anticomunistă, au luat fiinţă la ordinul conducătorilor PCR, fiind date în CUSTODIA SECURITĂŢII pentru a nu fi acuzaţi cândva: el, Gheorghiu-Dej, şi Nicolae Ceauşescu.
Nu am scris aceste rânduri pentru a mă disculpa, nici pentru a-mi etala măiestria de povestitor, ci am dorit să vă aduc la cunoştinţă că noi, tehnicii-operativi, am fost condamnaţi dintotdeauna la tăcere, chiar şi când am fi avut ceva de spus.
Mi-am asumat acest mare risc în 1989 şi în prezent, când sper ca aceste rânduri să vadă lumina tiparului, să satisfacă setea de adevăr despre noi, cei condamnaţi la tăcere.
Bolşevismul a adus România şi naţiunea română într-o stare de sărăcie morală şi materială cumplită, oferindu-ne în schimb doar minciuna şi hoţia.
Răspund cu acest prilej şi celor care m-au acuzat de trădarea bolşevicilor, Partidului Comunist Român, faţă de care nu aveam nici un jurământ sau angajament liber-consimţit, că am plătit totuşi cu apostrofarea „securist" preţul cunoaşterii secretului puterii dictatorilor.
Acum este rândul lor, a unora din activiştii PCR, să se destăinue sau să plătească pentru fărădelegile săvârşite din anul 1945 şi până astăzi.
Fiecare dintre noi este dator să facă cunoscut publicului larg, românilor de pretutindeni, faptele nedemne cel puţin a celor care după 1989 au oupat funcţii de conducere cu drept de decizie în administraţia statului, în domeniul financiar bancar, în Justiţie, în Parchetul General şi cel mai grav în Serviciile de Informaţii.
Poliţia politică practicată de N.Ceauşescu a vizat doar adversarii politici, spre deosebire de cea practicată de Ion Iliescu după 1989 care a vizat pe lângă adversarii politici şi partea economică, financiară, legislativă, pentru menţinerea unei economii de piaţă confuze, unei legislaţii confuze, unei concurenţe neloiale, specifice unei dictaturi şi mai dure.
Emil Constantinescu, urmaşul lui Ion Iliescu, a avut şansa de a anihila utilizarea forţei poliţiei politice, dar nu a avut curajul să o facă, fapt ce ne îndreptăţeşte să punem o întrebare: Cine a condus România în perioada 1996^ 2000: Parlamentul, Preşedintele sau Serviciile de Informaţii?
în această carte, o nouă ediţie, în partea a doua a destăinuirilor mele, prezint un caz concludent de poliţie politică, pus în practică de acei activişti ai PCR, cărora în zilele fierbinţi din decembrie 1989, le-am stricat jocurile politice şi nu m-au iertat, am fost pedepsit după cum spunea generalul din DSS, Radu Gheorghe, în ianuarie 1990.
Sper ca aceste destăinuiri să lumineze minţile şi calea celor care sau simţit sau încă se simt încorsetaţi de braţele lungi ale poliţiei politice din România.
Aceste destăinuiri reflectă modul de a gândi, de a trăi şi de a munci a unui simplu ofiţer tehnic, din miile celor atraşi de mirajul Serviciilor Secrete, de secretul puterilor
unui dictator, eliminaţi la rândul lor de aceste lungi braţe.
*
Autorul
Scurtă biografie
Am scris această carte în numele adevărului, în clipa în care am fost întrebat de directorul unui important cotidian Bucureştean, cum am ajuns în securitate şi fară să stau prea mult pe gânduri, i-am spus: „Aşa a fost destinul meu".
Din copilăria mea, îmi amintesc de mama când spunea că vrea să mă facă preot, aşa cum era părintele Trifanescu, unchiul ei din comuna Căldăreşti de Ialomiţa, şi nu glumea când îmi amintea că mă va da la şcoala de popi.
Ca să nu mă „stric", a avut grijă ca, la nici zece ani împliniţi, să mă încredinţeze preotului Clement de la biserica Bazilescu din Bucureştii-Noi, de a cărui parohie aparţineam, dându-mi printre alte atribuţii de ţârcovnic şi pe aceea de a spune Crezul, îngenunchind în faţa altarului şi a credincioşilor care ascultau cu smerenie evlavioasa mea recitare.
Dar nu a fost să fie să ajung preot, ci militar de carieră ca şi tatăl meu, cu marea deosebire că el a slujit în armata română, sub comanda unor regi până în anul 1946, iar eu am slujit până în anul 1987 în armata română, sub comanda politică a unor activişti PCR.
în timp ce regii i-au unit pe români şi ţara, ei, comuniştii, i-au dezbinat pe românii şi au vândut ţara ruşilor.
Aşa a fost să fie soarta noastră, a românilor.
Mulţi dintre cei care m-au cunoscut, înainte şi după revolta din decembrie 1989, s-au întrebat de unde şi de când un securist are asemenea vederi anticomuniste?
De când este patriot atât de înflăcărat şi cu credinţă în Dumnezeu?
Care au fost sfetnicii lui pe parcursul vieţii?
Aceste întrebări mi-au fost puse de acelaşi director al cotidianului bucureştean, iar răspunsul meu a fost scurt şi de această dată: „Din familia în care m-am născut şi am crescut, de la bunicii mei care aveau nu mai puţin de treisprezece copii, educaţi la rândul lor în spiritul dragostei faţă de ţară, de semenii lor, fară a fi şovini sau extremişti" cu excepţia unuia dintre fii, Marcel Comănescu, fratele cel mic al mamei mele.
Prin anii 1940, pe când lucra la depoul de locomotive Paşcani, acest tânăr Marcel Comănescu a fost atras în mişcarea sindicală, ajungând şi în funcţii importante în partidul comunist, în primii ani de după război, motiv pentru care tatăl lui şi întreaga familie i-au cerut să renunţe la viaţa de activist comunist, iar, dacă nu vrea, va trebui să-şi schimbe numele de familie şi să renunţe la toate drepturile fireşti.
Atât de îndoctrinat a fost, încât şi-a schimbat numele de familie, din Comănescu devenind Coman, îndepărtându-se definitiv de părinţii, fraţii şi surorile lui, îndeplinind în mod inconştient misiunea partidului comunist, de a-i dezbina pe români, de a distruge celula de bază a societăţii, familia, intrând fară să ştie în tagma jefuitorilor, a burgheziei proletare.
Atât de încrezător a fost în ideologia marxist-leninistă, încât a renunţat la familia în care s-a născut, deşi a avut condiţii materiale bune, primind o educaţie frumoasă şi sănătoasă, la fel ca şi ceilalţi fraţi şi surori, care pe atunci erau funcţionari bancari, comercianţi sau producători.
Acest tânăr nu a renunţat la idealurile lui şi a luptat pentru drepturile muncitorilor pe care îi conducea ca şef al unei secţii din Uzina Griviţa Roşie din Bucureşti, neaccep. tând pentru el nici un avantaj material.
A avut curajul să spună într-o şedinţă de partid că el nu este de acord ca aceia cu funcţii în conducerea partidului comunist să primească plicuri grase cu bani negri, fapt care i-a adus un vot de excludere din toate funcţiile pe care le deţinea în partid şi sindicat şi până la urmă chiar din partidul comunist, sub pretextul că în timpul războiului ar fi luat pe locomotiva lui un ofiţer german şi deci a colaborat cu armata germană.
Cu acest prilej, a avut ocazia să constate cât de uşor sunt manipulaţi muncitorii simpli, cei care munceau, dar nu gândeau. Sărmanul de el, exclus şi din familie şi din partidul pentru care îşi părăsise familia, a ajuns acum un simplu muncitor în acelaşi atelier, unde era privit cu mânie proletară, culmea, de toţi cei care până atunci erau pentru el mai presus de familia lui.
Acum, nu mai avea nici prieteni, nici idealul pentru care luptase în anii tinereţii, avea doar regretul şi ura faţă de cei care l-au minţit, l-au îndoctrinat cu minciuni, ascunzându-i adevărata lor intenţie de parvenire, de îmbogăţire pe spinarea clasei muncitoare, de creare a acelei burghezii proletare, de care chiar şi Lenin se temea.
în contrast cu acest tânăr idealist, comunist, era un alt tânăr din familia mamei mele, Ahile Teodor Drăgan, funcţionar în Ministerul Justiţiei încă de prin anul 1935, educat şi el în spiritul dragostei faţă de ţară şi de semenii lui, dar care a ales o altă idee opusă extremei-stângi comuniste, fiind cooptat în mişcarea legionară a lui Zelea Codreanu.
Fiecare dintre aceşti doi tineri entuziaşti, naţionalişti, fiecare în felul lui a avut de suferit de pe urma comuniştilor de conjunctură şi nu a idealiştilor de felul lui Marcel Comănescu fapt pentru care Ahile Drăgan a fost arestat de comunişti după 1944 şi torturat în numele poporului român, în multe din închisorile lor comuniste. A scăpat cu viaţă doar cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales din închisoarea Aiud, trăind tot restul vieţii cu teama de a fi urmărit şi arestat din nou.
Tatăl meu, fost militar de carieră până în anul 1946 în regimentul 38 infanterie din Brăila, nu a fost racolat nici de comunişti şi nici de legionari şi totuşi a fost hărţuit de comunişti, pentru faptul că a luptat pe frontul de răsărit.
A luptat, cei drept, la început din ordinul lui Antonescu până la Nistru pentru reântregirea ţării, apoi, tot din ordinul lui Antonescu, cel care, dintr-o greşit înţeleasă mândrie de militar, a sacrificat atât ostaşi români, ţara pe care o conducea, cât şi viaţa lui personală, continuând războiul peste Nistru.
Antonescu, recucerind Basarabia, va rămâne în istoria şi memoria românilor, aşa cum vor rămâne şi statuile lui din lăcaşurile de cult ctitorite de el sau în domeniile private, apolitice, cât timp va exista naţiunea română.
Din aceste exemple şi din altele la fel de tragice din familia mea şi din viaţa tuturor celor pe care i-am cunoscut, m-am format ca om, ca român patriot, naţionalist, dar nu şovin, nu extremist, nu antisemit. Convingerile mele politice au fost dintotdeauna călăuza mea şi m-am exprimat sau am acţionat practic în toate împrejurările, indiferent unde aş fi fost: în şcoală, în cercuri de prieteni sau în locurile de muncă pe care le-am avut până la ieşirea la pensie şi chiar şi după.
M-am născut în CAPITALISMUL SĂLBATIC, am trăit în LAGĂRUL SOCIALIST şi sper să mor în CAPITALISMUL MODERN
Am condamnat modul în care s-a creat o parte a burgheziei capitaliste până la cel de al doilea război mondial^ ca rezultat al practicării unui capitalism sălbatic, burghezie care a fost şi va rămâne acuzată pentru crearea condiţiilor de viaţă mizere de la începutul secolului douăzeci, condiţii în care a trăit şi a muncit o mare parte a proletariatului, a ţărănimii şi a intelectualităţii. Prea puţini au avut norocul să muncească în uzine precum MALAXA din Bucureşti.
Aceste condiţii au favorizat folosirea ideologiei marxiste despre om, despre munca şi viaţa lui, în scopul formării unei clase de revoluţionari autentici, gata de sacrificiu, dar şi a unei clase conducătoare burgheze proletare.
Este condamnabil şi modul în care s-a creat cea mai periculoasă burghezie, cea a proletariatului, care nu renunţă la doctrina care a creat-o şi la idealurile ei, deşi a fost învinsă material şi moral pe plan mondial, de capitalismul modern creat în statele capitaliste după cel de al doilea război mondial.
„Această burghezie a proletariatului, apărută pentru prima dată în Rusia Sovietică după anul 1920, a devenit o clasă privilegiată, cu dorinţa de expansiune mondială. Ea nu va dispărea atâta timp cât îi va fi permis să se extindăîn ţări fie ele sărace sau bogate, unde se va instala ca puterejdministrativă şi politică, stăpânind până în ziua în care va epuiza toate bogăţiile acelei ţări.
Dacă ţările capitaliste dezvoltate nu percep pericolul care le paşte, prin infiltrarea comuniştilor în instituţiile lor de bază, nu peste mulţi ani, vor fi distruse din interior fară nici un atac armat din afară, fie el nuclear, geofizic, chimic, bacteriologic, informaţional sau psihologic.
Ele vor fi aduse în starea de descompunere şi sărăcie morală şi materială, aşa cum au fost şi sunt aduse: România, sora ei Moldova, ţări din lumea a treia sau chiar şi ţări din lumea capitalistă.
TEROAREA, ca armă a comunismului mondializat, a ajuns la apogeu la începutul mileniului trei, se bazează pe învăţătura marxist-leninistă despre teoria şi tactica mişcării revoluţionare a proletariatului, despre transformarea revoluţionară a orâduirii capitaliste în orânduire comunistă.
Ţările părăsite de cei care cu secole în urmă le-au colonizat, exploatat bogăţiile şi frumuseţile naturii, lăsând în urma lor o limbă oficială şi unele structuri administrative şi economice de mult depăşite sau nimic, au constituit şi constituie cel mai bun compost pentru dezvoltarea burgheziei proletare, aşa cum a procedat burghezia din partidele social-democrate din România, după 1989, urmând calea unei „economii socialiste de piaţă" nicidecum capitalistă modernă.
Am fost educat şi instruit prin exemple vii, unele trăite de mine sau petrecute sub privirile mele în decursul anilor, în călătoriile mele prin ţară, în ţări occidentale şi din lumea a treia, din Asia şi Africa.
De la sfârşitul celui de al doilea război mondial, din fragedă copilărie, am purtat în suflet şi în gând tot ce am văzut şi auzit, bun sau rău, frumos sau urât şi nu mi-am putut ascunde dezamăgirea faţă de cei care minţeau, furau, arestau, torturau şi omorau în temniţe sau oriunde se aflau, în numele unor idealuri străine de interesele neamului nostru românesc.
Aşa a fost destinul nostru, destin creat de faptele noastre şi ale celor de care am depins în acele vremuri, să fim supuşi unei dictaturi comuniste, venite pe tancurile ruseşti în 1944 şi cu greu scoase după mai bine de douăzeci de ani.
în acelaşi timp, alte ţări distruse şi ele de război şi-au creat cu sprijin financiar extern, dar şi cu forţe proprii alt destin, fiind libere să muncească să se refacă, să prospere şi să trăiască fericite, într-un sistem democratic capitalist modern.
în schimb, la noi în România acest lucru nu s-a întâmplat, viitorul meu şi al generaţiei mele a depins de aderarea la concepţia marxist-leninistă despre muncă, instruire şi viaţă, în care originea socială muncitorească era criteriul de bază pentru promovarea în şcoală, la locul de muncă şi în viaţă.
în aceste condiţii, la numai paisprezece ani, ca fiu al unui fost militar activ în armata regală până în anul 1946, persecutat pentru participarea pe frontul de răsărit, din Rusia Sovietică, am urmat cursurile gimnaziale şi am început viaţa de ucenic, elev al Şcolii Profesionale Electromagnetica din Bucureşti.
Decizia privind viitorul a revenit tatălui meu în anul 1947, când am plecat cu întreaga familie din oraşul Brăila, pentru a scăpa de bandele de tâlhari care se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie, care jefuiau şi omorau în plină stradă şi în plină zi pe oricine, pentru bani sau din motive politice, la comandă. Aş putea spune că am ajuns cu mult noroc, în cartierul Bucureştii Noi, mai liniştit, fără bandele de tâlhari şi crimele săvârşite în plină zi, dar fară şansa celor din lumea liberă, fară comunişti.
A fost o perioadă de luptă pentru supravieţuire, de sărăcie şi foamete destul de lungă, până prin anul 1960, când comuniştii deveniseră stăpâni pe situaţia politică şi nu mai aveau nevoie de starea de nesiguranţă a cetăţenilor, creată artificial la ordinul conducerii PCR.
Despre aceste ordine secrete s-a scris doar după mai mult de cincizeci de ani, în săptămânalul „ALERTA" din Bucureşti, din 27 iulie 2000, când presa a devenit liberă şi a putut relata cu dovezi despre acţiunile de intimidare a populaţiei şi a partidelor istorice PNL, PNŢ şi PSDR, pentru scoaterea lor în afara legii.
Redau un episod din publicaţia de mai sus:
La indicaţiile NKVD se trece la o activitate de infiltrare a unor agenţi, în partidele istorice de opoziţie, atât în scopul de a informa conducerea comunistă asupra tacticii electorale a acestora, cât şi pentru a crea sciziuni între membrii partidelor amintite.
Agentura secretă a PCR urma ca prin dezinformare să provoace disensiuni între conducerile PNT, PNL şi PSDR.
în acest sens, adresa Nr. 3/456 SS, a secretariatului general al PCR, emisă către organizaţiile judeţene şi orăşeneşti, este edificatoare.
1. Şefii de echipă, care au fost infiltraţi în grupările „reacţionare", urmează să-şi intensifice activitatea, provocând disensiuni între membrii partidelor de opoziţie: Maniu, Brătianu, Titel Petrescu.
2. Totdeauna, trebuie să răspândească suspiciunea printre membrii reacţiunii şi să raporteze săptămânal sciziunile obţinute.
3. Munca trebuie îndeplinită de aşa natură, ca să împiedice descoperirea membrilor infiltraţi, iar dacă sunt descoperiţi, un atac viguros trebuie dus prin presă, contra membrilor reacţiunii.
Semnat: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Vasile Luca.
Circulara respectivă a fost emisă înaintea alegerilor din 1946 şi este evident concepută de specialiştii în spionaj politic al serviciilor secrete sovietice, Vasile Luca era, de altfel, colonel al G.R.U.
Cu toate că Ministerul Justiţiei şi Internele erau deja în mâna comuniştilor, ca şi Serviciul Secret, conducerea comunistă va dispune crearea unor unităţi paramilitare, care urmau a fi folosite în declanşarea unor tulburări violente, servind interesele partidului, respectiv ale sovieticilor.
Majoritatea ofiţerilor de poliţie şi jandarmerie nu prezenta încredere din punctul de vedere al consilierilor sovietici şi nici din partea agenţilor NKVD, care acţionau făţiş în România.
CC. al PCR, Strict Confidenţial, Nr. 4573/23.11.1946.
Secretarilor responsabili ai PCR din:
Urmare a deciziei Comitetului Central al PCR, de a constitui o gardă înarmată, de încredere (precum gărzile patriotice ale lui N. Ceauşescu şi „minerii" lui Ion Iliescu, – n.a), vă informăm prin prezenta de planul pe care trebuie să-l executaţi cu minuţiozitate:
1. Garda înarmată trebuie să fie recrutată din membrii de încredere ai Tineretului Comunist, care să îndeplinească următoarele condiţii: de preferinţă, necăsătoriţi, să aibă serviciul militar satisfăcut şi cunoştinţă perfectă a folosirii armamentului greu de infanterie, să fi dat dovadă că este un om de încredere, să fie gata să îndeplinească orice misiune.
2. Garda înarmată trebuie să fie la dispoziţia partidului, dar, pentru a preveni protestele reacţiunii, trebuie ţinut cont de următoarele reguli: lumina străzilor trebuie neglijată, în aşa fel încât cetăţenii să ceară întăriri poliţieneşti pentru a face faţă hoţilor. în acest scop trebuie să luaţi măsuri necesare, incitând presa locală să ceară constituirea de gărzi înarmate. Aceste gărzi trebuie formate, ţinând cont de prevederile paragrafului 1 menţionat mai sus şi trebuie să acţioneze numai în interesul partidului.
Trebuie să se înarmeze un număr cât mai mare de muncitori, care vor fi folosiţi la timpul potrivit pentru interesele partidului.
Odată constituită garda înarmată, ne veţi trimite listele aderenţilor pentru garda muncitorească, ce pot fi aduse la cunoştinţă populaţiei, cât şi cele confidenţiale privind garda de siguranţa.
Secretar-general,
Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Paternitatea acestor documente aparţine lui Serghei Nicolaev, ofiţer INU (Direcţia de Informaţii Externe a NKVD).
Nicolaev, cunoscut sub numele de Nicolau, în perioada redactării documentului, era adjunctul lui Gh. GheorghiuDej la Ministerul Transporturilor, urmând ca în scurt timp să preia Direcţia Serviciilor Secrete de la Emil Bodnăraş.
Anii 1945-l947 vor fi perioada în care Direcţia de Informaţii Externe NKVD îşi va instala agentura în fruntea organelor de siguranţă din România. Reţelele secrete din ţară şi din străinătate ale Serviciilor noastre vor fi lăsate fie „în adormire" pentru o reactivare ulterioară, fie distruse. Agenţii secreţi ai SSI au fost predaţi de Eugen Cristescu conducerii NKVD. Acest aranjament l-a salvat pe Cristescu de la execuţie, deşi fusese condamnat la moarte în procesul mareşalului Antonescu.
Mai mult, Cristescu oferă sovieticilor întreaga reţea a
Intelligence Service-lui din România. Informaţiile şi documentele furnizate de Cristescu NKVD-ului vor alcătui o parte din rechizitoriul privind aşa-zisele legături de spionaj dintre conducerea PNŢ şi anglo-americani.
în fapt, toate sintezele informative despre activitatea lui Iuliu Maniu, documente pe care Antonescu nu le folosise, vor fi interpretate şi readaptate de tribunal, pentru a demonstra că liderii opoziţiei au lucrat pentru anglo-americani.
După ce a fost arestat, Pătrăşcanu va recunoaşte că a semnat graţierea lui Cristescu, din motivele amintite.
în acest haos politic, social şi economic am trăit noi românii în ţara noastră, după al doilea război mondial şi după cum vedeţi şi după revolta populară din decembrie 1989, cu deosebirea că în prezent Occidentul ne monitorizează permanent, în toate domeniile de activitate şi chiar în profunzime. în aceste condiţii vitrege de viaţă, pe care le-am trăit în primii ani de după război, m-am instruit pentru muncă într-un sistem social-economic centralizat controlat şi dirijat de conducătorii comunişti.
Perioada despre care nu pot să nu amintesc este cea de secetă cumplită, din anul 1946, de confiscarea grânelor din hambarele ţarănilor, pentru plata datoriilor de război, către sovieticii eliberatori. De „trenul foamei" care pleca din nordul Moldovei, cu oameni şi pe acoperişul vagoanelor, pentru a găsi ceva de mâncare oriunde în ţară, ajungând până pe meleagurile Olteniei şi Banatului, pentru a căpăta o traistă de făină, de grâu sai^pOrumb.
Primul contact cu serviciile secrete din România
Totul părea că se va sfârşi cu bine în acel an 1958, dar, într-una din puţinele zile pe care le mai aveam până la eliberare, am fost contactat de un civil foarte elegant, pe care nu-l mai văzusem în viaţa mea.
Am fost întrebat direct dacă doresc să mă angajez în Serviciile Secrete după terminarea serviciului militar, ca radiotelegrafist şi tehnician radio, cu gradul de sublocotenent cu posibilitatea de a lucra în cadrul ambasadelor noastre, de oriunde în lume.
Când el a terminat ce a avut de spus, eu eram hotărât în privinţa răspunsului, care avea la bază în primul rând dorinţa mea şi a colegilor de laborator din Uzina Electromagnetica şi a şefului nostru ing Constantin Faur de a reveni acolo unde eram aşteptat şi unde promisesem că mă voi întoarce după armată.
Mai ţineam minte şi sfatul tatălui meu cum că armata este frumoasă doar să o priveşti şi nu puteam să uit că atât tatăl meu, cât şi bunicul din partea mamei spuneau mereu şi aşteptau încă ziua în care vor veni americanii să ne salveze de comunişti. Aşadar, răspunsul meu a fost categoric NU, deşi domnul foarte elegant îmbrăcat mi-a spus să mă mai gândesc.
Al doilea contact cu serviciile secrete din România
După revenirea la locul meu de muncă, în laboratorul de radio al serviciului tehnic PS (produse speciale), şi după scugerea unei perioade de timp de aproape patru ani, prin 1962, am fost vizitaţi de un grup de civili tot atât de eleganţi ca şi domnul din 1958, dar care, de această dată, au purtat o discuţie secretă cu şeful nostru de serviciu ing. Nae Ştefanescu.
Am înţeles că era vorba despre o lucrare neobişnuită, de această dată foarte secretă, la care urma să participe un număr restrâns de ingineri şi tehnicieni, selecţionaţi după criterii numai de ei cunoscute şi care va dura cel puţin un an de. zile.
Am fost informaţi că vom lucra în birourile noastre, în care nu vor mai intra alte persoane în afara celor cuprinse în liste, şi vom avea obligaţia să semnăm periodic unele angajamente de confidenţialitate, de parcă am fi produs arme de distrugere în masă.
Şi totuşi nu era o glumă, lucrarea era atât de secretă, încât în ziua în care au venit din nou acei domni eleganţi, pe culoarele pe unde treceau ei şi cei care purtau pe braţe un SARCOFAG al SECURITĂŢII de mărime neobişnuită, nu mai circula nimeni şi nici uşile nu se mai deschideau la vreun birou sau atelier.
Mai târziu am aflat că acesta era un cadou, un colac de salvare aruncat lui Gheorghiu-Dej de comuniştii dintr-o ţară vecină.
Atunci a fost momentul în care imaginaţia celor mai curioşi din fire a început să producă scenarii care mai de care mai fantastice, cu urmări benefice pentru unii, pentru alţii comice sau tragice, iar noi, cei care ştiam de acum cine este beneficiarul unui nou produs electronic atât de secret, nu am fost speriaţi, dar ne priveam întrebători Unii pe alţii,
Volumul de muncă ce ne aştepta pentru următorul an şi păstrarea secretului ne îngrijorau.
Acum, după patruzeci de ani şi după scoaterea lor din exploatare, vă pot spune ce era în acel sarcofag uriaş şi ce a însemnat el pentru mine şi pentru dumneavoastră, cei care am fost cel puţin douăzeci de ani ŢINTELE LUI VII.
Acel produs electronic foarte secret era un grup compact de patruzeci de magnetofoane profesionale, acţionate de un singur motor şi un singur ax de antrenare a benzii magnetice, care lucrau simultan sau în contratimp, pentru a nu se pierde nici o secundă din înregistrările convorbirilor telefonice interne şi internaţionale, a convorbirilor interioare din camerele de acasă, de la locul de muncă, de pe stradă, din parcuri şi de oriunde ne-am fi aflat.
După numărul mare de posturi de cca o mie, m-am speriat de ceace ne aştepta pe noi toţi cei care urmam să fim ascultaţi. Mai târziu, după ani, am constatat cu îngrijorare în ce scopuri le utiliza, noul Preşedinte Nicolae Ceauşescu.
La termenul stabilit, lucrarea a fost predată beneficiarului, iar noi cei desemnaţi pentru a o executa am fost răsplătiţi cu primele obişnuite şi cu o propunere discretă de transfer în vederea supravegherii şi întreţinerii în timpul exploatării lor.
Toate aceste instalaţii erau interconectate cu toate sistemele de comunicaţii telefonice şi radio, prin repartitoarele pe care le-aţi văzut in acele secvenţe la TVR 1, din filmul realizat de Jana Gheorghiu la începutul anului 1990, din care au fost prezentate doar cele acuzatoare la adresa mea şi a colegilor mei din domeniul tehnic-operativ.
Timp de douăzeci de ani şi eu, şi colegii mei de serviciu de atunci am fost ca şi dumneavoastră clienţii ocazionali sau permanenţi ai acestor infernale sisteme concepute la ordinul expres al lui Gheorghiu-Dej, în scopul cunoaşterii şi luării unor decizii ferme în cazurile de abatere de la linia partidului, dar şi pentru depistarea spionilor, sabotorilor din economia naţională sau pentru rotirea cadrelor.
Oferta pentru angajare în acel serviciu tehnic era într-adevăr tentantă doar din punct de vedere material, în rest era o pedeapsă care s-a dovedit a fi greu de evitat.
Condiţiile erau avantajoase, funcţie de ofiţer tehnic, fără a fi obligat să port haina militară, cu un salariu mai mare decât cel pe care îl aveam, în uzina Electromagnetica dar cu un program de lucru fară sărbători, fară duminici, Paşte sau Crăciun libere, iar nopţile, din şapte, trei erau albe, pentru că aceste magnetofoane mergeau zi şi noapte.
Am dat răspunsul pe loc, am spus că doresc să urmez cursurile serale ale Institutului Politehnic Bucureşti şi nu pot renunţa la această dorinţă. Am dat pentru a doua oară un răspuns negativ, la propunerea acelor domni eleganţi şi ce-i drept foarte politicoşi.
Am sperat că va fi ultima dată când mi se mai face o asemenea propunere şi am continuat să muncesc în acel loc, unde timp de zece ani crescusem, învăţasem o meserie frumoasă şi de unde puteam să urmez şi cursurile serale la Politehnică. Am considerat că este ultima şansă de a scăpa de Securitate şi am făcut tot ce a fost posibil pentru a ieşi din colimatorul lor, deşi ei aveau gânduri bune pentru mine.
Mulţi tineri şi-ar fi dorit poate să fie chemaţi să lucreze în condiţiile oferite sau să nu mai vorbim de cei care ne invidiau atunci când lucram în birourile noastre cu paza la uşă, pentru a nu se deconspira lucrarea, pentru a ne proteja de privirile curioşilor şi invidioşilor trepăduşi cu funcţii de conducere în sindicat sau în PCR.
Am decis atunci să-mi caut alt loc de muncă, indiferent unde, pentru a ieşi din vizorul lor chiar mai repede, pentru că nu eram dispus să inventez un alt motiv mult mai serios, mai credibil pentru ei, pentru a mă lăsa să-mi văd de treburile mele, de pregătirea pentru examenele pe care urma să le susţin în vara anului 1963.
Al treilea contact Destin sau jocul întâmplării?
O vorbă din bătrâni spune „Ce-ţi este scris în frunte-ţi este pus". Deşi reuşisem pentru început să obţin prin concurs un post de tehnician electronist la Institutul de Telecomunicaţii din Bucureşti sau o posibilă angajare la Institutul Politehnic Bucureşti, într-unui din laboratoarele Facultăţii de Electronică, la Catedra de Măsurători electronice a prof. univ. Mariana Beliş, destinul mă urmărea.
Tânăr fiind, mai mult sau mai puţin convins de puterea destinului, am început demersurile pentru evadarea din calea celor din serviciile secrete. *
A doua zi după obţinerea locului din Politehnică, am spus vestea cea bună noului meu şef de laborator, ing. Mircea Bărbulescu, care m-a felicitat şi mi-a spus că pot face cererea de transfer pe care el o va aproba.
Am înaintat cererea Serviciului Personal în aceeaşi zi şi am aşteptat câteva zile, după care am întrebat secretara dacă pot să-mi iau cererea aprobată.
„Nu s-a aprobat, mi-a răspuns la telefon, şi ar fi bine să vii tu la şeful de cadre." Aşa am şi făcut, în câteva minute
am şi ajuns şi am întrebat dacă ştie cine nu a fost de acord cu transferul, pentru că şeful meu direct a semnat cererea fară nici o altă condiţie.
Nici nu am apucat să termin fraza, că uşa biroului s-a deschis şi a ieşit chiar şeful serviciului de cadre, care mă cunoştea de la meciurile de fotbal de la care nu lipsea niciodată, şi cu un zâmbet sadic după părerea mea, dar amical mi-a spus că nu se aprobă pentru că avem foarte mult de lucru.
M-a condus câţiva paşi pe culoarul pe unde venisem, întrebându-mă: „Ce, nu-ţi place aici unde lucrezi şi unde joci şi fotbal?"
I-am spus că locuiesc prea departe de uzina Electromagnetica, în Bucureştii-Noi, şi vreau să merg din această toamnă la cursurile serale din Politehnică. Cu regret, a spus că nu a acceptat şeful cel mare şi nu are ce face.
Supărat de răspunsul dat, am mers în laboratorul meu şi, fară să le spun colegilor şi şefului meu răspunsul primit, au înţeles că nu se aprobase. Şeful meu mi-a spus să nu fiu trist, pentru că mai este o soluţie, dar care mă va obliga să mai aştept încă două săptămâni, până la plecarea mea la Politehnică, şi mi-a sugerat să-mi depun demisia cu preaviz, iar după două săptămâni să cer cartea de muncă şi să mă prezint la noul loc.
Am procedat aşa cum m-a sfătuit şeful meu, care era pe lângă un foarte bun inginer şi un bun sfătuitor, şi am lucrat încă două săptămâni la vechiul loc de muncă, dar trecând zilnic şi pe la viitorul meu loc pentru a efectua lucrările de laborator, care erau aşteptate de studenţii de la cursurile de zi în special.
în aceste zile, am avut ocazia să constat că timpul este uneori elastic, se comprimă şi se destinde în funcţie de interesele pe care le avem, ajungând să cred că Dumnezeu este atât de puternic, încât noi, oamenii buni care credem în El, suntem optimişti şi puternici datorită credinţei noastre şi fericiţi datorită puterii Lui.
Timpul a trecut mai greu în acele cincisprezece zile, dar a venit şi ziua în care mi-am luat rămas-bun de la colegii şi prietenii mei, de la regretatul meu şef de laborator ing. Mircea Bărbulescu, cel care îmi era ca un frate mai mare.
Bun sfătuitor, după ce mi-a urat succes în viaţă, mi-a spus să nu uit că cei care m-au căutat în 1958 şi mi-au propus şi în 1962 să lucrez pentru ei, în securitate, nu vor renunţa la serviciile mele mai ales după lucrarea la care participasem în ultimul an, considerându-mă util în exploatarea acelor mastodonţi.
în aceeaşi zi, am anunţat şi pe cei care mă aşteptau cu transferul la Institutul de Telecomunicaţii că nu am obţinut transferul şi cu regretele mele şi ale lor, după cum spuneau şi ei, am încheiat discuţia. A urmat o perioadă de nelinişte şi de nerăbdare de a mă vedea plecat din vizorul celor de la securitate.
Pentru mine, acum nu mai conta salariul pe care urma să-l iau, chiar dacă aici la Politehnică era ceva mai mic şi nici soţia mea nu a obiectat. Cei de la serviciul personal mi-au spus că se vor strădui să-mi acorde un salariu cel puţin egal cu cel de la vechiul loc de muncă.
Aşa s-a şi întâmplat, după câteva zile de la intrarea în noile atribuţii, am fost chemat la serviciul personal şi anunţat că s-a găsit un salariu mai bun pentru mine, dar cu condiţia să accept ca în cartea mea de muncă să fie înscrisă funcţia de lăcătuş mecanic, fapt care pe mine nu mă deranja, şi am fost de acord cu propunerea.
Iată-mă la începutul anului 1963 la locul de muncă mult visat, mult mai aproape de casa mea, în alt mediu de lucru, cu perspectiva de a lucra şi urma cursurile serale în acelaşi loc. Cel mai plăcut gând era că cei de la securitate îmi vor pierde urma şi poate vor renunţa.
Acomodarea cu noii şefi şi colegi s-a făcut destul de repede, la fel de repede m-am acomodat şi cu varietatea lucrărilor de laborator efectuate pentru practica studenţilor, care îmi ocupau plăcut timpul şi mă ajutau să-mi cunosc viitoarele teme ca student al aceleiaşi facultăţi.
Dar nu a fost să fie aşa, în acest an 1963 aveam să trăiesc momente pe care nu mi le imaginam, speram să am o viaţă liniştită, mai ales că soţia mea născuse în luna iulie un băiat frumos şi sănătos şi nu se putea plictisi în orele în care eu aveam să fiu prezent la cursurile serale.
Mi-am făcut iluzii deşarte, pentru că ce-i este scris omului în frunte-i este pus şi nu a trecut nici mijlocul verii şi am fost căutat la serviciu de un alt domn pentru acelaşi motiv, cu eternele oferte avantajoase şi chiar tentante, nu numai pentru unul ca mine, care simţeam din plin lipsa unei locuinţe, cu un confort cât de cât mai bun, acum când aveam şi un copil de crescut şi cu un salariu care recunosc că începuse să devină insuficient.
Atunci am recunoscut că nu se poate şi cu varza grasă şi cu slănina întreagă. Mi-am amintit de vorbele ing. Mircea Bărbulescu, că nu voi scăpa niciodată de acei domni eleganţi până nu mă vor convinge să intru în securitate.
Atât insistenţele lor, cât şi ofertele m-au determinat să accept.
în final, pentru liniştea întregii familii, atât a soţiei, cât şi a soacrei mele, îngrijorate ca toate femeile că ginerele ar fi student seralist, cu colege şi colegi de toate vârstele, l-am căutat eu de această dată pe acel domn elegant, pentru a-i da un răspuns pozitiv. Am sunat la numărul pe care mi-l lăsase şi i-am spus că sunt de acord să mă angajez, cu condiţia să nu fiu obligat să port haine militare şi numai în domeniul tehnic.
în zilele care au urmat, am şi fost supus unui examen medical, foarte amănunţit şi am fost găsit sănătos, cu excepţia unei sinuzite, pe care o contractasem la antrenamentele de fotbal, din timpul junioratului, care se desfăşurau în fiecare an începând din luna februarie, pe zăpadă şi viscol, când pe unii tineri nu-i puteai găsi decât la gura sobei sau în vreo sală de spectacol.
Pentru a primi şi semnătura medicului ORL-ist al MI-ului, am fost obligat să fac un tratament destul de dur pentru a grăbi vindecarea în cel mult o lună de zile, astfel ca la începutul lunii decembrie să încep activitatea la noul loc de muncă. Am făcut tratamentul, am obţinut avizul şi cu nici o zi în plus sau în minus am fost anunţat că pe data de 1 decembrie 1963 să mă prezint la biroul de informaţii al MI-ului, de la podul Izvor.
Toate erau bune şi frumoase până aici, mai puţin faptul că eu nu-i spusesem nimic şefei mele de la serviciu, doamnei prof. universitar Mariana Beliş, căreia îi purtam un respect deosebit şi pentru faptul că era o doamnă de o fineţe rară. Cum să-i spun şi când ar fi mai bine, pentru a nu o supăra prin iminenta mea plecare, fară a-i cere asentimentul.
Mi-am luat inima în dinţi şi am deschis discuţia într-una din zilelele în care am considerat că era mai bine dispusă. Am început prin a mă scuza în cazul în care ceea ce îi voi spune o va supăra şi am început să-i povestesc pe scurt cum am fost pentru prima dată contactat de acei domni eleganţi, în anul 1958 şi cum am ajuns în final să renunţ la visul meu de a fi student, pentru a deveni pentru tot restul vieţii un militar de carieră, dar fară a purta haina militară.
M-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus că nu este supărată că nu am consultat-o, iar, dacă eu mi-am făcut bine socotelile, cu atât mai mult se va bucura. Aceasta era realitatea, în comparaţie cu salariul care îl aveam acum, la douăzeci şi şase de ani, era şi momentul să-mi asigur pentru întreaga familie un viitor mai bun, fie ca inginer, după şase ani de seralist, fie ca militar activ din acel moment.
Cu un zâmbet părintesc, mi-a spus să calculez bine paşii pe care îi voi face, spre binele meu şi al familiei mele, iar despre referinţele care ar fi solicitată să le dea vor fi foarte bune.
Eram acum cu gândul la ce voi întâlni la noul loc de muncă, ce oameni, ce mistere ascund aceste servicii secrete din ţara noastră, în ce scop erau folosiţi acei mastodonţi, construiţi de noi, după cea mai modernă tehnologie cunoscută de noi la acea vreme. Am acceptat compromisurile, fară să ştiu ce mă aşteaptă. Nu se mai
întâmplase niciodată să decid împotriva voinţei mele, iar regretele ar fi fost tardive în cazul nerespectării condiţiilor promise.
A sosit şi ziua în care am fost anunţat să-mi iau rămas bun de la civilie, de la şefa mea şi de la cel care mă cooptase într-o lucrare de cercetare privind realizarea unui sistem de comunicaţii radio, utilizabil în subteranele minelor.
Acest sistem era conceput de prof. univ. Cartianu, cu care lucrasem câteva luni la realizarea practică şi de care cu regret m-am despărţit fiind un domeniu care mă pasiona.
Dar ce mai puteam face în acel moment, decât să-mi cer scuze pentru faptul că nu l-am anunţat din timp şi am promis că voi încerca să-mi rup din timpul liber atunci când va fi nevoie, cu acordul de principiu al noilor mei şefi.
în aceste condiţii m-am despărţit şi de cei care au fost pentru mine o speranţă pentru realizarea dorinţei de a fi un bun inginer lăsând loc de bună ziua, aşa cum am lăsat şi cu un an în urmă la vechiul serviciu.
Preţul cunoaşterii adevărului
despre munca şi oamenii din serviciile secrete româneşti
Condiţiile de la noul loc de muncă au fost însă vitrege, fiindu-mi imposibilă şansa de a colabora cu prof. univ. Cartianu, în realizarea practică a acelui sistem de comunicaţii pentru subteranele din minerit şi chiar mai mult, am primit ordin să nu mai lucrez ca radioamator-emiţător, pe nici o frecvenţă şi sub nici o formă, deşi aveam autorizaţie cu indicativul Y03JK.
A sosit vremea, mi-a spus la telefon ofiţerul de cadre, pentru a fi prezentat noilor mei şefi şi colegi. Vorbele lui mi-au rămas în memorie şi m-au pus pe gânduri, până a doua zi când am intrat şi am văzut locul de muncă şi colegii.
In tot acest timp m-am întrebat dacă am acceptat din interes material sau din curiozitatea de a şti ce se întâmplă într-un serviciu secret de informaţii. Pentru a mă linişti, am spus: „Doamne, ajută-mă!" aşa cum m-au învăţat mama şi preotul Clement de la biserica Bazilescu, unde am slujit când eram copil de numai zece ani.
Am cerut soţiei să-mi pregătească pentru a doua zi costumul de haine, o cămaşă şi o cravată asortată, pentru a mă prezenta şi eu în faţa noilor colegi, în ton cu ei.
Nu vă pot spune cât de greu mi-a fost să mă obişnuiesc îmbrăcat cu costum şi mai ales cu cravată pe care nu o mai folosisem de la nunta mea, dar ce poţi face dacă aşa purtau toţi cei din securitate.
Iată-mă faţă în faţă cu noul meu coleg de minister, care mi-a strâns mâna tovărăşeşte şi mi-a spus pentru prima dată: „Să trăiţi! Vă rog să acceptaţi o plimbare pe Calea Victoriei, pentru că locul de muncă este foarte aproape, la câţiva paşi."
La 1 decembrie, vremea era destul de frumoasă, am acceptat invitaţia şi în câteva minute am ajuns în dreptul unei porţi metalice în spatele căreia se afla postat un subofiţer, probabil de serviciu. Acesta ne-a salutat cu mâna la chipiu şi cu un „Să trăiţi!" pe cât de încet pe atât de scurt, lăsându-ne să trecem fără nici o legitimare.
Am urcat la primul etaj, unde se afla biroul comandantului, care ne aştepta conform programului stabilit.
în camera în care se afla secretarul, am fost invitat să mă fac comod, pentru că eram îmbrăcat totuşi de iarnă, cu palton şi fular, iar el, cadristul meu, s-a scuzat pentru a anunţa sosirea noastră.
Nu am avut timp nici să-mi verific nodul de la cravată, că a şi ieşit, invitându-mă în biroul comandantului ca pe un personaj important, fară ca eu să găsesc ceva deosebit la un tehnician oarecare, venit pentru a fi pus la muncă, nu pentru a i se da onoruri.
Când am păşit în interiorul biroului spre cel care mă aştepta, întâmpinându-mă cu o privire veselă, luminoasă, nu pentru că ar fi avut părul blond, frumos ondulat sau tenul alb, ci poate pentru că mă aşteptase cu interes justificat, de lipsa unui om de încredere în munca lor de mare răspundere, destul de complexă din punct de vedere tehnic.
Ne-am strâns mâinile ca doi civili, aşa cum eram de fapt şi îmbrăcaţi, deşi ştiam acum că el avea gradul de maior, iar eu nici nu întrebasem dacă mi s-a dat gradul de locotenent, după care am fost invitat să iau loc într-unui din fotoliile din faţa biroului său, iar cel care m-a verificat, angajat şi condus până în acel birou a cerut permisiunea să se retragă.
După un „Mulţumesc, eşti liber!" din partea maiorului şi un „Să trăiţi!"din partea celui care acum, la despărţire, nu mi-a făcut decât un semn amical de salut, am rămas doar eu şi acel domn prezentabil, elegant şi chiar frumos ca bărbat. Pentru câteva secunde, a păstrat un moment de tăcere, după care m-a întrebat dacă fumez, concomitent cu gestul de a mă servi cu ţigări, dintr-un pachet frumos colorat, cartonat şi parfumat.
Aş fi primit acea ţigară, numai de plăcerea de a o mirosi, dar, cum eu nu fumam, am mulţumit politicos motivând că antrenorul meu de fotbal de la Uzina Electromagnetica, Ioan Lupaş, nu ne permitea să fumăm.
„Foarte bine, mi-a spus, felicitări, dacă aţi avut voinţă, atunci nu veţi avea acest viciu." în continuare, mi-a spus că se bucură că am decis să intru în această activitate, că mă cunoaşte destul de bine din datele pe care le are de la serviciul de cadre şi din recomandările pe care le-a citit şi le-a apreciat ca foarte bune, de la persoane de prestigiu.
După câteva întrebări, privind viaţa de familie şi pasiuni personale, a trecut direct la prezentarea locurilor de muncă pentru care aş fi putut să optez, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, după care puteam cere probabil o schimbare. Primul loc pe care mi l-a descris şi propus pentru al accepta era din domeniul instalaţiilor pentru „sonorizarea" unor interioare, iar al doilea loc era cel pentru care de fapt am fost solicitat cu un an în urmă.
Mi-a spus că am dreptul să aleg locul pe care îl doresc şi am considerat normal să-i răspund cu aceeaşi amabilitate, fără să fiu prea mult rugat, că voi lucra acolo unde consideră domnia sa că este nevoie de mine, de cunoştinţele mele profesionale şi de puterea mea de muncă.
Mi-a mulţumit, a apăsat pe butonul unei sonerii şi a cerut să fie chemat şeful biroului pentru care optasem. Rină la sosirea lui, am mai schimbat câteva cuvinte despre locul respectiv, ca program de lucru, tehnici folosite, urmând ca detaliile să le cunosc ulterior.
Rină aici, impresia mea era foarte bună şi nu am avut de ce mă teme, era un om distins/ inteligent, prietenos, inspirând pe lângă multă prestanţă şi multă încredere şi seriozitate, ceea ce eu doream să întâlnesc în aceste servicii secrete de informaţii.
După intrarea în birou a celui care avea să-mi fie şef sau comandant de această dată, fiind de acum şi eu militar chiar şi numai pe hârtie, dar la ordin, m-am ridicat pentru a mă prezenta.
Acest şef era fără exagerare un om de aproape doi metri înălţime, la fel de chipeş şi cu acelaşi grad ca şi mr. Ovidiu
Diaconescu, care s-a prezentat mr. Arghiropol şi nimic mai mult, ţinându-mi mâna strânsă fară să mă mai lase, parcă pentru a nu mă pierde pe drumul până la biroul lui situat Ia acelaşi etaj unu.
Mr. Arghiropol era, după cum am aflat mai târziu, unul dintre puţinii specialişti în electronică pentru munca Serviciilor Secrete de Informaţii (SSI) din România antebelică, lăsat în viaţă de comunişti, cu condiţia de a pregăti noi generaţii de specialişti în acest domeniu.
Gestul maiorului Arghiropol l-a încântat pe cel care cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă mă primise ca şef al Comandamentului de . Tehnică Operativă şi Transmisiuni, iar acum i se adresa noului meu şef, destul de amical, spunându-i că a vorbit el cu Geartu şi nu sunt probleme.
Mulţumit de mine, poate din experienţa pe care o avea cu oamenii, m-a caracterizat pe loc poate ca băiat bun şi m-a prezentat subalternilor săi, când am ajuns în noul compartiment, ca pe fiul lui, ca noul coleg de muncă.
Am fost plăcut surprins să văd un colectiv format numai din tineri care nu depăşea treizeci de ani, prietenoşi, veseli şi, culmea curiozităţii, nici unul nu purta cravată ca mine sau ca aceia pe care eu îi întâlnisem până atunci.
Am fost invitat să iau loc la unicul birou liber, iar în încăpere se mai aflau încă cinci birouri la care erau instalaţi ceilalţi, de acum colegi, tot tehnicieni şi ei ca şi mine şi probabil angajaţi şi ei în acelaşi scop, de a apăra ţara de hoţi şi de duşmanii poporului, nu ai comunismului.
M-am făcut comod, mi-am scos chiar şi cravata pentru a nu face notă discordantă, după care am şi început să primesc date, informaţii despre modul de lucru, despre mijloacele tehnice din dotare, despre locurile pe care trebuia să le vizităm, urmând ca cele mai mici amănunte să le dobândesc pe parcursul anilor, până voi ieşi la pensie din DSS, după cum le plăcea să glumească.
Pentru ca primirea mea să fie sărbătorită, au adus în grabă de la bufetul unităţii sticle cu sucuri şi câteva gustări, pe care nu le-am refuzat, fiindu-mi plăcut gestul lor şi sincer să fiu erau binevenite. în tot timpul cât am gustat din bunătăţile aduse, am şi stabilit ca a doua zi să fac parte din echipa ce urma să viziteze un castel.
Ba chiar făcusem şi pregătirea materială, urmând ca a doua zi de dimineaţă să ne întâlnim în Gara de Nord pentru prima călătorie din viaţa mea de ofiţer tehnic specialist, în cu totul alte domenii, în cel tehnic-operativ şi transmisiuni cum era el numit în Departamentul Securităţii Statului de atunci. Dar, când este stabilit acolo sus, când Dumnezeu nu te lasă să apuci pe alte căi, ci doar pe calea pentru care te-a hărăzit, atunci apare ceva sau cineva care îţi schimbă direcţia de mers, viitorul, sensul vieţii.
Aşa a apărut, în jurul prânzului, după doar câteva ceasuri de cunoaştere a activităţii în primul serviciu, un alt comandant elegant, chipeş şi simpatic, pe care îl cunoşteam din timpul executării acelor mastodonţi la Hlectromagnetica, în anul 1962, şi de la testul privind cunoştinţele teoretice din domeniul electronicii, efectuat cu câteva luni în urmă în faza de întocmire a dosarului meu de angajare.
Cel care ştia despre mine totul şi a dorit angajarea mea în sectorul pe care îl conducea era lt. mj. ing. Istifie
Geartu, care acum intra pe uşa biroului unde mă aflam, hotărât să-şi recupereze ceea ce îi aparţinea de fapt şi de drept, pentru că mă selecţionase şi îşi dăduse avizul pentru angajarea mea, doar în sectorul pe care îl conducea.
Eu nu fugisem de lt. mj. Geartu, acceptasem doar propunerea comandantului acelei unităţi militare, locul în care aveau nevoie de mine în domeniul tehnic, loc în care am pregătit doar prima mea misiune, care s-a încheiat cu o sumară instruire şi o plăcută întâlnire cu acei tineri simpatici ca şi şeful lor.
Cum în armată ultimul ordin se execută, m-am conformat ordinului noului meu şef, mai ales că a precizat că a vorbit cu comandantul unităţii. De fapt, la intrarea sa în biroul în care mă aflam, a întrebat „Ce faci tovarăşu', cum ai ajuns aici ?" şi, fară să mă lase să-i răspund, m-a întrebat zâmbitor: „Unde îţi sunt hainele?", la care am răspuns şi eu zâmbitor şi am arătat spre cuierul unde se aflau.
Lăsând gluma, le-a spus celorlalţi din birou că eu am fost angajat pentru compartimentul dânsului şi a vorbit cu mr. Ovidiu Diaconescu; „Aşa că, hai să mergem, să-ţi vezi noii colegi şi aparatele la care ai lucrat." Cu scuzele de rigoare, mi-am luat rămas-bun de la foştii mei colegi şi de la fostul meu şef pentru câteva ore, şi l-am însoţit pe cel care îl cunoşteam şi care urma să-mi fie şef de acum încolo.
Am intrat într-o cameră mică de la parterul aceleiaşi clădiri, un fel de hol îngust, în care nu pătrundea nici. lumina zilei, după care am intrat într-o altă cameră, ceva mai mare, în care nu vedeam decât flşete metalice şi o fe-, reastră de aerisire, mai mult decât de iluminare naturală. A deschis o altă uşă şi am pătruns într-un hol cu fereastră,[
prin care trecea doar un sfert din lumina zilei, cu iluminatul mai mult artificial, dar întâmpinat de un aer curat şi răcoros ca cel de la munte.
Aici era situată graniţa dintre lumea secretă şi cea nesecretă, aici era camera unde nu se mai intra cu hainele şi încălţămintea cu care se mergea în celelalte încăperi din clădirea respectivă şi cu atât mai mult pe stradă, iar în acea cameră cu multe fişete, se schimba în mod obligatoriu ţinuta, mai ceva ca la moscheile turceşti.
Atunci, am păşit pragul dintre cele două lumi, dintre cea care se vede şi se aude în mod obişnuit şi lumea care se aude în şoaptă, în taină, în culisele puterii sau în intimitatea locuinţelor, de oriunde ar fi ele şi în orice limba de pe glob, pragul dintre lumea pe care o ştim cu toţii şi lumea din acea sală plină cu magnetofoane şi alte sisteme electronice profesionale construite de noi românii^fără să ştim ce funcţii vor îndeplini cândva.
Toată această sală, cu o suprafaţă de aproximativ două sute de metri pătraţi, deşi plină de tehnică, era supravegheată doar de trei oameni, dintre care un tehnician care intervenea doar atunci când se declanşa o alarmă.
Sala era iluminată artificial, dar destul de bine, iar aerul condiţionat era asigurat de o instalaţie ca o uzină, care nu permitea nici unui fir de praf să pătrundă pe canalele ei de aerisire.
Culoarea pardoselii era de un verde plăcut, odihnitor ca şi culoarea întregii aparaturi electronice, pentru a nu crea o stare de disconfort celor care o supravegheau.
După o trecere în revistă a întregii săli şi după prezentarea celor care erau de serviciu, ca noul lor coleg, am fost întrebat ce părere am, dacă îmi place să lucrez aici. Am spus desigur da, mai ales că aflasem că pe majoritatea dintre cei care lucrau aici îi cunoşteam de la Electromagnetica.
Faptul că şeful actual mă cunoştea, o parte dintre colegi mă cunoşteau, iar tehnica pe care o construisem cu ani în urmă o cunoşteam, nu a fost nevoie decât de două zile de acomodare pentru a fi lăsat să răspund de tot acest sistem diabolic, conceput şi realizat dintr-un motiv foarte important din punct de vedere strategic, al siguranţei naţionale a României, din păcate deturnat în interesul conducerii PCR-ului.
Dacă acest sistem de supraveghere electronică a întregului teritoriu ar fi fost pus, aşa cum se declara, numai în slujba României, societatea românească ar fi prosperat, ar fi trăit liniştită, fericită, fără grija zilei de mâine, fără teama unor acţiuni teroriste de distrugere a unor obiective industriale sau instituţii militare sau civile.
Teamă de nou nu am avut niciodată, dar acum a existat doar o emoţie în faţa noului, mai ales în prima noapte albă pe care am avut-o, fiind cum am spus inclus în programul normal de ture, fară duminici, fară Paşte, Crăciun sau anul nou liber, după doar două zile de acomodare.
Atunci am intrat în mod indirect în contact cu obiectivele numerotate, fară să ştiu cum se numeau cei ascultaţi, care nu aveam cum să ştiu nici cine sunt, nici cu ce se ocupau, fiind interzisă prin ordin intrarea pe posturi, a noastră a celor care deserveam din punct de vedere tehnic sistemul.
Ofiţerul care hicra în informativ şi avea răspunderea păstrării secretului obiectivului, a laturii intime şi a intereselor sale personale şi de familie avea cunoştinţă de toate acestea pentru că doar el avea dreptul să asculte ce se înregistra pe postul respectiv.
De fapt noi tehnicienii, aveam notat obiectivul cu un număr, iar operatorul de pe centrală folosea un nume legendar pentru fiecare obiectiv, pentru a nu deconspira numele real în discuţiile sau înscrisurile cerute de cabinetul 1 sau 2 din CC al PCR. Notele informative şi artele de constatare erau folosite pentru întocmirea unor dosare de urmărire, în justiţie şi pedepsirea nesupuşilor PCR-ului, dar păstrate în ograda securităţii, pentru a nu fi acuzat PCR-ul.
Şi eu, spre exemplu, am fost şi sunt şi în prezent „obiectivul Petre pentru interceptarea telefoanelor, corespondenţei şi filajului prin toate mijloacele tehnice operative", pentru faptul că în oct. 1989, am declarat în şedinţa PCR de cartier, unde eram obligat să activez ca pensionar din 1987, că mă abţin în privinţa realegerii lui N.Ceauşescu la al XIV-lea Congres. -
Atunci, în mod conştient, am fost inclus în baza de date a PCRului, am devenit obiectiv al DSS-ului, al foştilor mei colegi şi al SRI-ului de după 1989, cu numele conspirativ PETRE, după cum veţi afla din PARTEA a Il-a a destăinuirilor mele.
Acest nume poate fi întâlnit în toate notele informative ale ofiţerilor, din cele trei unităţi ale Serviciului Român de Informaţii, respectiv, UM 0198,0221 şi 0223, care m-au avut ca obiectiv, depuse la dosarul meu penal, la ordinul generalului
Vasile Lupu, adjunct al lui Virgil Măgureanu, şi culmea, şi al procurorului general al României, Nicolae Cochinescu, pentru motive politice în fond, nu pentru pericolul care ü prezentam eu pentru siguranţa Naţională a României.
Răspunderea pentru toate necazurile ce se abăteau asupra unei persoane care era urmărită pentru acţiunile sale politice şi nu de altă natură, doar a celor care afectau interesele familiei conducătoare, a lui Dej sau a lui Ceauşescu sau ale altor conducători comunişti, nu poate fi pusă de cât pe seama celor care au decis politic urmărirea, şicanarea şi pedepsirea acelei persoane.
Ei, cei de la cabinetele „unu" şi „doi" al PCR, ordonau cine şi cât timp să fie supravegheat,, să fie lăsat sau luat în lucru de anchetatorii care nu erau ai securităţii, ci infiltraţi ai Partidului Comunist Român în corpul tehnic-operativ.
Când românii vor înţelege acest sistem de acoperire, de mascare a acţiunilor de supraveghere şi represalii, asupra ; • adversarilor lor politici, unitatea naţională se va reface în mod sigur, sau când specialiştii din fostele şi actualele servicii de informaţii, uniţi pentru acelaşi ideal şi sub acelaşi ' ; nume, vor fi lăsaţi de politicieni să-şi facă datoria de' j onoare, de a scoate la lumină faptele şi mai ales făptuitorii, nevrednici de a se numi români.
Dar să lăsam scuzele sau acuzele la adresa unora şi să>l trec la povestea vieţii mele de „securist", după cum unii ne incriminează laolaltă, fară pic de discernământ, fără a fi conştienţi că o ţară fară profesionişti în domeniul informativ operativ este vulnerabilă în faţa oricărui pericol venit fie el în domeniul politic, economic, social, militar ] sau de orice natură. ;
Ştim cu toţii că tehnicii-operativi profesionişti care ne-am iubit şi ne iubim ţara, că noi şi munca noastră, a celor din temuta instituţie, eram suspectaţi de activul de partid, de „conducătorii iubiţi", de lipsă de loialitate, ajungându-se la pedepsirea unora dintre comandanţi, aşa cum veţi vedea din derularea evenimentelor trăite de mine şi de comandanţii noştri profesionali, nu politici.
Momentul unei schimbări în viaţa mea şi în munca tehnic-operativă s-a produs nu după doar câteva ore ca în prima zi de muncă în securitate, ci după aproape trei ani, dar tot cu ajutorul celui care îmi era şef profesional, acum cpt. Geartu.
Acest om a avut totdeauna o influenţă fastă asupra mea, de când l-am cunoscut în 1962 şi până în prezent, pentru că şi acum a intervenit în mod indirect, prin întrebarea pe care a pus-o într-o zi tuturor colegilor mei de muncă.
întrebarea consta în cererea sa expresă de a ne hotărî, unul singur dintre noi, cei şase tehnicieni, să acceptăm să lucrăm în alt compartiment din subordinea sa, dar care necesita deplasarea şi în teritoriul ţării, la interval de două săptămâni sau de două ori pe lună, pentru întreţinerea aparaturii învechite de interceptare electronică, din dotarea colegilor noştri din provincie.
