Nenorocirea secolului de Alain Besancon

INTRODUCERE

Eseul de faţă ridică două întrebări conexe cărora nu pretinde să le dea un răspuns exhaustiv. Prima se referă la conştiinţa istorică, ce mi se pare astăzi extraordinar de lipsită de unitate. Dezacordul priveşte tocmai ceea ce a avut mai caracteristic secolul nostru în raport cu toate celelalte: remarcabila amploare a masacrării oamenilor de către alţi oameni, care a fost posibilă doar prin preluarea puterii de către comunismul de tip leninist şi de către nazismul de tip hitlerist. Aceşti „gemeni heterozigoţi“ (Pierre Chaunu), deşi sunt duşmani şi au o istorie diferită, prezintă mai multe trăsături comune. Îşi propun să ajungă la o societate perfectă înlăturând obstacolul malign care le stă în cale. Se pretind filantropi pentru că urmăresc, unul binele întregii umanităţi, celălalt binele poporului german, şi pentru că acest ideal a dezlănţuit forme entuziaste de devotament şi acte eroice. Dar ce îi apropie mai mult e faptul că ambii şi-au arogat dreptul – sau au considerat că au datoria – de a ucide, folosind în acest scop metode asemănătoare, la o scară nemaiîntâlnită în istorie.

Or, astăzi memoria istorică nu tratează cele două fenomene în mod egal. Nazismul, deşi a dispărut complet de mai bine de o jumătate de secol, stârneşte, pe drept cuvânt, o repulsie pe care timpul nu o atenuează câtuşi de puţin. Dimpotrivă, consideraţiile oripilate pe marginea acestui subiect par să câştige pe an ce trece în profunzime şi întindere. Comunismul, în schimb, cu toate că s-a prăbuşit foarte recent, beneficiază de o amnezie şi o amnistie ce întrunesc consimţământul aproape unanim nu doar al partizanilor săi – căci încă mai are partizani –, ci şi pe acela al duşmanilor săi celor mai înverşunaţi, ba chiar al victimelor sale. Nici unii, nici alţii nu găsesc de cuviinţă să-l readucă în actualitate. Uneori, coşciugul lui Dracula se întredeschide. Aşa se face că, la sfârşitul anului 1997, a apărut o lucrare (Cartea neagră a comunismului[1]) care a îndrăznit să facă totalul morţilor ce îi pot fi atribuiţi. Ea propunea o cifră situată între 85 de milioane şi 100 de milioane de victime. Scandalul declanşat a fost de scurtă durată şi coşciugul se închide deja, fără ca aceste cifre să fi fost de altminteri serios contestate.

Am avut prilejul să abordez de curând acest contrast între amnezia comunismului şi hipermnezia nazismului. L-am tratat succint sub unghiul destul de îngust al condiţiilor istorice şi politice cărora uitarea comunismului le putea fi imputată.[2] Subiectul necesita o analiză mai amplă şi din alte puncte de vedere. Este tocmai ceea ce-şi propune prima parte a acestui eseu.

A doua chestiune are legătură cu Şoah-ul. În ce măsură poate fi el singularizat în imensul măcel al secolului? Poate fi aşezat ca un mormânt printre alte morminte în cimitirul comun? Şi dacă nu, din ce cauză?

Este un fapt mai uşor de constatat decât de explicat: problema Şoah-ului bântuie nu numai conştiinţa istorică a secolului în general, ci în mod specific relaţia sau comparaţia dintre memoria comunismului şi cea a nazismului. Eu însumi simţisem cu putere acest lucru, subliniind în discursul meu motivul pentru care poporul evreu îşi asumase memoria Şoah-ului: dintr-o obligaţie morală care se înscria în lunga memorie a persecuţiilor; dintr-o obligaţie religioasă legată de preamărirea sau interogarea pasionată – de felul celei practicate de Iov – a Domnului care a făgăduit să-şi apere poporul şi care pedepseşte nedreptatea şi crima. Umanitatea trebuie să-i mulţumească memoriei evreieşti pentru că a conservat cu sfinţenie arhivele Şoah-ului. Enigma priveşte popoarele care au uitat.

Dificultatea provine din faptul că, pentru a răspunde la a doua întrebare, trebuie schimbată perspectiva. Într-adevăr, putem compara comunismul şi nazismul ca fiind două specii ale aceluiaşi gen, genul ideologic. Forma lor de seducţie, natura şi maniera puterii lor, tipul lor de crimă au legătură cu forma mentală de care depind în întregime: ideologia. Înţeleg prin acest termen o doctrină care promite, prin intermediul convertirii, o mântuire temporală, care se consideră conformă cu o ordine cosmică descifrată ştiinţific în evoluţia sa, care impune o practică politică vizând transformarea radicală a societăţii. Putem împinge foarte departe comparaţia dintre comunism şi nazism, remarcând diferenţele şi similitudinile, fără a ieşi din cadrul analizei istorice şi politice.

În schimb, în cazul Şoah-ului ieşim imediat din acest cadru. Deşi politicienii, îndeosebi în Franţa, încearcă să introducă Şoah-ul în eterna luptă dintre „dreapta“ şi „stânga“, această catastrofă se situează în cu totul altă parte, ca un nucleu la fel de grav şi arzător care-şi trăieşte propria viaţă, departe de luptele din arenă. Conştiinţa Şoah-ului nu e în largul ei în analiza pur politică; ea încearcă un soi de jenă în faţa studiului comparaţiv, neutru, „ştiinţific“. Păstrează într-un fel inexprimabil sentimentul unui eveniment unic în acest secol sau în oricare altul, pretinzând altceva decât un simplu studiu obiectiv: o reverenţă specială, o tăcere sacră. Nu ne mai aflăm în istoria ideologiei, ci în istoria religiei – ba chiar în religia însăşi, iudaică, mai întâi, apoi creştină.

Nu e mai puţin adevărat că cele două chestiuni – conştiinţa istorică comparată a celor două ideologii ucigaşe şi conştiinţa Şoah-ului – întreţin un raport complice. Fenomenul unic al Şoah-ului a apărut lent din memoria confuză a nazismului şi are legătură cu tratamentul diferit care a fost rezervat comunismului.

Este periculos să urmărim două serii de evenimente care nu au aceeaşi natură, nu se situează în acelaşi spaţiu sau în acelaşi timp, şi pe care totuşi istoria le-a asociat într-o manieră obscură. Pentru a limpezi puţin lucrurile, atât cât îmi stă în puteri, am să schiţez pe scurt genealogia acestei probleme. Voi compara apoi pas cu pas comunismul şi nazismul din perspectiva distrugerilor pe care le-au antrenat în ordine fizică, morală, politică. Mărturisesc că, având în vedere că am tratat deja pe larg acest subiect, speram să nu mai revin la el – atât e de complicat. Împrejurările m-au silit însă s-o fac. Pe urmă, mă voi aventura în domeniul teologiei, pentru a încerca să stabilesc unde se situează exact unicitatea Şoah-ului. Vorbesc despre unicitate, dar mă îndoiesc că, multă vreme de-aici încolo, se va putea cădea de acord asupra sensului acestei unicităţi.

* * *

Chestiunea unicităţii Şoah-ului, pe care cred că victimele au intuit-o imediat, nu a apărut în conştiinţa publică în toată amploarea sa decât la câţiva ani după eveniment.

Mărturia lui Primo Levi, Se questo e un uomo, unanim recunoscută astăzi drept una dintre cele mai emoţionante relatări despre Auschwitz, a fost redactată imediat după întoarcerea autorului în Italia. A fost respinsă de mai mulţi editori importanţi, fiind publicată totuşi în 1947, într-un tiraj de 2 500 de exemplare, de către o mică editură care a dat faliment la scurt timp după aceea, şi cartea s-a scufundat în uitare. Reeditată de Einaudi în 1958, a cunoscut o glorie atât de meritată încât anonimatul anterior ne introduce într-un aspect al enigmei.

„În perioada grea de după război, explică Levi, oamenii nu prea doreau să retrăiască anii dureroşi care tocmai se încheiaseră.“ Explicaţia este adevărată, dar vagă şi insuficientă. Este drept că imediat după război toate lagărele de deportare erau percepute cu aceeaşi oroare şi că nu se făcea net diferenţa între lagărele de muncă (de pildă, Buchenwald) şi lagărele de exterminare (de pildă, Treblinka). Toate victimele erau deopotrivă plânse şi nimeni nu se gândea să distingă categoriile. La procesul de la Nürnberg, nu se evocase decât „persecutarea“ evreilor. Citindu-l pe Primo Levi, constatăm că în lagărul şi în comandoul său evreii ocupau ultimul cerc al infernului, dar existau şi alte cercuri, iar calitatea de fiinţă umană era negată deopotrivă nonevreilor — foarte numeroşi la Auschwitz – şi oricărui deţinut, inclusiv celui mai criminal Kapo. În aceasta constă fondul metafizic al cărţii, anunţat încă din titlu. Ca orice eveniment care depăşeşte imaginaţia, deportarea a traversat o fază de amnezie, sau un amestec de amnezie şi de afazie, care nu cruţa deportaţii şi, printre ei, pe evreii care au scăpat cu viaţă. Nu e uşor de exprimat indicibilul. Timpul a permis acomodarea vederii cu acest obiect care nu poate fi privit fix.

Dar pentru ca tema unei specificităţi a Şoah-ului, a unicității sale, sa atingă conştiinţa istorică comună, trebuise să aibă loc un eveniment însemnat. Mai apoi a fost nevoie de un al doilea eveniment pentru ca tema comparaţiei între nazism şi comunism să o atingă la rândul său.

Primul eveniment constă într-o creştere considerabilă a „vizibilităţii“ poporului evreu. Emancipaţi în cursul secolului al XIX-lea, evreii reuşiseră să obţină recunoaşterea drepturilor lor religioase, a libertăţii „cultului israelit“, la fel ca şi celelalte culte, dar nu şi a drepturilor civice particulare. Or, din timpurile biblice, iudaismul s-a autoperceput întotdeauna indisociabil ca religie şi popor. Cea de-a doua jumătate a identităţii evreieşti trebuise să fie când abandonată, ba chiar uitată, în democraţiile occidentale, când suportată ca o povară în ţările în care noţiunea de „caracter etnic“ nu fusese eclipsată de noţiunea modernă de cetăţenie. Nazismul înlocuise conceptul de popor cu conceptul de rasă şi exclusese acea „rasă“ din cadrul umanităţii comune. În Europa postbelică, noţiunea de „popor evreu“ nu mai avea nici un temei. Pentru occidentali nu existau decât cetăţeni, englezi, francezi, italieni etc. de „origine“ sau de confesiune iudaică. Pentru comunişti, iudaitatea evreilor era în principiu sortită dispariţiei şi, între timp, nu era permis să faci caz de ea.

Exista şi un al treilea element în conştiinţa evreiască: pământul. Or, iată că în 1948 poporul evreu îşi făcea simţită existenţa în univers sub forma modernă a unui stat naţional, în bună parte laic, bucurându-se de independenţa totală pe care o pierduse cu prilejul cuceririi asiriene, apoi babiloniene, şi de o prezenţă teritorială aproape spulberată în timpul războaielor evreieşti ale lui Titus şi Hadrian. În virtutea Legii întoarcerii, statul evreu se instituia de drept ca patrie a tuturor evreilor din lume.

Statele aflate sub dominaţie comunistă au recunoscut statul Israel din raţiuni politice fluctuante. Ţările democratice l-au recunoscut într-o manieră mai stabilă fiindcă, pe lângă motivele politice, existau motive pe care le putem numi religioase. Sentimentul de culpabilitate al lumii creştine tocmai se năştea şi era menit să devină şi mai apăsător. Conştiinţa religioasă a fenomenului evreiesc, pe care orientarea adoptată de interpretarea Scripturilor şi de învăţătura Părinţilor Bisericii o obnubilase vreme de secole, ieşea din nou la iveală şi frământa lumea catolică. Acesta a fost punctul de plecare al unui vast reviriment din care conciliul Vatican II nu a reprezentat decât o etapă, şi care nu s-a încheiat încă.

Lumea occidentală a acceptat deci, în general fără nici o dificultate, noua imagine pe care au căpătat-o evreii prin fondarea Israelului. A acceptat îndeosebi ca evreii, care nutreau dintotdeauna un mare patriotism faţă de diversele lor patrii diasporice, să dezvolte un al doilea patriotism, îndreptat spre Israel, fără să fie vorba, de altminteri, de acelaşi sentiment şi nici de acelaşi tip de loialitate. Aş fi înclinat să compar acest drept la un dublu patriotism, pe care opinia publică nu l-ar fi admis la o altă minoritate, cu privilegiul, la fel de excepţional şi precar, de astă dată de natură pur religioasă, obţinut de evrei în perioada domniei lui Irod cel Mare, de a fi dispensaţi de cultul imperial şi de religia civică.

Această nouă conştiinţă a identităţii evreieşti s-a afirmat printr-o mişcare spontană şi progresivă. Trebuie totuşi menţionată o dată importantă, anul 1960. Până atunci, sentimentele patriotice ale Israelului se hrăneau din amintirile rezistenţei armate în faţa nazismului. Insurecţia ghetoului din Varşovia era mai curând invocată decât genocidul îndurat pasiv. Procesul Eichmann, dorit public şi răsunător de către autorităţile israeliene; a marcat o schimbare. Şoah-ul a devenit un eveniment central, şi în unele privinţe fondator, bază a legitimităţii. El a constituit punctul de plecare al unei discuţii juridice, morale, filozofice, teologice în care s-au angajat spirite ilustre din întreaga lume – Hannah Arendt, Raymond Aron, Gershom Scholem – şi care nu se va încheia prea curând.

Al doilea eveniment, raportul Hruşciov, în 1956, a făcut inevitabilă comparaţia. Comunismul bolşevic a fost cunoscut ca sistem criminal încă din 1917. Dar din cauza forţei de iradiere a ideii, din cauza capacităţii de dezinformare şi minciună a organelor mişcării, această cunoaştere nu era autentificată. Era negată cu bună-credinţă de o mulţime de oameni cinstiţi.

Secretul nazist privind distrugerea evreilor din Europa este un secret „simplu“, obţinut prin mijloace clasice: izolarea centrelor de exterminare, uciderea periodică a executanţilor aleşi dintre victime, jurământul care-i lega pe exterminatori, efectivul lor relativ restrâns. Secretul bolşevic e mai complex. Cuprindea şi el o parte simplă, clasică, de natură militară şi poliţienească. Dar acest nucleu era protejat de o ceaţă ideologică extrem de deasă care făcea ca, până şi atunci când secretul referitor la operaţiuni de distrugere era deconspirat, scurgerea de informaţie să fie acoperită de o voinţă de incredulitate generală, iar zidul etanş să se reconstituie ceva mai încolo. Au existat momente, de exemplu, între războiul din Spania şi victoria asupra nazismului, în care comunismul nu mai era cunoscut, dincolo de graniţele sale, decât de câţiva indivizi, în general foşti comunişti care aveau o percepţie intimă a sa, foşti stângişti dezamăgiţi şi revoltaţi, majoritatea incapabili să transmită ceea ce ştiau şi adeseori incapabili să înţeleagă lucrurile până la capăt.

Până în 1956, seria discontinuă de mărturii, deşi documentate şi incontestabile, a rămas închistată şi lipsită de autoritate în faţa autorităţilor academice, păstrătoare ale spiritului critic, şi în faţa oamenilor politici, fie ei chiar străini şi ostili ideii comuniste. Dacă şi-ar fi dat girul în acest sens, ar fi fost obligaţi să-şi modifice radical concepţiile despre lume, fiindcă aceste mărturii (la fel s-a întâmplat şi cu cele care priveau nazismul) îi introduceau într-un univers incredibil, ascultând de o raţionalitate derutantă, în care ar fi trebuit să facă un uriaş efort ca să-şi găsească reperele. În plus, nu se simţeau ameninţaţi. Ca să luăm un exemplu, problema lagărelor sovietice ridicată de David Rousset cu puţin înainte de 1950 a fost considerată scandaloasă. Sartre a demonstrat cu uşurinţă că ele nu puteau exista, deoarece conceptul de lagăr era contradictoriu, din punct de vedere filozofic, cu acela de socialism. În 1948, cu prilejul procesului Kravcenko, Margarete Buber-Neumann a stârnit reacţii revoltate când a afirmat că în lagărul de muncă german subzistau urme ale dreptului inexistente în lagărul sovietic în care fusese deţinută înainte ca Stalin să o predea lui Hitler.

Raportul Hruşciov nu exprimă nici cea mai mică remuşcare pentru victimele necomuniste ale comunismului. Singura crimă adevărată a sistemului stalinist, care l-a umplut de indignare pe Hruşciov, a fost condamnarea la moarte pe scară largă a comuniştilor fideli cauzei. Totuşi, această mărturisire extrem de incompletă a introdus o impuritate în metalul dur al ideologiei şi a provocat o fisură în zidul care înconjura secretul. Crimele împotriva comuniştilor nu erau cu adevărat condamnabile, potrivit secretarului general, decât în măsura în care dezavantajau proiectul şi slăbeau puterea comunistă. Însă, după raport, lumea a început să-şi pună întrebări în legătură cu crimele comise de comunişti. Sistemul a devenit obiectul unei interogaţii generale, al unei anchete pline de o suspiciune legitimă, imposibil de camuflat. Ancheta a căpătat amploare, deşi lent şi cu intermitenţe, pentru că puterea comunistă a rămas în vigoare încă vreo treizeci de ani, perioadă aproape la fel de lungă ca şi cea care o separa de naşterea sa. În acest timp, a continuat să nege totul cu înverşunare, dezafectând însă treptat sistemul lagărelor. Arhipelagul Gulag (1974) a avut efectul unui berbec împotriva porţii citadelei minciunii. Dar nu era decât un simplu text: îi lipsea ceea ce romanele poliţiste englezeşti numesc the evidence of the corpse, proba cadavrului. Pe toată suprafaţa pământului, nimeni nu văzuse şi nici nu atinsese lagărele comuniste, în afara celor câtorva supravieţuitori. Osuarele cambodgiene au fost o excepţie. În ciuda tuturor, putem spune că în clipa căderii secretul era cunoscut — deşi „negaţionismul“ în ceea ce priveşte comunismul rămâne mult mai puternic decât cel care protejează nazismul.

* * *

Astfel, pe la mijlocul anilor ’60, ororile secolului, nazismul şi comunismul, erau amândouă inculpate. Sub aceleaşi capete de acuzare? Este tocmai subiectul discuţiei care urmează.

Am împărţit întrebarea în mai multe segmente, lucru care prezintă unele inconveniente, pentru că fragmentarea poate face să se piardă din vedere unitatea obiectului. Îl voi examina din unghiul distrugerii. Într-adevăr, din nazism şi comunism nu mai rămâne decât ceea ce le-a rezistat, cum ar fi literatura „disidentă“. Restul e un câmp de ruine care trebuie degajat şi curăţat. Distrugerea este materială: oameni vii au fost transformaţi în cadavre. Morală: suflete cinstite şi raţionale au devenit criminale, nebune, stupide. Politică: societatea a fost smulsă din forma ei, remodelată conform proiectului ideologic. Apoi, lăsând deoparte analiza istorică, va trebui să reluăm aceeaşi investigaţie din punctul de vedere al filozofiei şi teologiei. În sfârşit, voi reveni asupra subiectului discursului meu la Academie şi voi descrie lucrarea memoriei. Voi vorbi în final despre unicitatea Şoah-ului.

I

Distrugerea fizică

1. 473. nume

Înaintea oricărei apropieri între experienţa comunistă şi experienţa nazistă, trebuie rostite şase nume: Auschwitz, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor, Treblinka. Sunt cele şase centre de exterminare pe scară industrială a evreilor. Secvenţă-tip: transport; triere la coborârea din tren; tatuare; camera de gazare sau groapa comună imediată pentru femei, copii, indivizii inapţi de muncă. După câte ştiu, această secvenţă nu se regăseşte în lumea comunistă. Nu putem pronunţa aceste şase nume fără să ne revină în memorie documentele, mărturiile, studiile, reflecţiile, poemele, cântecele, rugăciunde care au încercat să comunice incomunicabilul. Numai pornind de la acest absolut, şi, dacă-mi este îngăduit să mă exprim metaforic, de la acest zero absolut luat ca terminus a quo al oricărei măsuri ulterioare, putem încerca să evaluăm distrugerea fizică înfăptuită de regimul comunist.

Raul Hilberg este autorul unui compendiu extraordinar de documentat, scrupulos şi controlat: The Destruction of the European Jews.[3] I-a venit la fel de greu ca şi lui Primo Levi să-şi găsească un editor, şi nu şi-a publicat cartea decât în 1985. Nu există în prezent, şi nici nu va putea exista multă vreme de-aici încolo o lucrare atât de sigură şi de detaliată privitoare la distrugerile comuniste. Am să-i împrumut planul.

Distrugerea evreilor din Europa, potrivit lui Hilberg, a avut loc în cinci etape:

— exproprierea;

— concentrarea;

— „operaţiunile mobile de ucidere“;

— deportarea;

— centrele de exterminare.

Conform aceluiaşi scenariu, constatăm că distrugerea comunistă cunoaşte primele patru mijloace, deşi intervin diferite variante care ţin de natura sa şi de proiectul său. Ea a omis al cincilea mijloc. A adăugat în schimb altele două, de care nazismul nu a avut nevoie: execuţia judiciară şi foametea.

Exproprierea este prima măsură a puterii comuniste. Însăşi definiţia comunismului presupune că răul social îşi are rădăcinile în proprietatea privată. Exproprierea „mijloacelor de producţie“ este deci imediată. Dar, cum e necesar să i se smulgă poporului ideea de proprietate, determinându-l să se supună complet noii puteri, urmează logic exproprierea locuinţelor, a conturilor din bancă, a pământului, vitelor. Oamenii nu şi-au putut păstra decât hainele de pe ei şi ceva mobile.

În ţările comuniste au existat întotdeauna bogătaşi, fără să se poată afirma despre ei că ar fi proprietari. Erau când posesori „ilegali“ de bunuri rare, când privilegiaţi care, drept răsplată pentru fidelitatea lor politică şi în virtutea poziţiei lor în sistem, dispuneau de avantaje. Fiind legat de proprietate, dreptul dispare dintr-o singură lovitură: nu mai există decât transpuneri „juridice“ ale deciziilor partidului. În Germania nazistă, exproprierea şi scoaterea în afara legii nu i-au vizat la început decât pe evrei. Dreptul şi proprietatea continuau să existe pentru „arieni“, dar comprimate, reziduale şi menite să dispară în logica sistemului.

Filtrajul şi reperajul n-au funcţionat în regimul comunist ca în regimul nazist. Nazismul îi socotea pe evrei, din punct de vedere fizic, ca pe un soi de focare individuale de infecţie. Trebuiau deci căutaţi, ca într-o operaţie de deratizare sau de dezinsecţie, până în cele mai secrete unghere unde s-ar fi putut ascunde, şi regimul a consacrat acestui scop bani, personal şi meticulozitate. Comunismul trebuia să se dedice unei sarcini mai vaste, pentru că era mai vagă şi indefinită. Trebuia să distrugă „duşmanul socialismului“, „duşmanul poporului“. Trebuia mai întâi să anihileze duşmanul desemnat dinainte, duşmanul instituţional: bogătaşul, nobilul, burghezul, capitalistul, ţăranul înstărit etc. Veneau apoi la rând cei care puteau nutri sentimente ostile, neconforme cu linia partidului, sau pur şi simplu indiferente. Puteau fi reperaţi în rândurile „proletariatului“, ţărănimii „mijlocii“, „săracilor“, intelighenţiei „progresiste“. Unele exemplare au fost găsite însă şi în partid, armată, poliţie.

Duşmanii ascunşi nu au caracteristici vizibile, mărci fizice cum e circumcizia, nu aparţin unei comunităţi bine circumscrise, unui neam. Trebuie recunoscuţi, constrânşi să-şi mărturisească gândurile ascunse, planurile de sabotaj; trebuie „eliminaţi“. E o muncă permanentă şi istovitoare. Iată de ce organele de poliţie şi de represiune din regimul comunist sunt mai numeroase decât organele menite doar să-i repereze pe evrei şi să-i aducă în locurile de concentrare. Gestapoului îi ajungeau câteva mii de poliţişti, în vreme ce KGB-ul avea nevoie de aproape cinci sute de mii. Dacă ne gândim numai la Republica Democrată Germană, Stasi folosea mai multă lume decât Gestapoul în întreaga Germanie.

După Raul Hilberg, au fost suficienţi doi ani (1941 şi 1942) ca „soluţia finală“ să fie dusă la îndeplinire pentru aproximativ trei cincimi din totalul evreilor. În cazul „organelor“ sovietice, sarcina nu s-a încheiat niciodată. Din noiembrie 1917 până în cea din urmă zi, au trebuit să trieze, să recenzeze, să ţină dosare, să filtreze şi să refiltreze întreaga populaţie.

1. 1. mobile de ucidere

În opinia lui Raul Hilberg, aproximativ un sfert dintre evreii asasinaţi, poate şi mai mult, au fost ucişi de unităţi speciale: Einsatzgruppen şi Kommandos care avansau în spatele trupelor regulate şi treceau la execuţii pe loc, cel mai adesea prin mitraliere. Unităţi ale Wehrmachtului au procedat uneori la fel.

Aceste „operaţiuni mobile de ucidere“ au fost practicate din plin de către regimurile comuniste. Uciderea în aer liber a însoţit recucerirea de către Armata Roşie a Ucrainei, Caucazului, Siberiei, Asiei Centrale. Ea a fost masivă şi sistematică în perioada războiului ţărănesc care începuse în 1919 şi a durat până la Noua Politică Economică (NEP) din 1921. Împotriva ţăranilor expropriaţi şi înfometaţi, împotriva cazacilor (care au fost aproape exterminaţi ca popor), Armata Roşie a folosit mijloacele extreme, tancurile şi gazele asfixiante. O carte a lui Vladimir Zazubrin, scrisă în 1923, descrie operaţiunile unei ceka locale.[4] Sunt înfăţişate camioanele care-i duc pe oameni la moarte, executarea în serie, impersonală, cu un glonte în ceafă, într-o peşteră imensă, evacuarea cadavrelor şi şirul neîntrerupt al maşinilor care le transportă. Împuşcarea în aer liber a fost reluată în timpul colectivizării şi, în vremea marii epurări, au fost utilizate camioanele cu instalaţii de gazare. În China, execuţiile sub cerul liber au făcut ravagii în mai multe rânduri, în primii doi ani după preluarea puterii, în epoca „Marelui Salt înainte“, apoi în vremea revoluţiei culturale. La fel au stat lucrurile în Coreea, Vietnam, Etiopia.

În Cambodgia ele au fost cele mai masive. În absenţa unui echipament modern, asasinatele erau înfăptuite cu cuţitul, ciocanul, maceta, ciomagul. Adeseori, călăii, care începeau să se priceapă şi la tortură, erau copiii educaţi de Angkar. Astăzi, osuarele sunt în curs de excavare.

Deportarea în lagăre de muncă a fost inventată şi sistematizată de regimul sovietic. Nazismul nu a făcut decât să îl imite. Cuvântul Lager este comun în rusă şi în germană. Primele lagăre au fost deschise în Rusia în iunie 1918, la aproximativ şase luni după preluarea puterii de către Lenin şi partidul său.

Deportarea sovietică a fost un fenomen mai amplu şi mai complex decât deportarea nazistă. În Germania, existau diferenţe informale între lagărele cu mortalitate relativ scăzută (Dachau) şi lagărele cu mortalitate atât de ridicată (Dora), încât se apropia de exterminare. În Uniunea Sovietică, gama este mai extinsă, iar categoriile mai net separate. Putem distinge trei asemenea categorii.

Prima este deportarea unor popoare întregi – tătarii, cecenii, nemţii de pe Volga… — sau a unor categorii „sociale“ întregi: zece milioane de „culaci“. Rata cea mai înaltă de mortalitate se înregistra în timpul transportului, efectuat cam în aceleaşi condiţii ca şi cele din trenurile naziste de deportare, dar pe distanţe mult mai lungi, apoi, în timpul primului an, când deportaţii erau lăsaţi într-o stepă din Asia Centrală, într-o taiga sau o tundră siberiană, fără haine călduroase, fără unelte agricole, fără seminţe. Au existat cazuri în care murea toată lumea – deţinuţii, paznicii şi câinii. Acestui tip de deportare i se atribuie în general o rată a mortalităţii de 50%. Deportarea popoarelor este o practică rusească absentă din alte zone ale comunismului, din lipsă de spaţiu sau fiindcă heterogenitatea etnică nu complica proiectul comunist. O putem compara cu deplasarea brutală şi devastatoare a germanilor în afara graniţelor Poloniei sau Cehoslovaciei imediat după începerea războiului.

A doua categorie: deportarea în lagăre de muncă. Gulagul a devenit o vastă construcţie administrativă care şi-a găsit forma clasică în anii ’30. Ea a fost capabilă să administreze o parte considerabilă (s-a vorbit de 11%) a forţei de muncă a ţării. Literatura, destul de bogată, oferă o descriere asemănătoare celei a lagărului de muncă nazist. Deşteptarea, apelul, comandoul de muncă, „norma“ şi raţia alimentară proporţională cu „norma“, foamea, bătăile, torturile, execuţiile; ziua lui Şalamov la Kolîma seamănă întocmai cu ziua lui Primo Levi la Auschwitz. Detaliile concrete sunt aceleaşi: furtul generalizat, fiecare pentru sine, epuizarea fizică, degradarea morală lentă sau rapidă, acelaşi sistem de barăci, aceeaşi extenuare, acelaşi somn, aceleaşi vise. Deţinutul aflat la capătul puterilor, care nu mai e în stare să se apere şi va muri, e numit în lagărul nazist musulman, iar în lagărul sovietic, dokhodiaga.

Câteva variante ţin de gradul de organizare şi de climat. La Auschwitz, deşteptarea e dată de un clopot, la Kolîma se bate într-o bucată de şină de cale ferată. Morţii nu sunt incineraţi într-un crematoriu, ci sunt înghesuiţi, iarna, în şiruri îngheţate, cu o etichetă agăţată de degetul cel mare de la picior, aşteptându-se momentul prielnic ca să se sape gropi. În vastul arhipelag al lagărelor care ocupă partea de nord-est a Siberiei, frigul cumplit, peisajul dezolant, distanţa nesfârşită până la primul cătun locuit de oameni adaugă o notă de disperare. În unele lagăre, mortalitatea ajunge până la 30-40% pe an, ceea ce, ţinând cont de durata pedepselor şi de longevitatea regimului sovietic, se apropie de exterminare – dar fără să putem vorbi de exterminarea imediată care nu lasă nicio „şansă“, gen Treblinka.

A treia categorie: în jurul Gulagului propriu-zis se întinde o zonă de muncă forţată şi de domiciliu supravegheat. Mâna de lucru e folosită pe marile şantiere, la construcţia barajelor, canalelor, arsenalelor militare secrete. Contururile sunt imprecise: la urma urmei, în regimul comunist nimeni nu se bucură de libertate. Iată de ce, la întrebarea: „Câţi prizonieri sunt în Uniunea Sovietică?“, Bukovski a putut răspunde sub forma unei butade: „270 de milioane“.

Lagărul a existat de-a lungul întregii dominaţii comuniste. În România, de pildă, şantierul canalului Dunăre-Marea Neagră a antrenat moartea a 200 000 de oameni, servind drept mormânt vechilor elite. Despre lagărul vietnamez, despre lagărul chinez (Laogai) avem doar frânturi de informaţii. Un fost zek sovietic mi-a relatat următoarele: un deţinut din Laogai, care evadase spre Siberia, simţise că a ajuns în Paradis când a fost aruncat în lagărul martorului meu! Într-adevăr, în Gulag primise o pedeapsă bine definită, în vreme ce în China detenţia sa nu avea un termen precis, depinzând de „progresul său moral“ (lagărul este considerat ca o „şcoală“). Seara, era adus înapoi la barăci, în timp ce în China era înlănţuit la locul de muncă. Puţinul pe care-l cunoaştem despre lagărele din Coreea de Nord ne face să ne înfiorăm de groază. Ele funcţionează şi astăzi din plin.

1. 1. judiciară

Comunismul foloseşte în general două forme de condamnare la moarte, utilizate doar în mod accesoriu de nazism. Prima este execuţia judiciară.

Nazismul nu a practicat-o împotriva evreilor, de vreme ce, în ochii săi, ei nu aparţineau speciei umane şi nu depindeau deci de nici o „justiţie“. A utilizat-o împotriva opozanţilor, membrilor Rezistenţei, partizanilor, după o examinare mai mult sau mai puţin sumară – dar realistă – a faptelor.

În comunism, execuţia (împuşcare, glonte în cap, spânzurare) trebuie în principiu să urmeze unui examen judiciar, pentru ca „poporul“ sau reprezentantul său (un organ al partidului) să recunoască şi să condamne duşmanul declarat sau ascuns. Execuţiile, sumare la început, au căpătat deci treptat o formă judiciară pe măsură ce aparatul (prokuratura) se perfecţiona. În aşa-numita epocă a „marii terori“, care a început în 1934, mărturisirea era căutată, obţinută prin diverse mijloace, dintre care cel mai simplu şi mai răspândit era tortura.

Particularitatea acestei perioade a fost că majoritatea persoanelor arestate – adeseori pentru a completa cota de arestări hotărâtă dinainte – erau total străine de capetele de acuzare: fie că erau pasive şi incapabile să se opună în vreun fel, fie că erau sincer devotate comunismului, nutrind pentru Stalin toată dragostea şi veneraţia ce li se pretindeau. De unde teama chinuitoare care copleşea întreaga populaţie. De unde şi sentimentul de coşmar şi de nebunie, pentru că aceasta nu reuşea să înţeleagă raţionalitatea imensei maşini de zdrobit şi ucis. Oamenii se aşteptau să fie arestaţi pentru că vedeau cum le dispar vecinii în tăcere, unul câte unul, iar noaptea, având pregătită sub pat bocceaua de deţinut, ciuleau urechea la paşii de pe scară. Majoritatea ţărilor comuniste, democraţii populare din Europa şi mai ales din Asia, au traversat perioade de acest gen. Avem motive să credem că Hitler a inspirat ideea „marii terori“.„Noaptea cuţitelor lungi“ (1934), această epurare-fulger a partidului nazist, a făcut poate opt sute de victime. Stalin a mărit această cifră de mai bine de o mie de ori.

Foametea, spre deosebire de penurie, care este constantă, e un spectru recurent ce însoţeşte istoria regimurilor comuniste. Poate fi observată în URSS, China, Etiopia, Coreea.

În cea mai mare parte a timpului, foametea este o consecinţă a politicii comuniste. O caracteristică esenţială a acestei politici este de a-şi extinde controlul asupra totalităţii subiecţilor. Nu e admisibil ca ţăranii să fie lăsaţi să se organizeze spontan departe de controlul puterii. Prin expropriere şi obligarea lor de a intra în cadrele artificiale ale colhozului, ale comunei populare, se creează automat o criză de subzistenţă. Nu se poate spune totuşi că puterea urmăreşte foametea ca atare, dar e preţul pe care acceptă să-l plătească pentru a-şi atinge obiectivele politice şi ideologice. În Kazahstan, populaţia a scăzut la jumătate.

Cu toate acestea, au existat cazuri în care foametea a fost dorită şi organizată într-un scop precis: exterminarea. Aşa s-a întâmplat în Ucraina, în perioada 1932-1933. Se urmărea nu doar înfrângerea unei oarecare rezistenţe a ţărănimii – colectivizarea o zdrobise deja –, ci anihilarea existenţei naţionale a poporului ucrainean. S-a vorbit în acest sens, şi pe bună dreptate, de genocid.

Consimţită ca mijloc sau urmărită ca scop, foametea a fost procedeul cel mai ucigaş al distrugerii comuniste a oamenilor. Ea a antrenat moartea a mai bine de jumătate din morţii imputabili sistemului în URSS şi poate trei sferturi din victimele comunismului din China.

1. 163811315. şi anonimatul

Cunoaştem, cu o precizie mereu sporită de cercetare şi de pietatea evreiască, numărul evreilor exterminaţi de nazism. Dispunem de anuare care indică efectivul fiecărui tren, data plecării sale. Numele sunt înregistrate şi păstrate cu grijă. Evaluarea numărului de persoane exterminate de comunism este incertă, cu o marjă de eroare de câteva zeci de milioane. Cifra admisă de Cartea neagră se situează între 85 şi peste 100 de milioane.

Această diferenţă enormă, care face ca unii, exterminaţi ca animalele, să fie onoraţi ca oamenii, iar ceilalţi, condamnaţi la moarte poate într-o manieră mai umană (în măsura în care li se atribuia cel puţin statutul de „duşman“), sunt uitaţi ca nişte animale, nu ţine doar de pietatea sau de impietatea memoriei. Ea ţine şi de faptul că anchetele sunt imposibile sau interzise  aproape pe întreg teritoriul care s-a aflat sau se mai află şi astăzi sub dominaţie comunistă; de voinţa generală de amnezie a comunismului şi de hipermnezie a nazismului. În fine, ea ţine de natura acestora. Nazismul acţionează prin categorii determinate, delimitabile din punct de vedere administrativ, succesive (handicapaţii de dinaintea izbucnirii războiului, evreii, ţiganii…), comunismul – prin decimări vagi, simultane, aleatorii, putând afecta ansamblul populaţiei supuse.

* * *

Maniera de ucidere nu este un criteriu de evaluare. Trebuie să rezistăm tentaţiei de a considera o moarte mai atroce în sine decât alta; nici una nu poate fi privită de aproape. Nimeni nu poate şti ce simţea un copil care inhala gazul Zyklon B sau care murea de foame într-o izbă ucraineană. Câtă vreme oamenii erau ucişi în absenţa oricărei justiţii, trebuie să admitem că au pierit cu toţii într-un mod oribil, atât unii cât şi alţii, fiindcă erau nevinovaţi. Numai când intervine justiţia ne putem imagina că anumite execuţii sunt mai onorabile – sabia, de pildă, faţă de funia spânzurătorii, însă cum exterminările secolului au fost străine ideii de onoare, este imposibil şi indecent să clasificăm supliciile.