ALAIN DE BOTTON s-a născut în anul 1969, în Zürich. Familia, de ascendenţă sefardă, provine din micul oraș castilian Boton, pe care îl părăsește la 1492. Tatăl său s-a născut la Alexandria, în Egipt. Alain de Botton îşi petrece primii opt ani de viaţă la Zürich, pe următorii zece la Oxford, ca intern, şi îşi continuă studiile la Cambridge. Cei zece ani de internat sunt cea mai urâtă amintire a vieţii sale. Romancier, eseist şi jurnalist, Botton predă şi filosofie la Universitatea din Londra. Pe lângă limba în care scrie, engleza, vorbeşte perfect franceza şi germana. Cărţile sale, în care puritatea trăirii este dublată de inteligenţă narativă şi de inteligenţă pur şi simplu, au succes în toată lumea.

Capitolul I
Fatalism romantic

1. Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viaţa noastră romantică. Prea adesea forţaţi să împărţim patul cu cineva care nu ne poate înţelege sufletul, nu putem fi oare iertaţi dacă trăim cu convingerea (contrar tuturor regulilor epocii noastre luminate) că într-o zi ne este scris să întâlnim femeia sau bărbatul visurilor noastre? Nu ni se poate trece cu vederea o anumită credinţă superstiţioasă într-o creatură ce s-ar dovedi rezolvarea jinduirii noastre neîncetate? Şi, deşi rugăciunile noastre pot rămâne veşnic fără răspuns, deşi ciclul sumbru al neînţelegerii reciproce se poate dovedi fără sfârşit, dacă cerurile se vor milostivi totuşi de noi, atunci chiar trebuie să atribuim simplei coincidenţe întâlnirea cu prinţul sau prinţesa? Sau putem, măcar o dată, să abandonăm cenzura raţiunii şi să interpretăm acest lucru ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât o parte inevitabilă a destinului nostru romantic?

2. Într-o dimineaţă de început de decembrie, fără niciun gând despre dragoste sau poveste, eram aşezat în secţiunea „economy” a unui avion British Airways care-şi făcea zborul de la Paris la Londra. Tocmai trecuserăm de coasta Normandiei unde pătura norilor de iarnă lăsase locul unei neîntrerupte întinderi de strălucitoare ape albastre. Plictisit şi incapabil să mă concentrez, luasem în mână revista publicată de linia aeriană, înghiţind pasiv informaţii despre hoteluri şi facilităţi aeroportuare. Zborul avea ceva liniştitor – zumzetul înfundat al motoarelor, interiorul cenuşiu al avionului, zâmbetele pralinate ale angajaţilor. Un cărucior cu gustări şi băuturi se apropia de mine pe intervalul dintre scaune şi, deşi nu-mi era nici foame nici sete, mă umplea de vagul sentiment de anticipare pe care ţi-l dau mesele în avion.

3. Într-un fel destul de morbid, pasagera din stânga mea îşi luase căştile de pe urechi ca să studieze instrucţiunile de siguranţă din buzunarul scaunului din faţa ei. Acestea descriau situaţia unui accident ideal, cu pasageri care cad în ordine şi calmi pe pământ sau în apă, cu doamne care-şi scot pantofii cu tocuri înalte, cu copii care-şi umflă dibaci vestele de salvare, fuzelajul avionului intact, kerosenul miraculos de neinflamabil.

4. — O să murim cu toţii dacă chestia asta cade, ce prostii tot spun ăştia? a întrebat femeia, fără a se adresa cuiva anume.

— Cred că face oamenii să se simtă mai în siguranţă, i-am răspuns, pentru că eram singurul ei interlocutor.

— Să ştii că nu-i chiar cel mai rău fel de a muri, foarte rapid, mai ales dacă te loveşti de sol şi stai pe locurile din faţă. Am avut un unchi care a murit într-un accident de avion. Ştii pe cineva care să fi murit aşa?

Nu ştiam, dar n-am avut timp să-i răspund, pentru că tocmai atunci o stewardesă (ignorând îndoielile de natură etică tocmai exprimate despre cei care o angajaseră) ne-a oferit masa de prânz. Am cerut un pahar cu suc de portocale şi aveam de gând să refuz o farfurie cu sandviciuri, când tovarăşa mea de călătorie mi-a şoptit:

— Acceptă-le. Le mănânc eu, mi-e foame de mor.

5. Avea păr castaniu, tuns atât de scurt încât îi lăsa la vedere ceafa, şi ochi mari, de un verde acvatic, care refuzau să privească într-ai mei. Purta o bluză albastră şi-şi pusese pe genunchi un pulover gri. Umerii îi erau mici, aproape fragili, şi unghiile jupuite trădau faptul că şi le rodea des.

— Eşti sigur că nu te las flămând?

— Absolut.

— Scuză-mă, nici nu m-am prezentat, mă numesc Chloe, a anunţat ea şi mi-a întins mâna peste braţul fotoliului, cu un formalism înduioşător.

A urmat un schimb de date biografice; Chloe mi-a spus că fusese la Paris ca să participe la un târg. În ultimul an lucrase ca designer pentru o revistă de modă din Soho. Studiase la Royal College of Art, se născuse la New York, dar se mutase în Wiltshire în copilărie, iar acum (la 23 de ani) locuia singură într-un apartament din Islington.

6. — Sper că nu mi-au pierdut bagajele, a spus Chloe când avionul începuse să coboare către Heathrow. Tu nu ai spaima asta, că or să-ţi piardă bagajele?

— Nu mă gândesc la asta, dar mi s-a întâmplat o dată, de fapt de două ori – o dată la New York, şi o dată la Frankfurt.

— Doamne, detest să călătoresc, a oftat Chloe, muşcându-şi vârful degetului arătător. Şi mai tare detest sosirile, am o fobie a sosirilor. După ce am fost plecată o vreme, întotdeauna îmi imaginez că s-a întâmplat ceva îngrozitor în lipsa mea, s-a spart o ţeava de apă, sau mi-am pierdut serviciul, sau mi-au murit cactuşi.

— Ai cactuşi?

— Mai mulţi, am trecut printr-o fază. Falici, ştiu; mi-am petrecut o iarnă în Arizona şi am căpătat o fascinaţie pentru ei. Tu ai vreun animal de casă?

— Am avut nişte peşti.

— Ce s-a întâmplat cu ei?

— Acum câţiva ani locuiam cu o prietenă. Cred că era geloasă sau ceva de genul ăsta, pentru că într-o zi a oprit chestia aia care ventilează acvariul şi au murit cu toţii.

7. Conversaţia a ondulat fără ţintă, dându-ne ocazia de a întrezări fiecare câte ceva din caracterul celuilalt, ca acele scurte privelişti pe care le vezi pe un drum şerpuitor de munte – asta înainte ca trenul de aterizare să atingă pista, înainte ca pilotul să pună motoarele în revers, înainte ca avionul să ruleze către terminal, unde şi-a vărsat încărcătura în sala aglomerată. Până când mi-am adunat bagajele şi am trecut de vamă, mă îndrăgostisem de Chloe.

8. Până nu ai murit (iar atunci devine o imposibilitate practică), este dificil să spui că cineva e iubirea vieţii tale. Dar la puţină vreme după ce o întâlnisem, nu părea deloc nepotrivit să vorbesc despre Chloe în aceşti termeni. Nu pot să spun cu siguranţă de ce, dintre toate emoţiile şi dintre toţi potenţialii lor recipiente, ar fi fost brusc dragoste ceea ce simţisem pentru ea. Nu pot pretinde să cunosc dinamica interioară a acestui proces şi nici nu pot valida aceste cuvinte prin altceva decât prin autoritatea experienţei trăite. Pot doar să spun că la câteva zile de la întoarcerea mea la Londra, Chloe şi cu mine am petrecut o după-amiază împreună. Apoi, cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, am luat cina într-un restaurant din vestul Londrei şi pe urmă, ca şi când ar fi fost cel mai straniu şi cel mai firesc lucru pe care-l puteam face, am încheiat seara făcând dragoste în apartamentul ei. Ea şi-a petrecut Crăciunul cu familia ei, eu m-am dus în Scoţia cu nişte prieteni, dar ne-am trezit telefonându-ne unul altuia în fiecare zi, uneori şi de câte cinci ori pe zi, nu ca să ne spunem ceva anume, ci pur şi simplu pentru că amândoi simţeam că nu mai vorbiserăm aşa cu nimeni până atunci, că tot restul fusese compromis şi automistificare, că abia acum eram în stare să înţelegem şi să ne facem înţeleşi – că aşteptarea (mesianică în sine) se terminase cu adevărat. Am recunoscut în ea femeia pe care o căutasem cu stângăcie toată viaţa, o fiinţă ale cărei calităţi mi se prefiguraseră în vise, al cărei zâmbet şi ai cărei ochi, al cărei simţ al umorului şi al cărei gust în materie de cărţi, ale cărei spaime şi a cărei inteligenţă se potriveau perfect cu idealul meu.

9. Şi pentru că ajunsesem să simt că eram atât de potriviţi unul pentru celălalt (nu numai că-mi sfârşea frazele, îmi completa viaţa) nu puteam accepta ideea că întâlnirea cu Chloe fusese o simplă coincidenţă. Mi-am pierdut capacitatea de a privi problema predestinării cu scepticismul brutal cu care se presupune că trebuia s-o privesc. Deşi nu eram de obicei superstiţioşi, Chloe şi cu mine am început să ne agăţăm de o serie de detalii, oricât de banale, pentru a confirma ceea ce deja simţeam în mod intuitiv; că eram destinaţi unul altuia. Am aflat că amândoi ne născuserăm pe la miezul nopţii (ea la 23:45, eu la 1:15), în aceeaşi lună a unui an par. Amândoi cântaserăm la clarinet şi jucaserăm în producţii şcolare ale Visului unei nopţi de vară (ea fusese Helena, eu un aghiotant al lui Tezeu). Amândoi aveam pistrui la degetul mare al piciorului stâng şi o carie în acelaşi molar din spate. Amândoi aveam obiceiul de a strănuta din cauza luminii puternice şi de a scoate ketchup-ul din sticlă cu cuţitul. Aveam chiar aceeaşi ediţie din Anna Karenina în bibliotecă (vechea ediţie Oxford) – detalii poate minore, dar nu erau ele temeiuri suficiente pe care nişte credincioşi să-şi construiască o nouă religie?

10. Sublimând existenţa în semnificaţie, am atribuit timpului un simţ narativ pe care acesta nu-l poseda inerent. Chloe şi cu mine am mitologizat întâlnirea noastră din avion, transformând-o într-un plan al Afroditei, Actul I, Scena I, al celei mai clasice şi mitice structuri narative: povestea de dragoste. Din momentul naşterii amândurora, părea că o voinţă gigantică din ceruri ne modificase subtil orbitele astfel încât într-o zi să ne întâlnim în avionul Paris-Londra. Fiindcă pentru noi se adeverise, ne permiteam să omitem nenumăratele poveşti care nu se întâmplaseră, romanţuri care nu fuseseră niciodată scrise pentru că cineva pierduse avionul sau numărul de telefon. Ca şi istoricii, eram fără greş de partea a ceea ce se petrecuse, ignorând natura fortuită a oricărei situaţii şi, ca atare, ne făceam vinovaţi de a construi naraţiuni grandioase, Hegel-ii şi Spengler-ii vieţilor noastre. Asumându-ne rolul de narator (cel care apare post-factum), transformaserăm prin alchimie întâlnirea din avion într-un eveniment plin de înţeles, atribuind vieţilor noastre un grad neplauzibil de cauzalitate. Procedând astfel, ne făceam vinovaţi de cel mai mistic sau, ca să fiu mai blând, de cel mai literar demers.

11. Evident, ar fi trebuit să fim mai raţionali. Nici Chloe, nici eu nu zburam frecvent între cele două capitale, nici nu ne programaserăm respectivele călătorii din vreme. Chloe fusese trimisă la Paris de către conducerea revistei ei în ultima clipă, pentru că editorul adjunct se îmbolnăvise, iar eu mă dusesem numai pentru că misiunea pe care o avusesem la Bordeaux se terminase cu câteva zile mai devreme şi-mi permisese să petrec câteva zile la Paris cu sora mea. Cele două linii aeriene naţionale care aveau curse între Charles de Gaulle şi Heathrow ne ofereau şase zboruri între nouă dimineaţa şi prânz în ziua aleasă pentru întoarcere. Dat fiind faptul că amândoi doriserăm să fim înapoi la Londra după-amiaza devreme în ziua de 6 decembrie, dar fuseserăm nehotărâţi până în ultimul moment ce zbor să luăm, în zorii zilei probabilitatea matematică de a ne afla amândoi în acelaşi avion (deşi nu neapărat pe locuri alăturate) ar fi fost 1 la 36.

12. Mai târziu, Chloe mi-a spus că intenţionase să prindă zborul Air France de zece şi jumătate, dar, pe când ieşea din cameră s-a întâmplat să observe că o sticlă de şampon din bagaj curgea, ceea ce a însemnat că a trebuit să reîmpacheteze, pierzând astfel zece minute preţioase. Până când cei de la recepţie i-au prezentat nota, i-au verificat cartea de credit şi i-au găsit un taxi, era deja nouă şi un sfert, şi şansele de a prinde zborul Air France se diminuaseră. Când, după ce a trecut printr-un blocaj de trafic lângă Porte de la Villette, a ajuns în sfârşit la aeroport, pasagerii se îmbarcaseră deja şi, pentru că nu avea chef să aştepte următorul Air France, s-a dus la terminalul British Airways, unde şi-a făcut tichetul de îmbarcare pentru avionul de 10:45, în care (din propriile mele motive) mă aflam şi eu.

13. Apoi, computerul a jonglat cu întâmplarea în aşa fel încât a plasat-o pe Chloe pe locul 15A şi pe mine alături, pe locul 15B (vezi figura). Ceea ce ignoraserăm când am început să discutăm pe deasupra foii cu instrucţiuni de siguranţă era minuscula probabilitate ca discuţia noastră să aibă loc. Cum nu era prea probabil ca vreunul dintre noi să zboare la clasa „club”, şi cum existau 191 de locuri în clasa „economy”, şi lui Chloe îi fusese atribuit locul 15A, iar mie, absolut din întâmplare, locul 15B, probabilitatea teoretică de a fi aşezaţi unul lângă altul (deşi şansele de a intra în vorbă nu pot fi calculate) era de 110 din 17 847, un număr reductibil la o probabilitate de 1 la 162,245.

Boeing 767 al British Airways

14. Dar evident, aceasta era numai probabilitatea de a fi aşezaţi unul lângă altul dacă ar fi existat doar un zbor între Paris şi Londra, dar cum existau şase şi cum amândoi ezitaserăm între cele şase, dar îl aleseserăm pe acesta, probabilitatea trebuia în continuare înmulţită cu acel 1 din 36, rezultând în final că probabilitatea întâlnirii dintre mine şi Chloe, într-o dimineaţă de decembrie, într-un Boeing 767 al British Airways să fie de 1 la 5840,82.

[p=1/36 → 110/17.847 = 1/162(245) →

→ 1/162,245 x 36 = 1/5.840,82]

15. Şi totuşi se întâmplase. Calculele, departe de a ne convinge prin argumente raţionale, n-au făcut decât să întărească interpretarea mistică a faptului că ne-am îndrăgostit. Dacă şansele ca un eveniment să se petreacă sunt deosebit de slabe şi cu toate acestea evenimentul se petrece, nu este oare scuzabil să invoci o explicaţie fatalistă? Atunci când dau cu banul, probabilitatea de 1 la 2 mă împiedică să pun pe seama lui Dumnezeu capul sau pajura. Dar când e vorba de o probabilitate atât de redusă ca acea în care Chloe şi cu mine am fost implicaţi, o probabilitate de l la 5840,82, părea imposibil, cel puţin din postura de îndrăgostit, să fi fost altceva decât soarta. Ar fi fost nevoie de o minte mult mai limpede pentru a privi fără superstiţie enorma improbabilitate a unei întâlniri care s-a dovedit a ne schimba vieţile. Cineva (la zece mii de metri altitudine) trebuie să fi tras sforile în ceruri.

16. Există două metode prin care cineva poate explica evenimente care ţin de domeniul şansei. Abordarea filosofică se limitează la motive primare, guvernate de legea briciului lui Ockham, care spune că raţiunile din spatele evenimentelor trebuie restrânse în aşa fel încât să nu depăşească stricta necesitate cauzală. Aceasta înseamnă să cauţi motivele care explică în mod imediat ce s-a întâmplat – în cazul meu probabilitatea ca eu şi Chloe să primim locuri alăturate în acelaşi avion, şi nu poziţia lui Marte relativ la Soare sau structura unui destin romantic. Dar abordarea mistică nu rezistă tentaţiei de a se juca cu teoriile mai vaste ale universului. O oglindă cade de pe perete şi se sparge în mii de bucăţi. De ce s-a întâmplat asta? Ce poate însemna? Pentru filosof, nu înseamnă decât că o oglindă a căzut pe podea, nimic mai mult decât că un cutremur mic şi anumite forţe supuse legilor fizicii au conspirat (conform unei probabilităţi calculabile) pentru a doborî oglinda tocmai atunci. Dar pentru mistic, oglinda spartă este impregnată de înţelesuri, un semn sinistru care prevesteşte nici mai mult nici mai puţin de şapte ani de ghinion, retribuţie divină pentru o mie de păcate şi herald a o mie de pedepse.

17. Într-o lume în care Dumnezeu a murit acum o sută de ani, în care computerele şi nu oracolele prezic viitorul, fatalismul romantic virează periculos spre misticism. Faptul că mă cramponam de ideea că eu şi Chloe fuseserăm sortiţi să ne întâlnim într-un avion ca să ne îndrăgostim unul de altul implica ataşamentul de un sistem de credinţe primitive, aflat la acelaşi nivel cu ghicitul în frunze de ceai sau în globuri de cristal. Dacă e adevărat că Dumnezeu nu joacă zaruri, atunci e clar că El sau Ea nici nu conduce o agenţie matrimonială.

18. Cu toate acestea, înconjuraţi de haos, este scuzabil că încercăm să temperăm oroarea totală a neprevăzutului prin sugestia că anumite lucruri ni se întâmplă pentru că trebuie să ni se întâmple, oferind astfel debandadei vieţii un scop şi o direcţie liniştitoare. Deşi zarul poate cădea într-o multitudine de poziţii, desenăm cu febrilitate modele de necesitate, mai ales atunci când este vorba de inevitabilitatea faptului că într-o zi ne vom îndrăgosti. Suntem forţaţi să credem că această întâlnire cu mântuitorul nostru, obiectiv accidentală şi ca atare improbabilă, a fost scrisă pe un pergament care se derulează încet undeva în ceruri şi prin urmare timpul ne va dezvălui (oricât ar fi fost de reticent până acum) silueta celui ales. Ce se află în spatele acestei tendinţe de a interpreta lucrurile ca parte a unui destin? Poate numai opusul său, anxietatea neprevăzutului, teama că puţinul sens care există în vieţile noastre este pur şi simplu creat de noi înşine, că nu există niciun pergament (şi deci nicio soartă săpată în piatră care să ne aştepte) şi că ceea ce ni se va întâmplă sau nu ni se va întâmplă (pe cine vom întâlni sau nu vom întâlni într-un avion) nu are decât sensul pe care i-l atribuim noi înşine – pe scurt, teama că nu există niciun Dumnezeu care să spună povestea noastră şi ca atare să ne asigure iubirile.

19. Fatalismul romantic era, fără îndoială, un mit şi o iluzie, dar atâta lucru nu era suficient ca să-l considerăm un nonsens. Miturile pot căpăta o importanţă care depăşeşte mesajul lor primar, nu e nevoie să credem în zeii greci ca să ştim că ei ne transmit un mesaj vital despre mintea omenească. Era absurd să presupun că mie şi lui Chloe ne fusese sortit să ne întâlnim, dar era scuzabil să fi gândit că de vină era destinul. În credinţa noastră naivă, nu făceam decât să ne apărăm împotriva ideii că am fi putut foarte bine să iubim pe altcineva, dacă computerul liniei aeriene ar fi jonglat altfel cu lucrurile – gând de neconceput atunci când dragostea este atât de strâns legată de unicitatea celui iubit. Cum să-mi fi imaginat că rolul pe care Chloe a ajuns să-l joace în viaţa mea ar fi putut la fel de bine să fie asumat de altcineva, când eu de ochii ei mă îndrăgostisem, de felul ei de a-şi aprinde ţigara şi de a săruta, de a răspunde la telefon şi de a-şi pieptăna părul?

20. Prin fatalismul romantic evităm ideea de neimaginat că nevoia de dragoste preexistă întotdeauna iubirii noastre pentru cineva anume. Alegerea partenerului operează în mod necesar în limitele a ceea ce se întâmplă să întâlnim şi, în condiţiile unor limite diferite, ale unor zboruri diferite, ale unor perioade istorice sau evenimente diferite, ar fi putut să nu fie deloc Chloe cea pe care s-o iubesc – lucru pe care nici nu-l puteam gândi acum, când ea era cea pe care o iubeam. Greşeala mea fusese să confund destinul de a iubi cu destinul de a iubi pe cineva anume. Fusese greşeala de a crede că nu dragostea, ci Chloe, era inevitabilă.

21. Dar interpretarea mea fatalistă pentru începutul poveştii noastre dovedea cel puţin un lucru: că eram îndrăgostit de Chloe. Momentul când as fi simţit că întâlnirea sau neîntâlnirea noastră era de fapt un simplu accident, o probabilitate de 1 la 5840,82, ar fi fost şi momentul când aş fi încetat să simt necesitatea absolută a unei vieţi alături de ea – şi prin urmare aş fi încetat s-o iubesc.

Attachments

Eseuri de Indragostit de Alain de Botton.doc 1.12 Mb . 78 Views

PDF Eseuri de Indragostit de Alain de Botton carti filozofie

Prefaţă

Capitolul I Fatalism romantic

Capitolul I
Fatalism romantic