Aventurile lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle vol.1 

UN SCANDAL ÎN BOEMIA

I.

 

Pentru Sherlock Holmes, ea va fi întotdeauna FEMEIA. Rareori l-am auzit numind-o altfel. În ochii săi, ea le eclipsează şi le întrece pe toate reprezentantele sexului frumos. Nu este vorba de faptul că ar fi simţit vreo emoţie asemănătoare iubirii pentru Irene Adler. Toate emoţiile – iar aceea, în mod special – erau în opoziţie cu mintea sa rece, precisă, dar impresionant de echilibrată. Era, trebuie să spun, cea mai perfectă maşină de raţionare şi de observare care a existat vreodată, dar ca iubit, s-ar fi pus într-o poziţie falsă. Nu vorbea niciodată despre chestiuni de suflet, le înlocuia cu o glumă răutăcioasă şi cu un surâs dispreţuitor. Erau chestiuni admirabile pentru un observator – excelente pentru a acoperi motivele şi acţiunile bărbaţilor. Însă un argumentator antrenat ca el să admită asemenea intruziuni în propriul tempe­rament, delicat şi fin ajustat, ar fi însemnat să permită unui factor perturbator să arunce un văl de îndoială asupra tuturor rezultatelor minţii sale. Şi totuşi, pentru el exista o singură femeie, iar aceea era regretata Irene Adler, o amintire îndoielnică, discutabilă.

În ultima vreme, l-am văzut mai rar pe Holmes. Căsătoria mea a avut ca rezultat o îndepărtare a noastră. Fericirea mea totală şi interesul pentru familie, fireşti atunci când cineva se stabileşte la casa lui, au avut darul să-mi capteze întreaga atenţie, în timp ce Holmes, care evita orice formă de socializare, cu sufletul său bonom, a rămas în locuinţa noastră din strada Baker, îngropat printre cărţile sale vechi, oscilând săptămânal între cocaină şi propria ambiţie, între moleşeala drogului şi energia activă a firii sale aspre. Încă era, ca întotdeauna, captivat de studierea crimelor, folosindu-şi capacităţile extraordinare şi excepţionala putere de observaţie ca să urmărească indicii şi să rezolve cazurile misterioase pe care poliţia, nereuşind să le dea de capăt, le abandona. Din când în când, primeam veşti despre activităţile sale: fusese chemat la Odessa ca să elucideze crima din cazul Trepoff, clarificase tragedia fraţilor Atkinson de la Trincomalee şi, în sfârşit, îndeplinise cu multă delicateţe o misiune încredinţată de familia regală din Olanda.

În afara acestor semne ale activităţii sale, pe care oricum le împărtăşeam cu toţi ceilalţi cititori ai cotidienelor, ştiam foarte puţine despre fostul meu prieten şi camarad.

Într-o noapte – era 20 martie – mă întorceam dintr-o vizită la un pacient (căci reîncepusem să practic medicina), când drumul m-a dus pe strada Baker. Pe când treceam prin faţa uşii bine cunoscute, care va fi asociată mereu în mintea mea cu peţitul şi cu incidentele neplăcute din cazul Scarlet, am simţit nevoia să-l văd din nou pe Holmes şi să aflu cum îşi mai folosea extraordinarele sale puteri.

Odaia sa era puternic luminată şi, chiar în clipa în care am privit în sus, i-am văzut silueta întunecată trecând încoace şi-ncolo, dincolo de draperii. Se plimba prin încăpere cu pas vioi, preocupat, cu bărbia în piept şi mâinile împreunate la spate. Cum îi ştiam ca nimeni altul fiecare stare şi fiecare nărav, acea atitudine a lui îmi spunea multe. Începuse din nou să lucreze. Renunţase la iluziile create de droguri şi acum adulmeca mireasma unei noi provocări. Am apăsat butonul soneriei şi am fost condus în camera care, odată, fusese şi a mea.

Nu a fost prea entuziasmat. De altfel, rareori se întâmpla să fie; însă era bucuros, cred, să mă vadă. Fără prea multe cuvinte, dar privindu-mă cu blândeţe, mi-a făcut semn să mă aşez pe un fotoliu, mi-a întins cutia cu ţigări şi mi-a arătat chibriturile şi sticla cu sifon plasate pe un colţ al mesei. Apoi a rămas nemişcat în faţa focului, privindu-mă cu expresia lui introspectivă, unică.

— Îţi prieşte căsătoria, a remarcat. Cred, Watson, că te-ai îngrăşat cu vreo şapte livre şi jumătate de când nu te-am mai văzut.

— Cu şapte! am precizat.

— Într-adevăr, ar fi trebuit să mă gândesc ceva mai mult. O nimica toată, îmi imaginez, Watson. Şi ai reînceput să lucrezi, observ. Nu mi-ai spus că intenţionai să conduci un atelaj.

— Atunci, de unde ştii?

— Văd, deduc. Altminteri, cum aş putea şti, de exemplu, că de curând te-ai udat foarte tare şi că ai o menajeră nepricepută şi foarte neîndemânatică?

— Dragul meu Holmes – am spus eu –, e mult prea mult. Cu siguranţă că ai fi fost ars pe rug dacă ai fi trăit cu câteva secole în urmă. Este adevărat că am făcut joi o plimbare la ţară şi că m-am întors de acolo foarte murdar, însă de vreme ce mi-am schimbat hainele, nu-mi pot închipui cum de ai tras concluzia aceasta. Cât de­spre Mary Jane, menajera, este pur şi simplu incorijibilă; soţia mea a avertizat-o în repetate rânduri, dar cu toate acestea nu înţeleg cum de ţi-ai dat seama câte parale face.

A chicotit şi şi-a frecat palmele.

— O, mai simplu de atât nici că se poate, a spus. Ochii îmi spun că pielea de pe interiorul pantofului stâng prezintă şase zgârieturi aproape paralele. În mod evident, au fost făcute de o persoană neglijentă, care a râcâit marginile pentru a îndepărta pământul uscat. De aici, dubla mea deducţie că ai avut parte de vreme urâtă şi că ai în subordine un exemplar foarte nepriceput la curăţatul încălţărilor. Cât despre întoar­cerea ta la lucru, dacă un domn intră la mine în odaie mirosind a iod, cu un semn negru de nitrat de argint pe degetul mare de la mâna dreaptă şi cu o umflătură pe partea dreaptă a jobenului care arată unde şi-a dosit stetoscopul, ar trebui să fiu într-adevăr încet la minte dacă nu mi-aş da seama că este un practicant activ al medicinii.

Nu m-am putut abţine să nu râd de uşurinţa cu care explica procesul propriei deducţii.

— Când îţi aud argumentele – am remarcat eu –, lucrurile îmi par ridicol de simple şi mă gândesc că le-aş putea remarca şi eu cu aceeaşi uşurinţă; cu toate acestea, fiecare deducţie a ta mă derutează şi o înţeleg abia când mi-o explici. Şi totuşi, cred că ochii mei sunt la fel de buni ca ai tăi.

— Ai dreptate, a răspuns, aprinzându-şi o ţigară şi lăsându-se se cadă într-un fotoliu. Vezi, dar nu observi. Distincţia este clară. De exemplu, ai văzut treptele care duc din hol către această odaie?

— Deseori.

— Cât de des?

— De sute de ori.

— În cazul acesta, ţi-e uşor să-mi spui câte sunt, nu-i aşa?

— Câte sunt? Nu ştiu.

— Exact ce spuneam! Nu le-ai observat. Şi cu toate acestea, le-ai văzut. Asta am vrut să demonstrez. Acum, eu ştiu că sunt şaptesprezece trepte, deoarece am văzut, dar am şi observat. Apropo, din moment ce eşti interesat de aceste lucruri, şi din moment ce ai fost suficient de bun ca să-mi înregistrezi una sau două din experienţele mele mărunte, s-ar putea să te intereseze asta.

Mi-a aruncat o foaie de hârtie groasă, roz-fumurie, care stătuse până atunci pe masă.

— A venit cu ultima poştă, a spus el. Citeşte cu voce tare.

Scrisoarea nu era datată şi nu purta nicio semnătură sau adresă a expeditorului.

— Vă va căuta diseară, la opt fără un sfert – scria –, un domn care doreşte să vă consulte într-o problemă foarte gravă. Serviciile recente pe care le-aţi adus uneia dintre casele regale din Europa au arătat că sunteţi un om căruia i se pot încredinţa secrete de o importanţă majoră. Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la foarte multe persoane. Să fiţi în odaia dumneavoastră la ora stabilită şi să nu luaţi în nume de rău faptul că vizitatorul va purta o mască.

— Misterios, nimic de zis, am remarcat. Ce crezi că înseamnă?

— Nu am alte date deocamdată. Ar fi o greşeală capitală să trag concluzii înainte să am mai multe detalii. Persoanele superficiale încep să modifice faptele în aşa fel încât să se potrivească propriilor presupuneri, în loc să tragă concluzii pe baza teoriilor. Însă scrisoarea... Ce poţi deduce din ea?

Am examinat cu atenţie scrisul şi hârtia.

— Cel care a scris-o este, probabil, înstărit, am remarcat, străduindu-mă să imit raţionamentele companionului meu. O asemenea hârtie nu costă mai puţin de jumătate de coroană pachetul. Este deosebit de tare, rigidă.

— Deosebit – acesta este cuvântul potrivit, a spus Holmes. Nu este hârtie englezească. Ţine-o în lumină.

Am procedat întocmai şi am zărit mai multe litere imprimate în textura hârtiei: un „E“ şi un „g“, urmate de un „P“, un „G“ şi un „t“.

— Ce crezi că înseamnă? a întrebat Holmes.

— Este numele manufacturierului, fără îndoială; sau mai degrabă monograma sa.

— Nici pe departe. Literele „G“ şi „t“ vin de la „Gesellschaft“ – cuvântul german pentru „Companie“. Este prescurtare uzuală, similară termenului „Co.“ folosit de noi. Litera „P“, desigur, vine de la „Papier“. Cât despre grupul de litere „Eg“, hai să aruncăm o privire pe indexul denumirilor geografice.

A luat un volum maro gros de pe un raft.

— Eglow, Eglonitz... Iată-l: Egria. Se află într-o ţară vorbitoare de limba germană – în Boemia, nu departe de Carlsbad. „Cunoscut atât ca scenă a morţii lui Wallenstein, cât şi pentru numeroasele fabrici de sticlă şi de hârtie.“ Aşadar, dragul meu, ce înţelegi din asta?

Ochii i-au sclipit, în timp ce din ţigară ieşea triumfător un nor albăstrui.

— Hârtia a fost făcută în Boemia, am spus.

— Exact. Iar cel care a scris-o este neamţ. Ai observat probabil construcţia diferită a propoziţiei... „Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la toată lumea.“ Un francez sau un rus nu ar fi scris astfel. Doar un neamţ poate fi atât de necuviincios cu verbele. Mai rămâne, aşadar, să aflu ce doreşte acest neamţ care scrie pe o hârtie din Boemia şi preferă să poarte o mască în loc să-şi arate chipul. Aha, iată-l că vine, dacă nu mă înşel, aşa că ne va lămuri imediat dubiile.

În timp ce vorbea, s-a auzit un zgomot răsunător de copite şi roţi pe pavaj, urmate de zbârnâitul hotărât al soneriei de la intrare. Holmes a scos o fluierătură.

— O pereche, după cum sună, a spus. Da – a continuat, privind pe fereastră –, un cupeu drăguţ şi două exemplare arătoase. O sută cincizeci de guinee fiecare. Este vorba despre bani în acest caz, Watson, dacă nu cumva şi de altceva.

— Cred că-i mai bine să plec, Holmes.

— Nicidecum, doctore. Rămâi pe loc. Mă simt pierdut fără al meu Boswell. Pe urmă, se pare că avem ceva interesant aici. Ar fi păcat să pierzi asta.

— Dar clientul tău...

— Lasă-l pe el. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, şi el la fel. Iată-l că vine. Stai în fotoliul tău, doctore, şi încordează-ţi atenţia.

Paşi grei şi apăsaţi s-au auzit pe scări, apoi pe hol, oprindu-se în cele din urmă în faţa uşii. A urmat o bătaie puternică şi hotărâtă.

— Intră! a spus Holmes.

Bărbatul care a intrat, cu pieptul şi membrele herculeene, nu părea să măsoare mai puţin de un metru nouăzeci. Veşmintele sale erau de o opulenţă care, în Anglia, este de obicei asimilată prostului gust. Benzi grele de astrahan erau cusute de-a lungul mânecilor şi pe pieptarele hainei la două rânduri, în timp ce pelerina albastru-închis aruncată peste umeri era căptuşită cu mătase de culoarea focului, fiind prinsă la gât cu o broşă cu un smarald. Încălţările îi ajungeau până la jumătatea gambei, fiind garnisite în partea de sus cu o blană maronie bogată şi completând astfel imaginea de opulenţă barbară pe care o sugera întreaga înfăţişare a bărbatului. Ţinea în mână o pălărie cu boruri largi, în vreme ce partea superioară a feţei, inclusiv obrajii, îi era acoperită cu o mască neagră de vrăjitor, pe care se pare că tocmai şi-o potrivise, căci îi observasem mâna ridicată când a intrat. Judecând după jumătatea descoperită a feţei, părea un om cu caracter puternic: avea buze groase, iar bărbia sa alungită, dreaptă, sugera tenacitate.

— Aţi primit scrisoarea mea? a întrebat el cu voce aspră şi cu un puternic accent german. V-am spus că voi veni.

Ne privea pe rând, neştiind cui să i se adreseze.

— Vă rog să luaţi un loc, a spus Holmes. Acesta este colegul şi prietenul meu, doctorul Watson, care din când în când este atât de amabil încât să mă asiste în rezolvarea cazurilor. Cu cine am onoarea?

— Puteţi să vă adresaţi cu apelativul „contele Von Kramm“, nobil din Boemia. Înţeleg că acest domn, prietenul dumneavoastră, este un om de onoare şi discret, căruia pot să-i încredinţez o chestiune de maximă importanţă. Dacă nu, aş prefera să purtăm discuţia noastră între patru ochi.

M-am ridicat să ies, însă Holmes m-a prins de încheietură şi m-a forţat să mă aşez înapoi.

— Ori amândoi, ori niciunul, a spus el. Puteţi spune în faţa acestui domn tot ceea ce mi-aţi spune mie.

Contele a ridicat din umerii săi laţi.

— Atunci ar trebui să încep – a spus el –, prin a cere amândurora să juraţi că veţi păstra tăcere absolută vreme de doi ani cu privire la subiect; la sfârşitul acestei pe­rioade, problema nu va mai prezenta importanţă. Nu există acum nimic mai important, o problemă de o asemenea greutate, care să influenţeze mai mult istoria Europei.

— Aveţi cuvântul meu, a spus Holmes.

— Şi al meu.

— Mă veţi scuza pentru această mască, a continuat ciudatul nostru vizitator. Persoana augustă care m-a angajat doreşte ca agentul său să vă fie necunoscut, şi trebuie să vă mărturisesc că titlul cu care m-am recomandat nu este chiar al meu.

— Ştiu asta, a spus Holmes sec.

— Împrejurările sunt foarte delicate, luându-se toate măsurile de precauţie pentru a împiedica un eventual scandal imens care ar compromite serios una dintre familiile regale ale Europei. Ca să vorbim deschis, această chestiune priveşte Casa regală de Ormstein, a regilor moştenitori din Boemia.

— Şi asta ştiu, a murmurat Holmes, aşezându-se într-un fotoliu şi închizând ochii.

Vizitatorul nostru a privit cu aparentă surprindere silueta lipsită de vlagă a bărbatului care fără îndoială îi fusese descris ca fiind unul dintre cei mai incisivi şi energici gânditori din Europa.

Holmes a întredeschis ochii şi l-a fixat cu un aer nerăbdător pe importantul său client.

— Dacă dumneavoastră, maiestate, aţi binevoi să vă prezentaţi cazul – a spus –, v-aş putea sfătui mai bine.

Bărbatul a sărit de pe scaun şi a început să străbată odaia în lung şi-n lat, cuprins de om stare de agitaţie aproape incontrolabilă. Apoi, cu un gest deznădăjduit, şi-a smuls masca de pe faţă şi a aruncat-o pe podea.

— Ai dreptate, a strigat. Eu sunt regele. De ce să încerc să ascund acest lucru?

— Chiar aşa, de ce? a murmurat Holmes. Ştiam, înainte ca maiestatea voastră să înceapă să vorbească, că în faţa mea se află însuşi Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, Mare Duce de Cassel-Felstein şi rege ereditar de Boemia.

— Vă rog să înţelegeţi – a spus ciudatul nostru vizitator, aşezându-se din nou şi trecându-şi mâna peste fruntea sa înaltă şi albă – că nu sunt obişnuit să rezolv asemenea afaceri în nume personal. Şi totuşi, problema este atât de delicată, încât nu am putut avea încredere în nimeni. Am venit incognito de la Praga doar ca să vă cer o consultaţie.

— Atunci, vă rog, cereţi-mi-o, a spus Holmes, închizând din nou ochii.

— Pe scurt, faptele sunt următoarele: cu cinci ani în urmă, în timpul unei vizite îndelungate la Varşovia, am făcut cunoştinţă cu o bine cunoscută aventurieră, Irene Adler. Numele, fără îndoială, vă este cunoscut.

— Fii amabil şi caută numele în indexul meu, doctore, a murmurat Holmes fără să deschidă ochii.

Adoptase de mulţi ani un sistem de arhivare a datelor despre cazurile cu care venise în contact, astfel că era greu să găseşti un subiect sau persoană despre care să nu poată da informaţii. Acum, de exemplu, am găsit biografia lui Irene Adler făcută sandviş între cea a unui rabin evreu şi aceea a unui comandant de vas care scrisese o monografie despre peştii de mare adâncime.

— Lasă-mă să văd! a spus Holmes. Hm! Născută în New Jersey, în anul 1858. Contralto... hm! La Scala, hm! Primadonă a Operei Imperiale din Varşovia... da! Retrasă din activitatea artistică... aha! Locuieşte în Londra... chiar aşa! Din câte înţeleg, Maiestatea voastră s-a încurcat cu această tânără, i-aţi scris câteva scrisori compro­miţătoare, iar acum vă doriţi aceste scrisori înapoi.

— Exact. Dar cum...

— A existat o căsătorie secretă?

— Nu.

— Hârtii legale sau certificate?

— Niciunul.

— Atunci, nu reuşesc să înţeleg, maiestate. Dacă această tânără ar dori să folosească aceste scrisori pentru a vă şantaja, cum le poate dovedi autenticitatea?

— Sunt scrise de mână.

— Bleah! Un fals.

— Pe hârtia cu monograma mea.

— Furată.

— Sigiliul meu.

— Imitaţie.

— Fotografia mea.

— Cumpărată.

— Apărem amândoi în ea.

— Of, Doamne! Asta este foarte rău! Maiestatea voastră a comis într-adevăr o indiscreţie.

— Am fost nebun de legat.

— V-aţi compromis destul de serios.

— Eram doar prinţ moştenitor pe atunci. Eram tânăr. Acum am treizeci de ani.

— Fotografia trebuie recuperată.

— Am încercat, dar am dat greş.

— Maiestatea voastră trebuie să plătească. Va trebui s-o răscumpăraţi.

— Nu o vinde.

— Atunci, să fie furată.

— Au fost făcute cinci încercări. De două ori, spărgătorii plătiţi de mine i-au răscolit casa. O dată i-am făcut pierdut bagajul cu care călătorea. De două ori i s-a întins o cursă. Fără niciun rezultat.

— Nici urmă de scrisori?

— Absolut niciuna.

Holmes a râs.

— Este o problemă simpatică, a spus el.

— Însă una foarte serioasă pentru mine, a venit răspunsul încărcat de reproş al regelui.

— Foarte, într-adevăr. Şi ce intenţionează să facă cu fotografia?

— Să mă ruineze.

— Cum poate face asta?

— Urmează să mă căsătoresc.

— Aşa am auzit şi eu.

— Cu Clotilde Lothman von Saxe-Meningen, a doua fiică a regelui din Scandinavia. Probabil că sunteţi la curent cu principiile stricte ale familiei sale. Ea însăşi este delicateţea întruchipată. O umbră de îndoială asupra purtării mele va pune capăt acestei căsătorii.

— Şi Irene Adler?

— Ameninţă să le trimită fotografia. Şi o va face. Ştiu că o va face. Nu o cunoaşteţi, dar are o inimă de piatră. Este o femeie cu cel mai frumos chip din lume, însă are mintea celui mai decis bărbat. Ca să nu mă căsătoresc cu o altă femeie, ar merge oricât de departe.

— Sunteţi sigur că nu a trimis-o încă?

— Sunt sigur.

— Cum aşa?

— A spus că o va trimite în ziua în care va fi anunţată logodna. Ceea ce se va întâmpla lunea viitoare.

— Ah, în cazul acesta, mai avem încă trei zile, a spus Holmes căscând. Este un noroc, căci am doar una sau două chestiuni importante de care trebuie să mă mai ocup. Maiestatea voastră va rămâne la Londra deocamdată, nu-i aşa?

— Cu siguranţă. Mă veţi găsi la Langham, sub numele de contele Von Kramm.

— Vă voi trimite acolo o notă prin care vă voi anunţa progresele în acest caz.

— Vă rog, chiar. Aştept cu nerăbdare.

— Şi în privinţa banilor?

— Aveţi la dispoziţie un cec în alb.

— Chiar aşa?

— Credeţi-mă pe cuvânt, aş renunţa la una dintre provinciile regatului meu ca să obţin această fotografie.

— Cum procedăm cu cheltuielile?

Regele a scos de sub pelerină o geantă grea de piele de căprioară, depunând-o pe masă.

— Aici sunt trei sute de lire sterline în monede de aur şi şapte sute în bancnote, a spus.

Pe una din filele din carnetul său, Holmes a completat o chitanţă şi i-a dat-o.

— Şi adresa domnişoarei? a întrebat el.

— Este reşedinţa Briony, bulevardul Serpentine, St. John’s Wood.

Holmes a notat-o.

— Încă o întrebare, a spus el. Fotografia avea un format mare?

— Da.

— Atunci, noapte bună, Maiestate, şi trag speranţa că în curând vom avea veşti bune. Şi noapte bună, Watson, a adăugat, în timp ce roţile caleştii regale se auzeau îndepărtându-se. Dacă vei fi atât de amabil să treci pe aici mâine după-amiază, pe la ora trei, mi-ar plăcea să discutăm acest caz împreună.