Crimele din Baltimore de Arthur Conan Doyle
CAPITOLUL I
O INTRERUPERE NEASTEPTATA A UNEI CALATORII
Printre călătorii care se-ntorceau dintr-o excursie de plăcere, pe ţărmurile măreţe ale Marilor Lacuri, in nord-estul Statelor-Unite, la Baltimore, un oraş mare si frumos, al comerţului si al universitarilor, situat pe Chesapeake Bay, si care tocmai părăseau sala gării drumului de fier Ohio-Baltimore, se aflau si detectivii Sherlock Holmes si Harry Taxon, ajutorul sau credincios.
Ei aveau de gând ca, fără sa mai întârzie la Baltimore, unde stătuseră mai mult timp, înainte de a întreprinde aceasta călătorie de plăcere in regiunea lacurilor, sa se îndrepte numaidecât spre Locust-Point, portul oraşului Baltimore si staţia finala a vapoarelor transatlantice, de unde sa plece chiar in ziua aceea spre Londra, îmbarcându-se pe iahtul „Sniveler", ce trebuia sa treacă si pe la Liverpool.
Tocmai voiau sa se urce intr-o trăsura, când atenţia le fu atrasa de o mulţime de oameni, ce se strânsese intr-un colt de strada, din apropierea gării.
După cum se încredinţară numaidecât, mulţimea se oprise din pricina unui anunţ, ce vestea: "3 000 de dolari recompensa celui care va putea sa predea poliţiei pe ucigaşul sau pe ucigaşii băiatului care a fost găsit măcelărit in noaptea de 26 ale lunii pe o alee singuratica din parcul Druit-Hill. Victima este in vârstă de paisprezece-cincisprezece ani si, după cum politia a descoperit pana acum, a fost elevul uneia din şcolile bune de aici. Era înalt, mare, puternic, blond, cu ochii albaştri, cu fata roşie, frumoasa, si cu un nas de grec. Era îmbrăcat intr-un costum cenuşiu, vărgat. Purta o şapca şcolărească si, după mărturisirea unei rude care l-a văzut ultima oara in viata, avea un ceasornic vechi, moştenire lăsata in familie din tata in fiu. Toţi cei care au văzut sau au vorbit cu Charley Dauforth — acesta este numele celui omorât — in intervalul dintre 24 ale lunii, seara, la ora 9 si jumătate, când si-a părăsit locuinţa din Harrison Avenue si când a fost văzut ultima oara, si pana in seara de 25, când e probabil ca a fost omorât, sunt rugaţi sa anunţe numaidecât secţia principala de politie din strada Washington".
Sherlock Holmes citi anunţul cu cea mai mare luare aminte. Părea ca voia sa-si întipărească bine in minte toate cuvintele din înştiinţarea politiei. Tânărul sau asistent, Harry Taxon, observa cu mult interes expresia fetei renumitului sau maestru. El ştiu numaidecât ca Sherlock Holmes voia sa cerceteze cazul acesta. Si când maestrul sau se interesa de ceva, nu se oprea pana când nu descoperea totul.
Cadavrul care fusese găsit ciopârtit trebuia sa deştepte un interes cu totul neobişnuit la un om ca Sherlock Holmes, criminalist din creştet pana-n tălpi. Recompensa promisa de 3.000 de dolari nu-l interesa, desigur; deloc. EI se întoarse la Harry si zise:
— N-o sa plecam azi, băiatule. Înainte de a porni spre casa ne vom interesa de cercetările pe care le face politia de aici in privinţa autorilor acestei crime. Sa ne ducem imediat la secţia din strada Washington, ca sa ni se dea amănunte complete. Nădăjduiesc ca domnul inspector al politiei n-o sa aibă nimic de zis împotriva ajutorului pe care vrem sa i-l dam.
Cei doi detectivi se urcară intr-o trăsura ce tocmai trecea prin fata lor si, după câteva minute, se aflau in cabinetul particular al domnului Harcourt, prefectul politiei din Baltimore. Funcţionarul fu foarte vesel, făcând cunoştinţă cu celebrul detectiv si cu tânărul sau ajutor.
— Mă simt fericit, le-a zis el, când afla scopul vizitei lor, ca vreţi sa va folosiţi geniul si puterea de munca pentru cercetarea cazului Dauforth. Se pare ca aceste crime asupra băieţilor au ajuns o epidemie in Baltimore. Intr-un sfert de an, cinci copii au căzut victime unor ucigaşi necunoscuţi. Populaţia este grozav de neliniştită din pricina acestor crime înfiorătoare si misterioase, iar presa arunca asupra autorităţilor poliţieneşti tot felul de imputări, ca n-a fost încă in stare sa-l descopere pe făptuitor si alte asemenea. In aceste împrejurări, ajutorul dumneavoastră ne va fi de cel mai mare folos. Daca sunteţi hotărât sa ne-ajutaţi, atunci va voi da atât dumneavoastră, cat si domnului Harry Taxon cele mai depline puteri, astfel încât sa nu întâmpinaţi nici o piedica in urmărirea ucigaşului si sa puteţi proceda oricând la arestarea lui pe baza cărţilor de legitimaţie.
— Va sunt foarte recunoscător pentru bunăvoinţa dv., domnule Harcou, răspunse Holmes, si va rog sa luaţi numaidecât masurile necesare.
— Voi însărcina îndată pe secretarul meu sa va întocmească legitimaţiile de care aveţi nevoie, răspunse dl Harcou si trecu intr-o odaie de alături.
— Si acum va voi povesti, urma el după ce se întoarse la vizitatorii săi, ce am aflat pana acum in cazul Dauforth. Dar ce le povesti prefectul politiei nu era, la drept vorbind, mult mai mult decât ce Sherlock Holmes si Harry Taxon citiseră pe afiş. Noi au fost numai informaţiile pe care Harcourt le-a oferit, ca medicii legişti descoperiseră la victima, cu toate ca, victima fusese ciopârţită, o hernie in partea stânga, ce condusese la stabilirea identităţii băiatului ucis.
Cercetările făcute la spitalele din Baltimore dovediră in curând ca, intr-adevăr, cu puţin timp mai înainte, un băiat de vârsta celui ucis fusese consultat de hernie într-unul din spitalele evreieşti. Se putu descoperi si infirmierul al cărui ajutor îl ceruse băiatul.
Infirmierul si doctorul Barry, de la spitalul evreiesc, recunoscură in cadavrul de la morga pe bolnavul consultat de ei.
Apoi se aduseră rudele mortului, care locuiau pe strada Washington si despre care băiatul ii vorbise doctorului; acestea o recunoscură pe ruda for Charley Dauforth.
— Cadavrele celorlalţi patru copii omoraţi in ultimul timp au fost găsite la fel de desfigurate ca al lui Charley Dauforth? întrebă Holmes
— Tot aşa, zise Harcourt; numai ca celorlalte cadavre nu le lipseau braţele, ca lui Dauforth.
— Si n-aveţi nici o bănuiala despre cine ar fi ucigaşii?
— Nu, domnule, suntem cu totul nelămuriţi in aceasta privinţa; numai atât este sigur, ca toate aceste crime au fost săvârşite de una si aceeaşi persoana. Nu numai felul in care s-au săvârşit ne face sa credem asta, dar si faptul ca victimele n-au fost găsite niciodată in casa, ci afara, in locuri singuratice.
— Charles Dauforth era de neam bun? Părinţii lui sunt oameni cu dare de mana?
— Sunt chiar bogaţi si fac parte dintre oamenii cei mai bine văzuţi din Maryland. James Dauforth, tatăl victimei, e proprietarul unei mari fabrici de bere si locuieşte in Rockville, un mic oraş, la sud-est de Baltimore. Cum acolo nu se găseşte o şcoala buna el a fost silit sa-si trimită unicul fiul Si moştenitor in Baltimore, unde putea sa intre in final la universitate.
— Spuneaţi mai adineauri, dl prefect, ca băiatul locuia la nişte rude. Oare acestea aveau vreun interes ca băiatul sa moara? Le stătea el in calea vreunei moşteniri?
— Hm! Desigur ca aceasta presupunere ne-am făcut-o si noi. Dauforth, după cum am spus, era singurul fiu la părinţi, si când amândoi ar fi murit, averea însemnata a Dauforthilor i-ar fi rămas lui Bill Dauforth, un mic funcţionar de gara, frate cu proprietarul fabricii de bere din Rockville, căruia aceasta-i lăsase copilul in gazda.
— Dar la ceilalţi copii ucişi, împrejurările erau asemănătoare?
— Dimpotrivă: ceilalţi aparţineau unor familii sărace.
— Atunci trebuie sa conchidem ca motivul n-a fost la toate crimele problema banilor.
— Desigur, domnule.
in acel moment intra in încăpere un poliţist, anunţând ca un domn voia sa vorbească neapărat cu prefectul politiei despre cazul Dauforth.
Dl Harcourt îl primi imediat. Era un om foarte corpolent, cu o fata roşie, care după toate aparentele arata astfel din pricina băuturii. Toata înfăţişarea lui arata o
puternica agitate lăuntrică, o durere adânca, iar pe obrajii lui se vedeau semne ca puţin mai înainte plânsese mult.
— Mă numesc James Dauforth, zise el, înclinându-se greoi in fata şefului poliţiei, sunt tatăl băiatului care a fost găsit ciopârtit in parcul Druid Hill. Imediat ce-am auzit vestea îngrozitoare, m-am grăbit de la Rockville spre Baltimore, ca sa mă duc in locuinţa fratelui meu, casierul gării. Vroiam sa-I întreb daca nu cumva ei sau soţia lui nu puteau şti după purtarea pe care fiul meu o avusese in ultimele zile încotro se dusese la 9 si jumătate in seara de 24 si cu cine trebuia sa se întâlnească. Voiam mai ales sa mă informez cu cine se întâlnea Charley. Se putea prea bine sa fi intrat in ane ştie ce anturaj periculos, căci băiatul meu era prea încrezător, din nenorocire, si-i credea pe tot oamenii care i se arătau prietenoşi.
— Si ce-aţi aflat, domnule Dauforth? întrebă şeful politiei.
Ca Charley nu era in relaţii decât cu elevi, colegi de vârsta lui si copii bine crescuţi, din familii bune. El nu lipsea niciodată mult de acasă. Cumnata-mea mi-a povestit ca mai întotdeauna când ieşea era însoţit de ea sau de bărbatul ei. Dar in seara de 24 ieşise singur si spusese ca se duce la un coleg, sa se intereseze de nişte lecţii pe care nu le pricepea tocmai bine. Ei nu se gândiră sa-l oprească deoarece colegul acela stătea aproape, cale numai de câteva minute, si apoi pe la ora zece e încă multa lume pe strada in tot cartierul.
— Domnul si doamna Dauforth au dat aceleaşi declaraţii şi primului nostru criminalist, domnul Willis Corduroy, zise Harcourt. Ei au mai adăugat ca, atunci când au văzut ca băiatul aflat in grija lor nu s-a întors nici in noaptea aceea, nici in ziua următoare, au fost cuprinşi de o spaima si de o grija foarte mari. Interesându-se apoi la şcolarul la care Charley spusese ca se duce si aflând ca nici nu fusese la el, ar fi înştiinţat imediat politia despre dispariţia băiatului, dar ei crezură ca el plecase pe ascuns cu trenul, la ora noua, la Rockville, căci in timpul din urma băiatul se plângea mereu ca-i este dor de casa si-si exprimase de mai multe ori dorinţa sa-si vadă părinţii iubiţi.
— Da, e-adevărat, suspina dl James Dautforth, căruia lacrimile ii inundau obrajii; bietul băiat ne iubea foarte mult, pe mine si pe mama lui. Ah, ea n-a vrut cu nici un preţ sa-i lase sa plece la Baltimore! Ce bine ar fi fost daca ii ascultam sfatul! Dar voiam sa fac un om mare din băiatul meu, si asta nu se putea in orăşelul nostru neînsemnat!... Dar, adăuga nenorocitul părinte, si ochii-i străluciră, iar glasul ii tremura de o agitaţie puternica, nenorocitul care mi-a răpit tot ce aveam mai scump pe lume îşi va ispăşi pedeapsa căci n-am sa mă odihnesc si o sa-mi cheltuiesc toata averea, ca sa-l descopăr pe ucigaşul fiului meu. Am sa-l duc la eşafod, chiar daca ar fi propriul frate!
Prefectul poliţiei tresari.
— Cuvintele dumitale mi se par foarte ciudate... Ai, poate, vreo bănuiala asupra fratelui dumitale, dl Bill Dauforth?
Zicând aceste cuvinte, el îl aţinti cu privirea pe fabricantul de bere. Acesta păru a sta la îndoiala si păru ca-i era greu sa vorbească, dar îşi întoarse privirea ca si cum nu-i venea sa arunce o bănuiala asupra celui care era din acelaşi sânge cu el. Dar, in cele din urma, lua o hotărâre:
— Nu pot tăgădui, dl Harcourt, zise el cu o voce înăbuşita, am o oarecare bănuiala asupra lui Bill. Adineauri nu l-am găsit acasă si când am întrebat-o pe nevasta-sa unde este, s-a zăpăcit aşa de mult încât, fără sa vreau, mi-au venit in minte tot felul de bănuieli. Pe fata ei se zugrăvise o spaima cu greu stăpânita, glasul începuse sa-i tremure, iar când, după ce stătuse zăpăcita câteva minute, îmi răspunse, abia a putut sa îngâne ca nu ştie unde este, ca afacerea asta îngrozitoare, cu fiul meu, ii tulburase probabil mintea si cine ştie pe unde rătăceşte acum ca sa-si mai aline durerea.
— Ei, si lucrul acesta ar fi aşa de necrezut? se amesteca acum in vorba Sherlock Holmes, căci privirile prefectului îl rugau de mult sa o facă. S-ar putea crede ca legaturile dintre unchi si nepot au fost întotdeauna bune, altfel n-aţi fi încredinţat copilul fratelui dumneavoastră
— Aveţi dreptate, răspunse fabricantul de bere; cel puţin eu am crezut întotdeauna ca Bill ţinea mult la Charley.
— Si ce v-a zdruncinat încrederea aşa, deodată?
— O observaţie ciudata, pe care am făcut-o cu puţin timp mai înainte de a părăsi casa fratelui meu, in camera lui de lucru, răspunse dl Dauforth. Din ziare am văzut ca Charley, când a plecat ultima data din casa unchiului sau, in seara de 24, mai avea ceasul sau, un obiect moştenit in familia noastră, si pe care cel mai mare copil îl primea întotdeauna de la tatăl sau, in ziua primei împărtăşanii. La întrebarea mea, cumnata mi-a spus ca Charley avea ceasul când a plecat. Aşadar, va închipuiţi mirarea mea, sau mai bine zis groaza mea, când din întâmplare am zărit ceasul intr-unul din vasele goale de marmura ce se aflau pe şemineu. Aproape era sa mă trădez fata de doamna Dauforth, scoţând o exclamaţie de spaima; dar m-am stăpânit tocmai la timp, cum mi-am înfrânat pornirea ce-aveam, sa pun mana in vas si sa scot ceasul si sa-I iau cu mine. Faptul ca ceasul fusese dinadins ascuns intr-un loc unde se putea bănui uşor ca nu va fi găsit m-a făcut sa am bănuielile cele mai înfricoşătoare. Si cu cat mă silesc mai mult sa mi le scot din cap, ele câştigă mai mult teren. Tot aceste bănuieli m-au făcut sa alerg aici, domnilor, sa lămuresc si lipsa bătătoare la ochi a fratelui meu, căci aceasta, după părerea mea, este in legătura cu omorul. Trebuie sa admiteţi ca găsirea ceasului in vasul de pe şemineu arunca o lumina ciudata asupra fratelui meu.
— Fiţi sigur, dl Dauforth, lua atunci cuvântul prefectul poliţiei, ca poliţia va face tot ce-i va sta in putină sa-I găsească pe criminal.
El se întoarse apoi spre biroul sau, unde secretarul ce lucra in camera de alături tocmai pusese legitimaţia necesara lui Sherlock Holmes, pe care prefectul trebuia s-o iscălească, iar după ce acesta o iscăli, i-o înmâna detectivului.
Acesta o baga in buzunar, mulţumind. Mai înainte insa de a pleca împreună cu Harry, când sa se despartă de dl Harcourt si de fabricantul de bere, el se mai apropie încă o data de acesta din urma, ii puse mana pe umăr si-i zise:
— Cred ca î-l vezi in culori prea negre pe fratele dumitale. Desigur, ceasul pe care la-i văzut in vasul de pe şemineu îl face suspect, dar e greu de închipuit ca un om de situaţia domnului Bill Dauforth sa fie vinovat si de celelalte crime care trebuie puse toate in socoteala aceluiaşi criminal.
— Părerea domnului este si a mea, zise prefectul politiei arătându-i pe Sherlock Holmes. Soarta apasă destul de greu asupra dumitale. Nu cred insa ca ea sa fie aşa de neîndurătoare ca sa vi-I răpească si pe singurul dumneavoastră frate, căci ar fi pierdut daca bănuiala aceasta ar fi îndreptăţită. Eu am insa convingerea ferma ca domnul Holmes — Si arata iar spre Sherlock Holmes — va izbuti in scurt timp sa-I dezvinovăţească pe fratele dumitale si sa pună mana pe adevăratul criminal.
— Si eu nădăjduiesc ca voi ajunge in curând la un rezultat, răspunse Holmes cu o voce sigura; dar numai atunci când voi primi asigurarea dumneavoastră, domnule prefect, ca nimeni nu va căuta sa pună vreo piedica investigaţilor mele sau ale ajutorului meu, Harry Taxon. Plăcerea noastră e sa lucram independenţi. In practica mea îndelungată, am ajuns la următoarea concluzie — copilul cu moaţe multe moare sigur. De aceea te-as ruga si pe dumneata, domnule Dauforth, sa laşi cu totul asupra mea rezolvarea acestui caz si sa nu te amesteci in cercetările mele sau ale asistentului meu. Singurul lucru pe care-l putem face acum e sa căutaţi o fotografie a fiului dumneavoastră Charley, pe care sa mi-o daţi. Aceasta îmi va fi de un ajutor real in cercetările mele. Domnul prefect al poliţiei vă va asigura ca afacerea dumneavoastră este in mâini bune, daca o lăsaţi in seama mea.
— O, nici nu e nevoie de-o asemenea asigurare, zise domnul Dauforth, care de mult îşi bătea capul unde-I mai văzuse pe marele detectiv. Nu cred ca mă înşel, dar dumneavoastră sunteţi domnul Sherlock Holmes, celebrul detectiv din Londra, al cărui chip a fost reprodus de curând de mai multe jurnale americane.
— Exact, domnule Dauforth! Numele meu este Sherlock Holmes! Sunt foarte încântat de aceasta recunoaştere, si voi căuta cat de curând sa nu mai fiu
recunoscut atât de uşor aici in Baltimore... Puteţi sa-mi daţi fotografia fiului dumneavoastră?
Domnul Dauforth îşi baga mana in buzunar:
— lata, zise el scoţând din portofel o fotografie învelita cu grija in hârtie de mătase, fotografia pe care o cereţi. si adăuga cu o voce tremurătoare de emoţie. Nădăjduiesc ca mi-o veţi da înapoi in curând. E ultima fotografie pe care o mai am de la scumpul si sărmanul meu băiat. O, domnule, puneţi-va toate puterile si descoperiţi-l pe ucigaşul fiului meu, pentru ca cel puţin sângele lui nevinovat sa fie răzbunat.
Holmes ii strânse mana in tăcere: apoi atât el, cat si Harry se înclinară cu politeţe in fata prefectului si a domnului Dauforth si părăsiră repede cabinetul de politie din Baltimore.
