Intoarcerea lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle

I. Aventurile din casa goală

În primăvara anului 1894, întreaga Londră era interesată, iar lumea de seamă înspăimântată de uciderea onorabilului Ronald Adair în cele mai neobişnuite şi inexplicabile circumstanţe. Publicul aflase deja detaliile despre crimă, care reieşiseră în urma investigaţiei efectuate de poliţie; dar, tot cu această ocazie, o bună parte a poveştii a fost ascunsă întrucât argumentele în favoarea acuzării au fost atât de puternice încât nu era necesar să se facă publice toate detaliile. Abia acum, după aproape zece ani, îmi este permis să fac cunoscute detaliile absente care întregesc acest remarcabil proces. Crima în sine prezenta interes, dar nici nu se compară cu urmările uluitoare care mi-au oferit cel mai mare şoc şi cea mai mare surpriză din toate evenimentele petrecute în aventuroasa mea viaţă. Chiar şi acum, după atâta timp, mă gândesc cu emoţie şi simt din nou acea mare bucurie, uimire şi scepticism care mi-au invadat mintea. Permiteţi-mi să mă adresez acelui public care a arătat un oarecare interes pentru sclipirile de moment, gânduri şi acţiuni ale unui om remarcabil, pe care le-am oferit ocazional şi să nu mă învinovăţească pentru că nu mi-am împărtăşit cunoştinţele cu el, lucru pe care l-aş fi considerat cea dintâi datorie a mea dacă nu aş fi fost oprit de interdicţia venită chiar de pe buzele sale, interdicţie care a fost ridicată pe data de trei luna trecută.

Puteţi să vă imaginaţi că, datorită relaţiei mele apropiate cu Sherlock Holmes, eram foarte interesat de crime şi că după dispariţia lui nu am încetat să citesc cu atenţie despre diversele probleme prezentate în mod public şi chiar am încercat, de mai multe ori, pentru propria satisfacţie, să aplic metodele sale pentru soluţionarea acestora, deşi fără succes. Şi totuşi, nici una nu mă atrăgea într-atât ca tragedia lui Ronald Adair. Pe măsură ce citeam dovezile anchetei care conduceau către verdictul de crimă cu premeditare împotriva unei persoane sau unor persoane necunoscute, mi-am dat seama, mai clar ca oricând, de pierderea suferită de comunitate prin moartea lui Sherlock Holmes. Existau unele aspecte ale acestei afaceri ciudate care sunt sigur că i-ar fi atras atenţia, iar eforturile poliţiei ar fi fost suplimentate, sau mai de grabă anticipate, de fina observaţie şi gândirea alertă a celui mai mare agent criminalist din Europa.

Toată ziua cât am condus ca să-mi fac rondul, am întors cazul pe toate părţile şi nu am găsit nici o explicaţie care să mi se pară potrivită. Cu riscul de a vă spune pentru a doua oară aceeaşi poveste, voi recapitula evenimentele, aşa cum erau cunoscute ele de toată lumea, la sfârşitul anchetei.

Onorabilul Ronald Adair era cel de-al doilea fiu al contelui de Maynooth, la acea dată guvernator al unei colonii australiene. Mama lui Adair se întorsese din Australia pentru a se opera de cataractă şi locuia împreună cu fiul ei Ronald şi fiica ei Hilda pe Park Lane la numărul 427. Tânărul se învârtea în cercurile cele mai selecte ale societăţii şi nu avea, sau cel puţin nu se ştia să aibă, duşmani sau vreun viciu. Fusese logodit cu domnişoara Edith Woodley din Carstairs, dar logodna fusese ruptă cu acordul ambelor părţi cu câteva luni înainte şi nu era nici un semn că ar fi lăsat în urmă sentimente extrem de profunde. În rest, viaţa acestui om se limita la un cerc restrâns şi convenţional, întrucât avea obiceiuri liniştite şi era, de felul lui, destul de rece. Cu toate acestea, moartea s-a abătut asupra acestui tânăr aristocrat liniştit, sub forma cea mai stranie şi neaşteptată, în noaptea de 30 martie 1894, între orele zece şi unsprezece şi douăzeci de minute.

Ronald Adair era pasionat de jocul de cărţi şi juca des, dar niciodată pe mize care ar fi putut să-i dăuneze. Era membru al cluburilor Baldwin, Cavendish şi Bagatelle. S-a arătat că la acesta din urmă a jucat o partidă de whist după cină, în ziua decesului său. Tot acolo jucase şi în după-amiaza aceleiaşi zile. Mărturiile celor ce jucaseră cu el – domnul Murray, Sir John Hardy şi colonelul Moran – au dovedit că jucaseră whist şi că mâinile fuseseră luate aproape în mod egal. E posibil ca Adair să fi pierdut cinci lire, dar nu mai mult. Era destul de norocos şi o astfel de pierdere nu l-ar fi putut afecta în nici un fel. Juca aproape zilnic la un club sau altul, era un jucător atent şi, de obicei, câştiga. La anchetă a reieşit că, jucând în pereche cu colonelul Moran, a câştigat chiar patru sute douăzeci de lire de la Godfrey Milner şi lordul Balmoral, la o partidă, în urmă cu câteva săptămâni. Cam atât despre evenimentele recente, după cum a reieşit în urma anchetei.

În seara crimei, Adair s-a întors de la club la ora zece fix. Mama şi sora lui îşi petreceau seara în oraş cu o rudă. Servitoarea a depus mărturie că l-a auzit intrând în prima cameră de la etajul al doilea, folosită de obicei ca sufragerie. Aprinsese focul acolo şi, pentru că era fum, a deschis fereastra. Nu s-a auzit nici un sunet din cameră până la unsprezece şi douăzeci de minute, când s-au întors doamna Maynooth şi fiica ei. Dorind să-i spună noapte bună, mama a încercat să intre în camera fiului ei. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi nu au primit nici un răspuns când au bătut la uşă şi l-au strigat. Uşa a fost forţată după ce au primit ajutor. Nefericitul tânăr a fost găsit zăcând lângă masă. Capul îi fusese mutilat, în cel mai groaznic mod, de glonţul unui revolver, dar în cameră nu a fost găsită nici o armă. Pe masă se aflau două bancnote de zece lire fiecare şi încă şaptesprezece lire, din care zece erau monezi de aur şi argint, banii fiind aranjaţi în grămezi de diferite valori. Pe o foaie de hârtie erau scrise nişte numere lângă numele unor prieteni de-ai lui de la club, lucru care ne face să credem că, înainte de a muri, încerca să facă o socoteală a pierderilor şi a câştigurilor de la jocul de cărţi.

O examinare superficială a circumstanţelor nu putea decât să facă acest caz şi mai dificil. În primul rând, nu ar fi existat nici un motiv pentru ca tânărul să încuie uşa pe dinăuntru. Există posibilitatea ca asasinul să-l fi omorât şi apoi să fi fugit pe fereastră. Dar înălţimea era de cel puţin şapte metri, iar sub fereastră era un strat de brânduşe înflorite. Nici pământul şi nici florile nu arătau semne că ar fi fost deranjate şi nici nu era vreo urmă pe fâşia îngustă de iarbă care separa casa de stradă. Prin urmare, aparent, tânărul Adair era cel care încuiase uşa. Dar cum a murit? Nimeni nu ar fi putut să se urce până la fereastră fără să lase urme. Să presupunem că cineva ar fi tras prin fereastră. Atunci ar fi fost într-adevăr un ţintaş remarcabil dacă ar fi provocat astfel o rană mortală, folosind un revolver. Pe de altă parte, Park Lane e o stradă foarte circulată, iar la câteva sute de metri de casă se află o staţie de birje. Nimeni nu auzise împuşcătura. Şi totuşi, exista un om mort, exista glonţul de la revolver care se deformase, aşa cum se întâmplă cu toate gloanţele cu cap moale, şi era rana care trebuie să fi cauzat moartea instantanee. Acestea erau împrejurările misterului din Park Lane care, în continuare, au fost complicate de absenţa totală a mobilului, din moment ce, aşa cum am mai spus, tânărul Adair nu avea duşmani şi nu se încercare sustragerea banilor sau a lucrurilor de valoare din cameră.

Toată ziua m-am gândit la acele lucruri încercând să găsesc o teorie care să le reunească pe toate şi acea linie de minimă rezistenţă despre care sărmanul meu amic spunea că este începutul fiecărei investigaţii. Mărturisesc că nu am prea făcut progrese. Seara mă plimbam de-a lungul străzii Park Lane şi, pe la ora şase, m-am trezit la capătul ei care dădea în strada Oxford. Un grup de pierde-vară aşezaţi pe caldarâm, care se uitau cu toţii la o anumită fereastră, m-a îndrumat spre casa pe care venisem s-o văd. Un bărbat înalt, slab, cu ochelari coloraţi, pe care eu îl bănuiam a fi un detectiv, îşi expunea o teorie în timp ce ceilalţi se adunaseră în jurul său să asculte ce avea de spus. M-am apropiat de el cât am putut de mult, dar observaţiile sale mi s-au părut a fi absurde, aşa încât m-am retras oarecum dezgustat. În timp ce făceam acest lucru m-am lovit de un bărbat diform care era în spatele meu şi i-am răsturnat o parte din cărţile pe care le căra. Îmi amintesc că atunci când le-am ridicat, am observat titlul uneia dintre ele: „Originea venerării copacilor” şi m-am gândit că individul trebuie să fie vreun bibliofil care colecţiona volume ori ca hobby, ori pentru comercializare. Am încercat să-mi cer scuze pentru accident, dar era evident că acele cărţi pe care le maltratasem erau foarte preţioase în ochii deţinătorului lor. Bombănind cu dispreţ, acesta s-a întors şi i-am văzut favoriţii cărunţi dispărând în mulţime.

Observaţiile mele asupra casei de la numărul 427 de pe Park Lane nu m-au ajutat la clarificarea problemei care mă interesa. Casa era separată de stradă printr-un zid mic şi un gard care, per ansamblu, nu era mai înalt de doi metri şi jumătate. Aşa că era foarte uşor pentru oricine să intre în grădină, dar fereastra era complet inaccesibilă din moment ce nu era nici o ţeavă de apă sau orice altceva pe care chiar şi cel mai atletic om să se poată urca. Mai nedumerit ca niciodată, am făcut cale întoarsă la Kensington. Nu mă adâncisem în studiul meu de nici cinci minute când a intrat servitoarea să-mi spună că venise cineva să mă vadă. Spre uimirea mea nu era altcineva decât ciudatul bătrânel colecţionar de cărţi, cu faţa aspră şi zbârcită ivindu-se dintr-un cadru de păr alb şi cu preţioasele-i volume, cel puţin o duzină, sub braţul drept.

— Sunteţi surprins să mă vedeţi, domnule, spuse el cu o voce stranie, croncănită.

Am recunoscut că eram.

— Ei bine, am o conştiinţă, domnule, şi când am băgat de seamă că intraţi în această casă, cum veneam eu după dumneavoastră şchiopătând, mi-am zis: „O să intru şi o să-l văd pe domnul acela drăguţ şi o să-i spun că, dacă am fost cam nepoliticos, nu am vrut să fac vreun rău şi că îi sunt îndatorat pentru că mi-a ridicat cărţile de pe jos.”

— Exageraţi pentru un fleac, am spus eu, pot să vă întreb cum aţi ştiut cine sunt?

— Ei bine, domnule, dacă nu-mi permit prea multe, sunt un vecin de-al dumneavoastră, am o mică librărie pe colţul străzii Church şi, cu siguranţă, mă bucur să vă văd. Poate colecţionaţi şi dumneavoastră, domnule, am aici „Păsări britanice”, „Catullus” şi „Războiul Sfânt”, un chilipir fiecare dintre ele. Cu cinci volume aţi putea să ocupaţi acel spaţiu de pe al doilea raft. Arată dezordonat nu-i aşa, domnule?

Mi-am întors capul să mă uit la dulapul din spatele meu. Când m-am întors, Sherlock Holmes îmi zâmbea de cealaltă parte a măsuţei de studiu. M-am ridicat în picioare, l-am fixat pentru câteva secunde într-o uimire totală, iar apoi se pare că am leşinat pentru prima şi ultima oară în viaţa mea. Desigur, o ceaţă cenuşie se înfăţişa înaintea ochilor mei, iar când s-a limpezit m-am trezit cu gulerul desfăcut şi cu gustul înţepător al coniacului pe buze. Holmes era aplecat pe scaunul meu cu butelca în mână.

— Dragul meu Watson, rosti bine cunoscuta voce, îţi datorez mii de scuze. Nu mi-am închipuit că vei fi atât de afectat.

L-am apucat de braţ.

— Holmes, am strigat, chiar tu eşti? Chiar eşti viu? Se poate să fi reuşit să ieşi din acel groaznic abis?

— Aşteaptă un moment, spuse el. Crezi că eşti în stare să discutăm despre aceste lucruri? Ţi-am pricinuit un şoc serios prin dramatica şi inutila mea reapariţie.

— Sunt bine, dar, ce-i drept, Holmes, nu-mi pot crede ochilor. Doamne-Dumnezeule, să mă gândesc că tu, tu din toţi oamenii, te vei afla din nou în biroul meu!

L-am apucat din nou de mânecă şi am simţit mâna subţire şi vânjoasă de dedesubt.

— Ei bine, oricum nu eşti fantomă, am spus. Dragul meu, sunt nespus de fericit să te văd. Ia loc şi spune-mi, povesteşte-mi cum ai scăpat cu viaţă din acea prăpastie îngrozitoare?

S-a aşezat în faţa mea şi şi-a aprins o ţigară în cunoscuta sa manieră nonşalantă. Era îmbrăcat în anteriul ponosit de comerciant de cărţi, dar, în rest, tot ce mai rămăsese din acel individ era claia de păr alb şi cărţile vechi de pe masă. Holmes arăta mai degrabă slab şi puternic decât bătrân, dar pe faţa lui acvilină se distingea o umbră palidă care-mi spunea că viaţa lui în ultimul timp nu fusese prea sănătoasă.

— Mă bucur că pot să mă întind, Watson, spuse el. Nu e de glumă când un bărbat înalt trebuie să-şi scurteze din înălţime câteva ore la rând. Acum, dragul meu amic, în privinţa acestor explicaţii, dacă ţi-aş cere cooperarea, ne-ar aştepta o noapte grea şi periculoasă. Poate că ar fi mai bine dacă ţi-aş povesti toată situaţia când îmi voi termina treaba.

— Sunt foarte curios. Aş prefera, mai degrabă, să aud acum.

— Vei veni cu mine la noapte?

— Când doreşti şi unde doreşti.

— Este într-adevăr ca pe vremuri. Avem timp să cinăm înainte să fim nevoiţi să plecăm. Ei bine, acum, în legătură cu prăpastia. N-am întâmpinat nici o dificultate la ieşire pentru simplul motiv că nu am fost niciodată în prăpastie.

— Nu ai fost niciodată?

— Nu, Watson, nu am fost niciodată. Scrisoarea mea pentru tine este autentică. Nici urmă de îndoială, nu eram la sfârşitul carierei mele când, deodată, am observat silueta oarecum sinistră a profesorului Moriarty pe poteca îngustă care ducea spre un loc sigur. Am citit în ochii lui un scop bine definit şi de nezdruncinat. Am schimbat câteva cuvinte şi astfel am obţinut politicos permisiunea de a-ţi scrie un bilet pe care l-ai primit ulterior. L-am lăsat alături de port-ţigaretul şi bastonul meu şi am pornit pe potecă, cu Moriarty pe urmele mele. Când am ajuns la capătul potecii, eram deja în mare pericol. Nu a scos nici o armă, dar s-a repezit la mine şi şi-a aruncat braţele lungi în jurul meu. Ştia că nu mai are ce să facă şi nu mai voia decât să se răzbune pe mine. Ne-am clătinat pe marginea prăpastiei. Desigur am ceva cunoştinţe de baritsu sau sistemul japonez de luptă, care în mai multe ocazii mi-au fost de folos. Am scăpat din strânsoarea lui, iar el, urlând groaznic, s-a zbătut nebuneşte pentru câteva secunde şi a încercat în gol să se agaţe cu mâinile. Dar cu tot efortul, nu a reuşit să-şi menţină echilibrul şi a căzut. M-am aplecat peste marginea prăpastiei şi l-am văzut căzând. Apoi s-a lovit de o stâncă, a sărit şi a ajuns în apă.

Am ascultat uimit explicaţia dată de Holmes prin fumul de la ţigară.

— Dar urmele? am zis, am văzut cu ochii mei cele două urme coborând pe potecă şi nici una coborând înapoi.

— S-a întâmplat cam aşa. În momentul când profesorul a dispărut, mi-am dat seama de extraordinara oportunitate pe care mi-o oferise destinul. Ştiam că Moriarty nu era singurul care jurase să mă ucidă. Mai erau cel puţin alţi trei a căror dorinţă de răzbunare ar fi crescut după moartea liderului lor. Toţi erau oameni foarte periculoşi. Unul sau altul cu siguranţă m-ar fi prins. Pe de altă parte, dacă toată lumea era convinsă că sunt mort, atunci ei şi-ar fi permis anumite lucruri şi aş fi putut să-i distrug. Atunci ar fi fost timpul să anunţ că încă mă aflu printre cei vii. Atât de repede gândeşte creierul încât cred că m-am gândit la toate aceste lucruri înainte ca profesorul Moriarty să fi ajuns în fundul prăpastiei Reichenbach.

M-am ridicat şi am examinat zidul de piatră din spatele meu. În relatarea expresivă pe care ai dat-o faptelor şi pe care am citit-o cu mult interes câteva luni mai târziu, afirmi că zidul stâncos este subţire. Nu este chiar adevărat. Am văzut câteva locuri mici de pus piciorul şi erau lucruri care indicau existenţa unui tăpşan. Stânca este atât de înaltă încât ar fi fost evident imposibil să o urc în întregime şi la fel de imposibil ar fi fost să plec pe cărarea umedă fără să las urme. Ce-i drept, aş fi putut să întorc ghetele cum am mai făcut cu alte ocazii, dar trei seturi de urme în aceeaşi direcţie cu siguranţă ar fi sugerat o înscenare. Atunci, în concluzie, cel mai bine ar fi fost să risc şi să urc. Nu a fost un lucru plăcut, Watson. Prăpastia se căsca sub mine. Nu sunt o persoană cu o imagina-ţie bogată, dar ai cuvântul meu că mi se părea că aud vocea lui Moriarty ţipând la mine din abis. Orice greşeală ar fi fost fatală. Nu o singură dată, când atingeam cu mâna smocuri de iarbă sau piciorul aluneca pe crestăturile ude ale stâncii, credeam că mă duc. Dar m-am zbătut şi, în final, am ajuns la un tăpşan lung de câţiva metri, acoperit de muşchi moale şi verde, unde puteam să stau perfect confortabil şi fără să fiu văzut. Eu eram acolo, întins, când tu şi oamenii tăi, dragul meu Watson, investigaţi, în maniera cea mai plină de compătimire şi ineficienţă, împrejurările morţii mele.

În fine, după ce aţi ajuns la nişte concluzii inevitabile şi total eronate, aţi plecat spre hotel, iar eu am rămas singur. Mi-aş fi închipuit că aventurile mele au luat sfârşit, dar, o întâmplare neaşteptată mi-a demonstrat că încă mă mai aşteptau surprize. O piatră uriaşă, căzând de sus, a trecut pe lângă mine, a căzut pe potecă şi s-a rostogolit în prăpastie. Pe moment, am crezut că a fost o întâmplare, dar, în secunda următoare, uitându-mă în sus, am zărit capul unui bărbat pe fundalul unui cer întunecat şi o altă piatră a căzut chiar pe tăpşanul pe care eram eu lungit, aproape de capul meu. Desigur, scopul era evident. Moriarty nu fusese singurul. Un aliat – şi chiar cu acea unică privire mi-am dat seama ce periculos era acel aliat – fusese de pază când profesorul m-a atacat. De la distanţă, nevăzut de mine, fusese martor al morţii amicului său şi al fugii mele. A aşteptat şi apoi, urcându-se până în vârful stâncii, a încercat să ducă la bun sfârşit misiunea în care eşuase martorul său.

N-am avut timp să mă gândesc prea mult, Watson. Am văzut din nou chipul acela sinistru aplecat deasupra stâncii şi mi-am dat seama că urmează altă piatră. M-am târât în jos până la potecă. Nu cred că aş fi reuşit s-o fac cu sânge rece. A fost de o sută de ori mai greu decât urcuşul. Dar am avut timp să mă gândesc la pericol pentru că altă piatră a zburat pe lângă mine când mă aflam agăţat cu mâinile de marginea tăpşanului. Pe la jumătatea drumului am alunecat dar, slavă Domnului, am aterizat pe potecă zgâriat şi plin de sânge. M-am ridicat în picioare, am mers cincisprezece kilometri prin munţi pe întuneric şi, o săptămână mai târziu, m-am trezit în Florence cu certitudinea că nici o persoană de pe faţa pământului nu ştia ce se întâmplase cu mine.

Am avut un singur confident – fratele meu Mycroft. Îţi datorez multe scuze, dragul meu Watson, dar era foarte important pentru mine să se creadă că sunt mort şi sunt convins că nu ai fi putut scrie o relatare atât de convingătoare a nefericitului final dacă nu ai fi crezut chiar tu că este adevărat. De mai multe ori în ultimii trei ani am încercat să-ţi scriu, dar de fiecare dată m-am temut că afecţiunea ta pentru mine te-ar conduce la vreo indiscreţie care ar putea să-mi trădeze secretul. Din acest motiv am plecat de lângă tine în seara asta când mi-ai deranjat cărţile, pentru că în acel moment mă aflam în pericol şi orice semn de surpriză şi emoţie din partea ta ar fi atras atenţia asupra identităţii mele şi ar fi condus la cele mai deplorabile şi ireparabile rezultate. Cât despre Mycroft, am fost nevoit să am încredere în el ca să obţin banii de care aveam nevoie. În Londra, lucrurile nu s-au derulat atât de bine pe cât mă aşteptam întrucât în urma procesului găştii lui Moriarty, doi dintre cei mai periculoşi membri, cei mai răzbunători duşmani ai mei, au rămas în libertate. Prin urmare, am călătorit doi ani prin Tibet şi m-am distrat vizitând Lhassa şi petrecând câteva zile în compania marelui Lama. Poate ai citit despre remarcabilele explorări ale unui norvegian pe nume Sigerson, dar sunt sigur că nici nu te-ai gândit că primeşti veşti de la amicul tău. Apoi am trecut prin Persia, am vizitat Mecca şi am făcut o scurtă, dar interesantă vizită califului din Khartoum, rezultatele acesteia comunicându-le Biroului de Externe. Întorcându-mă în Franţa, am petrecut câteva luni cercetând derivatele gudronului de huilă într-un laborator din Montpellier în sudul Franţei. Spre satisfacţia mea, la finalizarea acestuia şi la aflarea veştii că doar unul dintre duşmanii mei mai rămăsese în Londra, mă pregăteam să revin, când acţiunile mele au fost grăbite de primirea veştii acestui remarcabil mister din Park Lane, care m-a atras nu doar pentru ceea ce reprezintă, ci şi pentru că părea să-mi ofere cele mai stranii oportunităţi personale. Am venit îndată la Londra, am făcut o vizită pe strada Baker, am adus-o pe doamna Hudson în pragul isteriei şi am descoperit că Mycroft îmi păstrase camerele şi hârtiile exact aşa cum fuseseră întotdeauna. Aşa se face, dragul meu Watson, că astăzi la ora două mă găseam în vechiul meu fotoliu din vechea mea odaie, singura mea dorinţă fiind să-l pot vedea pe vechiul meu amic Watson aşezat pe celălalt scaun, pe care de atâtea ori a stat.

Aceasta este remarcabila istorie pe care am ascultat-o în acea seară de aprilie – istorie care mi s-ar fi părut perfect incredibilă dacă nu ar fi fost confirmată de prezenţa siluetei înalte şi subţiri, a chipului ager şi nerăbdător pe care nu credeam să le mai văd vreodată. Aflase cumva de marea mea nenorocire şi şi-a arătat compasiunea mai degrabă prin comportament decât prin vorbe.

— Munca este cel mai bun antidot pentru supărare, dragul meu Watson, spuse el, şi în seara asta am ceva de lucru pentru amândoi, iar, dacă ajungem la un final victorios, asta va influenţa viaţa unui om pe această planetă.

Degeaba l-am rugat să-mi spună mai mult.

— Vei auzi şi vei vedea destul până dimineaţă, răspunse el. Avem de discutat despre trei ani din trecut. Hai să ne rezumăm la asta până la ora nouă şi jumătate când vom porni în memorabila aventură a casei goale.

Într-adevăr, la acea oră era ca în vremurile de demult, mă aflam aşezat în birjă lângă el, cu revolverul în buzunar şi emoţia aventurii în inimă. Holmes era rece, sever şi tăcut. Cum licărea lumina lampadarelor pe trăsăturile lui aspre, am remarcat că avea sprâncenele încruntate de gânduri şi ţinea strânse buzele subţiri. Nu ştiam ce bestie sălbatică aveam să hăituim prin jungla întunecată a Londrei criminale, dar puteam fi sigur după purtarea acestui mare vânător că aventura urma să fie una dintre cele mai palpitante, în timp ce zâmbetul sarcastic care-i trecea când şi când peste tristeţea ascetică nu vestea lucruri bune pentru obiectul căutării noastre.

Credeam că ne îndreptăm spre strada Baker, dar Holmes a oprit birja la colţul Pieţei Cavendish. Am remarcat că după ce a ieşit din birjă s-a uitat cercetând în stânga şi-n dreapta şi la fiecare colţ de stradă se străduia din răsputeri să se asigure că nu este urmărit. Ruta noastră era mai mult ca sigur una specială. Cunoştinţele lui Holmes despre străzile lăturalnice din Londra erau extraordinare, iar în situaţia de faţă mergea repede, cu paşi siguri, printr-un labirint de garaje şi grajduri, despre care n-am ştiut vreodată că existau. În final, am ajuns pe o stradă mică, cu case vechi şi întunecate de-o parte şi de alta prin care am ajuns în strada Manchester şi, mai departe, în strada Blandford. Aici Holmes intră iute într-un pasaj strâmt, apoi într-o curte părăsită printr-o poartă de lemn şi deschise cu o cheie uşa din spate a unei case. Am intrat împreună, iar el închise uşa în spatele nostru.

Era întuneric beznă, dar era evident că ne aflam într-o casă goală. Duşumeaua scârţâia şi trosnea sub paşii noştri, iar eu, cu mâna întinsă, am atins un perete pe care tapetul atârna în fâşii. Degetele subţiri şi reci ale lui Holmes mă apucară de încheietura mâinii şi mă conduseră pe un hol lung până am întrezărit o fereastră întunecată în formă de evantai, deasupra uşii. Aici Holmes se întoarse brusc la dreapta şi ne-am trezit într-o cameră goală, mare, pătrată, cu colţurile foarte întunecate, dar uşor luminată în centru de felinarele de vizavi. Nu era nici o lampă prin apropiere, iar fereastra era acoperită cu un strat gros de praf, astfel că de-abia ne puteam distinge trăsăturile. Tovarăşul meu puse mâna pe umărul meu şi-şi apropie buzele de urechea mea.

— Ştii unde ne aflăm? îmi şopti el.

— Pe strada Baker, desigur, am răspuns, uitându-mă prin fereastră.

— Exact. Ne aflăm în Camden House, chiar vizavi de fostul tău apartament.

— Dar de ce ne aflăm aici?

— Pentru că ne oferă o vedere excelentă asupra acelui pitoresc ansamblu arhitectonic. Pot să te rog, dragul meu Watson, să te apropii de fereastră, având grijă să nu fi văzut, şi să te uiţi la vechile noastre odăi, punctul de plecare al atâtora dintre aventurile noastre? Vom vedea dacă cei trei ani de absenţă mi-au diminuat în întregime capacitatea de a te surprinde.

M-am apropiat încet şi m-am uitat la cunoscuta fereastră. Când mi-a căzut privirea asupra acesteia, mi s-a tăiat răsuflarea şi am scos un sunet de uimire. Storurile erau trase şi în cameră era o lumină puternică. Înăuntru se vedea umbra unui bărbat aşezat pe scaun şi lăsat mult pe spate, un contur întunecat pe fundalul luminos al ferestrei. Nu era nici o îndoială: postura capului, umerii laţi, trăsăturile ascuţite... Chipul era întors pe jumătate, efectul fiind cel dat de siluetele întunecate pe care bunicii noştri le înrămau. Era o reproducere perfectă a lui Holmes. Am fost atât de uimit încât am întins mâinile să mă asigur că el se află tot lângă mine. Corpul îi tresălta râzând încet.

— Ei bine? mă întrebă.

— Dumnezeule! am strigat, este minunat.

— Sper că nici vârsta şi nici apucăturile nu mi-au ruginit infinita îndemânare, spuse el, şi am recunoscut în vocea lui bucuria şi mândria unui artist în faţa creaţiei sale. Chiar seamănă cu mine, nu-i aşa?

— Aş fi gata să jur că tu eşti.

— Meritul operei îi revine domnului Oscar Meunier din Grenoble, care a petrecut câteva zile făcând acest mulaj. Este un bust din ceară. Restul l-am aranjat chiar eu, în această după-amiază, în timpul vizitei în strada Baker.

— Dar de ce?

— Deoarece, dragul meu Watson, am avut cel mai bun motiv să conving anumiţi oameni că sunt acolo când eu de fapt sunt în altă parte.

— Şi credeai că îţi sunt supravegheate camerele?

— Ştiam că sunt supravegheate.

— De cine?

— De vechii mei inamici, Watson. De încântătoarea societate al cărei lider zace pe fundul prăpastiei Reichenbach. Ţi-aduci aminte că ei şi doar ei ştiau că sunt încă în viaţă. Mai devreme sau mai târziu aveau să creadă că mă voi întoarce în apartamentul meu. Au urmărit încontinuu şi în dimineaţa aceasta m-au văzut sosind.

— De unde ştii?

— Pentru că le-am recunoscut santinela când m-am uitat pe fereastră. E un tip destul de inofensiv, pe nume Parker, un hoţ care obişnuia să-şi stranguleze victimele şi un remarcabil interpret de cântece evreieşti din harfă. Nu aveam nimic cu el. Dar aveam ceva de împărţit cu persoana mult mai importantă din umbra acestuia, prietenul intim al lui Moriarty. Cel care a aruncat cu pietre de pe stâncă, cel mai viclean şi periculos criminal din Londra. El este cel care se află pe urmele mele în seara asta, Watson, şi tot el este cel care nu are nici cea mai mică idee că noi îl urmărim la rândul nostru.

Uşor, uşor, planurile prietenului meu ieşeau la iveală. Din acest adăpost avantajos, spionii erau spionaţi, iar urmăritorii – urmăriţi. Umbra colţuroasă de sus era momeala, iar noi eram vânătorii. Tăcuţi, stăteam împreună în întuneric şi priveam siluetele grăbite care treceau încontinuu prin faţa noastră. Holmes era tăcut şi încremenit, dar mi-am dat seama că era extrem de atent şi că ochii lui erau fixaţi la trecători. Era o noapte rece şi furtunoasă şi vântul pătrunzător şuiera pe strada lungă. Mulţi oameni se mişcau încolo şi-ncoace, majoritatea înfofoliţi în haine. O dată sau de două ori mi s-a părut că am mai văzut aceeaşi persoană înainte şi am remarcat în mod special doi bărbaţi care păreau să se adăpostească de vânt la intrarea unei case mai sus pe stradă. Am încercat să atrag atenţia tovarăşului meu, dar el arătă o uşoară manifestare de nerăbdare şi continuă să se uite în stradă. Nu o dată a bătut nervos din picioare şi rapid cu degetele pe perete. Îmi era evident că devenea neliniştit şi că planurile nu îi ieşeau cum sperase. În final, pe măsură ce se apropia miezul nopţii şi strada se golea, începu să meargă încolo şi-ncoace prin cameră, într-o agitaţie de necontrolat. Tocmai voiam să-i spun ceva când mi-am ridicat privirea spre fereastra luminată şi, din nou, am avut o surpriză aproape la fel de mare ca prima oară. L-am apucat pe Holmes de braţ şi am arătat în sus.

— Umbra s-a mişcat! am spus.

Într-adevăr, nu mai era profilul, ci spatele, întors acum spre noi. Cu siguranţă, trecerea celor trei ani nu-i domoliseră temperamentul sau nerăbdarea dându-i o inteligenţă mai puţin vioaie.

— Desigur că s-a mişcat, spuse el, crezi că o dădeam în bară chiar atât de prosteşte, Watson, încât să plasez pur şi simplu un manechin uşor de observat şi să mă aştept ca unii dintre cei mai ageri oameni din Europa să fie păcăliţi? Ne aflăm în această cameră de două ore, aşa că doamna Hudson a făcut câteva schimbări la manechin, de opt ori sau, mai exact, o dată la un sfert de oră. Îl manevrează din faţă, astfel încât umbra ei să nu fie văzută. Ah!

Inspiră adânc, pătrunzător, plin de emoţie. În lumina palidă i-am văzut capul aplecat în faţă, întreaga sa fiinţă încremenită de atenţie. Afară strada era complet goală. Poate că cei doi bărbaţi încă mai erau înghesuiţi la uşa de la intrare, dar nu-i mai puteam vedea. Totul era nemişcat şi întunecat în afară de acel paravan puternic luminat în galben din faţa noastră cu silueta neagră conturată în centru. Din nou, în liniştea completă, am auzit acel sunet vag, şuierător care trăda o emoţie intensă suprimată. În secunda următoare mă trase în cel mai întunecat colţ al odăii şi i-am simţit mâna pe buze, avertizându-mă. Degetele care mă ţineau tremurau. Nicicând nu-mi mai văzusem amicul atât de mişcat şi totuşi strada întunecată încă se întindea solitară în faţa noastră.

Dar deodată mi-am dat seama de ceea ce simţurile sale ascuţite deja distinseseră. Am auzit un sunet slab, tainic, dar nu dinspre strada Baker, ci chiar din spatele casei în care ne ascundeam. O uşă s-a deschis şi s-a închis. O secundă mai târziu se auzeau paşi prin hol – paşi care voiau să fie silenţioşi, dar al căror sunet reverbera puternic în casa goală. Holmes s-a ghemuit lângă perete şi eu am făcut la fel, mâna apropiindu-se de mânerul revolverului. Uitându-mă prin întuneric, am văzut slab conturul unui bărbat, cu o nuanţă mai închisă de negru decât întunericul din uşa deschisă. A stat o secundă şi apoi s-a furişat ameninţător mai departe în cameră, ghemuindu-se. Era la câţiva paşi de noi, sinistru, şi mă hotărâsem să-l înfrunt când am realizat că nu ştia de prezenţa noastră acolo. A trecut pe lângă noi, s-a strecurat până la fereastră, foarte uşor şi fără zgomot, şi a ridicat o jumătate de picior. Se lăsă la acel nivel şi atunci, lumina de afară, care nu mai era palidă din cauza prafului, îi căzu pe faţă. Omul părea că-şi iese din piele de emoţie. Ochii îi străluceau puternic şi trăsăturile îi tremurau spasmodic. Era un om în vârstă, cu un nas subţire proeminent, frunte înaltă, chel şi cu o mustaţă uriaşă încărunţită. Jobenul era tras pe ceafă şi sub pardesiul deschis se vedea pieptarul de la o ţinută de seară. Avea un chip slab, dar oacheş, marcat de riduri adânci, sălbatice. În mână avea ceva care semăna cu un baston, dar când l-a pus pe podea, a scos un sunet metalic. Apoi, din buzunarul pardesiului scoase un obiect greoi şi se adânci într-o îndeletnicire la finalul căreia se auzi o pocnitură ascuţită, tare, asemănătoare zgomotului scos de un arc sau un zăvor care se închide. Fiind în continuare îngenuncheat pe podea, se aplecă în faţă şi îşi puse toată forţa şi greutatea pe o pârghie, rezultatul fiind un sunet şuierător, ameţitor care s-a sfârşit, încă o dată, cu o pocnitură puternică. Apoi s-a îndreptat şi am văzut că în mână avea un fel de puşcă cu patul uşor deformat. Trase închizătorul, puse ceva înăuntru şi puse piedica. Apoi ghemuindu-se, sprijinii capătul ţevii de pervazul ferestrei deschise şi i-am văzut mustaţa atârnând peste patul puştii şi ochii lucindu-i pe măsură ce cerceta împrejurimile. Când a sprijinit patul puştii de umăr am auzit un geamăt de satisfacţie şi am văzut uimitoarea ţintă, conturul negru de pe fundalul galben înfăţişându-se clar în faţa ochilor lui. Timp de o secundă rămase nemişcat. Apoi degetul i se încleştă pe trăgaci. Se auzi un şuierat straniu, puternic şi zăngănitul prelung al geamului spart. În acel moment Holmes se repezi ca un tigru în spatele ţintaşului şi-l dărâmă cu faţa în jos. Acesta se ridică într-o secundă şi cu o forţă convulsivă îl apucă pe Holmes de gât, dar l-am lovit eu cu patul revolverului şi căzu din nou pe podea. Am căzut peste el şi, în timp ce-l ţineam, Holmes fluieră. Se auzi tropăitul paşilor alergând pe ciment şi doi poliţişti în uniformă şi un detectiv în haine civile intrară în grabă pe intrarea principală şi apoi în cameră.

— Tu eşti, Lestrade? întrebă Holmes.

— Da, domnule Holmes, am preluat chiar eu sarcina. Mă bucur să vă văd înapoi în Londra, domnule.

— Cred că ai nevoie de puţin ajutor, neoficial. Trei crime nerezolvate într-un an nu prea merge, Lestrade. Dar în cazul misterului Molesey te-ai descurcat, nu ca de obicei, adică să spunem că te-ai descurcat binişor.

Ne ridicarăm toţi în picioare, prizonierul respirând greu, de fiecare parte a sa fiind câte un ofiţer de poliţie robust. În stradă deja începuseră să se adune câţiva gură-cască. Holmes se duse la fereastră, o închise şi trase jaluzelele. Lestrade făcuse rost de două lumânări şi poliţiştii îşi scoaseră lanternele. În final, puteam să văd prizonierul.

Faţa care se întoarse spre noi era extrem de virilă şi totuşi sinistră. Cu o frunte de filosof şi un maxilar senzual, bărbatul trebuie să fi avut predispoziţie atât pentru bine, cât şi pentru rău. Dar nimeni nu se putea uita în ochii săi albaştri şi cruzi, cu pleoape căzute batjocoritor, sau la nasul agresiv şi la fruntea brăzdată şi ameninţătoare fără să vadă cele mai clare semne ale firii periculoase. Nu ne băga în seamă pe nici unul, dar ochii îi erau fixaţi pe chipul lui Holmes cu o expresie plină de ură şi uimire, în egală măsură.

— Ticălosule! mormăia întruna. Isteţ, isteţ ticălos!

— Ah, colonele! exclamă Holmes aranjându-şi gulerul şifonat. „Călătoriile sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor”, spune o veche piesă. Nu cred că am avut plăcerea să vă văd de când m-aţi gratulat cu acele mici atenţii pe când mă aflam pe tăpşanul de deasupra prăpastiei Reichenbach.

Colonelul se uita în continuare la chipul amicului meu, ca un om în transă.

— Ticălos şiret ce eşti! era tot ce putea spune.

— Încă nu te-am prezentat, spuse Holmes. Domnilor, vi-l prezint pe domnul colonel Sebastian Moran, fost membru în armata indiană a Maiestăţii Sale şi cel mai bun vânător de pradă mare pe care l-au dat vreodată Indiile. Cred că nu mă înşel, colonele, când afirm că a rămas neegalată colecţia dumneavoastră de tigri.

Bătrânul fioros nu spuse nimic, dar continua să se uite urât la tovarăşul meu cu acei ochi sălbatici şi mustaţa ţepoasă, el însuşi semănând foarte mult cu un tigru.

— Mă mir că stratagema mea simplă a înşelat un vânător bătrân ca dumneata, spuse Holmes. Cred că îţi este foarte cunoscută. Nu ai priponit niciodată un ied de un copac, nu te-ai ascuns în copac deasupra cu puşca în mână, nu ai aşteptat ca momeala să atragă tigrul? Casa goală este copacul meu, iar dumneata eşti tigrul meu. Probabil că ai avut alte arme de rezervă în cazul în care apăreau mai mulţi tigri sau presupunând prin absurd că nu mai nimereai ţinta. Acestea, şi arătă de jur-împrejur, sunt celelalte arme ale mele. Comparaţia este perfectă.

Colonelul Moran sări în faţă cu un mârâit de furie, dar poliţiştii îl traseră înapoi. Furia de pe chipul lui era evidentă.

— Mărturisesc că mi-ai făcut o surpriză, spuse Holmes. Nu m-am gândit că tocmai dumneata vei folosi această casă goală şi această convenabilă fereastră. Mi te închipuisem operând din stradă, unde te aşteptau amicul meu Lestrade şi oamenii lui. Cu această excepţie, totul a decurs cum mă aşteptam.

Colonelul Moran se întoarse către Lestrade.

— Poate că ai sau poate că nu ai un motiv bun ca să mă arestezi, spuse el, dar nu este nici un motiv pentru care ar trebui să suport ironiile acestui om. Dacă mă aflu în mâna legii, atunci lucrurile să fie făcute legal.

— Bine, cred că-i destul de rezonabil, a fost de acord Lestrade. Domnule Holmes, mai ai ceva de zis înainte să plecăm?

Holmes ridicase puternica armă pneumatică de pe podea şi îi examina mecanismul.

— O armă admirabilă şi unică, spune el, silenţioasă şi cu bătaie extraordinară. L-am cunoscut pe Von Herder, mecanicul german orb care a construit-o în urma comenzii primite de la defunctul profesor Moriarty. De câţiva ani ştiu de existenţa ei, dar până acum nu am avut şansa s-o încerc. Vreau să-ţi atrag atenţia la ea în mod special, Lestrade, şi la gloanţele potrivite.

— Poţi să ai încredere că o vom cerceta, domnule Holmes, spuse Lestrade în timp ce toţi se îndreptau către uşă. Mai e ceva?

— Vreau doar să te întreb, ce acuzaţie preferi?

— Ce acuzaţie, domnule? Bineînţeles că tentativa de omor asupra domnului Sherlock Holmes.

— Nu Lestrade. Nu am de gând să particip la această problemă. Dumitale şi numai dumitale îţi revine meritul de a fi efectuat această remarcabilă arestare. Da, Lestrade, te felicit! Cu obişnuitul tău amestec fericit de viclenie şi îndrăzneală, l-ai prins.

— L-am prins! Pe cine, domnule Holmes?

— Pe cel pe care întreaga poliţie l-a căutat fără nici un rezultat, pe colonelul Sebastian Moran, care l-a împuşcat pe onorabilul Ronald Adair, cu un glonte expandabil, dintr-o puşcă pneumatică, prin fereastra deschisă de la etajul al doilea al casei din Park Lane, numărul 427, pe data de 30 luna trecută. Aceasta-i acuzaţia, Lestrade. Iar acum, Watson, dacă poţi suporta curentul de la fereastra spartă, cred că o jumătate de oră în biroul meu la un trabuc îţi va aduce o porţie bună de amuzament.

Vechile noastre camere rămăseseră neschimbate sub supravegherea lui Mycroft şi prompta îngrijire a doamnei Hudson. Adevărat, când am intrat am remarcat o ordine perfectă, iar vechile repere erau toate la locul lor. Erau şi colţul cu substanţe chimice, şi masa cu furnir din scândură de brad. Pe un raft, era un rând cu albume cu tăieturi din ziare şi cărţi de referinţă pe care mulţi compatrioţi de-ai noştri ar fi fost fericiţi să le vadă arse. Diagramele, cutia de la vioară şi suportul pipei – chiar şi papucul persan care conţinea tutunul – pe toate le-am văzut uitându-mă în jurul meu. Erau doi ocupanţi în cameră – unul, doamna Hudson, care ne-a zâmbit amândurora când am intrat; celălalt, manechinul ciudat care a jucat un rol atât de important în aventurile din acea seară. Era un model colorat, din ceară, al prietenului meu, atât de perfect executat încât era un duplicat perfect. Era aşezat pe o masă cu piedestal, cu un halat vechi de-al lui Holmes astfel înfăşurat în jurul lui, încât, din stradă, iluzia era perfectă.

— Sper că ai luat toate măsurile de precauţie, doamnă Hudson, spuse Holmes.

— Am mers în genunchi domnule, exact cum mi-aţi spus.

— Evident. Ai îndeplinit sarcina foarte bine. Ai observat unde s-a dus glonţul?

— Da, domnule. Mă tem că v-a stricat frumosul bust întrucât a trecut chiar prin cap şi s-a turtit de perete. L-am luat eu de pe covor. Iată-l!

Holmes mi-l arătă.

— Un glonte cu vârf moale de revolver, după cum îţi dai seama, Watson. E un lucru genial aici pentru că cine s-ar fi aşteptat să găsească aşa ceva tras dintr-o puşcă cu arc? Bine, doamnă Hudson, îţi sunt îndatorat pentru ajutorul dumitale. Iar acum, Watson, aşază-te încă o dată în vechiul tău scaun, pentru că sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le discut cu tine.

Îşi aruncase halatul ponosit, iar acum era vechiul Holmes, îmbrăcat în halatul grişoarece pe care l-a luat din cuier.

— Siguranţa bătrânului vânător nu şi-a pierdut fermitatea şi nici ochii acurateţea, spuse el râzând, pe măsură ce inspecta fruntea zdrobită a bustului.

— Exact prin centrul părţii din spate a capului şi fix prin creier. Era cel mai bun ţintaş din India şi cred că mai sunt câţiva mai buni în Londra. N-ai auzit de el?

— Nu, n-am auzit.

— Of, of, aşa-i celebritatea! Dar, dacă-mi amintesc bine, nu auziseşi nici de profesorul James Moriarty, posesorul uneia din cele mai grozave minţi ale secolului. Dă-mi indexul de biografii de pe raft.

Dădu paginile leneş, trântit în scaunul său şi pufăind nori de fum din trabuc.

— Colecţia mea, la litera „M”, este grozavă, spuse el. Doar Moriarty este îndeajuns pentru a face orice literă măreaţă şi iată-i pe Morgan „Otrăvitorul”, şi Merriden, a cărui amintire e abominabilă, şi Matheus, care mi-a scos caninul stâng în camera de aşteptare de la Charing Cross, şi, în sfârşit, iată-l pe prietenul nostru din seara asta.

Mi-a dat cartea şi am citit: „Moran, Sebastian, colonel, şomer. Fost prim-pionier în Bengalore. Născut: Londra, 1840. Fiu al domnului Augustus Moran, C.B., fost ministru britanic în Persia. Educat la Eton şi Oxford. A luptat în campaniile din Jowaki, Afganistan, Clearasiab (urgenţe), Sherpur şi Kabul. Autor al lucrărilor: Vânatul mare din vestul Himalayei, 1881; Trei luni în junglă, 1884; adresa: str. Condnit. Cluburi frecventate: The Anglo-Indian Tankerville, Bagatelle Card Club”.

Pe margine se putea citi scrisul migălos al lui Holmes: „Al doilea cel mai periculos om din Londra”.

— E uimitor, spusei înmânându-i volumul. Acest om are cariera unui soldat onorabil.

— Adevărat, răspunse Holmes. S-a descurcat bine, până la un punct. A fost întotdeauna un om cu nervi de oţel, iar în India încă se mai povesteşte despre cum s-a târât printr-un canal de scurgere după un tigru ucigaş de oameni. Ştii, Watson, sunt unii copaci care cresc până la o anumită înălţime, iar apoi dezvoltă o dorinţă dizgraţioasă de a ieşi din comun. O s-o remarci adeseori şi la oameni. Eu am o teorie conform căreia individul reprezintă în dezvoltarea sa întreaga linie a strămoşilor lui şi o astfel de turnură către bine sau rău se datorează unei puternice influenţe survenite în arborele genealogic. Astfel, omul a devenit esenţa istoriei propriei familii.

— Desigur, este uşor fantezistă.

— Ei bine, nu mai insist asupra ei. Indiferent de cauză, colonelul Moran a luat-o pe căi greşite. Fără să fi fost vreun scandal public, India nu l-a mai suportat. S-a retras, a venit la Londra şi, din nou, a căpătat un renume prost. Pe atunci a fost căutat de profesorul Moriarty pentru care a lucrat un timp ca şef de personal. Moriarty îi furniza bani din plin şi l-a folosit doar la două-trei lovituri de clasă pe care un criminal de rând nu le-ar fi putut îndeplini. Sigur îţi aduci aminte de moartea doamnei Stewart, din Lander, în 1887. Nu? Ei bine, sunt sigur că Moran a făcut-o; dar nu s-a putut dovedi nimic. Atât de bine ascuns era colonelul, încât nici chiar când banda i-a fost dezbinată nu l-am putut incrimina. Mai ţii minte că atunci când te-am vizitat la apartament am tras obloanele de teama unei puşti pneumatice? Desigur ai crezut că mă port bizar. Ştiam exact ce fac, deoarece ştiam de existenţa acestei uimitoare puşti şi, de asemenea, ştiam că unul din cei mai buni ţintaşi din lume se afla în spatele ei. Când ne aflam în Elveţia, ne-a urmărit împreună cu Moriarty şi nu am nici o îndoială că el este cel care mi-a oferit cele cinci minute de iad pe tăpşanul de la Reichenbach. Îţi închipui că am citit foarte atent ziarele, în timpul şederii mele în Franţa, aşteptând prima ocazie să-l prind. Atâta timp cât el era liber în Londra, viaţa mea nu avea sens. Zi şi noapte umbra lui m-ar fi bântuit şi ocazia ar fi venit mai devreme sau mai târziu. Ce puteam face? Nu puteam să-l împuşc pur şi simplu, că intram în boxa acuzaţilor. N-ar fi folosit la nimic dacă apelam la un magistrat. N-ar fi putut interveni doar în baza unei suspiciuni. Astfel că nu puteam face nimic. Dar am urmărit veştile despre ultimele crime, pentru că ştiam că, mai devreme sau mai târziu, tot l-aş fi prins. Apoi a survenit moartea lui Ronald Adair. În sfârşit, mi se ivise ocazia! Ştiind ce a făcut, nu era logic că autorul fusese colonelul Moran? A jucat cărţi împreună cu tânărul; l-a urmărit acasă de la club; l-a împuşcat prin fereastra deschisă. Nu era nici o îndoială. Doar gloanţele sunt de ajuns ca să-i pună laţul de gât. Am venit aici de îndată. Am fost văzut de santinelă şi ştiam că aceasta îi va atrage atenţia colonelului. Îşi va fi dat seama curând că întoarcerea mea avea legătură cu crima şi se va fi alarmat teribil. Eram sigur că va încerca DE ÎNDATĂ să mă elimine şi, în acest scop, va aduce arma crimei. I-am lăsat o ţintă excelentă la fereastră şi, după ce am anunţat poliţia că ar putea fi nevoie de ei – apropo, Watson, le-ai remarcat prezenţa în pragul uşii cu o acurateţe infailibilă – , am ocupat un loc de observare care mi s-a părut prudent şi nici prin gând nu mi-a trecut că el va alege acelaşi loc pentru atac. Acum, dragul meu Watson, mai e ceva care trebuie să-ţi explic?

— Da, spusei. Nu-mi este clar care au fost motivele colonelului Moran pentru asasinarea onorabilului Ronald Adair.

— Ah! Dragul meu Watson, aici intrăm în domeniul ipotezelor, unde cea mai logică minte poate greşi. Fiecare poate crea propriile supoziţii pe baza dovezilor prezente, iar ale tale pot fi la fel de corecte ca ale mele.

— Înseamnă că deja ţi-ai format o ipoteză?

— Cred că evenimentele nu sunt prea greu de explicat. A reieşit că tânărul Adair şi colonelul Moran câştigaseră împreună o sumă considerabilă de bani. Acum fără îndoială că Moran trişase – asta o ştiam de mult. Cred că în ziua crimei, Adair a descoperit că Moran trişa. E foarte probabil ca, într-un cadru intim, să fi vorbit cu el şi să-l fi ameninţat că-l demască dacă nu renunţă la apartenenţa la club şi promite că niciodată nu va mai juca cărţi. E puţin probabil ca un tânăr ca Adair să işte un scandal monstruos prin demascarea unui bărbat bine cunoscut şi mult mai în vârstă decât el. Probabil că a acţionat aşa cum am sugerat. Excluderea din club ar fi însemnat ruina pentru Moran, care trăia de pe urma câştigurilor ilicite de la jocul de cărţi. Prin urmare, l-a ucis pe Adair care, în acel moment, încerca să-şi dea seama câţi bani trebuia să returneze el, întrucât nu putea profita de pe urma jocului necinstit al partenerului său. A încuiat uşa pentru cazul în care doamnele l-ar putea surprinde şi insistă să afle ce făcea cu acele nume şi monede. Crezi că merge?

— N-am nici o urmă de îndoială că ai descoperit adevărul.

— Se va confirma sau infirma la proces. Între timp, fie ce-o fi, colonelul Moran nu ne va mai deranja, celebra puşcă pneumatică a lui Von Herder va împodobi Muzeul Scotland Yard-ului, iar domnul Sherlock Holmes va fi încă o dată liber să-şi dedice viaţa examinării acelor mici probleme interesante pe care viaţa complexă a Londrei ni le oferă din plin.