Cavalerii de Ioan Dan volumul 3
|
B |
ătrînii valahi ştiau cîndva un cîntec de slavă închinat drumului care duce de la Sighişoara către Alba-Iulia. Drum vechi cît veacurile, păstrat cu sfinţenie de băştinaşi. Harnicii soldaţi din Legiunea a Treisprezecea Gemina, ajutaţi de dacii localnici, i-au pus primele rosturi de-a lungul Tîrnavei Mari, acea doamnă graţioasă între apele Transil vaniei. Străjuite de dealuri atît pe dreapta, cît şi pe stînga, apa şi drumul se încolăcesc domoale prin luncile nu prea largi, iar satele multe se strîmtorează în jurul lor, sau se ridică semeţe pe coastele repezi. Casele spoite în alb sau albastru, cu baticuri de ţiglă roşie, cu nelipsita floare de muşcată la ferestre, cu pridvoarele frumos lipite şi largi, cu grădinile folosite pînă la amănunt, cu şanţuri curate, peste care podiştile de lemn fac legătura spre uliţe, aduc o notă de căldură cochetă acestor locuri binecuvîntate. Troiţele, multe la cap de hotare, cioplite cu migală în lemn, sînt frumoase ca femeile despuiate. Ele nu despart gliile una de alta, ci mai degrabă sînt locuri de închinăciune şi meditaţie, sau locuri de slujbe cînd întîrzie ploile. Obiceiuri vechi, rămase de la străbunii daci. Oraşele Sighişoara, Dumbrăveni, Mediaş şi Blaj, presărate de-a lungul vechiului drum, au păstrat în gospodăria migăloasă a grădinilor întregul parfum al satului, chiar dacă mîndrele case şi-au adunat caturi îndreptate spre mărire. Aici, aerul dulce nu are uscăciunea celui de cîmpie şi nici umezeala greoaie din locurile muntoase. Dealurile înalte şi-au retras pădurile spre creste, iar lanurile cu bucate sănătoase înaintează voiniceşte pînă în umbra copacilor. Viile nesfîrşite, cuprinse de semeţia înălţimilor, sau îmbătate de soare, se saltă într-un picior la vreme de vară, plesnind de sănătate trufaşă. Doar toamna, cînd rodul greu ca sînul doicilor le oboseşte, se lasă cuminţi peste strugurii galben-aurii, mari cît iepuroaicele fătate. Atunci, pe coastele dealurilor fiecare zi pare o sărbătoare, iar desfrîul roadelor nu mai cunoaşte margini. Pe timp de căldură, dimineţile semeţelor dealuri sînt limpezi ca dragostea de mamă. Dar seara, înălţimile picotesc ameţite de mirosna vegetaţiei, ca bătrînii pierduţi în amintirile multe. Ele domină liniştea locurilor şi tresar doar în toiul verii cînd ploile cad vesele, iar norii se înjură între ei şi se bat cap în cap ca berbecii. Clima blîndă, apele domoale, cumpătate la mers, parcă îndoite spre meditaţie, dealurile care curg fără întrerupere în două şiruri paralele, oamenii cu gesturi calme, cu vorbă molcomă, completează un tot liniştit, plin de farmec.
În dimineaţa zilei de 29 martie a anului 1599, salvele de tun făcură să tresară dealurile pînă departe şi multă vreme ele nu mai avură linişte. Dieta din Mediaş primi cererea de abdicare a lui Sigismund Báthory şi îl proclamă principe al Transilvaniei pe Andrei Báthory. Schimbarea petrecută între cei doi veri nu părea să aibă însemnătate decît pe plan local, dar se dovedi curînd că lucrurile stăteau cu totul altfel.
Cîteva ceasuri mai tîrziu, pe vechiul drum care duce de la Mediaş către cetatea Alba-Iulia, se legăna domol o trăsură cu însemne princiare. La spatele ei, un şir lung de călăreţi, oşteni şi nobili, forma alaiul. Sigismund, cu faţa mai palidă ca de obicei, părea trist şi îngîndurat, spre deosebire de noul principe care încerca nu fără eforturi să-şi ascundă bucuria. Ziua era frumoasă, iar din pămîntul proaspăt arat se ridicau aburi în fuioare lungi.
Cei doi veri nu semănau între ei. Mai mare cu cîţiva ani, Sigismund era înalt şi subţire, cu faţa măslinie, parcă bronzată. Părul căzut în plete bătea uşor spre galben, aducînd feţei o strălucire aparte. Liniile moi din jurul gurii şi ochii melancolici nu arătau o fire voluntară, ci mai degrabă una aplecată către visare. Andrei se dovedea ceva mai scund, mai legat. Părul bălai, uşor ondulat, îi încadra faţa rotundă, cu mici semne de îngrăşare timpurie, cu osînză în jurul ochilor albaştri-verzui. Mîinile grăsuţe, cu palmele ca nişte perniţe şi formele rotunde care se ghiceau sub îmbrăcămintea frumoasă te duceau cu gîndul spre pictura lui Rafael. Noul principe îşi păstrase haina lungă de cardinal, măiestrit ajurată pe la poale şi tivită cu fir de aur. O cruce mare, bătută în nestemate, legată cu lanţ gros, îi ajungea pînă spre brîu.
— Pari îngîndurat, vere, spuse cardinalul dînd glasului o notă voit aplecată spre grijă.
— Nu. Nu chiar îngîndurat, răspunse fostul principe. Simt mai degrabă o apăsare pe care nu mi-o pot explica.
— Să fie oare unele păreri de rău pentru lepădarea domniei-voastre de tronul Transilvaniei?
Întrebarea cardinalului îl nemulţumi.
— Păreri de rău? zise ascunzîndu-şi supărarea. Nu cred. Cînd vor apărea, nimic nu mă va opri să mă întorc aici, aşa cum ne-a fost înţelegerea.
Auzind asemenea vorbe, Andrei nu-şi putu înfrîna o tresărire abia vizibilă, iar pe faţa lui apăru o nuanţă de mînie. Totul fu ca o părere. Suficient însă pentru ochiul ager a lui Sigismund.
— Cred că nu te-ai sfii să-mi doreşti moartea, dacă s-ar întîmpla să mă întorc.
— Doamne iartă-l! spuse cucernic Andrei. Oare se cuvine să-i vorbeşti astfel unui slujitor al bisericii?
— O! zîmbi Sigismund cu dispreţ rău ascuns. Doar sîntem între noi, vere. De mine nu trebuie să te fereşti. Familia Báthory îşi are şi ea „podoabele” ei, ca orice familie mare. Eu sînt nehotărît şi pripit, dar îmi plac armele şi oamenii viteji. E un merit al meu că-mi recunosc nişte cusururi. Domnia-ta eşti lacom şi făţarnic. Nu! Nu mă întrerupe! Doar nu ne aude nimeni. În zilele noastre un mare prelat lipsit de făţărnicie ar fi ca războinicul fără arme. Eşti viclean şi nu iubeşti oamenii. Eşti tînăr, zău, chiar prea tînăr pentru atîta făţărnicie. Noi doi nu ne-am iubit niciodată, dar am fi putut să ne respectăm. Te prefaci îndurerat ascultîndu-mă, cu toate că nu e cazul. Nobila noastră familie a reuşit de minune să mă convingă a-ţi preda scaunul principatului. Mîine plec. Peste trei zile voi fi dincolo de graniţă, iar peste o săptămînă, mult prea departe pentru a-ţi mai face griji în privinţa mea. Vei domni însă cu teama în suflet, gîndindu-te că aş putea să mă întorc şi n-ar fi de mirare, încheie Sigismund fără să-i treacă prin minte că din clipa aceea se afla sub ameninţarea morţii.
— Ah, vere, sînt adînc mîhnit ascultîndu-ţi vorbele de ocară! zise cardinalul încercînd să dea glasului său cît mai multă tristeţe.
— Ei, la naiba! se mînie Sigismund. Ţi-aş fi acordat respect şi prietenie, dacă după asemenea vorbe de ocară m-ai fi poftit să încrucişăm săbiile.
— Dumnezeu opreşte vărsarea de sînge, răspunse tînărul principe. Ne vom ruga, vere, pentru păcatele voastre.
— N-am nevoie, dar te înţeleg. Domnia-ta nu vei avea niciodată prieteni.
— Îl am pe Dumnezeu.
— Pe Dumnezeu? se miră Sigismund. Atunci de ce ai rîvnit la titlul de principe? De ce mi-ai pus toată familia pe cap? De ce nu ai rămas un simplu cardinal?
— Căile Domnului sînt mari şi minunate, iubitul nostru văr.
— Aşa e! Domnia-ta vei ajunge departe folosind numele Domnului, sau te vei poticni curînd. Eu am condus poporul Transilvaniei cu sinceritate. Domnia-ta vii cu ipocrizie. Sînt curios pînă unde vei merge. Ipocrizia ajută uneori să-i păcăleşti pe cîţiva din jurul tău, însă un popor... Nu uita că eşti străin de principat. Că eşti cetăţean polon. Că numai prin bunătate şi dragoste îţi vei apropia poporul.
— Sau prin forţă şi oprelişti, zîmbi pentru prima oară cardinalul.
— Poate. Şi eu m-am gîndit uneori la forţă. De fapt, am şi avut-o. Domniei-tale îţi lipseşte.
— Domnul ne-a dat în schimb alte haruri, de care nu aţi avut parte, dragă vere, spuse cardinalul mieros.
— Care?
— Fineţea şi inteligenţa.
— Ah, ah! scăpără de mînie Sigismund. Iată că începi să-ţi dai arama pe faţă. Dacă nu ne batem azi, voi fi nevoit să te ciomăgesc în văzul oştenilor şi al nobililor din alaiul nostru.
— Te-ai cam aprins vere, uitînd că-i vorbeşti prin cipelui Transilvaniei, rîse batjocoritor cardinalul. Doar sîngele nostru comun mă opreşte de la unele măsuri care s-ar impune.
Sigismund îl privi uluit. Cu cîteva ceasuri înainte fu sese un stăpîn puternic. Nimeni nu-l silise la abdicare, chiar dacă nu se urziseră în jurul său asemenea planuri. Acum, se afla neputincios în faţa unei lepădături.
„Degeaba mă împăunez în fel şi chip, gîndi el. Acest popă a fost numai lapte şi miere pînă cînd mi-a luat întreaga putere din principat. Iată că ipocrizia lui m-a păcălit de minune. Să fie oare drumul acesta mai bun?”
Vorbele cardinalului îl scuturară din gîndurile acelea.
— Nu vom da curs mîniei, dragă vere, mai ales că îţi înţelegem tristeţea.
— Tristeţe? rîse fostul conducător al principatului, încercînd să-şi ascundă supărarea. Nici vorbă! Ba chiar mă bucur că nu-ţi las o moştenire prea bună. Împăratul Rudolf al doilea ar dori să anexeze Transilvania la imperiu. Să ştii că împăratul are mîinile lungi. Ai să le simţi cît de curînd. Pe mine m-a însurat cu Maria-Cristina, ruda lor apropiată şi cocota numărul unu a imperiului, fără a mă putea împotrivi. Abia acum am scăpat de ea, prin cedarea tronului Transilvaniei. Polonia, cu nobila noastră familie care te-a recomandat atît de călduros, urmăreşte să-şi întindă stăpînirea peste noi, pînă la Dunăre. Turcii pregătesc oştire pentru ocuparea Transilvaniei înaintea polonilor. Tătarii sînt greu de oprit cînd pornesc flămînzi prin aceste părţi. Populaţia cea mare a principatului o formează valahii, pe care îi ţinem destul de greu spre răzvrătire. Saşii nu ne privesc binevoitori. Secuii au sărăcit cu totul. Nobilii sînt dezbinaţi. Mulţi dintre ei rîvnesc la tronul principatului. Chiar şi iubitul nostru unchi Bocskai. Un vasal primej dios. Lîngă el te simţi mic şi neînsemnat. Acest Mihai-vodă e omul pe care îl urăsc şi-l invidiez din toată inima. În luptele cu turcii şi tătarii şi-a cîştigat atîta faimă încît strălucirea noastră a pălit cu totul. De multe ori m-am gîndit că numele nostru ar fi căpătat mai multă fală dacă am fi luptat personal sub steagurile lui.
— Şi ce te-a oprit? întrebă ironic Andrei.
Sigismund simţi ironia cardinalului, dar trecu peste ea, dornic să-şi lămurească nişte gînduri mai vechi.
— Un singur lucru m-a oprit. Mihai-vodă e ca un copac uriaş. El prinde toată arşiţa soarelui. Sub coroana unui astfel de copac ar fi pătruns destul de rar cîte o rază de lumină pentru mine.
— Ah, drace, Doamne iartă-mă! se înfurie cardinalul. Au ajuns cei din familia Báthory să-l invidieze pe un biet nespălat? Cine e acest Mălai-mare? Un golan. O biată pramatie...
— Poate, îl întrerupse gînditor Sigismund. Ai să te loveşti de acest Mălai-mare. Ai să-ţi rupi dinţii în coaja lui.
— Mai vedem noi, răspunse cu dispreţ noul principe. Domnia noastră va începe cu alungarea acestui Mălai-mare, iar Ţara Românească va întregi stăpînirea Báthorylor.
— Sau invers, rîse fostul principe. Cu toată viclenia domniei-tale, îţi vor lipsi nişte prieteni şi un cancelar ca regretatul Iojica. Poate n-ar strica să faci alianţă cu turcii. Acum sînt mai siguri decît împăratul Rudolf. Familia noastră te-a adus pentru asta?
— Ne vom ruga Domnului să ne lumineze calea, zise Andrei cu prefăcută evlavie, evitînd să-şi dezvăluie gîndurile.
— Te va îndemna oare Dumnezeu spre legături cu păgînii? iscodi Sigismund.
— Ne vom ruga domnule, ne vom ruga, se închise şi mai mult în sine Andrei.
— Roagă-te, vere! Eu nu sînt atît de evlavios, dar m-aş fi rugat dacă mi-ar fi dăruit nişte prieteni ca aceia de care se bucură Mihai-vodă. Cu ei alături nu aş fi renunţat la tronul principatului.
— Vorbă să fie! Am auzit despre aceşti lotri la curtea din Polonia. Nişte neisprăviţi fără avere, fără nume, care ştiu să ţină în mîini o sabie sau un pistol. Ei bine, din aceştia sînt cu nemiluita oriunde.
— Ia seama, sfinţia-ta! rîse fostul principe. Acei neisprăviţi îţi vor ieşi în cale şi îţi vor zădărnici planurile cînd nu le vor fi pe plac. Chiar în clipa de faţă s-ar putea să fie prin apropiere, gata să-ţi ghicească cele mai tainice gînduri. Ei lovesc iute şi fără greşeală, apoi dispar de parcă îi înghite pămîntul. Prin ei, Mihai-vodă e cel mai informat conducător din această parte a Europei. Despre schimbarea din principatul Transilvaniei turcii vor afla peste două săptămîni. Împăratul Rudolf, peste zece zile. Moldovenii peste trei. Braşovenii, care sînt atît de aproape, peste două. Dar domnul Ţării Româneşti va şti în noaptea aceasta, înainte de a se face ziuă.
— Cine sînt acei prieteni ai lui Mihai-vodă? se interesă cardinalul îngîndurat.
— Primul şi cel mai de seamă ar fi domnul Cae Indru. Un tînăr înalt şi frumos, cu ochii parcă adormiţi. Cu miş cările ca de pisică aflată la pîndă. Armele lui sînt şapte cuţite pe care le poartă la brîu într-o centură de piele. Cînd se află printre duşmani, aruncă atît de iute cuţitele şi atît de fără greş încît ai crede că are ceva haruri diavoleşti. Uneori, adaugă la armele sale o sabie sau spadă. În această parte a Europei nu cred să găseşti un spadasin mai bun. În pădure adulmecă urma duşmanului mai bine decît lupul flămînd. Iar şiretenia lui face cît toate celelalte haruri la un loc. Domnul Costache Caravană poate să aibă patruzeci sau cincizeci, sau numai treizeci de ani. La înfăţişare sea mănă cu un sac plin de grăunţe, aşezat pe două buturugi. În luptă e sprinten ca un fulger. Pistoalele lui rar bat alături de ţintă. Călăreşte o gloabă de armăsar cum n-am văzut altul mai slut. Căpitanul Király povesteşte că în luptele de la Giurgiu, domnul Caravană căzuse din şa sub loviturile turcilor. Zambilica, armăsarul său, s-a ridicat în două picioare şi a scos nişte răgete ce nu erau de cal, speriind animalele duşma nilor. Apoi l-a prins pe stăpîn cu dinţii şi l-a tîrît într-un loc ferit de primejdie. Chirilă Zece Cuţite e un tînăr cu faţa veşnic aspră. Armele lui sînt zece cuţite. Le aruncă departe, iar cei care îl cunosc nu-şi amintesc să-l fi văzut greşind o ţintă. Ducu cel Iute seamănă mai degrabă cu o fată sfioasă. Cînd scoate sabia, roşeşte ca tînărul novice aflat la prima întîlnire de dragoste. Sub sabia lui au căzut răpuşi marii spadasini Bindácz şi Roco Perisini. Lor li s-au alăturat Petrache cel Mic, un ochitor fără pereche în lupta cu pistolul, Niţă Praştie, un lungan tăcut, cu mîna ageră şi grea, Sile Adormitu, părintele Grasa, vechi şi cunoscut spadasin din Apus, Tufănel-fiul, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi-fiul. Adunaţi laolaltă, valorează cît o oştire. În luptele cu turcii şi tătarii, i-au adus domnului Ţării Româneşti multe foloase. Iar secretele curţii noastre au ajuns de multe ori la ei. Pe capetele lor au pus preţ în aur mulţi dintre duşmanii lui Mihai-vodă. Însă – fără folos. Aceşti cavaleri ştiu să se ascundă şi să apară cînd te aştepţi mai puţin.
— Sînt cumva lotrii care te-au răpit din cetatea Alba-Iulia?
— Chiar ei, se înveseli Sigismund. Iar dacă ar fi vrut să-i facă acelaşi neajuns marelui sultan al turcilor, nu văd cine i-ar fi oprit.
— Ah, ah! rîse principele batjocoritor. De cînd am venit în principatul Transilvaniei am auzit mereu vor bindu-se despre Mihai-vodă şi despre cei care îl slujesc. Parcă toată lumea s-a prostit şi nu mai are ce discuta. Nu cred nimic din toată faima care s-a adunat în jurul lor.
Frumoasa trăsură lăsă în urmă Blajul, trecu peste podul de lemn dincolo de Tîrnava Mică, apoi caii se opintiră pe drumul ce urcă în pantă mare pe sub dealul numit de localnici Hula Blajului. Un deal înalt, semeţ, asemenea unui munte. Pădurea bătrînă ce-i ascundea coama se continua pe dealurile în lanţ spre Crăciunelul-de-jos, Bucerdea grînoasă, Cisteiul românesc şi Căpud, făcîndu-se una pînă la malurile Mureşului. Sus către creastă, adăpostit sub coroanele copacilor mari, un călăreţ urmări multă vreme cu privirea drumul trăsurii princiare. Era un bărbat cu ochii molateci, uşor adormiţi, cu umerii largi şi braţele puternice, încheiate ca din greşeală cu palme şi degete delicate ca ale femeilor. Îmbrăcămintea lui complet neagră, ca şi pelerina, căpăta oarecare căldură de la albul imaculat al cămăşii. „Hai, Vînt Sălbatec! se adresă armăsarului. Am văzut destul.”
Cal şi călăreţ se mistuiră printre copacii mari, urmînd aceeaşi direcţie cu trăsura princiară. Omul era Cae Indru.
Cu puţin înainte de asfinţitul soarelui trăsura ajunse în curtea faimosului palat princiar din Alba-Iulia. Cei doi se despărţiră fără păreri de rău. Sigismund îi aminti vărului că se va întoarce curînd. Cardinalul făcu un semn de binecuvîntare asupra lui, blestemîndu-l în gînd, în timp ce frumoasa-i faţa exprima o mare blîndeţe. Noul principe se grăbi spre apartamentele îndelung pregătite de puzderia slujitorilor. Acolo îşi lepădă ţinuta de drum pentru una cu multe bijuterii.
Cînd intră în sala tronului, mulţimea de curteni îl privi îngîndurată, încercînd să-i ghicească măcar o parte din intenţii. Dar tînărul principe ţinu o cuvîntare scurtă, amestecată cu multe citate din Biblie, astfel că floarea nobilimii transilvănene se risipi către casă mai îngîndurată ca oricînd.
Rămas în cabinetul de lucru al noului cancelar Naprágy şi consilierului Toma Ciomîrtan, principele dori să înceapă lucrările de politică ale principatului chiar din prima zi de domnie.
— Tată, domnilor, spuse uşor afectat, a venit vremea să-i dăm Transilvaniei orientarea care i se cuvine. Timpul nu ne îngăduie să facem amînări. Domnule Naprágy, purtăm amîndoi haina bisericească. Domnia-ta eşti episcop. Eu – cardinal. Nimic din ce nu-i place lui Dumnezeu nu se va întîmpla sub această nouă domnie. Dar, tot aşa, nimic din gîndurile noastre nu trebuie să ajungă în afara acestui cabinet, fără voia mea. Aranjamentele politice se pregătesc în taină şi cu multă chibzuinţă. Domnule Ciomîrtan, se întoarse către voinicul consilier, eşti un supus bun şi înţelept. Ne-ai fost recomandat cu multă căldură. Sfaturile domniei-tale vor găsi preţuire în faţa noastră. Prin slaba cîrmuire a vărului Sigismund, pe care îl iubim din toată inima, această provincie nu are o situaţie prea bună. Pînă cînd se vor limpezi apele, vom duce tratative cu turcii. Iată scrisoarea de prietenie către Constanti nopol. Semneaz-o, domnule cancelar!
Naprágy tresări violent. Faţa lui răvăşită de timp se încreţi brusc, asemenea unei pungi goale.
— Dar nu eu trebuie să semnez această scrisoare, ci principele Transilvaniei.
— Semnează, Naprágy! Ne-am gîndit noi la toate.
— Nu! În felul acesta nu cred să ne înţelegem.
— O, dragul meu! zîmbi Andrei ascunzîndu-şi mînia. Sper să ajungi un mare diplomat sub îndrumarea noastră. Domnia-ta eşti inteligent, dar îţi lipseşte fineţea. Numai aşa se explică actul necugetat pe care l-ai făcut acum un an. E vorba despre răscoala iobagilor unguri, condusă din umbră de domnia-ta. Dovezile ne-ar îndreptăţi să te trimitem la spînzurătoare. Ne opresc însă cîteva lucruri. Cel mai impor tant dintre ele constă în convingerea noastră că nu ai urmărit eliberarea iobagilor ci, cum e şi firesc, doar tronul principatului. Apoi, Biblia ne învaţă să iertăm greşelile altora. Şi, în sfîrşit, eşti omul de care am nevoie să mă slujească. Pentru vechile greşeli ale domniei-tale, ne vom ruga, domnule Naprágy.
Ameninţarea din vorbele principelui îl năuci dintr-o dată pe cancelar. Dar Naprágy nu era unul dintre cei mai slabi oameni. Îşi reveni la fel de iute şi încercă să înlăture pericolul cu ajutorul iscusinţei.
— Măria-ta, spuse umil, nu văd necesitatea semnăturii noastre pe un act atît de însemnat. Numai ilustrul vostru nume îi poate da strălucirea cuvenită.
— Ei, aşa parcă ne mai înţelegem, răspunse principele plăcut impresionat de umilinţa cancelarului. Drumul pînă la Constantinopol e lung. Dacă această scrisoare ar ajunge din greşeală la Praga, adică în mîinile împăratului, aş fi învinovăţit de trădarea creştinilor. Semnătura domniei-tale îmi deschide o portiţă.
— Iar mie, perspectiva de a rămîne fără căpăţînă, îl întrerupse furios Naprágy.
— Nu, nu, dragul meu! Vei trăi sănătos atîta vreme cît te afli sub înalta noastră protecţie.
— Dar turcii nu vor lua în seamă o solie trimisă de mine.
— O vor lua. O vor lua, să n-ai nici o grijă. Abia după ce voi primi firman de domnie de la ei, mă vor socoti principe la Transilvaniei. Iar faptul că nu am semnat acest act de legătură, îi va convinge de modestia noastră. Sem nează, dragă Naprágy.
— Dacă această scrisoare nu va ajunge la turci, îmi iese nume de trădător.
— Oare cine a fost hulit mai mult decît Christ? zîmbi principele.
Naprágy semnă, în timp ce broboane mari îi apărură pe faţa lungă şi uscată.
„Ce lepădătură! gîndi Toma Ciomîrtan. Îi pune lanţul de gît nărodului de episcop. Cu mine nu-i va merge.”
— Acum, a doua scrisoare, domnule cancelar, zise cu blîndeţe Andrei. E adresată împăratului Rudolf, căruia îi cerem să ne recunoască în postura de principe al Transil vaniei şi să ne asigure sprijin împotriva turcilor.
Naprágy îşi mîngîie părul cărunt şi semnă, cuprins de un tremur nervos.
— A treia scrisoare va pleca la curtea din Polonia. Prin ea îl anunţăm pe rege că vom intra cît de curînd sub suzeranitatea sa. Hatmanul Zamoyski să pregătească oşti lîngă Zim, unde să aştepte semnalul nostru pentru ocuparea Moldovei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti. Sem nează, sfinţia-ta! Ieremia Movilă e vasalul nostru. Lui îi poruncim să pregătească oşti împotriva lui Mihai-vodă şi-l asigurăm că Simion Movilă, fratele său, va domni în Ţara Românească. Semnează, domnule cancelar! În Ţara Românească vom domni noi, dar e bine să se bată alţii pentru scopurile noastre. Asta se cheamă fineţe diplomatică, dragă Naprágy. A cincea scrisoare e adresată lui Mihai-vodă. Pe el îl poftim să părăsească definitiv scaunul de domnie şi chiar ţara. Domnule Ciomîrtan, zîmbi principele satisfăcut, ai fost unul dintre secretarii faimosului cancelar Iojica. Te preţuim fiindcă ai un cuvînt greu printre valahii iobagi, care formează marea populaţie a principatului. Mîine în zori să înceapă a se pune hîrtii pe la răspîntii de drumuri, să se afle că renumiţii lotri Cae Indru, Costache Caravană, Ducu cel Iute şi Chirilă Zece Cuţite au fost puşi sub urmărirea noastră. Pentru prinderea lor oferim opt sute de ducaţi. Adică o mică avere. Te vei ocupa personal de această problemă dragul meu Ciomîrtan! Iar prinderea lor va însemna primul act de loialitate faţă de noi.
„Acest popă e nebun de-a binelea, gîndi consilierul înclinîndu-se plin de respect. Iţele pe care le încurcă prin cele cinci scrisori vor aduce multe necazuri principatului. Acum l-aş fi preferat pe Sigismund, cu toate cusururile sale. El avea măcar un dram de sinceritate. Cardinalul e ca o viperă căreia te bucuri să-i zdrobeşti căpăţîna chiar dacă nu te atacă direct.”
După plecarea celor doi, principele primi un vizitator neobişnuit la palat sub vechea conducere. Era un călugăr voinic, a cărui faţă ascuţită aducea cu un plisc de şoim. Umerii lui mari se ghiceau rotunzi sub rasa bine strînsă pe corp.
— Domnul cu tine, Zablije! spuse principele întinzîndu-i mîna pentru sărutul protocolar. Cum stai cu sănătatea?
— Măria-ta, răspunse călugărul sfios, la cei patruzeci de ani petrecuţi în harul Domnului, mă simt ca un flăcău. Iar lucrările ce le vom face în slujba măriei-tale nu vor fi mai slabe ca altădată.
— Cîţi oameni ai adus?
— Patru.
— Cam puţini.
— Puţini, dar buni şi siguri.
— Ascult, Zablije! zîmbi cardinalul. Ce-ai zice dacă ţi-aş dărui cinci sute de ducaţi?
— Numai ai mei? se sperie călugărul.
— Numai.
— Cu asemenea avere m-aş retrage undeva să trăiesc liniştit, în posturi şi rugăciuni, pînă la adînci bătrîneţe. Dar suma e prea mare ca să nu-mi ceri un lucru peste măsură de primejdios.
— Mîntuitorul nostru a trecut prin multe primejdii, fără a i se promite cinci sute de ducaţi, dragul meu Zablije.
— Adevărat, măria-ta! Dar el era un sfînt, iar eu un biet călugăr care se teme pentru viaţa lui.
Apoi, văzînd un licăr de mînie în ochii cardinalului, continuă:
— Însă, oricum ar fi, pentru voi sînt gata oricînd să-mi dau viaţa.
— Atunci, înseamnă că m-ai putea sluji chiar fără plată, observă cardinalul ironic.
— Nu, măria-ta! se împotrivi călugărul. Fiecare trebuie să mănînce de acolo de unde aleargă. Dacă se nime reşte să mănînce bine, va alerga totdeauna, repede şi cu spor.
— Mda! Aşa e! Mi-ai fost de mare folos în Polonia. Îmi vei fi şi aici, unde ne aflăm printre străini. Dacă eu o duc bine, îţi va fi bine şi ţie. Îl cunoşti la înfăţişare pe vărul nostru Sigismund?
— Fără greşeală.
Cardinalul îşi încrucişă braţele şi păru trist. Zablije îşi înfrînă o tresărire de groază, cunoscîndu-i gesturile dina intea unei hotărîri necurate.
— Vărul nostru ne va părăsi pentru totdeauna, spre marea noastră părere de rău, zise Andrei abia auzit. Va ieşi mîine pe la ceasurile zece prin poarta de nord şi va apuca drumul care duce în Munţii Apuseni. Pînă la Cîmpeni îl vor însoţi şapte slujitori. Acolo îl aşteaptă peste o sută de oameni cu aur şi cu bagaje multe. Ei bine, pentru izbăvirea sufletului său păcătos, vărul nostru nu trebuie să ajungă viu la Cîmpeni.
— Vărul vostru? se albi la faţă călugărul.
— E voia lui Dumnezeu, spuse atît de blînd cardinalul încît Zablije se strînse ca sub ameninţarea călăului.
Observîndu-i groaza, principele continuă la fel de blînd:
— E ultima ta încercare, dragă Zablije. După această lucrare eşti liber să pleci şi să trăieşti după cum ţi-ai dorit.
— Nu, nu, măria-ta! se apără călugărul cu înverşunare stîrnită de frică. Familia voastră e numeroasă şi puternică. Mă va dibăci şi voi ajunge sub toporul călăului.
— Zablije! strigă principele cu asprime. Crezi că te-am chemat să stăm la tocmeală?
— Chiar aşa, Doamne! se hotărî brusc ciudatul călugăr. Cînd voi primi ducaţii care mi se cuvin?
— Ca de obicei, după ce se va petrece lucrarea, zîmbi cardinalul uşurat.
— Va fi greu. Cinci bieţi călugări împotriva a opt bărbaţi obişnuiţi cu armele nu răzbesc totdeauna.
— Ştiu părinte Zablije. Dar unde nu ajunge puterea, folosim alte haruri. Am fost de cîteva ori împreună pe Valea Ampoiului. Pe drumul care duce în inima munţilor. Îţi aminteşti locul nostru de popas lîngă Stînca Dia volului?
— Cu ochii închişi, măria-ta.
— Asta e bine! În locul acela apele Ampoiului se strîng sugrumate de puterea stîncilor. În dreapta, pereţii sînt înalţi cît muntele. În stînga, ei nu trec de şapte-opt stînjeni. Pe sub peretele din stînga se strîmtorează o căra re între apă şi stînci. Pe cărarea aceea vor trece drumeţii noştri. Tu şi oamenii tăi veţi sta culcaţi pe stîncile din stînga. Pricepi?
— Da, se lumină Zablije. Vom avea fiecare cîte două pistoale. Cinci oameni cu zece focuri ar trebui să fie orbi, dacă n-ar nimeri o ţintă atît de apropiată.
— Întocmai, cuvioşia-ta! Peretele se continuă înalt înainte şi în spate pe cel puţin două mii de paşi. Iată deci că veţi avea destul timp să vă mistuiţi prin păduri departe de locul acela, iar slujitorii, neputincioşi în faţa stîncilor drepte, vor crede că au fost atacaţi de banda faimosului Kunzli, sau de acei aventurieri care cutreieră ţara aurului cu gînduri de jaf. Sau vom răspîndi vestea că vărul nostru a fost atacat de oamenii lui Mihai-vodă. Cu ani în urmă, tot la Stînca Diavolului, oamenii acestuia l-au păgubit de nişte aur pe Sigismund.
— Aşa vom face. În zori, pornim călări pentru a avea asupra lor un avans de cîteva ceasuri.
— Domnul cu tine! încheie discuţia cardinalul. Şi încă ceva: dacă oamenii tăi vor încerca o trădare, avem destulă putere să-i găsim şi în gaură de şarpe.
Zablije se închină adînc, ştiind că ameninţarea nu era adresată oamenilor, ci lui.
*
Cînd se lumină de ziuă, ieşiră prin poarta de sud a cetăţii Alba-Iulia cinci călugări cu bagaje multe, înghesuite în desagii mari aşezaţi pe cai dinaintea lor. Nişte bieţi călugări cu hainele ponosite, cu încălţările vechi, rupte ici-colo, aşa cum se cuvenea unor umile fiinţe bisericeşti care nu puneau preţ pe lucrurile bune mai mult din sărăcie decît dintr-o pornire firească. După feţele spăşite, după desagii peticiţi şi, mai ales, după rasele lor grosolane, deco lorate de atîta purtat, cinstiţii călugări arătau cam pricăjiţi. Doar un ochi atent, ager, ar fi remarcat, poate, caii celor cinci. Nişte cai frumoşi, hrăniţi bine, mult prea de preţ pentru cinstitele feţe. Ochiul acela se nimeri să fie al domnului Costache Caravană, aflat ascuns după nişte tufe mari, nu departe de drumul care duce către Mureş. Posesorul ochilor ageri şi curioşi seamănă uimitor cu un dovleac aşezat în cumpănă pe cal. Arătarea de sub el se dovedea o sluţenie rar întîlnită prin acele părţi. Călăreţul nu se putea mîndri cu o statură înaltă, dar pîntecul său cît o paporniţă plină îi dădea o oarecare notă de greutate. Nasul cîrn, obrajii plini şi fragezi ca un fund de copil, iar ochii niţel bolboşaţi îi dădeau parcă un aer mirat. Spre deosebire de stăpîn, armăsarul se bucura de toate harurile unui animal evlavios, aplecat spre posturi lungi, sau spre ajunări din cele mai severe. Trupul arăta ca o covată pusă pe pirostrii. Botul prea îngust pentru un animal obişnuit, urechile prea mari chiar la un măgar de rasă, mustăţile lungi şi rare ca la patriarhi, smocurile de păr care îi atîrnau sub guşă ca rufe le pe frînghie îi completau partea dinainte, împlinind un tot măreţ în nemaipomenita lui sluţenie. Iar dacă stă pînul îl botezase pe armăsar cam şugubăţ, Zambilica, faţă de atîtea haruri numele nu mai avea nici o importanţă.
Asemenea pereche, aflată în zori la cel mult un sfert de ceas călare de Alba-Iulia, nu ar fi mirat pe nimeni dacă cei doi s-ar fi dovedit localnici. Dar aşa cum şedeau ascunşi după tufe, ori se fereau de eventualii trecători, ori pîndeau pe cineva. Sau poate că amîndouă presupunerile îşi aveau rostul lor.
Cînd cei cinci călugări se depărtară o bună bucată de drum, Costache Caravană alunecă din şaua Zambilicăi, se apropie de nişte mărăcini uscaţi, gata pentru a fi aprinşi, scoase amnarul şi dădu foc celor cîtorva paie pregătite din timp. Focul se înteţi curînd, iar fumul era tocmai bun să fie văzut de la o anumită distanţă. Numără apoi zece paşi de la foc, puse un băţ scurt pe pămînt şi unul mai lung, în cruce peste primul. După aceea se săltă sprinten în şaua calului. Mult prea sprinten pentru conformaţia corpului său.
— Află, Zambilico, îi zise armăsarului, că în asemenea vremuri dacă n-ai ochiul ager, o duci greu. I-ai văzut pe prea cinstiţii călugări de adineauri? Ce să-i vezi? Tu dormi d-a-n picioarelea. Eu trebuie să am grijă de toate. Mă mir că nu ţi-a venit cheful să te port eu în spinare. Dar să nu ne certăm de dimineaţă că ne merge prost toată ziua. Cu asemenea cai nu umblă nişte umili slujitori ai bisericii. Ca să nu mai vorbim despre chipurile lor care te îndeamnă mai degrabă să-ţi asiguri pistoalele decît să te închini. Drace! Ia uite că s-au abătut din drum. O iau peste cîmp. Măi să fie! După noua direcţie ai zice că dau ocol pe dreapta şi se duc spre Măgura Vulpii. Adică pe drumul care duce la Valea Ampoiului. Dar în cazul acesta nu înţeleg ocolul. Ar fi putut ieşi din Alba-Iulia prin poarta de nord. Tu ce părere ai, Zambilico? Taci? Află că te faci de rîs. Pînă şi o găină ar pricepe. Călugării nu au folosit poarta de nord fiindcă doresc să nu le ştie nimeni drumul către Munţii Apuseni. Pe şalvarii lui Mahomed, dacă nu o fi aşa! E ceva necurat la mijloc. Sau duc o solie şi atunci sînt oamenii pe care nu trebuie să-i scăpăm din ochi, sau fac o trebuşoară nu tocmai curată, în slujba unor mărimi. Cum noi amîndoi sîntem nişte firi tare curioase, nu văd nici un motiv bun să ne oprească a le ghici gîndurile. Prietenii Cae Indru, Ducu şi Chirilă păzesc celelalte porţi ale cetăţii. Trebuie să aflăm orice mişcare a noului principe. Numai aşa Ţara Româneas că va fi ferită de primejdii. Ai priceput? Ei, uite că am ajuns la locul unde au părăsit drumul. Ia să le mai las eu un semn prietenilor noştri.
Zicînd acestea, Caravană alunecă de pe Zambilica şi se apropie de un copac tînăr. Îl rupse în două şi-l lăsă atîrnat cu crengile spre pămînt. Numără apoi zece paşi de la copac, puse un băţ scurt pe iarba măruntă, iar peste el unul mai lung, orientat spre urmele călăreţilor. Calul întoarse botul într-o parte, foarte atent la preparativele stăpînului.
Dar nu numai Zambilica era atent. Aflat la pîndă în dreptul porţii dinspre Teiuş, Cae Indru văzu fumul focului aprins de Costache. Vînt Sălbatec, frumosul său armăsar, se înfrupta lacom din iarba umedă, plină de sănătate, aflată din belşug pe fundul unui pîrîu secat şi nu prea adînc. Pe muchea pîrîului se aprinse curînd un foc vesel. Cînd fumul începu să se înalţe frumos, Cae numără zece paşi de la foc şi puse două beţe în cruce. Apoi încălecă şi porni vijelios spre focul domnului Caravană. Dar nu se opri acolo decît pentru a căuta semnul lăsat de prietenul său. Băţul cel lung îi arăta direcţia în care pornise Caravană. După ce trecu de copacul rupt, sări din şa, atent la urmele cailor. „Acestea sînt potcoavele Zambilichii, gîndi el. Călcătura lui aruncată uşor în lături se deosebeşte de a oricărui cal. Înaintea lui Costache sînt cinci cai. Nişte cai puternici, bine hrăniţi, după cum arată călcăturile picioa relor din spate. Caii buni se lasă din vreme în vreme pe picioarele dindărăt, gata să le ridice pe cele din faţă. Pe cei slabi şi fără putere îi ghiceşti după urmele mai slabe din spate şi mai adînci înainte. Dar nu sînt cai de oşteni. Caii oştenilor au călcăturile mai egale.”
Ciudaţii călugări părăsiră cîmpul. Caii lor sprinteni intrară într-o pădure cu copacii rari. Călăreţul din frunte, adică sfinţia-sa părintele Zablije, făcu un ocol printre copaci, iar ceilalţi îl urmară miraţi de asemenea schimbare. Zablije porunci să se strîngă bagajele laolaltă. Voluminoşii desagi erau plini cu şomoioage de cîlţi. Mirarea celor patru călugări crescu şi mai mult cînd îl văzură pe conducătorul lor umblînd cu amnarul şi cremenea sub desagi. Focul mistui repede acele bagaje fără noimă la prima vedere.
— Aşa! spuse Zablije satisfăcut. Am plecat din Alba-Iulia cu bagaje multe, cum se cuvine unor bieţi călu gări care trăiesc departe de păcatele cetăţilor. Bagajele au fost pentru ochii lumii. Fără ele vom călători mai uşor. E voia Domnului să facem chiar azi o lucrare din cele mai frumoase. După asta veţi primi fiecare cincizeci de ducaţi.
Cuvioşii călugări ciuliră urechile auzind despre atîta bănet. La o sumă atît de mare nu se gîndiseră nici chiar în visările lor cele mai năstruşnice. Zablije îi privi cu multă bunătate, cugetînd fără patimă:
„După ce îl vom răpune pe Sigismund Báthory, am să-i omor pe rînd. N-am eu nevoie de asemenea martori.”
Spre amiază, călăreţii părăsiră Ampoiul şi se avîntară pe o coastă cu pădurea destul de rară, iar după o jumătate de ceas opriră caii printre brazii înalţi. Se aflau lîngă Stînca Diavolului. Strîns între pereţii de piatră ai munţilor, Ampoiul şi-a transformat albia într-un uluc şlefuit pînă la amănunt. În lungul ulucului apa cîntă copilăros de subţire, dar la bulboane îşi dovedeşte puterea printr-un ţipăt fără sfîrşit.
Părintele Zablije se dovedi un om precaut, obişnuit cu treburi de soiul acela. Îşi lăsă ortacii să se odihnească şi porni să cerceteze împrejurimile. În spatele lor, la cel mult cincisprezece paşi, începea un mărăciniş printre care se ames tecau vrejii de smeură abia muguriţi. Dincolo de mărăciniş locul cobora în pantă moale, apoi începea să urce fără întrerupere. Abătîndu-se puţin înspre dreapta, găsi un loc potrivit pentru priponirea cailor.
— Iată, sfinţiile-voastre, grăi Zablije satisfăcut, aici vom face din voia Domnului acea lucrare frumoasă despre care v-am pomenit. Peste cîteva ceasuri va trece pe cărarea de sub noi un boier mare dimpreună cu şapte slujitori. Aveţi fiecare cîte două pistoale.
— Cam prea mulţi, observă unul dintre ei.
Zablije zîmbi cu bunătate, dar vocea îi era aspră cînd îi răspunse.
— Acesta e marele tău păcat, frate Clement. Vorbeşti cînd nu trebuie. Cred că numai unele ajunări şi rugăciuni te vor vindeca de un atît de grav neajuns.
— O, sfinţia-ta! răspunse cu năduf cel mustrat. Ştiu că limbuţia nu se află printre harurile cereşti. Am încercat în fel şi chip să merg pe calea cea bună. De zece ani port în sîn o labă a sfîntului Antonio cel tăcut. I-am cîştigat-o la rişcă unui cuvios călugăr care slujea în mănăstirea Strahov din Praga. Dar de multă vreme mă gîndesc şi mă socot că s-ar putea să fie o imitaţie. Adică, să fi aparţinut unui păcătos oarecare. Dacă mai trec pe la Praga, am să-i răsucesc bunătatea de gît cinstitului călugăr.
— S-ar putea să fie falsă, zise Zablije gînditor. Cînd vom prinde răgaz de odihnă, o vom cerceta împreună. Poate facem schimb. Eu port la mine o broască uscată. Broasca e adusă de la Lacul Minunilor. Îţi dau broasca şi o jumătate din spinarea sfîntului Samuel cel Slăbănog.
— O broască?
— Ei, da! Ce te miri? Ţi-am zis că e din Lacul Minu nilor. Cînd apuc să mă cherchelesc, păcătuind cu darul necurat al băuturii, broasca începe să cînte. La chestii d-astea e dată dracului, Doamne iartă-mă!
— Ah, ah! se lumină Clement. Atunci, facem schimbul, sfinţia-ta.
— Mai vorbim noi. Acum e bine să tăinuim despre ce ne interesează. Cu slujitorii boierului nu avem nimic. Iar despre o urmărire din partea lor nici nu poate fi vorba. Ar trebui să alerge mult înainte sau îndărăt pînă să găsească un loc bun de urcat aici. Deci, pistoalele noastre vor fi îndreptate numai asupra boierului. După cum vedeţi, pe cărare nu pot merge doi călăreţi alături. Aşa că va fi timp destul să vi-l arăt pe omul nostru. Sper să fiu mulţumit de voi.
Călugării aprobară smeriţi. Zările erau limpezi ca ochii pruncului abia înţărcat. Mirosna de brazi, uşor amăruie, înviora aerul. Pădurile de răşinoase din dreapta şi din stînga Ampoiului se ridicau semeţe şi tăcute pînă pe crestele mari. Tăcerea din lumea aurului se dovedea nefiresc de adîncă. Dar călugării se aflau abia pe graniţa locurilor bogate în metalul atît de preţios.
*
În timp ce sfinţiile-lor pîndeau trecerea lui Sigismund Báthory, Costache Caravană se ţinea de pîrtia de urme. Zambilica, ofensat de tăcerea călăreţului, călca fără tragere de inimă. Ghicindu-i supărarea, Costache începu să sporovăiască uşor la urechile slutului armăsar, iar Zambilica se învioră dintr-o dată. Din vreme în vreme, singuratecul călător aluneca de pe cal şi lăsa unele semne tainice pentru prieteni. Cînd poposi la Măgura Vulpii, tolănit în iarba grasă de atîta sănătate, auzi zgomot slab în spatele său. Apucă pistolul cu un gest fulgerător şi se rostogoli într-o parte, dar dintre copaci îşi făcu apariţia Cae Indru.
— Era chiar timpul să mă ajungeţi, zise Caravană cotrobăind prin buzunarele fără fund ale hainei. Mi se urîse de atîta singurătate.
Indru îl privi amuzat. Rotofeiul său prieten scoase din adîncurile hainei o bucată de brînză şi muşcă lacom.
— Vrei? întrebă Caravană arătîndu-i brînza a cărei culoare albă părea destul de îndoielnică.
— Nu, mulţumesc! zîmbi Cae.
— Păcat! răspunse grăsunul. Brînza adevărată şi bună o dibăceşti întîi după culoare. Cînd bate uşor în verde înseamnă că şi-a lepădat umezeala din ea. E drept că miroase niţel, însă fără asemenea calităţi poate să nu fie brînză, ci o lipie oarecare. Cunosc oameni care şi-au vindecat bojocii mirosind brînză veche. Am un prieten în Cîmpia Zărandului. Brînză ca asta n-am pomenit să mai facă cineva. El îmi zicea că brînza cu cît miroase mai a dracului, cu atît devine mai gustoasă. Prietenul meu şi-a ridicat o căsuţă la margine de codru. Într-o toamnă, avînd unele treburi prin acele părţi, mi-am zis că n-ar strica să gust nişte brînză bună. Dar mă aflam în plină pădure şi se lăsase o ceaţă aşa din senin. Era o ceaţă deasă printre copaci de puteai să-ţi bagi degetele în ochi. M-am rătăcit. Chiar un vulpoi ca mine pe asemenea ceaţă se dovedeşte neputincios. M-am gîndit că o să tremur toată noaptea. Însă, pe neaşteptate, simt un curent de aer proaspăt. Crengile de sus ale pădurii încep să geamă. Bătea vîntul. Şi cum şedeam aşa cam trist, rezemat de şaua Zambilicăi, bag de seamă că în curentul de aer se simţea un miros greu. Încalec pe Zambilica, ne luăm pe direcţia curentului şi după trei ceasuri de galop ajungem la casa gospodarului. Un ageamiu ar fi tremurat toată noaptea în pădure, gîndindu-se că mirosul vine de la un stîrv, sau de la un dihor. Altădată m-am dus acolo cu un prieten căruia am avut neprevederea să-i laud brînza din Cîmpia Zărandului. Era un ins cam subţire, aplecat spre fineţuri şi lucruri de preţ. Cînd ne apropiem la vreo două ceasuri călare de căşărie, numai ce îl văd pe om că începe să se clatine. Zic:
„Ţi-e rău?”
Zice:
„Simt în aer un miros ca de la o haită de dihori.”
După un ceas, văd cum se ridică părul de pe calul prietenului meu. Zambilica e rezistent la mirosul de brînză, dar calul acestuia se bălăbănea cînd într-o parte, cînd în alta, ca beţivii. Însoţitorul meu era un om brav. A rezistat voiniceşte pînă cînd am ajuns la vreo cinci sute de paşi în faţa căşăriei. Acolo căzură ca trăsniţi şi om şi animal. Am descălecat degrabă. Amîndoi se arătau fără vlagă. L-am strigat pe brînzar. Acesta s-a uitat lung la ei şi mi-a zis:
„Mirosul de dihor omoară destul de rar un bărbat voinic. Dar cel de brînză veche are putere chiar şi asupra dobitoacelor. Scoate-i de aici înainte de a-i apuca damblaua!”
Apoi ne-am depărtat de căşărie. După o goană de un ceas, prietenul şi-a recăpătat vederea. Peste un alt ceas a mişcat o mînă, iar la jumătate de zi i-a revenit graiul. Odată s-au abătut nişte lotri prin Cîmpia Zărandului cu gîndul să prade căşăria. Pe cel mai slab dintre ei l-a doborît mirosul cam la o poştă. Conducătorul lor, un zdrahon mare cît o uşă, a ajuns pînă în faţa căşăriei unde a mai avut puterea să strige:
„Dau o baniţă cu galbeni celui care mă cară pînă după dealul de colo.”
Apoi, a căzut lat. Acum opt ani găsesc în pădure o gloabă de catîr pe care atîrna pielea ca poalele cămăşii ieşite din pantaloni. De slab şi de pricăjit ce era, călca parcă în străchini. Mi-am zis să-l duc pînă la căşărie, iar dacă moare, să-i tăbăcesc pielea. Cînd ajungem cam în bătaia mirosului, o dată îl văd pe schilod că se îndreaptă de spinare şi porneşte la drum cu toată nădejdea. Pe măsură ce ne apropiam, nărodul de catîr călca mai apăsat şi mai sprinten. Iar cînd mai aveam doar un sfert de ceas pînă acolo, se pune slăbănogul pe o goană că abia mă ţineam după el cu Zambilica. Ajungem în căşărie şi mă uit mirat la arătare. Se învîrtea de colo pînă colo, fudul ca un rege al catîrilor. Trăgea aer în piept pînă se umfla ca un cimpoi şi-l slobozea parcă a părere de rău. După două săptămîni se rotunjise binişor. Am vrut să-l iau cu mine, dar n-a fost chip. Se lăsa pe picioarele din spate şi-şi bălăbănea căpă ţîna a nesupunere. N-am mai fost de mult pe la căşărie. Am mai îmbătrînit niţel şi nu mai rabd atît de bine mirosul. Ultima dată am plecat cu dureri de cap. Chiar şi Zambilica începe să tremure cînd simte mirosul căşăriei.
— Mai taie lumea piroane, dar nu ca tine, rîse Ducu cel Iute făcîndu-şi apariţia de după copaci.
— Să crezi tu că sînt piroane! bombăni Caravană. Am să te duc o dată în Cîmpia Zărandului.
Ducu făcu o ocheadă spre Indru, observînd brînza din mîinile grăsunului. Apoi lăsă armăsarul să pască şi se întinse lîngă prietenii săi, dornic de puţină odihnă. Marele spadasin care îi găurise pe contele Bindácz şi pe vestitul Perisini, arăta mai degrabă a copilandru ce se apropie de vîrsta bărbăţiei aşteptînd să-i dea primele tuleie pe faţa curată. Avea genele lungi, întoarse, nasul uşor coroiat, buzele puţin săltate la colţurile gurii, iar părul creţ căzut pe frunte sporea aerul său de tinereţe. Doar umerii, ceva mai largi decît obişnuiţii umeri ai băieţilor sub vîrsta maturităţii, îi dădeau un oarecare semn de voinicie.
— Chirilă Zece Cuţite trebuia să ajungă înaintea ta, Ducule, observă neliniştit Caravană.
— Aşa e. Mă miră lipsa lui.
— Poate că şi pe poarta păzită de el au ieşit călători, zise Cae.
— Poate, făcu Ducu gînditor, dar nu i-am văzut semnalul de fum.
— Plecăm fără el! hotărî Cae. Dacă mai întîrziem, s-ar putea să nu-i mai ajungem pe călugării despre care mi-a vorbit Costache.
— Călugări? se miră Ducu. Dar ce avem noi cu nişte bieţi călugări?
— Dacă le-ai fi văzut caii, n-ai mai fi vorbit astfel, zise Costache. Ba cred că ar fi fost destul numai faptul că şi-au ars bagajele în pădure.
— Am găsit urma de foc, răspunse Ducu. Pămîntul din vatră era cald. După căldura pămîntului am socotit că focul s-a stins abia de un ceas.
— N-ai greşit, zîmbi Indru. Sîntem cu un ceas în urma călugărilor. Deci, pe cai, prieteni!
*
Soarele trecuse puţin de cumpăna amiezii. Călugării picoteau pe Stînca Diavolului. Cîntecul subţire al Ampoiului făcea parcă şi mai adîncă liniştea locurilor. Dar ea se sparse curînd. Un zgomot de glasuri îi făcu pe călugări să tresară. Primul dintre slujitorii lui Sigismund Báthory apăru după un cot al cărării. Calul şi călăreţul trecură domol fără să bănuiască primejdia. Caii se strecurau în şir indian, la pas, poticnindu-se în bolovănişul cărării. Curînd ieşi la vedere Sigismund. Părintele Zablije făcu un semn scurt şi ridică pistoalele dimpreună cu ortacii săi. Dar în aceeaşi secundă se auzi în spatele lor vocea lui Caravană:
— Hei sfinţilor, aruncaţi pistoalele!
Călugării nu erau dintre aceia care se pierd cu firea. Săriră ca muşcaţi de şarpe şi traseră în acelaşi timp asupra grăsanului. Un ageamiu în locul lui Costache şi-ar fi aflat moartea. Dar focurile călugărilor nu mai întîlniră o ţintă vie, ci numai stîncile. De după trunchiul unui copac bîzîi prin aer ceva albicios. Părintele Zablije se îndoi de mijloc nedumerit, apoi căzu cu faţa înainte. Unul dintre vestitele cuţite ale lui Cae Indru se abătuse asupra sa. Buimac de cele întîmplate, părintele Clement apucă să tragă în direcţia lui Cae. Pistolul grăsanului Costache fulgeră prin tre stînci, iar călugărul se rostogoli pe povîrnişul dinspre Ampoi, pînă la picioarele lui Sigismund. În faţa unui asemenea dezastru, cei trei călugări o zbughiră către pădure, cătîndu-şi singuri pierzania. De două ori fulgerară cuţitele lui Cae. Doi dintre fugari se poticniră parcă trăsniţi. Ultimul ajunse dincolo de tufişuri şi se pomeni nas în nas cu Ducu. Văzîndu-l nu prea voinic la trup, călugărul smulse toporişca de la brîu. Armă grozavă pentru un om dibaci. Marele spadasin sări într-o parte evitînd năprasnica lovitură. Apoi fandă scurt, încheind astfel măcelul.
Costache ieşi la vedere şi-l salută pe Sigismund cam în doi peri, neştiind cum să i se adreseze acum cînd nu mai era principe.
— Ei, ce se petrece acolo sus, domnule Caravană? întrebă acesta.
— Pe Zambilica mea, nimic! rîse grăsunul. Ce a fost nu mai e ...
— Dar ce a fost?
În locul lui Costache vorbi Indru, care apăru alături, spre totala uimirea a prinţului.
— Eşti sănătos, domnule Báthory?
— Da, domnule Indru, chiar foarte sănătos. Iar dacă poţi să-mi spui cine e acest călugăr picat din cer la picioarele calului meu, ţi-aş rămîne îndatorat.
— La asta mă gîndeam, zîmbi Cae. Domnul Costache are o frînghie destul de trainică. Ar fi o nimica toată să te caţeri pînă la noi.
Sigismund se codi în prima clipă gîndindu-se la o cursă. Lepădă însă iute acea bănuială. Indru şi Costache erau vrednici de toată preţuirea. Fu coborîtă frînghia. Fostul principe o prinse cu îndemînare.
— Mă bucură întîlnirea cu domniile-voastre, spuse cînd se văzu sus.
— Merită să te bucure chiar din toată inima, prinţe, rîse Caravană. Pramatiile astea îţi pregăteau prohodul.
— Mie? păli Sigismund.
— Aşa se pare, observă Cae. Dar iată că cel de colo se mişcă de-a binelea.
Prinţul privi în jur.
— Ah, ah! observă el. Aici a fost o adevărată bătălie.
— Chiar aşa, interveni Costache. O mică bătălie pentru viaţa voastră care a stat în cumpănă.
Porniră cu toţii spre călugăr. Acesta, prefăcîndu-se mai slăbit decît era, murmură abia auzit:
— Domnul cu voi, păcătoşilor! Sînt părintele Zablije, umil slujitor al bisericii. Oare se cuvine să lovească cineva într-un slujitor al celor sfinte? Domnul să vă ierte păcatele mari!
— Ia mai du-te dracului! rîse Costache. Degeaba încerci să ne duci cu vorba. Prin ţinuturile acestea au murit demult toţi ageamii. Iar cei care au scăpat cu viaţă din boala prostiei, s-au tras la cîmpie. Acolo se simt la largul lor. Adică, pot să bată cîmpii cît vor. Dar aici unde viaţa stă în cumpăna armelor şi a chibzuielii, e greu să-l prosteşti pe careva. De unde veneai, sfîntule?
— De la Zlatna, minţi Zablije. Am fost acolo să cum părăm nişte cai, atît de folositori celor care stau departe de cetăţi şi oraşe.
Cae şi Ducu nu interveniră în discuţie, cunoscînd şiretenia fără seamăn a grăsunului lor prieten. Costache nu întrebuinţa niciodată violenţa, la modă în acea vreme, pentru a scoate de la un om toate informaţiile dorite. Interogatoriul său se baza pe logică. O logică simplă, a unui om simplu, dar cu inteligenţă scăpărătoare. Cînd adversarul se arăta la fel de puternic, întrebuinţa alte haruri. În urmă cu vreo cîteva luni, oamenii lui Mihai-vodă prinseseră un dregător turc venit cu gînduri ascunse în cetatea Bucureştilor. Casnele n-au putut scoate o vorbă de la el. Costache Caravană a cerut să fie închis alături de turc o zi şi o noapte. Cînd s-a împlinit sorocul, avea toate informaţiile dorite.
— Frumoşi cai! observă Costache prefăcîndu-se a-l crede pe Zablije. Ar fi totuşi nişte nelămuriri. Eu dacă veneam de la Zlatna către Alba-Iulia, mi-aş fi continuat drumul pe sub stînci, nu prin locurile acestea neprielnice la mers.
Călugărul avea răspunsul pregătit, dovedindu-se peste măsură de şiret.
— Aşa am făcut şi noi, domnule pînă la intrarea pe vale. Acolo, animalul fratelui nostru Clement se scutură de povară şi se răsleţi către înălţimi. Abia aici am apucat să-l prindem.
— Apoi, zîmbi Costache, obosit de atîta alergătură, v-aţi odihnit pe stînca de deasupra Ampoiului.
— Chiar aşa, aprobă călugărul.
— Da, nu e rău! Vă odihneaţi cu pistoalele în mîini.
— Ah, domnule! spuse Zablije spăşit. Vremurile sînt grele prin aceste părţi. Atît de grele încît chiar nişte umile feţe bisericeşti au nevoie de arme. Ţara aurului e plină de oameni buni, dar şi de lotri.
— Deci aţi venit aici să vă odihniţi, lăsînd caii ascunşi la o distanţă de trei sute de paşi? Eu totdeauna mă odihnesc alături de cal.
— Nu, domnule! Ne-am odihnit acolo. Aici am venit să căutăm un loc bun de coborît în potecă. Auzind zarvă de glasuri în lungul Ampoiului, ne-am pregătit de apărare. Apoi, v-aţi năpustit domniile-voastre peste noi.
— Eşti mare mincinos, jupîne călugăr. Te-am urmărit azi dimineaţă cînd ai ieşit din Alba-Iulia.
— Nu-i adevărat! răspunse Zablije fără a-şi arăta surprinderea.
— Ai ieşit prin poarta de sud, continuă Costache rîzînd.
— Nu!
— Te-am auzit dintre mărăcinii de acolo cum puneai la cale uciderea prinţului Sigismund.
— Nu-i adevărat!
— Ascultă, Zablije! continuă să rîdă Caravană. Am întîlnit la viaţa mea vulpoi mai mari decît tine. Cu ăia mi-a fost mai greu. Tu eşti şiret, dar n-ai trăit destul în pădure sau în locuri de mare primejdie, pentru a dibăci unele haruri folositoare. Zici că vii de la Zlatna?
— Chiar aşa, domnule! răspunse hotărît călugărul.
— Mda! Nu eşti nătărău, cumetre Zablije, ci numai nepriceput. Potcoavele cailor voştri sînt la fel. Ei bine, aceste potcoave pot fi văzute pe tot drumul de aici pînă la Alba-Iulia. Acum ce mai spui?
Zablije nu era prost să nu recunoască nişte adevăruri limpezi ca lumina zilei.
— E adevărat că venim de la Alba-Iulia, răspunse el. Dar asta nu dovedeşte că am hotărît uciderea măriei-sale Sigismund Báthory.
— Bine! chicoti grăsunul. Am să-ţi arăt şi alte dovezi.
— Dar îl cunosc pe omul acesta, interveni mirat Sigismund. E omul de încredere al vărului nostru Andrei Báthory.
— Deci e limpede, zise Cae.
— Chiar prea limpede, se îngălbeni Sigismund. Pramatia! O biată pramatie în haină de cardinal. Ticălosul! Îi era teamă că mă voi întoarce în scaunul principatului. Ei bine, mă întorc şi-l strivesc.
— Nu! Nu e bine, îl întrerupse Cae. Acum vărul vostru e principe. Acum el are întreaga putere.
— Să-l las nepedepsit?
— N-am spus asta. Am spus doar să nu te întorci acum.
— Dar sînt un Báthory, domnilor.
— Şi el e un Báthory. Urmează-ţi drumul, prinţe! Răzbunarea cere timp şi chibzuială.
— Ai dreptate, îşi reveni Sigismund. Întorcîndu-mă azi, mi-aş pierde viaţa. Dacă a încercat o dată, nimic nu-l va opri să încerce şi a doua oară. Ar mai fi totuşi o cale, continuă preocupat. Vă ofer două mii de ducaţi pentru viaţa lui.
— Dar noi nu sîntem asasini, îl întrerupse Cae cu răceală.
— Ah, iertaţi-mă, domnilor! Mînia mă împiedică să judec. Da, da, mă voi îndepărta de aceste locuri.
— E cea mai bună măsură, observă Cae.
— Aşa cred şi eu. Dar voi striga pe toate drumurile că a încercat să-mi ia viaţa. Vor afla toţi nobilii principatului.
— Să nu afle! Pe nobilii principatului îi doare în cot de soarta voastră. Cîţi dintre ei s-au grăbit să vă arate simpatia acum la plecare? Apoi, puţini ar crede asemenea vorbe. Păstrează taina pînă se va ivi prilejul nimerit! De fapt, e taina grea a unei familii mari.
— Poate că e mai bine aşa, oftă el. Iar acum a venit vremea să vă mulţumesc. Noi n-am fost niciodată prieteni, domnilor.
— Nu-i vina noastră, zîmbi Ducu.
— Ştiu. E a mea. Fericit e domnul Ţării Româneşti că are asemenea slujitori.
— Nu slujitori, prinţe, rîse Indru. Noi nu putem fi slujitorii unui om, ci numai ai neamului nostru.
— Da, da, zise Sigismund, cu cît vă cunosc mai mult cu atît mă cuprinde mirarea. Alţii în locul vostru m-ar fi lăsat să pier. V-aţi primejduit viaţa pentru mine. Or, pri mej duirea vieţii nu se poate plăti în aur. Totuşi s-a ivit prilejul să vă fac măcar un serviciu. Domnul Chirilă Zece Cuţite a căzut în mîinile cardinalului. Căpitanul Jager l-a arestat în zori, chiar lîngă poarta cetăţii Alba-Iulia. Nu-i va fi uşor prietenului vostru, mai ales că a doborît patru dintre oştenii lui Jager.
— Prins? tresări Caravană. Dar nu există nici un ordin de urmărire împotriva noastră.
— Există acum. Pentru capetele voastre, cardinalul oferă opt sute de ducaţi.
— O! exclamă Ducu admirativ, am ajuns la preţ mare.
— E timpul să ne despărţim, hotărî Cae. Va trebui să luăm unele măsuri pentru salvarea lui Chirilă .
— Va fi greu, observă Sigismund. Adică, nu. Cu domniile-voastre mă aştept la orice.
Prinţul scoase o pungă ce se dovedea nu tocmai uşoară. Cotrobăi prin ea şi alese trei inele în a căror montură strălu ceau pietre de mare preţ.
— Iată, murmură cu glasul înecat de emoţie, vă las nişte amintiri. M-aş simţi umilit în faţa unui refuz.
— Nimeni nu poate respinge nişte amintiri, zise Caravană la fel de emoţionat.
Îşi strînseră mîinile tăcuţi. Fostul principe nu mai avea nimic din vechiul său aer arogant. Ar fi vrut să le spună acelor tineri cuvinte mult mai frumoase, dar mintea lui se arăta neputincioasă după o astfel de încercare. Întreaga lui fiinţă simţi nevoia unei mîngîieri. Dacă Indru şi-ar fi desfăcut braţele, s-ar fi aruncat la pieptul lui şi nu s-ar fi ruşinat să plîngă. Pînă ieri, fusese cel mai strălucitor om al principelui. Azi simţi pentru prima oară că e singur. „Doamne, Dumnezeule! gîndi el. Toată simpatia şi strălucirea din jurul fostei mele puteri se dovedeşte numai minciună. Cine şi-ar fi închipuit că în clipele mele cele mai grele să-i am alături tocmai pe oamenii pe care i-am prigonit cîndva. Fericit e conducătorul ce ştie să-şi aleagă prietenii! Fericit e conducătorul care deosebeşte linguşeala şi făţărnicia de sinceritate şi dragoste! Eu n-am văzut nimic atîta vreme cît am fost principe. Iar azi culeg roadele.”
Se scutură din gîndurile lui şi apucă frînghia cu un gest disperat, apoi coborî printre slujitori şi se mistui în lungul Ampoiului.
— Eu plec la Alba-Iulia, spuse Cae, privind trist în urma lui Sigismund.
— Poate împreună cu noi, observă Ducu.
— Nu, prietene! Merg singur. Nu are rost să ne băgăm cu toţii în gura lupului. Am un plan care cred că e bun. Pentru reuşita lui, ar fi bine să mă aşteptaţi aici pînă la miezul nopţii. Să nu-i îngropaţi pe călugării morţi! S-ar putea să avem nevoie de ei chiar azi. Dacă nu mă întorc pînă la miezul nopţii, înseamnă că planul meu nu a reuşit. Atunci veţi hotărî voi salvarea mea şi a lui Chirilă.
O pală de vînt îndoi vîrfurile brazilor făcîndu-i să cînte şi trecu prin inima pădurii ca un fior.
