Creierul lui Broca de Carl Sagan

Prefaţă

Prezentul poate fi caracterizat printr-un extraordinar ritm al cuceririlor tehnicii, ştiinţei şi culturii sociale; această adevărată „explozie a cunoaşterii ştiinţifice” porneşte de la microcosmos, beneficiază de performanţele computerelor, ale energeticii nucleare, ale astrofizicii şi astronauticii aplicate şi se extinde prin pătrunderea cu „ochii minţii” (dar şi cu aparate tot mai sofisticate) în misterele Universului. Omenirea sfârşitului de mileniu depune eforturi imense pentru a umaniza cosmosul, a asigura resurse energetice şi de hrană pentru şase miliarde de pământeni, pentru a pune la punct proiectele heliocentralelor orbitale ale viitorului sau cele de inginerie genetică, a supune fuziunea nucleară şi a trimite nave automate către limitele sistemului solar sau pentru a eradica unele maladii ca SIDA ori cancerul…

Impresionante prin amploarea şi înaltul lor umanism, aceste programe se bazează pe un lung şir de realizări, majoritatea obţinute în ultimele decenii: pătrunderea în intimitatea celulei vii şi tehnologia genetică vor putea asigura resursele de hrană necesare umanităţii şi stopa unele boli distrugătoare; după ce a păşit pe Selena şi a depus roboţi inteligenţi pe Marte şi pe Venus, „homo cosmicus” şi-a trimis emisarii automaţi spre limitele sistemului solar şi chiar mai departe; energetica nucleară este deja o realitate generalizată, iar sursele neconvenţionale fac progrese permanente; după ce au „cucerit” industria, roboţii conduşi de supercomputere se pregătesc să… migreze în cosmos; au fost iniţiate ample programe la scară planetară, cum ar fi cunoaşterea oceanului, salvarea navelor în pericol, eradicarea pustiurilor şi a sărăciei lumii a treia etc.; numeroşi sateliţi specializaţi transmit programe de televiziune direct din cosmos etc. Civilizaţia tehnologică actuală şi-a construit o cale specifică bazată pe cuceririle tehnico-ştiinţifice ale secolului XX, evoluând pe coordonatele cibernetică-informatică-fiabilitate; cu toate acestea, tehnologia rămâne un instrument destinat realizării unor cerinţe, finalizării unor necesităţi ale omenirii. Astfel, dezvoltarea tehnologiei nucleare a fost încurajată de „foamea de energie”; zborurile cosmice – de cerinţa mai bunei cunoaşteri a Terrei şi exploatării cosmosului; ingineria genetică – de nevoia de a asigura rezerve normale de hrană pe Pământ; computerele – de necesitatea de a stabili corect (şi rapid!) şansele de realizare a ambiţioaselor planuri ale finelui ele mileniu…

Iată de ce apare ca o datorie de onoare a fiecărui om de ştiinţă cinstit şi conştient de menirea sa să întreprindă cele mai energice acţiuni în vederea preîntâmpinării unei catastrofale conflagraţii atomice pe „minunata planetă albastră” care este Pământul…

„În condiţiile actuale – arăta academician doctor inginer ELENA CEAUŞESCU, preşedinte al Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului –, când o mare parte din cuceririle ştiinţei şi moderne sunt utilizate în scopuri de război, pentru producerea de arme de distrugere în masă, va trebui să facem totul pentru a întări continuu conlucrarea noastră cu oamenii de ştiinţă şi învăţământ din întreaga lume în lupta pentru pace, pentru dezarmare, pentru înlăturarea primejdiei unui război nuclear, pentru ca ştiinţa şi cultura să fie puse exclusiv în slujba păcii şi înţelegerii între naţiuni, a asigurării bunăstării şi fericirii fiecărui popor”[1].

Savant, scriitor şi editor cunoscut în întreaga lume, laureat al Premiului Pulitzer, dr. Carl Eduard Sagan a optat pentru „drumul apărării active a păcii”, devenind unul dintre conducătorii mişcării americane de interzicere a experienţelor nucleare. În actuala lucrare, care poate fi considerată reprezentativă pentru multitudinea problemelor ştiinţifice abordate cu competenţă şi responsabilitate de Carl Sagan, se atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă acumularea de armamente: „…Pentru prima oară dispunem de mijloace de autodistrugere intenţionată sau accidentală. De asemenea, cred că avem mijloacele necesare pentru a depăşi această vârstă a adolescenţei tehnologice şi a atinge maturitatea deplină bogată şi îndelungată, în folosul tuturor membrilor speciei umane. Nu avem însă prea mult timp la dispoziţie spre a alege pe ce drum să ne dirijăm viitorul…” (p. 78-79).

Născut la 9 noiembrie 1934, la New York, Carl Eduard Sagan a absolvit în 1954 cursurile Universităţii din Chicago, apoi a urmat cursuri post-universitare de astrofizică la Observatoarele astronomice Yerkes şi McDonald. În perioada 1963-1968 a fost cercetător la Observatorul astrofizic Smithsonian de la Harvard, iar din 1968 este director de studii planetare la Universitatea Cornell. S-a dedicat fizicii planetelor; ca specialist şi preşedinte al Asociaţiei americane de planetologie a participat nemijlocit la programele Pioneer, Viking şi Voyager. Dr. Sagan este totodată un promotor al mişcării CETI (Comunicaţii cu inteligenţe extraterestre), publicând în acest sens mai multe lucrări. Împreună cu F. Drake a condus cercetări practice la observatorul de la Arecibo, precum şi un program de realizare a 27 de radiotelescoape cuplate în sistemul Very Large Array (New Mexico) de „ascultare” a cosmosului. Punctul său de vedere, evidenţiat şi în capitolul 22 al prezenţei lucrări, este că activităţile de acest fel nu trebuie să înceteze. Conectarea via satelit a unor radiotelescoape din S.U.A., Japonia şi Australia, subliniază dr. Carl Sagan, ar echivala cu deschiderea unei antene de… 18 000 km!

Optimist în privinţa viitorului umanităţii, C. Sagan a conceput primele mesaje (gravate pe plăcuţele de aur ale sondelor automate Pioneer) lansate de om dincolo de limitele sistemului solar, către eventuale alte civilizaţii. Dacă este adevărat că aceste mesaje vor rezista factorilor agresivi ai cosmosului timp de 10 milioane de ani, tot atât de adevărat este şi faptul că ele au doar o şansă la 10 miliarde să fie captate de reprezentanţii uneia dintre cele 200 000 de sisteme planetare. Care ar putea adăposti o civilizaţie…

*

Una din cele mai importante probleme ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane este apariţia, organizarea şi evoluţia materiei vii. După ce biochimistul sovietic A. I. Oparin şi biologul englez J. Haldane au promovat cercetarea modernă a acestei probleme, susţinând teza sintezei abiogene a compuşilor organici biotici într-o atmosferă primitivă reducătoare, perioada 1937–1980 a cuprins o adevărată avalanşă de investigaţii şi teorii asupra originii vieţii: microstructurile chimice organizate, descoperite de A. Herrera şi numite de acesta sulfobii; microsferulele proteinoidice obţinute la 175° C din aminoacizi de Fox şi echipa sa; teoria selecţiei naturale la nivel de specie chimică moleculară (M. Eiden, laureat al Premiului Nobel); teoriile despre apariţia vieţii „la rece”, aparţinând unor specialişti precum Grant şi Alburn (1967), Orgel (1969), ş.a.

O foarte recentă – şi interesantă – ipoteză privind apariţia vieţii pe Terra a fost emisă de acad. Sovietic A. Ianşin, care a observat că aminoacizii diferă între ei după orientarea grupelor de atomi, având respectiv asimetrie de „dreapta” ori de „stânga”, dar şi că cei care intră în compunerea materiei vii au totdeauna asimetrie de stânga!

Pornind de la faptul că magnetismul terestru are şi el asimetrie, Ianşin presupune că o dată cu formarea nucleului planetei şi apariţia magnetismului planetar (activitate mai intensă în… Precambrian decât acum!), s-a produs o reorganizare a structurii atomice a multor substanţe, imprimând şi aminoacizilor – sau „cărămizilor” din care provin aceştia – o asimetrie proprie substanţei vii! Conform acestei ipoteze, viaţa ar reprezenta aproape un… dar al Pământului, ea apărând pe planeta noastră chiar şi în… prezent!

O interesantă ipoteză a fost prezentată la unele congrese de românul Romulus Scorei: în 1984 el a prezentat principiul claustrării funcţiilor chimice, un model cuantic al originii vieţii la temperaturi foarte joase, temperaturi care favorizează scăderea exponenţială a vitezei reacţiilor chimice. (Noţiunea de claustrare defineşte aici segregarea informaţională a moleculelor chimice, într-un câmp electric intens şi la temperaturi criogenice.) Luând în considerare modelul de formare a sistemelor stelare prin acreţia unui nor de praf interstelar în rotaţie lentă (ipoteza astrofizicianului A. Boss, 1985), Scorei consideră că prezenţa granulelor de materie interstelară evoluate chimic în faza de acreţie protoplanetară la temperaturi joase ar constitui factorul necesar de claustrare chimică. Formarea oceanului planetar (format, conform acad. Sovietic Vernadski, în golul lăsat prin „smulgerea” Lunii din globul pământesc!) ar fi favorizat acelor bioclusteri intrarea în faza de evoluţie biologică, formele metabolice diferenţiindu-se de cele nemetabolice şi evoluând către faza de celulă vie…

Fără a intra în probleme specifice de biologie sau apariţie a vieţii pe Terra, Carl Sagan apreciază, şi în această carte, posibilitatea cognoscibilităţii apariţiei şi evoluţiei vieţii, pe care o consideră răspândită larg într-un univers care, treptat, devine tot mai accesibil cunoştinţelor noastre. Acestei probleme sau, mai concretă ingineriei genetice, Carl Sagan apreciază că omenirea actuală trebuie să îi acorde un mai larg cadru de cercetare decât, spre exemplu, migrării, în viitoarele secole, în sistemul solar sau în Galaxie! Încă în cap. 4 el ţine să sublinieze în prezenta lucrare că ideea construirii coloniilor spaţiale este pe cât de atrăgătoare pe atât de costisitoare, având şi „calitatea” de a distrage atenţia de la cele mai stringente probleme ale umanităţii finelui de mileniu (poluarea, lipsa materiilor prime şi a energiei, alimentaţia, înarmările excesive etc.).

Genetica, ştiinţa chemată să descifreze apariţia şi evoluţia „viului”, trebuie să furnizeze răspunsuri definitorii în domeniul structurii vii, cea mai complicată structură materială cunoscută.

Aşa cum a arătat preşedintele Republicii Socialiste România, NICOLAE CEAUŞESCU, „Nu există realităţi şi fenomene, legităţi ale dezvoltării lumii ce nu pot fi cunoscute, ci numai care nu sunt încă cunoscute. Iată de ce trebuie să acţionăm permanent pentru înţelegerea şi cunoaşterea a noi şi noi taine ale naturii şi Universului, pentru aprofundarea legităţilor generale ale dezvoltării societăţii omeneşti, ale progresului uman…

În cadrul celei mai tinere ramuri a geneticii – ingineria genetică –, tehnologia ADN-ului recombinant va deveni una din cele mai perfecţionate metodologii de sinteză biologică a unor produşi de mare necesitate pentru diferite ramuri ale ştiinţei şi economiei; astfel, în agricultură, transferând unor soiuri de plante cultivate genele corespunzătoare, li se poate ameliora rezistenţa la boli specifice şi spori productivitatea; în medicină, unele terapii actuale vor fi modificate folosind hormonii de creştere; prin modificarea aparatului ereditar al fotosintezei va spori randamentul clorofilei şi astfel va fi eliminat pericolul insuficienţei plantelor de cultură chiar pentru populaţia mileniului al V-lea! Desigur, experienţele de inginerie genetică trebuie efectuate cu foarte mare grijă, spirit de răspundere şi probitate ştiinţifică şi morală.

*

Ultimul deceniu ar putea fi denumit „deceniul descoperirilor în astrofizică”, deoarece aici, mai mult poate decât oriunde, abundă informaţiile despre noi şi noi descoperiri de galaxii, de stele, de procese cosmologice. Astfel, un satelit specializat ne-a adus recent informaţia că la „numai” 15 000 de ani-lumină există 6 mici galaxii, dintre care trei emit radiaţii „X”, fiind sediul a zeci de mii de stele ce gravitează în jurul unor… „pete negre”, adevărate „prăpăstii” gravitaţionale în care se prăbuşeşte materia interstelară şi chiar stele întregi! În anul 1983, la Kitt Peak s-a descoperit o foarte depărtată galaxie (aflată la 10 miliarde de ani-lumină!), care „fuge” de Calea Lactee cu… 20 000 km/s! În 1986 a fost înregistrată, tot la Kitt Peak, prezenţa a şapte galaxii care se află într-un stadiu incipient al dezvoltării şi ale căror energii depăşesc tot ceea ce s-a înregistrat până în prezent; aceasta ar putea servi la corectarea actualelor teorii privind formarea galaxiilor. Aceluiaşi scop i-ar putea servi şi descoperirea în constelaţia Ursa Mare a unor aştri care, posedând energii de 10¹⁰–10¹⁵ ori mai mari decât cea a Soarelui, emit jeturi de materie având lungimi de… 5–6 ani-lumină!! La finele anului 1986, dr. Hyron Spinard şi echipa sa au comunicat despre descoperirea unei galaxii în formare – o protogalaxie –, aflată la 2 miliarde de ani-lumină de Terra; această galaxie, care se pare că ar fi sediul a sute de miliarde de stele, a început brusc să se formeze cu 200 de milioane de ani în urmă, ca urmare a ciocnirii şi contopirii a două galaxii mai mici! Recent, astrofizicienii conduşi de prof. D. Sanders au obţinut fotografii ale unor zone din galaxii aflate evident în proces de coliziune şi pe cale de a se transforma în quasari! De fapt, studiul quasarului 3S 273 l-a determinat pe acad. Severnîi, directorul Observatorului astronomic din Crimeea, să emită ideea existenţei unor procese energetice necunoscute încă în Univers; canadianul J. Kormendy a descoperit în centrul nebuloasei Andromeda o imensă pată neagră, cu masa superioară de 10 milioane de ori celei a Soarelui şi a cărei existenţă s-ar explica doar ca urmare a colapsului gravitaţional a mii de stele pitice albe! Astronomii V. Petrosian (Stanford) şi R. Lynds (Kitt Peak) au descoperit în 1986 trei uriaşe arcuri luminoase, conţinând miliarde de stele, care traversează, pe distanţa de 300 de mii de ani-lumină, spaţii aflate la peste 300 de milioane de ani-lumină de Pământ! Să fie aceste arcuri-jeturi de mare energie propulsate în spaţiu de quasari, sau sunt roiuri de stele aflate în formare, ca urmare a traversării galaxiilor de către mai multe pete negre?!

Asemenea probleme, foarte interesante şi actuale, au constituit una din temele favorite ale dr. Sagan în prezenta lucrare, fiind abordate în capitolele 17, 19, 24, 26 şi în altele, lucrarea neputând desigur include şi unele din noile date şi ipoteze astrofizice mai sus arătate, ele fiind emise ulterior.

*

Teoriile asupra apariţiei, evoluţiei sau structurii Universului constituie adevărate „pietre de încercare” pentru astrofizica contemporană; un exemplu poate fi edificator: telescopul de la bordul staţiei interplanetare sovietice „Prognoz” 9 a permis obţinerea unui „portret electronic” al radiaţiei din Universul de acum… un miliard de ani! Analiza acestei radiaţii-relicvă, idee sugerată de astrofizicianul sovietic N. Kardaşev, a permis încă o confirmare a ipotezei Marii Explozii Iniţiale (Big Bang) de acum 15-20 miliarde de ani!

De fapt, încă cu şase sau şapte decenii în urmă, mulţi confundau Calea Lactee cu Universul cognoscibil (metagalaxia); în prezent, datorită mijloacelor astrofizicii şi astronauticii, cunoştinţele noastre despre sistemul solar, Galaxie, metagalaxie, Univers au evoluat excepţional: a putut fi precizat centrul Galaxiei în „apropierea” stelei Gamma din constelaţia Săgetătorului, unde a şi fost localizată o pată neagră botezată Sgr A-Vest, cu un diametru uriaş (10 milioane km), în preajma căreia s-a descoperit o aglomeraţie foarte densă de stele (cca 100 miliarde!), precum şi un uriaş disc de materie gazoasă intergalactică (!); radiofotografiile cosmice înregistrate de M. Morris şi F. Yusef-Zadef de la Universitatea Columbia au revelat nişte stranii fire gigantice din materie cosmică, explicabile doar prin ipoteza strings-surilor, emisă de astrofizicienii Jeremiah Ostriker şi Edward Witten de la Universitatea Princeton; pentru explicarea cauzelor neomogeneităţii Universului s-a admis că materia intergalactică este „susţinută” de presiunea unor imense câmpuri electromagnetice produse de firele dense ale unui ansamblu „materie–energie” pură, denumite strings. Aceste fire au diametre atomice şi lungimi cosmice, iar materia este atât de densă, încât 1 km din aceste fire cântăreşte cât Pământul! Energia pe care ar trebui s-o posede un asemenea string ar corespunde unor curenţi electrici de 100 miliarde de amperi!... Imediat după Big Bang, o dată cu răcirea foarte intensă şi rapidă a amestecului primar de materie şi radiaţie, aceste strings-uri s-au contractat, contorsionat şi întretăiat, formând o structură de rezistenţă pentru întregul Univers. Evident, ipoteza strings-urilor nu este agreată de toţi astrofizicienii, urni considerând că galaxiile se află amplasate pe un fel de… bule imense cu diametre cuprinse între 6 şi 150 milioane de ani-lumină (!), alţii apreciind că galaxiile, printre care şi Calea Lactee, „aleargă” prin Univers cu viteze cosmice, atrase de o uriaşă şi necunoscută forţă aflată dincolo de posibilităţile de explorare ale astronomilor şi care ar putea fi un imens… rezervor de antimaterie aflat la limitele Universului cognoscibil…

Şi în cazul acestor ipoteze, vârsta Universului rămâne tot o problemă controversată; după aşa numitul „orologiu fotonic” (fenomenul deplasării galaxiilor spre roşu), astrofizica a considerat că Universul accesibil (metagalaxia) are vârsta de 15-20 miliarde de anii O dată cu descoperirea în spaţiul intergalactic a moleculelor compuse, a apărut noţiunea de „orologiu molecular”, care conferă Universului o durată de viaţa mai mare. (Chimistul sovietic V. Streliţki a calculat că pentru formarea în spaţiul intergalactic a unor molecule cu şapte atomi – aşa cum s-a descoperit recent – sunt necesari 10 miliarde de ani.)

*

Cunoaşterea tot mai aprofundată a Universului pune în joc cele mai performante realizări tehnico-ştiinţifice actuale: radiotelescoape, telescoape ambarcate la bordul sateliţilor şi care funcţionează în gama radiaţiilor X, ultraviolete, gama sau infraroşii, platforme extraterestre dotate cu echipamente automate sofisticate etc.

Încă din „Introducerea” la prezentul volum, Carl Sagan îşi defineşte cartea ca pe un volum consacrat explorării Universului de pe poziţii ştiinţifice. El abordează o tematică extrem de amplă: de la educaţie la structura Universului, de la mituri sau legende la roboţi şi clima pe alte planete, de la viaţă şi moarte la explorarea planetelor, natura inteligenţei, cercetarea formelor de viaţă în cosmos etc., toate subiectele fiind abordate într-un spirit pe care-l putem numi, fără exagerare, materialist-ştiinţific. În toate cazurile, comun este faptul că autorul porneşte de la ipoteza că totul în Univers, în natură este în interacţiune. Cei care au cercetat articolele apărute în revista americană de astronomie şi astrofizică Icarus, al cărei redactor şef este dr. Sagan, pot oricând confirma aceasta.

Este un fapt recunoscut astăzi că numeroase din informaţiile noi despre obiecte astronomice din cele mai curioase au fost „aduse” pe Terra ca urmare a observaţiilor efectuate pe orbită de sateliţi specializaţi, cum ar fi OAO (Orbiting Astronomical Observatory) sau IRAS (InfraRed Astronomical Satellite); astfel, IRAS a descoperit în Galaxie nori Cirus infraroşii cu temperaturi estimate, la 35 K care ar fi legaţi gravitaţional de Soare (!); o mare cantitate de praf galactic format din silicaţi; zone „încălzite” între 30 şi 800 K, ceea ce indică stele în curs de formare, precum şi unele surse de radiaţi IR necunoscute, care ar putea fi corpuri cereşti cu totul noi! Este de aşteptat ca asemenea cercetări să continue în perioada 1988-1993, o dată cu lansarea satelitului SIRT (Shuttle Infrared Telescope Facility).

Desigur, cercetarea planetelor cu ajutorul mijloacelor astronauticii aplicate este deja un bun câştigat al umanităţii finelui de mileniu, un loc aparte fiind consacrat planetelor Marte şi Venus, „vecinii” planetari ai Pământului.

Prezenta lucrare a dr. Sagan se constituie într-o adevărată pledoarie pentru continuarea unor asemenea expediţii de cunoaştere a celor două planete, dar şi a unora din „lumile” îngheţate de la limitele sistemului solar (Saturn, Titan etc,); o dată cu această pledoarie, Carl Sagan foloseşte prilejul pentru a analiza critic o lucrare care, sub aspectul unor interesante ipoteze ştiinţifice, ascunde, de fapt, necunoaşterea astronomiei şi chiar a celor mai simple legi ale mecanicii cereşti. Critica lucrării „Lumi în ciocnire” permite autorului, experimentat scriitor şi fin cunoscător al psihicului cititorului iubitor al lucrărilor de astronomie şi planetologie, să ne introducă în intimitatea celor care descoperă stelele, astrele sau cometele (cap. 17) dar şi a celor care încearcă să descopere tainele Universului (cap. 24). Totodată, prezentând viaţa şi unele aspecte ale operei lui Albert Einstein (cap. 3) Carl Sagan nu uită să atragă atenţia asupra pericolelor actuale la adresa omenirii (înarmarea, poluarea etc.), dar şi să sublinieze că în nici un caz atractivitatea falsă a unor mituri moderne (vizitele extratereştrilor, astronomia populaţiei dogon din Mali etc.) nu ne poate permite să facem rabat de la cunoaşterea corectă, ştiinţifică a fenomenelor vieţii sociale şi materiale… Mai mult, în cea de a doua parte a lucrării prezente, autorul arată respectul său pentru o literatură s.f. corect scrisă, dar critică vehement exagerările celor care, fără argumente, vor cu orice preţ să demonstreze vizitarea Pământului de către extratereştri. El îi consideră pe aceşti propagatori de pseudoştiinţă la fel de periculoşi ca pe cei pe care îi numeşte „paradoxişti” şi care, de fapt, sunt nişte şarlatani.

Revenind la planeta furtunilor (Venus), Carl Sagan foloseşte prilejul criticii aduse autorului lucrării „Lumi în ciocnire” pentru a arăta că această planetă mai are încă multe necunoscute, pe care ştiinţa le va descifra treptat.

În ce priveşte planeta Marte, deşi se părea că enigmele legate de existenţa sau inexistenţa unor forme de viaţă fuseseră complet elucidate în 1976 de staţiile automate Viking (nu există forme de viaţă, ci numai o chimie „ciudată”!), iată că „planeta roşie” suscită din nou atenţia; în 1979 explorarea suprafeţei marţiene cu radarul a părut să evidenţieze în zona Solis Lacus unele rezerve subterane de apă naturală. (Unii specialişti consideră că, în urmă cu milioane de ani, pe Marte ar fi avut loc o catastrofală inundaţie, o parte din apă fiind absorbită de solul marţian, restul fiind pierdută în atmosfera planetară; de aici şi recenta ipoteză că eroziunea unor cratere ar avea caracteristici similare cu unele ţărmuri maritime terestre!) Pentru elucidarea numeroaselor semne de întrebare ridicate încă de Marte, au fost recent elaborate mai multe proiecte de cercetări: astfel, în 1988, se lansează staţia automată sovietică Phobos (de fapt două staţii), care va survola atât planeta cât şi satelitul care a dat numele misiunii; o rază laser va „pipăi” solul satelitului, brăzdat de puternice eroziuni, iar ecoul reflectat de astru ar putea permite o analiză a scoarţei acestuia. Se pare că un robot ar urma chiar să aterizeze pe enigmaticul astru! Tot spre Marte va porni în 1992 sonda interplanetară VESTA, concepută de specialiştii sovietici şi francezi, pentru a cartografia scoarţa planetară de la altitudinea de 1 000 m; este prevăzută desprinderea din staţia principală a unei sonde care, folosind probabil propulsia gravitaţională planetară, se va îndrepta către asteroizii dintre Marte şi Jupiter…

În cadrul pregătirii misiunii „Omul pe Marte”, după expediţia VESTA vor fi lansate mai multe staţii automate spre Marte; Mars Lander (1994) va efectua foraje; Mars Rover (1996) se va deplasa pe solul marţian, efectuând alte teste în vederea descifrării acelei „chimii ciudate”; Mars Return Sample (1998) ar putea aduce pe Terra mostre de sol marţian! Conform studiului întreprins de cercetătorii de la Los Alamos, zborurile cu om spre Marte impun rezolvarea problemelor legate de menţinerea condiţiilor vitale pe durate foarte lungi, de 2-3 ani (recordul, care aparţine cosmonauţilor sovietici, este în jurul unui an de rămânere în orbită), precum şi de protecţie la acţiunea prelungită a radiaţiilor cosmice. Se pare că acestea vor fi asigurate în anul 2010, iar în 2035, se va instala chiar o bază marţiană!

Subliniind, aşa cum am amintit deja, importanţa ca ţinte spaţiale a planetelor îngheţate de la extremitatea sistemului solar, precum şi a unora dintre sateliţii acestora (în special Titan, în atmosfera căruia ar putea fi condiţii pentru existenţa vieţii), dr. Sagan face în capitolele 16-19 o fascinantă trecere în revistă a unor programe de explorare a sistemului solar şi chiar a unei părţi a Galaxiei, subliniind rolul roboţilor în această operă a viitorului, care acum apare destul de apropiat. Excepţională introducerea cititorului în unele secrete ale modului cum se atribuiau (şi se atribuie încă) denumirile astrelor sau ale unora din formele de relief ale acestora (cap. 14), precum şi intuiţia autorului care (încă din 1979) sublinia atenţia care va fi acordată la sfârşitul secolului planetei Marte. (Marte nu este singura ţintă cosmică a anilor 1990-2000: în 1989 sonda americană automată „Magellan” va porni spre Venus, iar Voyager 2 va survola planeta Neptun; în 1995 vor porni spre Jupiter emisarii automaţi europeni Galileo şi Cassini, iar cam în aceeaşi perioadă undele Caesar şi Craft vor porni către comete (Tempel 2 etc.).)

În 1985 a avut loc cea mai recentă explorare a planetei Venus, efectuată de sondele automate1 sovietice VEGA 1 şi 2 (după care aceste sonde şi-au îndreptat „ochii electronici” către cometa Halley). Vega 1 a reuşit o aterizare excelentă în regiunea Câmpiei Rusalka de pe Venus, spectrometrele permiţând obţinerea din mostrele de sol venusian a indiciilor sigure că acolo există siliciu, calciu, magneziu şi aluminiu; similar, sonda de pe Vega 2 a relevat roci bogate în aluminiu şi siliciu, dar sărace în fier şi magneziu (oarecum similare unor roci selenare vechi).

În 1986, sondele Voyager au „redescoperit” planeta Uranus (perioada de rotaţie de 16-17 ore; axa polului magnetic este înclinată cu 55° faţă de axa de rotaţie; atmosfera conţine hidrogen şi heliu; s-au precizat încă două noi inele; au fost descoperiţi încă 12 noi sateliţi; pe Oberon, Titania, Miranda şi pe Ariel fotografiile au evidenţiat activităţi geologice, poate chiar urme ale unui vechi vulcanism!). După ce, în martie 1979, Voyager 1 descoperise inelul de natură pietroasă şi lat de 6 000 km din jurul lui Jupiter, analiza fotografiilor transmise de aceeaşi staţie în noiembrie 1980 a relevat existenţa în jurul planetei Saturn a unui inel lat de câteva sute de kilometri, format din circa 25 000 tone de hidrogen şi atât de rarefiat încât niciodată nu ar fi putut să fie observat de pe Pământ. (Se pare că existenţa inelelor constituie un fenomen tipic pentru sistemul solar!) Deşi sondele Voyager au adus evidente probe despre existenţa a 10 noi sateliţi saturnieni, se pare că cele mai interesante date s-au referit în final la misterioasa lume de pe Titan (satelit al planetei Saturn): scoarţa gălbuie a lui Titan, formată din hidrocarburi congelate, evoluează într-un nor de hidrogen cu temperatura de cca 200 K, arătând mereu aceeaşi faţă planetei mamă; conform datelor de la staţiile Voyager, atmosfera relativ densă şi groasă (observată în 1944 de astronomul G.P. Kuiper), este formată din azot, argon, metan şi hidrogen, având la sol temperatura azotului lichid, iar în stratosferă, chiar minus 85-95 °C! Mările de la suprafaţa astrului, pline de azot lichid, sunt mereu alimentate de ninsori formate din metilamine îngheţate. A fost recent elaborat un model al interiorului satelitului Titan: un conglomerat de roci îngheţate (densitate cca 2,1 g/cm³) care ar înconjura un nucleu metalic, totul fiind acoperit cu o crustă groasă din gheaţă de amoniac şi metan. Să ascundă acest astru viaţă în atmosfera sa relativ caldă? Savanţii, printre care şi Carl Sagan, par a răspunde afirmativ; evident, nu e vorba decât de o supoziţie ştiinţifică… Nu acelaşi lucru se poate spune acum despre Triton, îngheţatul satelit al planetei Neptun, care se afirmă că ar fi cel mai ciudat satelit planetar din sistemul solar: cu un diametru de 3 500 km (mai mare decât al planetei Mercur!), satelitul Triton „aleargă” pe o orbită joasă în sens invers rotaţiei planetei; atmosfera sa de azot şi metan, de zece ori mai puţin densă decât aceea a Pământului, „pluteşte” deasupra unui ocean format din azot lichid presărat cu sloiuri de metan îngheţat. Există variaţii sezoniere cu o durată de… 41 de ani; ca urmare a expunerii timp de 82 de ani (tereştri) către Soare a unui pol, gazele îngheţate din atmosfera astrului (azot, metan, neon şi argon) sfârşesc prin a se vaporiza şi a se îndrepta către polul opus; unde se vor condensa intens. Desigur, la 24 august 1989, când Voyager 2 va survola Neptun şi probabil pe cei trei sateliţi ai acestei planete (satelitul N1 a fost descoperit în 1981; el are doar 700 km în diametru şi se afirmă că ar fi fost la origine un asteroid captat de atracţia neptuniană!), savanţii vor afla mai multe despre această lume îngheţată.

*

Se afirmă că într-una din lucrările sale (probabil în Filiera cosmică, 1971), dr. Carl Sagan şi-ar fi exprimat indignarea privind conţinutul anumitor programe de televiziune; savantul ar fi subliniat că dacă asemenea emisiuni ar fi vreodată captate de reprezentanţii unei alte civilizaţii galactice, aceştia ar fi în mod sigur şocaţi de ceea ce ar putea defini prin „gradul pământean de subdezvoltare”: scene de violenţă, război şi teroare, o sexualitate exacerbată, imagini apocaliptice privind rezultatele unei înarmări excesive, distrugeri ecologice, analfabetism şi foamete etc. Dacă orice om cinstit trebuie să fie de acord cu indignarea dr. Sagan, nu acelaşi lucru se poate afirma despre cei care, asemenea fizicianului Hubert Reeves, încearcă să ne convingă asupra faptului că nu mai poate fi vorba de nici un fel de contacte cu vreo civilizaţie extraterestră, deoarece orice civilizaţie care a atins aşa-numitul „prag tehnologic” în domeniul radioelectronicii a descoperit desigur bomba atomică cu câteva milenii în urmă şi… s-a autodistrus!

Nu putem şti dacă Reeves a citit ori nu cartea Principiile fizice ale teoriei cuantice scrisă de Werner Heisenberg şi publicată de acesta în 1930, dar este sigur că nu a luat cunoştinţă de următoarea afirmaţie a savantului: „Ridicarea la un nivel superior a speciei umane s-a realizat prin dezvoltarea uneltelor; deci tehnica nu poate fi cauza pierderii conştiinţei în epoca noastră”.

Conf. dr. ing. Florin ZĂGĂNESCU

Secretar ştiinţific

al Comisiei de astronautică

a Academiei R.S.R.

iunie1988