Discurs asupra metodei de Descartes carti filozofie

Discurs asupra metodei de Descartes

DISCURS ASUPRA METODEI DE A NE CONDUCE

BINE RAŢIUNEA ŞI A CĂUTA ADEVĂRUL

ÎN ŞTIINŢE

 

 

 

 

 

CUVÂNT INTRODUCTIV

 

În anul 1637, René Descartes publică „Discursul asupra metodei”, prima sa lucrare, ce avea să-i consacre renumele.

Apărută în zorii evului modern, lucrarea lui Descartes inaugurează începutul raţionalismului în filosofia modernă, orientare ce s-a dezvoltat tot mai mult în secolele XVII şi XVIII, în lupta cu misticismul şi teologismul, pentru triumful gândirii libere, descătuşate de dogmatismul medieval şi scolastic.

„Discursul” lui Descartes, poate fi considerat, împreună cu ,,Novum Organum” al lui Bacon, printre operele filosofice cele mai reprezentative ale secolului XVII, care au pus bazele noii filosofii, întemeiată pe raţiune şi experienţă.

Operă de sinteză, redusă ca proporţii, „Discursul” expune, într-o formă concisă, cele mai importante idei ale filosofiei lui Descartes, care au fost apoi completate şi dezvoltate într-o serie de alte lucrări, publicate mai târziu. Din această cauză, credem că este necesar ca, atunci când vorbim despre „Discurs”, să facem unele referiri la întreaga operă a filosofului.

Filosofia carteziană marchează începutul unei noi orientări în gândirea filosofică, caracterizată, în primul rând, prin folosirea raţiunii ca criteriu de verificare a cunoştinţelor şi prin tendinţa de a găsi mijlocul cel mai eficace, cu ajutorul căruia se poate ajunge la adevăr. Prin aceasta, filosofia carteziană corespunde unei necesităţi a momentului istoric în care apare.

Descartes trăieşte în prima jumătate a secolului XVII, epocă ce se caracterizează printr-o nouă atitudine a omului faţă de natură şi printr-o luptă hotărâtă de emancipare a raţiunii de sub autoritatea dogmei. Omul de ştiinţă modern îşi îndreaptă atenţia spre natură ca spre singurul obiect de cercetare ştiinţifică. Natura nu mai este privită ca o ,,res diaboli” (un „lucru al diavolului”), ca în scolastică, ci ca o „res hominis” (un „lucru al omului”), care aşteaptă să fie studiată şi cercetată pentru a-şi dezvălui tainele. Dezvoltarea ştiinţei şi a gândirii filosofice moderne era legată direct de apariţia şi dezvoltarea burgheziei, clasă pe atunci în ascensiune şi progresistă, purtătoare a unui nou mod de producţie, care avea nevoie de progresul ştiinţei şi al tehnicii. Ştiinţa, legată de nevoile practice ale societăţii, trebuia fundamentată pe principii metodologice noi, care să servească acestui scop. Era necesară o nouă metodă, care să stea la baza ştiinţelor naturii, care să facă posibilă invenţia, descoperirea. Scolastica – metodă bazată pe silogistica formală – nu putea fi folosită în actuala situaţie a dezvoltării ştiinţelor, ba dimpotrivă, constituia o piedică în calea acesteia. Savanţii şi filosofii vremii au căutat să descopere o nouă metodă, aplicabilă ştiinţelor experimentale ale naturii. Bacon, Galilei, Hobbes, Descartes şi alţi gânditori din această epocă s-au preocupat de problema metodei. Felul în care au rezolvat-o diferă de la unii la alţii, dar ceea ce au comun e faptul că, pentru toţi, noua metodă trebuia să fie un instrument eficace al ştiinţei, care să permită scrutarea naturii şi descoperirea adevărului incontestabil.

Adevărul putea fi numai unul singur. El trebuia căutat în natură, nu dincolo de aceasta, într-o lume transcendentă, cum făcuseră teologii evului mediu. Omul de ştiinţă modern cercetează universul material, căutând să descopere legile după care se produc fenomenele. Matematica, fizica, astronomia şi alte ştiinţe, care se dezvoltă în secolul XVII, creează o viziune nouă asupra lumii, care va sta la baza filosofiei moderne.

Dezvoltarea materialismului modern din secolul XVII se face în luptă cu scolastica medievală, care refuza cu încăpăţânare să admită noile adevăruri descoperite de ştiinţă. Este epoca unei adevărate terori dezlănţuite împotriva savanţilor şi a filosofilor care se ridicau împotriva dogmatismului şi teologismului obscurantist medieval. Este epoca inchiziţiei, care veghia cu străşnicie ca orice operă ştiinţifică sau filosofică bazată pe principiile descoperite de ştiinţă şi care contrazicea dogmele bisericii să fie trecută la index, iar autorul, condamnat. Este epoca spiritului de luptă şi de sacrificiu pentru triumful ştiinţei şi al gândirii libere.

Filosofia modernă este ideologia burgheziei în luptă împotriva feudalismului, care este o caracteristică generală a secolului XVII în apusul Europei. Formele pe care le-a îmbrăcat această luptă, însă, diferă în funcţie de condiţiile concrete şi de particularităţile procesului de dezvoltare social-istorică în diferite ţări. În Anglia, de exemplu, ţară care se dezvoltă de timpuriu şi rapid pe drumul capitalismului, burghezia este o clasă puternică, care săvârşeşte prima revoluţie burgheză. În aceste condiţii, pe plan ideologic, s-a putut dezvolta o concepţie pronunţat materialistă (Bacon, Hobbes), ca armă de luptă a burgheziei engleze împotriva ideologiei scolastice, pe care se sprijinea feudalismul.

În patria lui Descartes, Franţa, care se dezvoltă în alte condiţii, atacul direct împotriva feudalismului a avut loc cu un secol şi jumătate mai târziu decât în Anglia. Aici, dezvoltarea relaţiilor capitaliste, dezvoltarea burgheziei a fost mult mai înceată decât în Anglia. Feudalismul şi catolicismul reprezentau aici cele două forţe dominante, care se sprijineau reciproc. Burghezia franceză, slab dezvoltată, nu era încă destul de puternică pentru a lupta direct împotriva feudalismului. De aceea, ea este obligată să trăiască şi să se dezvolte în limitele statului absolutist feudal. În consecinţă, ideologia burgheziei franceze nu s-a putut dezvolta, nici ea, pe linia unei concepţii materialiste consecvente, bineînţeles, în limitele în care era posibil în filosofia premarxistă.

Burghezia franceză a fost nevoită să găsească, în această epocă, forme de compromis şi în ideologie să facă concesii prin care se evita lupta directă împotriva feudalismului. Din aceste cauze, burghezia franceză, neputând promova un materialism consecvent, a fundamentat raţionalismul.

Raţionalismul a jucat, în dezvoltarea gândirii umane, un mare rol pozitiv în lupta împotriva misticismului, a obscurantismului şi a dogmatismului medieval. În numele raţiunii libere, au fost atacate dogmele scolastice şi formele de organizare ale societăţii feudale. Timp de două secole, raţionalismul a cunoscut o largă răspândire, exercitând o puternică influenţă asupra dezvoltării gândirii moderne.

Descartes a fost primul raţionalist francez. Raţionalismul său marchează începutul eliberării raţiunii de sub tutela dogmatismului teologic. Filosofia carteziană reflectă, pe plan ideologic, momentul istoric al dezvoltării sociale şi politice din Franţa secolului XVII, ea este ideologia burgheziei franceze, care luptă pentru emancipare economică şi spirituală.

 

* * *

 

René Descartes s-a născut la 31 martie 1596, în orăşelul La Haye (Touraine). Urmează cursurile colegiului iezuit din La Flèche, dar este curând nemulţumit de învăţământul scolastic din colegiu, care nu-i putea satisface curiozitatea nemăsurată şi nici nu-i putea asigura o pregătire temeinică în ştiinţele experimentale, pentru care simţea o atracţie deosebită. Părăseşte colegiul, animat de dorinţa de a se cultiva cât mai mult, studiind în „cartea cea mare a naturii”.

După ce-şi ia licenţa în drept la Universitatea din Poitiers, Descartes se înrolează în armată, pentru a avea ocazia să călătorească, pentru ca, în contact cu lumea, să poată găsi răspuns la întrebările ce-l frământau şi să descopere ceea ce nu putuse afla în cărţile scolasticilor.

Ca militar, călătoreşte în diferite ţări, vizitează şi cunoaşte pe mulţi învăţaţi ai vremii, cu care va purta corespondenţă toată viaţa. Mai târziu, Descartes se retrage în Olanda, „ţara toleranţei”, unde-şi va elabora opera ştiinţifică şi filosofică, născută în mintea sa încă cu mult înainte. Spre sfârşitul vieţii (1649), el primeşte invitaţia reginei Cristina a Suediei, să vină la curtea ei, dar, având o sănătate şubredă, nu poate suporta clima rece a ţării, se îmbolnăveşte şi moare, la 11 februarie 1650.

Opera lui Descartes cea mai importantă o constituie lucrările: „Regulae ad directionem ingenii” (Reguli pentru îndrumarea raţiunii), care pare să dateze de pe la 1628, dar a fost publicată postum, abia în anul 1701; „Discours de la méthode pour bien conduire sa raison et chercher la vérité dans les sciences” (Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe), 1637; „Meditationes de prima philosophia” (Meditaţii metafizice), 1641; „Principia philosophiae” (Principiile filosofiei), 1644 şi „Les passions de l’âme” (Pasiunile sufletului), 1649. La acestea, mai trebuie să adăugăm şi cele şase volume de corespondenţă, în care Descartes îşi exprimă mai liber ideile filosofice.

Descartes a fost, încă din tinereţe, animat de dorinţa de a scrie o mare operă^[1] care să cuprindă într-un sistem toate cunoştinţele timpului. Această lucrare urma să fie ceva asemănător cu ceea ce încercase contemporanul său mai bătrân din Anglia, Francis Bacon, când îşi propusese să scrie a sa „Instauratio magna”, proiectată ca o enciclopedie a vremii. În afară de faptul că proiectul unor asemenea lucrări depăşeşte puterile unui singur om – oricât de mari ar fi inteligenţa şi capacitatea sa de sinteză – ele n-au putut fi duse la bun sfârşit şi din alte motive. În timp ce Bacon a fost împiedicat, în parte, de ambiţiile sale politice, Descartes, care şi-a dedicat întreaga viaţă ştiinţei, nu şi-a putut termina şi publica tratatul, pentru că nu a avut curajul de a tipări o asemenea lucrare în condiţiile de atunci.

Opera lui Descartes era întemeiată pe principiile noii ştiinţe, dezvoltată de Copernic, Galilei, Keppler şi alţii. Lucrarea era aproape terminată, când, în 1633, Descartes află de condamnarea lui Galilei, pentru că susţinuse teoria heliocentrică. Descartes, care nu voia să intre în conflict cu autorităţile bisericeşti, s-a hotărât să nu-şi publice tratatul. Abia mult mai târziu, în 1644, el a tipărit o altă lucrare, „Principiile filosofiei” în care a concentrat tot ce era esenţial din fizica sa.

Descartes împlinea patruzeci de ani, fără să fi publicat ceva. Numele său ajunsese cunoscut în rândul savanţilor din Franţa şi de peste hotare, fie din corespondenţa pe care o purta cu mulţi, fie prin intermediul lui Mersenne, secretarul şi prietenul său.

Pentru a-şi justifica renumele, Descartes se hotărăşte să aleagă trei capitole din „Tratatul despre lumină” pe care să le publice. Cum cele trei capitole alese – „Dioptrica”, „Meteorii” şi „Geometria” – nu constituiau o lucrare completă şi unitară, Descartes se simte obligat să scrie o introducere, un discurs preliminar, în care să-şi expună sumar concepţia şi principiile generale, fără de care construcţia din cele trei capitole îşi pierdea orice semnificaţie, orice fundament. Aşa a luat naştere vestitul „Discurs asupra metodei”.

„Discursul” nu este scris în latină, – cum se obişnuia pe atunci, – ci în franceză, limba poporului. Aceasta vădeşte tendinţa autorului de a se adresa marelui public şi, astfel, filosofia scapă din cercul restrâns al cercetătorilor şi capătă o mai largă răspândire. La baza acestui fapt stă concepţia lui Descartes, care considera că „raţiunea este, în mod firesc, egală la toţi oamenii” şi, ca atare, toţi au posibilitatea să cunoască adevărul, dacă vor şti să-şi conducă bine raţiunea. Opiniile diferite pe care le au oamenii provin din faptul că ei nu folosesc acelaşi criteriu în aplicarea raţiunii. „Diversitatea vederilor noastre nu provine din aceea că unii au mai multă raţiune decât alţii, ci numai din aceea că ne conducem gândurile pe căi diferite… ”; pentru a putea cunoaşte adevărul, nu este deajuns să „avem mintea sănătoasă, principalul este să o folosim bine”. Pentru a pune de acord diferitele păreri ale oamenilor, trebuiau stabilite căile şi regulile pe care să le urmeze raţiunea, pentru a se ajunge la aceleaşi concluzii. Descartes îşi scrie „Discursul” cu intenţia – mărturisită – de a arăta şi altora căile urmate de el în cunoaştere, pentru a putea ajunge la adevăr. Aceste căi sunt considerate de el îndreptare pentru raţiune, care să fie urmate de fiecare om dornic să descopere adevărul.

Adevărul nu poate fi decât unul singur, pentru că nu pot exista mai multe adevăruri asupra aceleiaşi chestiuni. Părerile diferite întâlnite de Descartes în cărţile citite în şcoală au întărit convingerea filosofului asupra caracterului îndoielnic al adevărurilor scolastice. „Luând în seamă câte păreri diferite pot fi, cu privire la o aceiaşi materie, – scrie el – şi susţinute de oameni învăţaţi, fără să poată exista vreodată mai mult decât una singură care să fie adevărată, socoteam aproape fals tot ce nu era decât verosimil”. Făcând o serie de consideraţii asupra diferitelor ştiinţe din vremea sa, Descartes se opreşte, în special, asupra filosofiei şi, constată că, în acest domeniu, există cea mai mare diversitate de păreri. Dacă părerile filosofilor sunt atât de diferite, înseamnă că filosofia nu poate să constituie un fundament trainic pentru celelalte ştiinţe, care îşi împrumută principiile de la ea^[2]. Nemulţumit de ştiinţele pe care le-a studiat^[3] şi, în particular, de filosofia scolastică, care nu-i putea da evidenţa „adevărurilor” pe care le susţinea, Descartes ia hotărârea să caute singur adevărul, „în sine însuşi” sau în „marea carte a lumii”.

Plecând de la aceste consideraţii asupra filosofiei vremii sale, în Descartes se naşte ideea restructurării ştiinţei, dărâmând întregul edificiu, ca apoi să reclădească totul pe principii noi. Pentru aceasta, trebuia găsită metoda cea mai bună, care să-i asigure evidenţa adevărurilor descoperite. Această metodă Descartes a descoperit-o în matematică, ştiinţa adevărurilor clare, evidente şi distincte. De aceea, el încearcă să aplice metoda matematică la întregul domeniu al cunoaşterii. Încercarea de a funda o „mathesis universalis” („matematică universală”) îl va preocupa în mod deosebit de acum înainte.

Idealul cunoaşterii, folosind instrumentul matematic, este caracteristic secolului XVII. În direcţia aceasta, sunt îndreptate încercările lui Galilei, atunci când considera natura ca pe o mare carte scrisă în limbaj matematic, cine vrea să descifreze tainele ei trebuind să cunoască matematica. Hobbes face aceeaşi încercare, atunci când consideră lumea materială ca un ansamblu de corpuri, de forme şi figuri geometrice. Gândirea însăşi era, pentru el, doar un calcul matematic, care se reduce – în ultimă instanţă – la adunarea şi scăderea noţiunilor. Iar metoda pe care trebuie să o folosim în cunoaştere urma, după Hobbes, să se bazeze pe analiză şi sinteză, adică să fie o metodă matematică. Mai târziu, Leibniz duce lucrurile şi mai departe, încercând să aplice matematica, până şi în psihologie şi în morală.

Încercarea pe care o face Descartes, cât şi ceilalţi savanţi şi filosofi ai epocii, de a funda o matematică universală, suferă de neajunsurile inerente oricărei tendinţe de a reduce totul la relaţii cantitative, rezolvabile pe calea şi prin mijloacele matematicii.

Postulând necesitatea unei metode, pentru a putea cerceta adevărul, Descartes arată că el înţelege prin metodă „acele reguli certe şi uşoare pe care oricine le va urma fără a se abate de la ele, nu va lua niciodată nimic fals drept adevărat şi fără a risipi de prisos sforţările spiritului, ci sporind necontenit în mod treptat ştiinţa, va ajunge la cunoaşterea adevărată a tuturor lucrurilor pentru care va fi capabil…”^[4]

Noua metodologie carteziană a fost elaborată întâia dată în lucrarea „Reguli pentru îndrumarea raţiunii”. Descartes expune aici metoda sa, care trebuia să cuprindă 36 reguli, dar din care el nu precizează decât 21, dezvoltă 18 şi enunţă 3. La elaborarea „Discursului”, Descartes le reduce la patru, care i se par cele mai importante şi pe care îşi propune să le urmeze cu stricteţe.

Prima regulă a metodei carteziene exprimă clar exigenţa filosofului faţă de admiterea adevărului în conştiinţă: să primim ca adevărat numai ceea ce, în mod evident, ne apare ca fiind adevărat. Trebuie cercetate numai „acele lucruri pe care mintea noastră pare a le cunoaşte în mod neîndoielnic”. Orice îndeletnicire cu probleme care depăşesc cunoaşterea noastră trebuie evitată. Prin aceasta, ' Descartes neagă legitimitatea aşa-ziselor ştiinţe, ca: alchimia, astrologia, magia etc., cu care se îndeletniceau scolasticii medievali. Chiar pentru ştiinţele propriu-zise, Descartes stabileşte o regulă: aceea de a pleca întotdeauna de la ideile cele mai simple, care să nu conţină nicio îndoială. „Trebuie să ne îndreptăm numai spre acele obiecte pe care mintea noastră este în stare să le cunoască în mod cert şi neîndoielnic”. Din acest punct de vedere, Descartes îi condamnă pe fizicienii din vremea sa, care se ocupau cu căutarea formelor substanţiale ale realităţii, despre care nu putem avea nicio reprezentare clară, aprobând în acelaşi timp pe matematicieni, care lucrează întotdeauna cu idei clare şi distincte. Matematica e considerată ca model, în cunoaşterea carteziană, pentru că ea dă evidenţa adevărului. Încercând să extindă matematica la cercetarea filosofică, Descartes fundamentează metoda sa deductiv-raţionalistă. Folosirea raţiunii conform principiilor metodei deductive constituie, pentru Descartes, mijlocul cel mai eficace pentru a cunoaşte în chip evident, deosebind adevărul de fals.

Cunoaşterea, la Descartes, se realizează în şi prin raţiune, ea capătă sensul unei cunoaşteri raţionale, de tip matematic; dar aceasta nu exclude experienţa, pe care Descartes o preconizează în cercetarea naturii, doar că nu o consideră ca fiind calea pe care putem cunoaşte adevărul evident şi neîndoielnic. Experienţa este necesară în cunoaştere, dar prin ea nu avem certitudinea, pentru că „experienţele asupra lucrurilor sunt adesea înşelătoare”, ele ne fac să ne îndoim de adevărul pe care ni-l înfăţişează; de aceea, trebuie depăşite, adevărul trebuie căutat în raţiune, singura care nu ne poate înşela. Oamenii – scrie Descartes – „se pot înşela, dar niciodată dintr-o deducţie rău făcută, ci numai din aceea că se porneşte de la experienţe prea puţin înţelese sau se întocmesc judecăţi necugetate şi fără temei”^[5].

Regula întâi din „Discursul asupra metodei” pare a fi cea mai importantă în filosofia lui Descartes, pentru că, prin formularea ei, se fundamentează de fapt raţionalismul cartezian, care cere ca toate cunoştinţele să fie trecute prin lumina clară a raţiunii şi să fie primite ca adevărate numai acelea care, în mod cert şi evident, ne apar ca fiind adevărate. Celelalte trei reguli, pe care le stabileşte „Discursul” – anume: analiza, sinteza şi enumerarea – sunt procedee metodologice, prin care se poate stabili evidenţa adevărului admis.

Aplicând cele patru reguli pe care „Discursul” le prescrie minţii omeneşti, Descartes consideră că noi avem deplina posibilitate de a cunoaşte. Manifestându-şi optimismul şi încrederea deplină în puterea omului de a cunoaşte, Descartes consideră că. dacă ne vom îndrepta bine intelectul, după regulile prescrise de el, nu vor putea exista lucruri „oricât de îndepărtate, la care să nu ajungem şi oricât de ascunse, pe care să nu le descoperim”.

Înainte de a trece la aplicarea regulilor metodei sale, Descartes expune, în partea a treia, principiile morale după care s-a călăuzit în activitatea sa. Cu această ocazie, se relevă clar poziţia de clasă a filosofului, reprezentant al burgheziei franceze, încă slabe, care, neputând râvni deocamdată la cucerirea puterii, se mulţumeşte să trăiască şi să se dezvolte în cadrul statului feudal absolutist. Principiile morale carteziene exprimă clar această slăbiciune. Cuvântul etic cartezian sună ca un îndemn la supunere faţă de legile şi obiceiurile ţării, respectând religia, căutând să se învingă mai degrabă pe sine decât soarta şi să-şi schimbe mai curând dorinţele proprii decât ordinea lumii. Aceste principii constituie baza atitudinii adoptate de filosof, care trăia conform devizei „bene qui latuit, bene vixit” („cine se ascunde bine, trăieşte bine”).

Partea a treia a discursului asupra metodei se încheie cu enunţarea principiului îndoielii, ca procedeu metodologic, marcând trecerea la metafizica sa. Diversitatea constatată de Descartes, atât în părerile filosofilor, cât şi în obiceiurile oamenilor, l-a dus la convingerea că, pentru a avea certitudinea adevărului, pentru a putea determina clar care lucruri sunt adevărate şi care false, trebuie să plecăm de la îndoială. Simţurile ne înşală uneori şi, deci, putem presupune că ne înşală adesea; iar unii oameni, chiar atunci când se folosesc de raţiune, comit paralogisme. De aceea, totul trebuie supus îndoielii.

Descartes foloseşte îndoiala metodică, pentru ca, prin ajutorul ei, să poată ajunge la adevăr. Îndoiala sa nu este – ne spune el însuşi – o îndoială în sensul scepticilor, care se îndoiau pentru a se îndoi, ci o îndoială metodică, pe care o foloseşte doar ca punct de plecare în cunoaştere, fără a se îndoi de capacitatea omului de a cunoaşte. Descartes, plecând de la îndoială, procedează la înlăturarea din conştiinţă a ideilor neîntemeiate, dar aceasta o face în chip metodic, folosind regulile stabilite şi făcând aplicaţii practice la „dificultăţi ale matematicii sau chiar la altele pe care le puteam face aproape asemănătoare celor de matematici, desprinzându-le de toate principiile celorlaltor ştiinţe, pe care nu le găseam destul de sigure …”. Astfel el face observaţii şi dobândeşte experienţă, care-i puteau servi „la stabilirea altor idei mai sigure”.

Prin îndoiala metodică, Descartes elimină din conştiinţă toate cunoştinţele nesigure, încercând să stabilească adevărul trainic, indubitabil, pe care îl putem afirma cu toată certitudinea. Acest adevăr îl găseşte în „cogito” („gândesc”), pe care încearcă să-şi fundeze întreaga metafizică.

Partea a patra a „Discursului” expune consideraţiile de ordin metafizic, dezvoltate mai târziu în „Meditaţiile metafizice”. Aceasta este partea cea mai vulnerabilă a filosofiei lui Descartes. Concesiile pe care le face aici filosoful idealismului şi teologiei aruncă o umbră asupra întregii sale opere, din care cauză a fost mult discutat şi în multe feluri interpretat.

Îndoiala metodică, ca punct de plecare în cunoaşterea ştiinţifică, constituie un fapt pozitiv în filosofia carteziană, dar concluziile la care ajunge Descartes sunt idealiste. De la îndoială, Descartes ajunge la gândire, şi de aici la existenţă. Existenţa este funcţia de gândire. Raţionamentul cartezian „dubito ergo cogito; cogito ergo sum” („mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist”) răstoarnă raportul real dintre gândire şi existenţă. În loc să arate, că gândirea derivă din existenţă şi este în funcţie de aceasta, Descartes procedează invers, considerând că existenţa derivă din gândire şi este determinată de aceasta.

„Cogito ergo sum” este considerat de Descartes ca fiind prima intuiţie, primul adevăr evident, clar şi distinct, de care nu ne mai putem îndoi: „…în timp ce voiam să gândesc că totul este fals, trebuia neapărat ca eu, cel care gândesc aceasta, să fiu ceva; şi observând că acest adevăr gândesc, deci exist era atât de puternic şi de cert, încât toate presupunerile extravagante ale scepticilor nu erau în stare să-l zdruncine, am socotit că pot să-l iau, fără nicio şovăire, drept primul principiu al filosofiei pe care o căutam”.

Întemeindu-şi metafizica pe „cogito”, Descartes conchide asupra existenţei unei substanţe deosebite de corp, a cărei esenţă constă în a gândi şi care, pentru a exista, nu are nevoie de conceptul niciunui corp. Această substanţă spirituală, al cărei atribut principal este gândirea, „este cu totul deosebită de trup, şi chiar mai uşor de cunoscut decât acesta, şi chiar dacă acesta nu ar exista, sufletul tot nu ar înceta să fie ceea ce este”.

Prin afirmarea existenţei substanţei „spirit”, cu atributul „gândire” („res cogitans”) („lucru care gândeşte”), deosebită şi independentă de substanţa corporală, al cărei atribut e întinderea („res extenso.”) („lucru cu întindere”), Descartes fundamentează dualismul, care-l duce la admiterea şi susţinerea existenţei lui Dumnezeu, pe baza argumentului ontologic, folosit încă de Anselm, în secolul XIII.

Raţionalistul Descartes pleacă aici de la analiza ideii de perfecţiune, care se găseşte în mintea omului, pentru a conclude asupra existenţei unei fiinţe divine perfecte. Omul este o fiinţă imperfectă, – încearcă să raţioneze Descartes, – pentru că el nu este propria sa cauză. Dacă ar fi propria sa cauză, nimic nu l-ar împiedica să se determine pe sine ca o fiinţă perfectă. Dar tocmai fiindcă nu este perfect, omul trebuie să aibă o cauză în afara sa. Pe de altă parte, deşi imperfect, omul posedă ideea de perfecţiune, despre care Descartes crede, că nu ne poate veni decât de la o fiinţă perfectă, adică de la Dumnezeu. Descartes este un partizan al teoriei ideilor înnăscute, pentru care a fost criticat, pe bună dreptate, de contemporanii săi Hobbes şi Locke, iar mai târziu, de materialiştii francezi din secolul XVIII. Admiţând că avem anumite idei înnăscute – deşi puţine la număr – Descartes consideră că, printre ele, este şi ideea de Dumnezeu. Fiind o fiinţă perfectă, Dumnezeu există în mod necesar, pentru că perfecţiunii nu-i poate lipsi niciun atribut, deci nici existenţa.

Considerând existenţa lui Dumnezeu demonstrată, Descartes face o altă încercare: de a arăta că Dumnezeu este garanţia autenticităţii adevărurilor stabilite de raţiune în mod clar şi distinct. Aceasta e posibil, pentru că raţiunea însăşi este dată de Dumnezeu, fiinţa perfectă: de la ea ne vine tot ceea ce este real şi adevărat în noi.

Metafizica carteziană, întemeiată pe „cogito” îl atrage pe filosof tot mai mult spre idealism şi teologism. Aceasta ar putea fi concluzia cititorului părţii a patra din „Discursul asupra metodei” sau al .Meditaţiilor metafizice”, dacă nu am şti că gândirea carteziană nu se opreşte aici, ci merge mai departe, încercând să depăşească aceste consideraţii de ordin metafizic. La o privire mai adâncă, ne putem da seama că „Meditaţiile” sunt o încercare de a împăca pe teologi, asigurându-i de nevinovăţia ideilor sale. Ulterior, Descartes publică lucrarea „Principiile filosofiei”, în care concentrează ideile cele mai importante din fizica sa, elaborate iniţial în „Tratatul despre lumină”. În „Principiile filosofiei”, Descartes dezvoltă o teorie filosofică contrarie concepţiei religioase, fapt pe care teologii nu l-au observat decât după moartea autorului.

Descartes face, în „Discurs”, dese referiri la „Tratatul despre lumină”, care cuprinde un întreg sistem de cunoştinţe, expuse sub un singur aspect, acela al luminii. Această expunere trebuia să realizeze ideea de sistem, pe care o urmărea Descartes şi la care nu a renunţat niciodată, dovadă faptul că, mai târziu, încearcă acelaşi lucru, atunci când publică „Principiile filosofiei” şi „Pasiunile sufletului”. „Principiile filosofiei” cuprind patru părţi: 1) despre principiile cunoaşterii omeneşti, 2) despre principiile lucrurilor materiale, 3) despre lumea vizibilă, 4) despre pământ, la care dacă s-ar fi adăugat o a cincea parte, care să trateze despre natura plantelor şi animalelor, şi lucrarea „Pasiunile sufletului”, care tratează despre om, filosoful şi-ar fi realizat sistemul dorit.

În partea a cincea din „Discurs”, Descartes enunţă câteva din ideile sale asupra lumii materiale.

Aici, categoria de materie capătă o importanţă deosebită. Materia este o realitate obiectivă, despre care putem avea o idee tot atât de clară şi inteligibilă – folosind limbajul cartezian – ca despre Dumnezeu şi suflet.

Descartes îşi propune să golească conceptul de materie de tot ceea ce scolasticii introduseseră în chip forţat în el, denaturându-i sensul adevărat. În primul rând, trebuiau negate „formele sau calităţile despre care se discută în şcoli”, în al doilea rând, trebuia arătat că lumea materială se conduce după anumite legi necesare, fără de care ea nu ar putea fi concepută, deoarece chiar dacă Dumnezeu ar fi creat mai multe lumi, ele ar fi trebuit create din aceeaşi materie şi pe baza aceloraşi legi care să le guverneze. Caracterul necesar al legilor capătă o importanţă aşa de mare, încât însuşi Dumnezeu, fiinţa perfectă şi infinită în puterea sa, nu poate să nu respecte aceste legi proprii materiei. Prin aceasta, fizica lui Descartes capătă o importanţă deosebită, căci ea contrazice – în esenţă – metafizica sa.

Materia este o simplă „res extensa”, cu o singură însuşire: „întinderea”. Ea este formată din părţi mici, divizibile la infinit. Spaţiul infinit este plin în întregime cu materie. Vidul este înlocuit de Descartes cu o substanţă foarte fină, „eterul”, care umple toate spaţiile dintre corpuri. Materia este aceeaşi în univers şi „chiar dacă ar exista o infinitate de lumi, ele n-ar putea fi făcute decât din aceeaşi materie”.

O altă categorie filosofică, deosebit de importantă în fizica carteziană, este aceea de mişcare. Concepţia carteziană asupra materiei şi mişcării este puternic pătrunsă de mecanicism. Mişcarea de care depinde diversitatea materiei este redusă la o simplă deplasare a corpurilor în spaţiu. Definind mişcarea, Descartes arată că ea este transportul unei cantităţi de materie din vecinătatea unor corpuri, pe care le considerăm în repaus, în vecinătatea altora. Atât mişcarea, cât şi repausul sunt relative. Un corp se mişcă şi nu se mişcă în acelaşi timp, dar această formulare carteziană nu este înţeleasă în sens dialectic, ci în sens mecanicist, pentru că Descartes priveşte mişcarea şi repausul raportate la sisteme de referinţă diferite. Corăbierul este în repaus faţă de corabia sa, dar se mişcă în raport cu ţărmul etc.

Pe baza categoriilor de materie, mişcare, lege, Descartes schiţează o teorie cosmogonică mecanicistă, prima în istoria filosofiei moderne. Universul material s-a determinat în formele sale actuale prin acţiunea legilor sale, datorită mişcării în vârtej.

Prin acţiunea legilor care guvernează materia, e mai uşor de explicat şi de înţeles – consideră Descartes – faptul că lucrurile apar treptat şi nu au fost date de-a gata, dintr-odată. Cu multă precauţie şi subtilitate, Descartes introduce aici ideea că e mai uşor de conceput devenirea lumii decât crearea ei. ,,Dar este sigur, şi este o părere acceptată îndeobşte de teologi – scrie Descartes în „Discurs” – că acţiunea prin care [Dumnezeu] o [lumea] menţine acum este în totul aceeaşi cu cea prin care a creat-o; aşa încât, măcar că nu-i va fi dat la început altă formă decât a haosului, o dată ce, statornicind legile naturii, el îi dă concursul pentru a acţiona aşa cum obişnuieşte, suntem îndreptăţiţi a crede, fără a scădea miracolul creaţiunii, că, numai prin aceasta, toate lucrurile care sunt pur materiale ar fi putut, cu timpul, să devină aşa cum le vedem astăzi; şi natura acestora este mult mai uşor de conceput atunci când le vedem înfiripându-se puţin câte puţin… decât atunci când le privim de-a gata”. Înţelegerea dezvoltării treptate a lucrurilor este însă puternic influenţată de mecanicism.

Caracterul mecanicist al gândirii carteziene s-a manifestat din plin şi în cercetările sale de anatomie, fiziologie şi psihologie. Studiile experimentale ale lui Descartes asupra corpului animalelor şi al omului i-au permis să facă observaţii interesante asupra funcţionării diferitelor organe. Descrierea funcţionării inimii şi procesul circulaţiei sângelui se bazează pe viziunea mecanicistă asupra omului, privit ca o maşină, ca un mecanism care funcţionează automat. Descartes face deosebirea între om şi celelalte animale, care sunt simple automate. Omul nu este un automat, pentru că el acţionează conştient, conform voinţei sale şi are gândire, adică facultate cognitivă. Intelectul şi voinţa îl deosebesc pe om de toate celelalte automate vii. Omul are un suflet sensibil (sufletul animal) şi unul raţional. Centrul tuturor funcţiilor psihice este creierul, sediul simţului comun.

În psihologie, Descartes depăşeşte dualismul spirit-materie din metafizica sa, ridicându-se până la înţelegerea legăturii dintre corp şi suflet; „…este nevoie ca el [sufletul] să fie legat şi unit mai strâns de trup, pentru a avea… simţăminte şi dorinţe asemănătoare cu ale noastre şi să alcătuiască, astfel, un om adevărat”. Sufletul este răspândit în tot corpul; totuşi, Descartes şi-a închipuit că există în corp o anumită parte cu un rol deosebit în această privinţă, anume glanda pineală^[6].

În partea a cincea din „Discurs”, Descartes face o serie de reflecţii interesante, dar astăzi lipsite de valoare, ca multe alte concepţii ştiinţifice ale timpului său. Ceea ce constituie însă un fapt pozitiv este încercarea de a depăşi dualismul, căutând să apropie cele două substanţe şi să stabilească o legătură între ele. Completa independenţă dintre spirit şi corp, proclamată anterior, este negată prin cercetările şi teoriile sale în psihologie.

Contradicţia dintre metafizica şi psihologia carteziană este vădită, dar chiar în cadrul psihologiei sale, se poate desprinde o contradicţie între teza că sufletul este legat de corp şi cea că sufletul preexistă corpului şi este nemuritor.

Întreaga filosofie carteziană este plină de asemenea contradicţii. Este semnificativ că, în partea a cincea a „Discursului”, unde sunt expuse câteva idei dezvoltate apoi pe larg în „Principiile filosofiei”, Descartes trece uşor peste problemele de fizică, oprindu-se mai mult asupra unor probleme de anatomie, fiziologie şi psihologie, dezvoltate şi ele mai târziu, în „Pasiunile sufletului”. Trebuie menţionat aici spiritul de observator şi de experimentator meticulos, de care a dat dovadă Descartes; dar nivelul de dezvoltare al acestor ştiinţe şi concepţia sa mecanicistă nu i-au putut permite explicaţii mai exacte şi de o valoare ştiinţifică mai reală.

În ultima parte a „Discursului”, Descartes ţine să sublinieze din nou rolul experienţelor şi al numărului lor, factori cu atât mai importanţi cu cât suntem mai înaintaţi în cunoştinţe; „… aşa că, după cum voi avea de acum înainte înlesnirea de a face mai multe sau mai puţine [experienţe], voi înainta mai mult sau mai puţin în cunoaşterea naturii …”

Filosofia carteziană preconizează cercetarea naturii într-un scop bine determinat, acela de a face nenumărate invenţii şi de a deveni stăpâni ai naturii. Descartes arată că „este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie foarte folositoare în viaţă şi că, …cunoscând puterea şi acţiunea focului, a apei, a aerului, a aştrilor, a cerurilor şi a tuturor celorlalte corpuri care ne înconjoară …le-am putea da toate întrebuinţările pentru care se potrivesc, devenind …stăpâni şi posesori ai naturii”. Aici, Descartes exprimă idealul adevăratului om de ştiinţă, care năzuieşte spre pătrunderea în adâncul tainelor naturii, descoperindu-le sensul, explicându-le şi, prin aceasta, devenind stăpânul lor. Actualitatea lui Descartes, din acest punct de vedere, este incontestabilă.

În partea ultimă din „Discurs”, Descartes arată că publică rezultatele la care a ajuns în urma cercetărilor sale, pentru că acestea nu puteau fi ţinute ascunse „fără a păcătui grav împotriva legilor, care ne obligă să procurăm binele general al tuturor oamenilor, atât cât ne este cu putinţă”.

Descartes ajunsese în urma cercetărilor sale la rezultate care i se păreau atât de evidente, încât nu mai avea nicio îndoială asupra lor. Totuşi, nu s-a putut hotărî să-şi publice tratatul, pentru a nu intra în conflict cu autorităţile vremii. În încheierea „Discursului”, Descartes – care făcuse de multe ori, în cursul expunerii, aluzii la „Tratatul despre lumină” — se simte obligat a scuza el însuşi lipsa de curaj de care a dat dovadă prin nepublicarea acestei lucrări. Printre altele, Descartes arată că nu este o slăbiciune, ci o datorie să-şi cruţe viaţa în scopul continuării cercetărilor sale. „Dar, – scrie el – mă cred cu atât mai obligat să-mi cruţ timpul care-mi mai rămâne, cu cât am mari speranţe de a-l putea întrebuinţa bine; şi, fără îndoială, aş avea multe prilejuri de a-l pierde, dacă aş publica fundamentele filosofiei mele”.

Teama de a nu-şi pierde libertatea şi, prin aceasta, posibilitatea de a-şi continua cercetările, l-au determinat să nu-şi publice tratatul, dar dorinţa de a contribui la dezvoltarea ştiinţelor l-a făcut, totuşi, să ia hotărârea de a publica unele lucrări. Elaborându-şi scrierile pe care voia să le publice, Descartes a fost atent întotdeauna să nu ridice pe teologi împotriva sa, recurgând adesea la compromis şi la concesii.

Caracterul contradictoriu al filosofiei carteziene a făcut posibil ca ea să fie interpretată în chip diferit de diverşii istorici ai filosofiei. Fără să ţină seama de condiţiile istorice concrete în care a apărut şi de rolul pe care l-a jucat în vremea ei, mulţi dintre istoricii idealişti ai filosofiei au tras concluzii false asupra operei lui Descartes. Prima înţelegere justă asupra filosofiei carteziene a dat-o Marx, care a subliniat importanţa ei istorică, arătând că, în ciuda reziduurilor idealiste, găsim la Descartes multe idei materialiste înaintate. Marx l-a considerat pe Descartes ca pe unul dintre întemeietorii materialismului modern.

Născută din străduinţa minţii omeneşti de a găsi noi mijloace pentru a ajunge la adevăr, noi principii metodologice pe care să se bazeze ştiinţa, opera lui Descartes are o adâncă semnificaţie istorică. Cu toate contradicţiile şi concesiile care-i sunt proprii, opera carteziană reprezintă o treaptă superioară în dezvoltarea gândirii înaintate din secolul XVII. Activitatea sa de savant şi filosof, opera sa vastă care cuprinde diferite domenii de cercetare, este aureolată de descoperirile făcute în domeniul ştiinţei. Descartes rămâne, în istoria dezvoltării gândirii, ca un mare cercetător, ca unul dintre întemeietorii ştiinţei moderne şi ca deschizător de drum în multe ramuri ale ştiinţei.

În filosofie, mai ales prin „Discursul asupra metodei”, Descartes reprezintă unul din momentele mari ale începutului de luptă împotriva dogmatismului şi obscurantismului medieval, împotriva scolasticii, pentru emanciparea spiritului omenesc de sub autoritatea dogmei, pentru folosirea raţiunii libere.

Gh. Puşcaşu