Viewing Single Post
AnnaE
#0

Cercul Mincinosilor de  Jean-Claude Carriere

Cele mai frumoase povești filozofice din lumea întreagă

Aici este lumină

Asemenea râmelor care, se zice, afânează pământul pe care-l străbat în întuneric și-l fac să rodească, poveștile trec din gură în gură și spun, din timpuri străvechi, ceea ce nimic altceva nu poate spune. Unele se răsucesc și se înfășoară în interiorul aceluiași popor. Altele, ce par alcătuite dintr-o materie subtilă, pătrund prin zidurile nevăzute care ne despart, trec prin timp și spațiu și merg mai departe. Astfel, scena comică bine cunoscută, în care clovnul caută un obiect pierdut într-un cerc de lumină, nu pentru că l-a pierdut acolo, ci pentru că „aici este lumină”, se regăsește în culegerile arabe și indiene încă din secolul al X-lea, și poate chiar de mai înainte. Trebuie spus că, la fel ca obiectul căutat, scena are un înțeles adânc și tainic. Dincolo de anecdota savuroasă, ni se arată că e mai bine să căutăm acolo unde este lumină. Dacă nu găsim obiectul pierdut, vom găsi poate altceva; dar în întuneric nu vom găsi nimic.

Această poveste – ca atâtea altele – a supraviețuit războaielor, cotropirilor, destrămării imperiilor. A trecut prin atâtea secole. S-a strecurat în mintea noastră, ca multe alte taine.

Povestea, străveche plăcere universală pe care o simțim din copilărie, este atât de trainică pentru că, fără îndoială, are o însușire anume, un principiu deosebit de permanență.

Mai întâi, pentru că ne duce, în câteva cuvinte, într-o altă lume, în care nu trăim întâmplările, ci le închipuim, o lume în care stăpânim spațiul și timpul, în care punem în mișcare personaje imposibile, cucerim după dorință alte planete, strecurăm tot soiul de făpturi sub ierburile de pe fundul iazurilor, între rădăcinile stejarilor, o lume în care cârnații atârnă în copaci, râurile curg spre izvoare, păsări guralive răpesc copii, răposați fără odihnă se întorc pe furiș fiindcă au uitat ceva, o lume fără granițe și fără legi, în care putem orândui cum ne place întâlnirile, luptele, pasiunile.

Povestitorul este înainte de toate cel care vine din altă parte, care îi adună în inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri și le arată alți munți, alte planete, alte spaime și alte chipuri. Este cel care aduce schimbarea.

Prin acel „a fost odată”, trecerea dincolo de granițele lumii, adică metafizica, se strecoară în copilăria fiecărui om, și poate chiar a fiecărui popor, prinzând rădăcini atât de puternice, încât vom socoti tot ce s-a născut din mintea omului, întreaga noastră viață drept o realitate indiscutabilă. Pe lângă faptul că ne încântă și ne poartă pe alte tărâmuri, povestea este temeiul însuși al credințelor noastre.

Povestea înseamnă însă mai mult decât această călătorie sau trecere în altă lume. Printr-o datorie firească, fiindcă presupune o relație între oameni, povestea este legată întotdeauna de cei ce ascultă, iar uneori – într-un chip mai puțin vizibil – de cel ce o istorisește. Este asemenea unuia dintre obiectele magice pe care le-a folosit în atâtea rânduri, de pildă o oglindă vorbitoare.

Povestea este publică. Când este spusă, vorbește. Narcis, care nu se gândește decât la el însuși, nu poate inventa și nici povesti. Este pierdut în chipul său din oglinda lacului.

Istorisirea unei povești, acțiune publică prin care națiunile își păstrează identitatea, se regăsește pretutindeni în filmele de toate felurile pe care ni le arată mereu televiziunea. Ochii noștri n-au avut niciodată parte de atâtea drame, comedii, seriale, romane istorice. Din punct de vedere cantitativ, povestea rivalizează cu imaginea omniprezentă de care s-a legat acum o sută de ani. Dar numai din punct de vedere cantitativ; mai departe nu putem face nici o apreciere.

Mai exploatată ca niciodată, mai vlăguită și poate mai popularizată (dar nu întotdeauna), povestea se regăsește în mass-media zilelor noastre. Dacă ne întrebăm de ce, ne vom gândi imediat la distracție, adică la faptul că ne alungă grijile și gândurile. Povestea ne face să uităm urâțenia însângerată a lumii sau prostia ei plicticoasă. Povestea înseamnă evadare, fiindcă ne poartă pe tărâmul uitării.

Dar, când este ingenioasă, ne readuce iute în lumea de care crezusem că ne eliberasem. Și atunci apare din nou oglinda. Ne recunoaștem imediat în ficțiune.

Mai mult: chiar dacă povestea – invenție gândită într-o oarecare ordine, numită „ficțiune” – este adesea limpede prezentată ca atare, ea poate fi uneori și clandestină. Se poate ascunde pretutindeni. Poate că se află chiar alături fără știrea noastră.

Pentru că totul este poveste, până și Istoria. Totul este povestit ca un șir de fapte succesive, în care fiecare decurge din cel precedent, anulându-l. S-a întâmplat un lucru, apoi altul. Jurnalele de știri, care trec prin persoana unui interpret, aducător de noutăți bune și rele, sunt dramatizate în mod inevitabil. O luare de ostatici, o negociere anevoioasă, urmărirea unui ucigaș ori un record sportiv sunt tot atâtea povești, tot atâtea drame. Azi am trăi în direct războiul din Troia, cu interviuri luate atât lui Achile, cât și Elenei: și poate chiar zeilor, cine știe?

Povestim, ca și altădată. Și vom mai povesti fără îndoială multă vreme. Este limpede că ne place, de asemenea, să povestim despre noi. Știi ce mi s-a întâmplat ieri? Nu? Ascultă-mă. Iar noi ascultăm. Adesea, când trăim alături de cineva, ascultăm cu răbdare cum le povestește unor prieteni aceeași întâmplare. Facem acest sacrificiu. Știm că lui (sau ei) îi face bine să fie în centrul unei întâmplări. Să se bucure de atenția tuturor, pentru câteva clipe. Este o bucățică de viață, de existență adevărată.

Trăim într-o istorie, istoria noastră, dar și în istoria câtorva oameni care ne sunt apropiați. Trăim, de asemenea, în alte istorii, pe care le împărțim cu vecinii noștri, cu poporul nostru și uneori chiar cu întreaga lume.

De aceea nu suntem niciodată mulțumiți de povestitorii noștri, de scenariști, de exemplu. Așa e și firesc. Nici o oglindă nu ne poate mulțumi. Toate popoarele, în toate timpurile, au fost dezamăgite de autorii lor, de povestitorii lor. Toate au dorit povești mai bune. Pentru că ele sunt făcute din acest aluat în care se recunosc, cu care se identifică. Ar dori ca poveștile lor să fie mai bune, pentru că ele însele doresc să fie mai bune.

Este de la sine înțeles că viața noastră mai cuprinde și alte lucruri. Nu suntem numai povești. Însă fără poveste, fără posibilitatea de a spune această poveste, nu însemnăm nimic, sau însemnăm foarte puțin. Și pentru că o poveste este înainte de toate o mișcare de la un punct la altul, care nu lasă niciodată lucrurile în starea de început, trăim în această curgere, în această mișcare. Avem un început, vom avea un sfârșit.

Se spune – fără nici un fel de dovadă – că Arta cu A mare este o provocare pentru timpul care ne ia și ne macină, că piramidele de la Giseh sunt chemări ale eternității, ca versurile lui Rimbaud sau ca bolta Capelei Sixtine. Nu sunt încredințat că este așa. Se pune totul în același coș, iar „puternica dorință de a dura“ (dacă eu nu durez, să dureze măcar o parte din mine, de pildă o operă) este departe de a oferi o explicație completă.

Povestea populară, spusă la ureche, fără numele autorului, nu are această ambiție de trăinicie. Se obișnuiește cu nepăsarea și cu lungi perioade de uitare. Dacă se pierde, atâta pagubă. Mai sunt și altele. Mai ales, nu trebuie nimeni învinuit. Un poet sufist din vremurile de demult spunea: „Noaptea s-a sfârșit, dar povestea mea nu s-a isprăvit. Cu ce este vinovată noaptea?”

Să spui o poveste, pe lângă plecarea spre alt tărâm, este un fel anume de a te strecura în timp și de a-l nega în aceeași clipă. Timpul povestirii a intrat aproape fără greutate în patul stăpânului de neînvins. Acesta pare să-și piardă pentru moment orice influență și chiar orice putere asupra noastră. Suntem înăuntrul lui, în inima valului, suntem el. Orice mare operă dramatică, purtându-ne cu ea, desființează timpul – în care plictiseala, paznic neobosit, ne readuce la momentul potrivit.

Vechea mașinărie a interesului dramatic are probabil o mare legătură cu această afirmare implicită, pe care o repetă mereu povestitorul, a faptului că stăpânește timpul.

L-am întrebat într-o zi pe neurologul Oliver Sacks ce înseamnă pentru el un om normal. Întrebare banală, fără prea mare importanță. Dar în calitatea sa de neurolog, Oliver Sacks avea un punct de vedere. A ezitat, apoi mi-a răspuns că un om normal este poate acela care se dovedește în stare să-și istorisească propria poveste. Știe de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie ordonată), știe unde se află (are o identitate) și crede că știe încotro se îndreaptă (își face planuri, dar la capăt așteaptă moartea). Este, așadar, instalat în mișcarea unei povești, este o istorie și se poate povesti.

Dacă legătura dintre individ și istorie se rupe, dintr-un motiv fiziologic ori mental, povestea se destramă, istoria se pierde, iar persoana este proiectată undeva în afara curgerii timpului. Nu mai știe nimic, nici cine este, nici ce are de făcut. Se agață de niște aparențe de viață. Individul, sub privirea medicului, este în derivă. Cu toate că mecanismele corpului său funcționează, s-a rătăcit pe drum, nu mai există.

Ceea ce se spune despre un individ se poate spune și despre o societate? Unii așa cred. Neputința de a se povesti, de a se identifica, de a se așeza firesc în curgerea timpului ar putea să ducă popoare întregi la dispariție, le-ar putea despărți de altele și mai ales de ele însele, în lipsa unei memorii mereu împrospătate. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu popoarele africane sau sud-americane, care sunt amenințate de primejdia tăcerii. Expuși la cenzura cea mai importantă, cea comercială, care înaintează sub stindardul „liberei concurențe” (California și Mali sunt „libere” să se întreacă, de pildă, în domeniul producției de televiziune: ce înseamnă de fapt acest lucru? Nu aduce oare cu vulpea liberă în poiata liberă?), numeroși povestitori sunt astăzi împiedicați să vorbească. Purificarea estetică și cea etnică au fost dintotdeauna surori gemene. La acestea se mai adaugă în zilele noastre așa-zisul liberalism, care vine să ne spună, nici mai mult nici mai puțin, să ne ținem gura.

*

* *

Din toate aceste motive – alături de multe altele, legate de întâmplare – se naște ispita, pentru povestitorii de meserie, să alcătuiască într-o zi o culegere a poveștilor favorite.

Dar ce istorii, ce povești să alegi? Cum să găsești, cum să culegi câteva picături dintr-un ocean? în chip obligatoriu, și nu fără părere de rău, trebuie să selectăm, prin urmare să eliminăm.

Astfel, poveștile pe care le-am adunat și le-am istorisit în felul meu (care este unul din atâtea altele, la un moment dat și într-un loc anume) nu sunt istorii mitice. Chiar dacă poartă uneori urma grijii față de origine, a datoriei de a fi așa, și nu altfel, nu vin din această arie întinsă, explorată atât de metodic chiar în clipa în care dispare, acest teritoriu unde niște oameni i-au asigurat multă vreme pe părinții și pe vecinii lor, povestindu-le lucruri îndeobște fabuloase, că nu se află pe acest pământ nici din întâmplare, nici din greșeală, că o legătură străveche, supranaturală, îi leagă de bucățica lor de pământ și că această naștere anume le impune un fel de a conviețui, ca primă conștiință a umanității.

Am renunțat la aceste povești mitice, ori mitologice, nu din lipsă de interes, ci de spațiu. Sunt uneori destul de lungi și greu de înțeles, învăluite în ceața pe care o știm prea bine, cea a începuturilor, în care ne putem lesne rătăci. La aceasta se adaugă faptul că există colecții minunate, în multe țări, care cuprind aceste povești despre origine și începuturi.

Am lăsat deoparte, aproape cu totul, uriașa țesătură de povești minunate, cu zâne, cu duhuri, cu fantome – scoțiene ori chinezești –, cu arătări fioroase, monștri, vrăjitoare slute, prințese adormite, broaște false și demoni adevărați care umplu castelul neterminat unde închipuirea noastră caută o altă lume, care o prelungește și o amenință pe a noastră.

Dacă aceste povești au un sens, dincolo de aparența de blestem ori de vrajă pe care ne-o oferă, sensul acesta este unul tainic, chiar pentru autori. Cel puțin așa ne spun specialiștii convinși. Spaimele noastre adevărate sunt ascunse, se manifestă cum pot, alături de tainicele noastre dorințe.

În legătură cu poveștile pe care le numim „fantastice”, adică izvorâte din fantezie, mai putem vorbi – ce-i drept, cu prudență – despre naivitate, despre o nevoie copilărească de a visa, despre o spărtură în realitatea apăsătoare, despre un joc subtil și continuu între spaimă și bucurie. Istoricii arată de multă vreme cât de complex este domeniul lor, recunoscând că existența unui popor nu poate fi redată doar prin înșiruirea unor evenimente. Ne oglindim și în monștri. Realitatea în sensul strict al termenului – faptele noastre, întâmplările – nu poate arăta pe deplin cum am fost, dacă roadele imaginației noastre, succesive și încâlcite, nu vin să le lumineze.

Toate aceste abordări sunt fertile. Copilăria noastră este mereu înnoită, legănată și fermecată. Fantasticul este însă atât de bogat, încât o selecție convenabilă ar număra un șir uriaș de volume. Iar lumea cealaltă poate ajunge, cu timpul, la fel de fastidioasă ca a noastră.

Am renunțat – cu excepția câtorva cazuri, vreo douăsprezece la număr – și la poveștile scurte care cuprindeau o morală, o recomandare de prudență obișnuită, și în primul rând la fabule, gândite cu scopul limpede de a ne conduce la o anumită concluzie, de a ne da un sfat de bună-cuviință ori de bun-simț. Cu tot succesul lor planetar – de la Panchatrata la La Fontaine –, mi se pare că fabulele tind mai curând să închidă decât să deschidă. Nu-mi fac întotdeauna plăcere. Mă plictisesc, pentru că nu mă surprind. Viața pe care o înfățișează este prea săracă.

Cât despre morală, o găsesc artificială, discutabilă și oricum inutilă. Înțelepciunea popoarelor este oarecum contradictorie, cuprinzând totul și contrariul său. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi și Tinerețea învață călătorind ori Cine se scoală de dimineață departe ajunge, dar și Averea vine dormind. Toate proverbele sunt asemenea mănușilor. Le poți întoarce pe dos. La fel și antiproverbele, care cad în propriile lor capcane. Adevăr dincoace de Pirinei, minciună dincolo. Pascal a rostit acest mare adevăr. Dar din ce parte a Pirineilor?

*

* *

Alcătuind această carte, la care am lucrat mai bine de douăzeci și cinci de ani, mi-am dat seama, treptat, că voiam un alt fel de istorioare și de povești, prezente cam peste tot, dar atât de greu de clasificat, încât nu știam cum să le numesc. Pilde de înțelepciune? Anost ca un discurs de serbare școlară. Pilde de viață? De învățătură? Povești distractive și instructive, cum s-ar fi spus odinioară? Povești hazlii? Ar aduce mai degrabă cu o culegere de glume.

Povești despre spațiu și timp? De aici și de aiurea? De demult și dintotdeauna? Nimic nu se potrivea.

Când mă întorceam la povestirile care-mi plăceau cu adevărat, constatam că aparțin toate acestei lumi, dar că uneori treceau dincolo de granițele ei și o tulburau. Aveau un înțeles, ba chiar mai multe, ascunse unul după altul. Erau povestiri adânci, îndelung șlefuite, făcute să ne ajute să trăim și chiar să murim, gândite și istorisite în societăți temeinic organizate și întărite, care se cred trainice și cât de cât civilizate.

Poveștile – inventate într-o zi de cine știe ce geniu necunoscut – vin să semene îndoiala, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale și sociale, să tulbure politica, să ațâțe ceea ce se află dincolo de noi, nevrând să se arate. Aduc în traiul nostru pașnic ceva neașteptat, ciudat, un grăunte de neliniște. Ating ușor tot ceea ce frământă omenirea, precum scânteile unui foc. De aceea mi se pare că merită numele de „povești filozofice”.

Sunt povești care ne uimesc adesea și ne fac să râdem, dar astfel suntem puși în alertă și totodată dezarmați. Dacă ai râs, accepți mai lesne ceea ce pare inacceptabil și chiar nerușinat ori de neînțeles.

Sunt povești al căror sfârșit nu este întotdeauna limpede, ca și cum n-ar vrea să se încheie, ca și cum ar rămâne deschise privirii noastre, până la hotarele misterului. Multe dintre ele sunt frumoase și atât, dar frumusețea lor, care este bineînțeles filozofică, este mai presus de oricare altă însușire.

Vechimea lor este foarte variabilă, iar originea îndeobște necunoscută, pentru că alcătuiesc o comoară pe care popoarele o fură unul de la altul. Am pus alături, fără ezitare, parabole străvechi și povestiri hazlii din zilele noastre, dintre care unele ne tulbură adânc mintea.

Cei care nu vor să țină seama de faptul că gândim și acționăm în orice clipă după niște structuri foarte vechi vor socoti asemenea vecinătăți artificiale. Și totuși așa este. Venim de foarte departe. Așa cum astrofizicienii văd o „lumină străveche” în jurul nostru de la începutul lumii, putem auzi ici și colo, dacă ciulim bine urechea, șoapte de dinainte de istorie.

Visele de altădată se înrudesc cu ale noastre. Dacă toți – sau aproape toți – ne trezim uneori brusc pentru că ne-am visat căzând, se pare că visul este foarte vechi, din vremea în care eram încă lemurieni sau alt soi de maimuțe care dormeau noaptea în copaci și se temeau ca nu cumva să cadă, în somn, în gura fiarelor. Cine știe dacă filele următoare nu cuprind povești care se spuneau în sălașurile preistoriei, trezind râsul ori spaima, acum trei sute de secole ori chiar mai demult, pe când nu exista încă nici un stat, nici o societate asemănătoare cu a noastră, dar picturile rupestre răspândeau o lumină fără pereche.

Astfel, recunoscând calitatea socială și chiar intelectuală, am putea spune, a acestor povești, suntem nevoiți să ne întoarcem, bâjbâind, la nașterea noastră atât de anevoioasă și de lungă și atât de greu de deslușit. Unde, în ce stadiu anume începe civilizația? După ce o putem recunoaște? Poate că tocmai după acest semn: un bărbat, sau o femeie, sau un grup de bărbați și femei, îndepărtându-se la un moment dat de tradiția mitică, de repetarea adevărurilor primare, inventează o situație, câteva personaje, o acțiune structurată, o încheiere – pe scurt, o istorie.

Așa s-a născut autorul, chiar dacă este anonim. Este primul mincinos colectiv (se cunosc mulți alții, de ordinul milioanelor). Istoria lui este o făcătură, o urzeală. Dar a plăcut, va fi spusă mai departe, a intrat cu ușurință în viața de zi cu zi și acolo va rămâne. Minciuna, sub forma povestirii, devine astfel aliata tuturor, stăpâna vieții, legătura trainică ce nu mai poate fi desfăcută.

Nici mitul, nici fabula, nici epopeea n-au fost de ajuns. Luând de ici, de colo, de la toate, s-au născut altfel de povești, pe care le-am putea numi chiar metafizice, pentru că și ele ne silesc să deformăm lumea, s-o condimentăm, s-o părăsim și să ne întoarcem, cu alți ochi, ca și cum singurul mijloc de a o înțelege și de a o îmblânzi ar fi să o privim de departe, văzând-o ca pe o copie ștearsă, un model uitat, un ideal pierdut. În clipa în care civilizația se afirmă și-și înscrie numele în piatră, ceva ne spune, în chip ironic și discret, că avem în fața ochilor o ciornă ori un lucru de nimic.

*

* *

Cel care inventează povești nu este ferit de primejdia de a prefera lumea lor celei în care trăim. Te poți adăposti – cine oare nu cunoaște nenumărate exemple? — în preajma îngerilor ori a zânelor, poți sta de vorbă în fiecare noapte cu fantomele și cu planetele. Poți chiar părăsi această lume, cum am văzut de atâtea ori la acest sfârșit de secol, călare pe o cometă și poți căuta pacea și odihna departe, pe Sirius.

La cealaltă extremă, mintea noastră se cercetează pe sine și ajungem să luăm visele drept realitate. Imaginarul nostru este atât de vast, iar uneori atât de puternic și de limpede, încât poate înlocui realul înșelător și prefăcut, vălul cețos ajungând să aspire la statutul de adevăr suprem, inalterabil, autoritar. Zeii, sau Dumnezeu, personaje schimbătoare ale unei istorii omenești, îi detronează astfel pe cei care i-au inventat, iar noi ne închinăm fantomelor. Suntem asemenea lui Balzac, care-l chema în ajutor, pe patul de moarte, pe Horace Bianchon, unul din personajele sale, singurul medic în care mai avea încredere.

Din fericire, poveștile pe care ni le-am istorisit sunt adesea conștiente de aceste primejdii. Chiar dacă rămân mereu deschise spre altceva, precum o fereastră întredeschisă prin care se strecoară, în nopțile de vară, miresmele îmbătătoare din grădină și zgomotul slab al unei petreceri de departe, știu să ne readucă la loc tocmai când trebuie, știu să se arate aspre și neînsemnate. În fiecare clipă, ne aduc aminte cât sunt de înșelătoare și cum ne pot păcăli.

Sunt vii, tulburătoare, ușoare. Sunt ca florile, ori ca dulciurile, pe care mesenii le ciugulesc zâmbind la sfârșitul unei petreceri – fără nici o pretenție de gândire înaltă, departe de morală, de dădăceala apăsătoare. Montaigne spunea că nu preda, ci povestea doar. Povestitorul care anunță opera, la începutul Kaidara, jantol-ul fulani, ne arată încă de la început: „Sunt ușoară, folositoare, plină de învățăminte.”

Sunt precum mărunțișul care trece din mână-n mână pentru a alcătui la sfârșit o comoară.

*

* *

De unde vin toate aceste povești?

Unele popoare au iubit poveștile cu un soi de patimă și și-au topit în ele cele mai multe dintre neliniștile care le frământau și, prin urmare, dintre lucrurile pe care le cunoșteau.

În primul rând, cartea cuprinde povestiri din tradiția budistă zen sau din tradiția sufi, pentru că în amândouă cazurile povestea a fost socotită unealta cunoașterii. Poveștile, gândite și spuse cu un scop limpede, cuprind mai multe trepte de înțelegere. Pentru a-și atinge scopul, ațâță mintea, dar o și amăgesc.

Cele două tradiții sunt însă destul de recente, inspirându-se din izvoare mult mai vechi, care vor fi larg reprezentate: mai întâi tradiția indiană, despre care s-a crezut multă vreme (în chip absurd) că se află la originea tuturor povestirilor cunoscute, apoi tradiția africană și în sfârșit cea chineză. Lumea islamică – cu excepția sufismului – a șlefuit cu măiestrie meșteșugul povestitului, l-a împodobit, l-a împletit și l-a cusut cu fir de lumină și de umbră.

În lumea evreiască, supusă altor influențe și străbătută de un umor sănătos, născut din exil și din aplecarea spre sine, aceleași povești capătă un alt ton, deci și un alt înțeles. De această dată, felul în care este spusă povestea (chiar dacă e legată de lucruri sfinte) este cel puțin tot atât de important ca povestea însăși. Tradiția evreiască așază adesea îndărătul cuvintelor, al ordinii cuvintelor și chiar al locului literelor un soi de structură tainică, un fel de mesaj ascuns acolo cine știe de cine, un alt înțeles, care este cel adevărat, ca și cum forma poveștii n-ar fi decât o aparență.

Nu lipsesc, firește, tradițiile europene și amerindiene. Poveștile pur creștine sunt destul de rare, fiindcă ne-au fost transmise, de cele mai multe ori, sub forma unor pilde moralizatoare, având scopul precis de a convinge și de a converti. Le lipsește dimensiunea tainică, nelămurită, acest lucru fiind valabil pentru toate legendele religioase, de pe toate continentele.

*

* *

Povestitorul are o singură ambiție: să fie nevoie de el. Ca de un țăran ori de un brutar. Nici mai mult, nici mai puțin. Pentru că poveștile pe care le spune dezvăluie unele laturi ale spiritului care sunt altminteri imperceptibile. Civilizații dintre cele mai puternice l-au așezat la răscruce, uneori în inima unui palat, iar protectoarea lor este bineînțeles o femeie, Șeherazada cea vestită, care juca pe o viață cu fiecare poveste, care umplea de vrajă întreaga noapte și tăcea, visătoare, la ivirea zorilor.

Prin urmare, o poveste trebuie bine spusă. Este un joc pe viață și pe moarte. Poate că – am mai spus-o – nu suntem noi înșine decât o poveste, cu început și sfârșit. Dar atunci, cine o mai povestește?

O altă viziune alegorică, pe care o vom găsi mai departe, îl înfățișează pe povestitor stând în picioare pe o stâncă și istorisindu-și poveștile oceanului care se întinde sub ochii lui. Oceanul îl ascultă, legănându-se ușor, fermecat. O poveste se sfârșește și începe alta, pentru că nu există încheiere. Iar alegoria ne spune răspicat: Dacă povestitorul tace, sau dacă este silit să tacă, nu se știe ce va face oceanul.

Acest rol copleșitor înseamnă o condiție pe care cei mai mulți dintre contemporanii noștri o socotesc dureroasă: povestitorului nu-i este îngăduit să vorbească despre sine. Este o regulă de aur. Dacă nu te supui, oceanul va mătura stânca demnă de dispreț unde un om, într-o zi, s-a socotit vrednic de a se povesti pe sine. Adevăratul povestitor este asemenea unei neguri sau unui turn găurit de întâmplare. Vânturile se strecoară prin spărturi, purtând solii de departe, iar turnul răsună atât de tare, încât uneori ți se pare că auzi un glas.

Greșesc cei care cred că o poveste poate fi mai lesne crezută dacă este sădită în realitate. Nici vorbă. Mulți dintre prietenii noștri – chiar și noi, fără îndoială – încep de multe ori așa: „Unchiului meu, sau unei cunoștințe, i s-a întâmplat ceva nemaipomenit”. Apoi povestesc, cu o minciună cât se poate de sinceră, o poveste veche de câteva sute de ani, despre care nu se poate spune nimic – nici cine a trăit-o, nici cine a inventat-o.

Frumusețea unei povești vine aproape întotdeauna din faptul că este învăluită în întuneric. Marii autori sunt necunoscuți. Cine a scris Biblia sau Mahābhārata? Ce fel de om era Shakespeare? Când auzim o poveste hazlie, care ne face uneori să râdem, alteori ne pune pe gânduri, ne întrebăm aproape întotdeauna: cine oare a putut inventa asemenea minune? Răspunsul este necunoscut, ca mai toate răspunsurile. Ne spunem, fără îndoială, poveștile de care avem nevoie și care sunt rostite de cutare ori cutare gură, născându-se dintr-o vibrație tainică, aceeași pentru toți, de nepătruns, unde cuvântul „imaginație” nu mai are nici un sens. De aceea, cele mai frumoase povești nu sunt, de fapt, ale nimănui. Nici un povestitor nu poate spune: povestea asta este a mea. Gura din umbră vorbește pentru toți. Uriașa popularitate, culmea gloriei este, până la urmă, anonimatul.

Ca și alte atâtea alcătuiri (poate), de vreme ce poveștile nu există decât pentru a face legătura dintre cei care vorbesc și cei ce ascultă, și prin ei cu ceea ce îi unește și cu ceea ce îi însuflețește, poveștile își schimbă culoarea și forma, își schimbă chiar și numele, după timpul care le spune. Uneori, chiar sensul este schimbat, cine știe cum. Când Victor Hugo, într-un poem din Legenda secolelor, intitulat Supremație, adaptează Kena Upanișad, schimbă sfârșitul în chip deliberat, slăbind oarecum puterea zeului Indra față de necunoscutul care-l stârnește. Deformare conștientă sau nu? Nu se poate spune. Victor Hugo scria sub imboldul inspirației, iar timpul scria în el. În vremea aceea când băteau atâtea vânturi, era unul din turnurile de pe vârful muntelui.

Din dorința de a păstra taina, n-am încărcat poveștile cu nici un fel de comentariu. Am arătat doar originea probabilă, cu toate rezervele. M-am ferit de erudiția care se străduiește din răsputeri să clasifice vântul.

Exprimarea populară, ivită din mișcarea șerpuitoare a mulțimilor, dintr-o anume așteptare, dintr-o nevoie nelămurită – chiar dacă un autor celebru, și vom găsi mai încolo exemple din belșug, nu s-a sfiit să și-o însușească –, este tocmai ceea ce scapă clasificării, analizei, ceea ce este din fire trecător, instabil, ambiguu uneori până la incoerență, altfel spus viu. Orice clasificare sistematică – pe epoci, pe popoare, pe teme sau pe stiluri – ar putea șterge această imperfecțiune neprețuită.

*

* *

Nu se știe dacă Istoria se repetă. Fenomenul este adesea dezbătut. Dar istoria – cu i mic – se repetă necontenit. O știm cu toții: dacă am auzit într-o zi ceva ce ne-a plăcut, vom simți nevoia, datoria de a transmite mai departe acel ceva. Aici nu există taine care trebuie păzite cu strășnicie.

După o petrecere, când unul dintre meseni spune o poveste, este urmat de un altul, care dorește să-l întreacă, și așa mai departe. Uneori poveștile se țin lanț, toată noaptea. Obiceiul este foarte vechi, fără îndoială, și aduce cu un ritual îngăduitor, în care povestea spusă se șlefuiește și se schimbă de fiecare dată, uneori împuținându-se, alteori îmbogățindu-se.

Repetarea istoriei amintește de reluarea necontenită a miturilor, ca și cum, în amândouă cazurile, am fi amenințați de primejdia uitării. Mitul se dorește adevărat, istoria se recunoaște mincinoasă: așa le-am putea deosebi, la prima vedere. Dar amândouă se repetă, pentru că amândouă sunt în primejdie. Adevărul și minciuna revin mereu pe buzele noastre, fiind amândouă, fără nici o îndoială, indispensabile.

*

* *

Un mare număr din poveștile care urmează mi-au fost spuse, în felurite locuri și împrejurări. Pe cele mai multe le-am găsit în cărți (peste două mii). M-am străduit să le redau simplu, fără să le stilizez, încercând să mă eclipsez, cum se obișnuiește, pentru a pune povestea înaintea povestitorului. Orice transcriere a acestui tip de poveste este greșită. Pentru că aceste povești nu sunt făcute să fie citite. Sper că forma simplă în care le-am redat le va îngădui altor povestitori – care le vor rosti – să le înflorească cum cred de cuviință, cu amănunte, divagații, jocuri, fără a mai vorbi de farmecul personal.

Era totuși nevoie de o ordine. Orice am face, ordinea este întotdeauna necesară. Până și un zigzag are un început și un sfârșit.

Mi-am amintit atunci că nu am fost în stare niciodată, cu toată strădania mea înverșunată, să citesc un manual de filozofie și nici măcar să înțeleg sensul acestei alăturări ciudate. Mi-am amintit și că m-am gândit: de ce să nu încerc într-o zi să-mi scriu propriul manual, alcătuit doar din istorii? Ar fi deplasat, pretențios și destul de limitat să vorbesc în acest caz de filozofie. Să zicem că este un manual despre tot și despre nimic, mai curând despre tot decât despre nimic, în care ar fi pomenite, în acest chip mai puțin obișnuit, lucrurile care ne frământă uneori, licăririle care ne cheamă, întâmplările care ne bucură, visele care ne amăgesc, adică legătura noastră pe cât de firavă, pe atât de necesară cu lumea, în scurtul răgaz al deschiderii unei ferestre între două neanturi, pe care îl numim viață.

Am alcătuit capitole din aceste istorii, le-am pus titluri, apoi m-am jucat îndelung cu piesele acestui joc uriaș pe care mi-l făcusem singur. Ce să păstrez și ce să dau deoparte? Ce să pun înainte și ce după? Percepția noastră asupra lumii nu urmează nici o ordine de cunoaștere, iar reacțiile noastre sunt haotice. Până și cultura noastră este lipsită de ordine.

Mă gândisem așa: turnăm toate poveștile într-un sac, iar dacă ne frământă o întrebare, tragem la întâmplare, ca la loterie. Ceea ce va ieși va fi răspunsul și-l vom accepta ca atare.

În cele din urmă, am încercat să conturez, mergând pe firul povestirilor alese, un soi de drum șovăitor, care nu poate fi nici pe departe drept, care s-a dovedit mai scurt decât mi-l închipuisem, un drum cu umbre, cu opriri, cu suișuri și coborâșuri, care trece prin ținuturi pustii și prilejuiește întâlniri, unele plăcute, altele mai puțin, cu punți, cu vaduri, cu hățișuri neașteptate și cu pietre de hotar pe jumătate îngropate în iarbă.

Un drum, oricât ar părea uneori de plăcut, oricât de bun și de trainic, nu trezește cine știe ce interes dincolo de hotarele țărilor prin care trece și pe care este menit să le unească. Marile drumuri moderne, care sunt de-acum electronice, strică uneori pentru totdeauna ținuturile pe care le străbat. S-a pierdut, printre altele, respectul față de peisaj, atât dinafară cât și dinăuntru. Drumul pe care am încercat să-l croiesc ar fi dorit să se piardă pentru totdeauna în hățișuri și să nu mai fie de trebuință nimănui. Până la urmă, rămâne doar o chemare către călător, pe care îl îndemn din toată inima să treacă peste șanțuri și să dărâme gardurile.

Attachments