PDF Alegere de stareta de Damian Stanoiu carti autori romani

Alegere de stareta de Damian Stanoiu

O ANCHETĂ

 

– nuvelă –

 

 

După ce dădu o raită pe la grajd şi făcu o scurtă vizită la lăptărie, unde mustră, ca de obicei, pe monahul Pafnutie – pentru vreo oală nespălată – şi după ce se abătu puţin şi pe la pescărie, unde mai puse câte ceva la cale cu nacealnicul Gherasim, arhimandritul Glicherie se întoarse ostenit la stăreţie şi, aruncându-şi botforii uzi de rouă, se întinse pe o canapea din salon.

Îngăduind cu plăcere ca două raze ale soarelui de mai, ce străbăteau pe marginea perdelei de reţea, să-i mângâie faţa, preacuvioşia sa cugeta, cu ochii închişi pe jumătate, la vreun verset din Eclesiast[1] sau făcea planuri de gospodărie, şi tocmai aţipise, când fratele Gheorghe intră repede în salon.

— Cinstite părinte, a venit trăsura cu domnul defensor! anunţă el pe nerăsuflate.

Stareţul făcu un gest scurt de nemulţumire – nu atât pentru faptul că venise inspectorul Casei Bisericii, cât mai ales pentru motivul că-i stricase odihna – şi întrebă căscând, cu mâna la gură:

— Dar protopopul n-a venit?

— Ba da, a venit şi părintele protopop… şi încă un domn, pe care nu l-am mai văzut.

După ce mai căscă un rând, părintele stareţ îşi netezi la oglindă părul şi barba, amândouă albe şi din plin, îmbrăcă rasa de mohair, îşi puse crucea la gât, apoi potcapiul[2] şi ochelarii şi, luând din mâinile fratelui Gheorghe bastonul cu mâner de os, porni spre arhondaric[3], întru întâmpinarea autorităţilor bisericeşti.

Pe cărarea care merge de la stăreţie spre casa de oaspeţi, printre două rânduri de pini ofticoşi, părintele stareţ, om înalt şi gros, cu mâini pline şi cu fire roşii în obraji, cu ceva reumatism în picioare şi cu ani spre bătrâneţe, nu prea grăbea paşii… Lasă că era şi greoi, dar simţea trebuinţă şi de puţină chibzuială înainte de a da ochi cu cinstitele persoane oficiale.

Despre venirea acestora, cât şi despre scopul ei, stareţul fusese înştiinţat din vreme de către cei în măsură să ştie. Cunoscând, ca stareţ vechi ce era, cum se fac anchetele pe la mânăstiri, nu luase nicio măsură, în afară de cuvenitele pregătiri la bucătărie. Totuşi, cum ştia că de regulă anchetele în lumea bisericească se fac numai de către două persoane – un obraz din partea chiriarhiei[4], protopopul sau exarhul, şi un defensor din partea Casei Bisericii –, îl cam neliniştea prezenţa unei a treia persoane.

„Poate că e vreun prieten sau vreun neam de-al lor”, îşi zise în cele din urmă arhimandritul, şi începu să urce domol scările arhondaricului.

Când ajunse sus, taina cu cel de-al treilea musafir, tot oficial şi el, se lămuri repede. (Chiar şi cei mai straşnici inspectori bisericeşti nu sunt socotiţi altfel în mânăstiri decât ca „musafiri oficiali”, adică li se dă o cinste mai deosebită decât celorlalţi muritori, ce sunt doar „musafiri”). Cel de-al treilea era un slujbaş din serviciul contabilităţii Casei Bisericii, trimis pe lângă cei doi în calitate de expert în ale cifrelor – de altfel cunoscut stareţului.

Părintele Glicherie, cu toată greutatea învinuirilor ce i se aduceau în două scrisori anonime, cu acelaşi cuprins, trimise de vreun „duşman”, atât mitropolitului cât şi administratorului Casei Bisericii, şi cu toate că fusese înştiinţat de „băieţi” că cele două căpetenii ale bisericii puseseră mult temei pe acele scrisori, adânc cunoscător al obiceiului pământului şi al bietului suflet omenesc, nu s-a înfricoşat nici când i s-a comunicat orânduirea unei anchete „severe” şi nu-şi pierdu cumpătul nici acum, când văzu un funcţionar cunoscut ca om straşnic al datoriei că vine să-i controleze registrele. Totuşi, când îşi întâmpină musafirii, nu se putu opri de a întreba din ochi pe defensor. Acesta îl trase la o parte, în vreme ce contabilul şi protopopul se scuturau de praf, şi-l preveni pe un ton prietenos:

— Vezi să fii în regulă, că avem ordine straşnice al dracului… şi ăsta n-a mai fost pe la anchete, ca să ştie cum merge socoteala!

Stareţul aruncă o privire scurtă defensorului, apoi îşi potrivi ochelarii şi înălţă din umeri.

— Doar n-am făcut nicio crimă!

— N-ai nicio teamă… că la urma urmei, tot bine are să iasă! îl încurajă defensorul.

Apoi pe şoptite şi mai aproape de ureche:

— Să-mi faci rost de-un miel – ştii, colea, mai dolofan, că am mâine musafiri la masă…

După ce se scuturară de praf şi luară câte-o dulceaţă cu apă rece, cinstiţii membri ai comisiei de anchetă ieşiră la o mică plimbare, căci nu era nici mâncarea gata şi nici timp până la masă ca să înceapă cercetările. Stareţul se scuză că are treabă şi însărcină pe părintele Acachie, arhondarul, să-i însoţească.

Oameni trăitori la oraş – şi încă la Bucureşti –, cei trei musafiri oficiali fură minunaţi de verdeaţa din curtea mânăstirii, de pomii răsfiraţi în rânduri regulate, de frumoasa privelişte a lacului, ce oglindea cerul cu seninul proaspăt şi cu minunatul soare al lunii Florar.

Pe ceairul verde din faţa mânăstirii, ca la o sută de oi păşteau iarba fragedă şi-şi chemau mieluşelele ce zburdau în cârduri, umplând văzduhul cu mehăitul lor nevinovat. Pe lângă turmă, câţiva câini ciobăneşti se jucau şi ei, gonindu-se şi trântindu-se cu sgaibaracele în sus; iar ceva mai la o parte, un cioban bătrân, răsturnat într-o rână, cânta din caval, în timp ce ajutorul lui, un copilandru, bătea „purceaua” c-o straşnică măciucă de măceş.

Iată atâtea şi atâtea pricini ca orăşeanul, fie el cel mai grozav inspector, să-şi descreţească fruntea, să-şi mai răcorească sufletul şi să-şi lărgească inima…

Domnul contabil Zamfirescu – „ursuzul”, cum îi ziceau colegii –, care nu ieşea o dată la doi ani din Capitală, începuse să se schimbe la faţă de cum trecuse bariera, iar acuma era vesel ca un copil care vede pentru întâia oară fluturi. În ce priveşte pe ceilalţi doi, mai deprinşi cu asemenea lucruri, pe lângă multă voie bună, priveliştea naturii le-a mai aţâţat şi pofta de mâncare, atât de bine cunoscută prin mânăstiri. Aşa încât, de la o vreme, părintele protopop nu s-a mai putut stăpâni.

— Să ne întoarcem, c-o fi masa gata şi mi-e o foame grozavă…

— Îmi luaşi vorba din gură! încuviinţă defensorul fără zăbavă.

Iar domnul Zamfirescu, care de multă vreme îşi pierduse pofta de mâncare, simţi şi el, la auzul acestor cuvinte, un fel de gâdilitură la stomac, de-l prinse mirarea.

Şi tustrei se întoarseră pe loc cu spatele la verdeaţa ceairului şi la jocul mieluşelelor şi se îndreptară grăbiţi spre arhondaric.

 

*

În vreme ce musafirii oficiali se desfătau privind natura şi respirând aerul curat de câmp şi de pădure, la stăreţie se făcea repetiţie generală în vederea anchetei, regizor fiind însuşi părintele stareţ, iar actori – prepuşii săi în felurite ascultări administrative şi gospodăreşti. Căci arhimandritul Glicherie, deşi nu se temea de urmările unei anchete, care ar fi descoperit nereguli în mânuirea banilor sau în administrarea mânăstirii, socotise totuşi că e mai înţelept să înlăture orice prilej de neplăceri neprevăzute. Trimise aşadar după casier, după econom[5], eclesiarh[6], cămăraş[7], pescar şi chelar[8], ca să-i încerce cum au să răspundă şi să-i mai îndrume pe unde nu s-or pricepe.

Cel dintâi sosi ieromonahul Nafcratie, casierul mânăstirii.

— E bucluc, Nafcratie! îl întâmpină stareţul scărpinându-se după ureche.

— S-a întâmplat vreo nenorocire, cinstite părinte? se prefăcu casierul că nu ştie despre ce e vorba.

— Chiar nenorocire încă nu, dar s-a apucat administratorul Casei Bisericii să trimită pe grozavul ăla de Zamfirescu, să ne verifice scriptele… ca şi când defensorul singur n-ar fi fost în stare să le cerceteze. Şi te pomeneşti că nebunul ne face vreun bucluc… Cum stăm cu socotelile?

Casierul, poreclit de călugări „bobleţul” şi „filosoful”, pentru firea lui blândă şi visătoare, îşi vârî capul între umeri şi râse în cerul gurii. Apoi, făcând o mutră tristă, răspunse clătinând din cap:

— Cred că stăm cam prost, cinstite părinte, că, după cum ştiţi, conturile nu s-au înaintat niciodată de când s-a înfiinţat Casa Bisericii… Iar anul trecut şi ăsta care a început la april, n-am operat nimic în registrele chitanţiere şi de partizi… Numai în condica „de zi” am trecut… ce mi-aţi spus sfinţia voastră să trec.

— Câţi morţi avem în state?

— Păi, erau vreo zece, şi cu Irinarh s-au făcut unsprezece…

Stareţul se scarpină în cap, în urechi, în nările nasului, şi la urmă zise:

— Să iei numaidecât un poştalion, cu caii cei murgi, fără să te vază „ăia”, şi să te opreşti tocmai la vie… de unde să te întorci după trei zile. Eu o să spun că cheile de la casă sunt la tine (Nafcratie nu pusese niciodată mâna pe ele) şi că registrele sunt închise acolo. Ai înţeles?

Casierul aruncă o privire de admiraţie superiorului său şi, luându-şi cuvenita blagoslovenie, ieşi în grabă.

După casier intră protosinghelul[9] Dionisie – marele eclesiarh.

— Ce s-a adunat de la credincioşi în ziua de Sfânta Marie şi de Ziua Crucii, părinte Dionisie? îl întrebă stareţul.

Eclesiarhul, ţinând minte pe de rost, îi răspunse fără zăbavă:

— Unsprezece chile de grâu, zece baniţe de mei, o sută de trâmbe de pânză, una sută douăzeci prosoape şi trei mii şase sute de lei bani gheaţă…

— Şi… la obşte ce s-a dat?

Eclesiarhul îşi puse ochelarii ca să citească din condică, dar stareţul socoti că nu mai e nevoie.

— Cum ar putea „ăia” dovedi că am oprit şi noi câte ceva pentru osteneala noastră, părinte eclesiarh? ispiti preacuvioşia sa pe îngrijitorul bisericii.

— Cât despre asta, n-ai nici o grijă, cinstite părinte, că am potrivit eu lucrurile în aşa fel ca să nu priceapă nimeni, răspunse cuviosul Dionisie ploconindu-se adânc.

Veni la rând economul.

— Nu se aude bine, Serafime! întâmpină stareţul pe gospodarul mânăstirii.

Economul încreţi din sprâncene, se frecă la ochi, îşi strânse ca de obicei vârful nasului stacojiu, îşi drese mustăţile crescute în jumătate de cunună şi răspunse smerit:

— Mai mult sau mai puţin (asta era vorba lui obişnuită), mai mult sau mai puţin, cinstite părinte, eu nu cred că aveţi sfinţia voastră nici cea mai mică teamă de astfel de cercetări. C-au mai venit p-aici anchete d-astea şi, mai mult sau mai puţin, nu s-a întâmplat nimic. Chelarul şi bucătarul să trăiască!…

Arhimandritul Glicherie râse de curajul economului, apoi se încruntă, îşi muşcă o unghie şi zâmbi acru:

— Adevărat, zise el, dar tot mai bine e să fim pregătiţi. Aşa, d-o pildă, cum stăm cu trestia?

Serafim deschise o condică îngustă, în care îşi avea însemnările lui, şi după multe dibuieli şi şuşuieli răspunse:

— S-au încasat până la 15 în total lei 3.248… şi mai sunt încă 1.801 snopi nevânduţi.

— Şi… în registrul casierului ce sumă s-a trecut?

— În total 1.236 şi 85 de bani…

— Şi restul ce s-a făcut? întrebă stareţul, aplecându-se să-şi ridice mătăniile, ce-i scăpaseră jos.

— Apăi, mai mult sau mai puţin… ştiţi sfinţia voastră! răspunse economul, făcând cu ochiul şi uitându-se pe sub sprâncene.

— Dar dacă o bănui comisia ceva, cum ai să te descurci, Serafime?

— Apăi, aşa cum s-au rânduit lucrurile mai demult, adică: dijma de la Ştiubei s-a furat aproape jumătate, o mie cinci sute de snopi i-am întrebuinţat la casele de la vie, şi vreo câteva sute le-am dat pe la săraci…

— Dar cu vitele cum stăm, Serafime? mai întrebă stareţul, după ce încuviinţă planul economului în privinţa trestiei.

Serafim răscoli din nou condica-i soioasă şi răspunse:

— Am vândut, de la ianuar până la mai patru vaci bătrâne, un taur, cinci gonitori, o scroafă bătrână, douăzeci şi şapte de oi sterpe, şaptezeci şi trei purcei de lapte şi optzeci şi doi de miei… Iar la casier s-au trecut vândute: două vaci, un taur, doi gonitori, opt oi, douăzeci şi unu de purcei şi patruzeci şi opt de miei… Cât pentru ce-a rămas: o vacă a murit sângerată, una a murit de bătrâneţe, un gonitor s-a pierdut de cârd şi altul a fost furat, scroafa a murit din facere, treisprezece oi au murit de gălbează, şi pe alte trei le-au mâncat lupii… Pentru fiecare în parte ştiţi că avem proces-verbal iscălit de consiliul economic şi întărit de primărie… Iar cât priveşte pentru purcei şi pentru miei, nefiind trecuţi în inventar, ei nu pot să ştie câţi au fost cu toţii…

— Bravo, iconoame! îl încurajă stareţul, răsfirându-şi barba. Am toată încrederea în tine, dar să nu faci greşeala să pomeneşti de condică… şi mai cu seamă să nu te cătrăneşti cumva, să te încurci…

Urmează părintele Gherasim de la pescărie.

— Cum stăm cu pescăria, Gherasime?

— Apăi, după cum ştiţi, cinstite părinte… de la o vreme ne merge grozav de bine şi cu peştele, şi cu racii! răspunse pescarul, mirat de întrebare.

— Vorba mea, dacă te-or întreba protopopul şi cu defensorul, tot aşa ai să le răspunzi?

Monahul ghici numaidecât gândul stareţului şi luând o înfăţişare smerită, cu mâinile încrucişate la capul pieptului, răspunse clipind des din ochii lui verzi şi tulburi ca apa:

— Dacă m-or întreba ei, apoi se schimbă socoteala… că am să le spui aşa: „Cinstite părinte protopoape şi domnule defensor, blagosloviţi şi iertaţi, că bucurie mare n-avem cu lacul, că se prinde numai peşte d-ăl mic, că ăl mare e hoţ şi să bagă la cocioace… Mai ales crapul se vâră ca porcul în nămolul din fund şi nu e chip să-l dodim… E, aşa, când se întâmplă să mai încolţim şi noi câte un şalăiaş, câte un linişor, ba şi câte un crap, ştii colea pă cinste, apăi îi închidem la coteţ şi-i păstrăm pentru musafirii noştri… că de! sunt oamenii statului şi când nici nu te gândeşti are mânăstirea nevoie de ei… Iar întrucât priveşte pentru raci… cinstite părinte şi domnule defensor, mai bine i-ar lua Dumnezeu, ca p-ăi din Snagov, că nu e nicio brânză de făcut cu lighioanele astea. Că aci intră la cloceală, aci îşi leapădă icrele, aci se despoaie… şi toată iarna, cât ţine îngheţul, nici picior de rac nu se vede. Şi unde mai pui că pescarii sunt hoţi, că-i pitesc prin cocioace, ca să-i ia când s-or întoarce acasă…”

— Dar dacă te-or întreba că de ce nu dăm raci la cazanul de obşte, ce-ai să spui, Gherasime?

— Apăi, răspunse pescarul, după ce se scărpină puţin la ureche, am s-o dreg aşa: „Preacinstite părinte şi domnule defensor, blagosloviţi şi iertaţi, că racii se gătesc anevoie şi mai ales se mănâncă anevoie, şi n-alegi nimic de ei, că n-au carne nici cât negru sub unghie. Şi cum părinţii sunt în mare parte bătrâni şi fără dinţi, i-ar lua degeaba… că doar s-ar uita la ei, ca vulpea la bucăţelele din clondir… Că la rac, ca să scoţi ceva din el, trebuie să ai gură, nu fleac!”

Arhimandritul Glicherie primi răspunsurile cuviosului pescar cu mulţumire şi cu haz. Zise:

— Să stai p-aici, p-aproape, ca să fii la îndemână. Şi vezi să nu-ţi pierzi cumpătul…

Urmează monahul Macarie – cămăraşul –, căruia călugării îi zic mai mult „Neică”, fiindcă el se foloseşte foarte des de cuvântul acesta.

— Ce dai din cămară la obşte, în cursul unei săptămâni, Neică?… îl întrebă stareţul.

Macarie îşi învârti de câteva ori limba prin rărişurile din gură, unde nu mai avea decât trei dinţi, pe cale să-i cadă în lingură, înghiţi în sec şi răspunse mestecând şi clipind din ochi:

— După cum bine ştii, cinstite părinte, dau, neică, de două ori măsline, o dată cosac[10]… d-ăla aşa cum e… că-l mănâncă bieţii părinţi aşa cum e, o dată lapte bătut şi o dată brânză. Şi dumineca să face, neică, bulgur[11]… Şi la praznice dau, neică, şi câte-o sticlă de untdelemn la cazan, ca să se mai îndulcească şi ei, neică…

— Dar cu lâna cum stăm, părinte Macarie?

— Cu lâna, cinstite părinte, stăm aşa: că îndată ce s-au isprăvit toate oile de tuns, am pus o parte la cămară ca s-o împărţim părinţilor, iar o parte… cum ştii sfinţia ta, neică.

— Vezi, Neică, dacă cumva o face comisia care a venit vreo cercetare, să nu mă bagi în vreun bucluc!

— N-ai nici o grijă, cinstite părinte, că ştii bine că mie, neică, nu-mi trebuie nimic strâmb, dar nici în socotelile altuia nu mă bag… Numai să nu mă puie să jur cu mâna pe cruce, că atunci n-am încotro, neică, şi trebuie să spui ce ştiu… că sunt om bătrân, neică, şi nu vreau să-mi bag sufletu-n foc…

— De jurat n-o să te puie să juri, părinte Macarie, dar ca să nu te încurce cumva, e mai bine să te faci bolnav şi să stai în pat…

— Apăi că bine zici, cinstite părinte… că chiar sunt bolnav, neică, doar că la pat n-am căzut. În felul ăsta, o brodim şi mai bine, neică…

Monahul Ruvim – chelarul – intră cel din urmă la ispitire. E un călugăr aproape bătrân, mic de stat şi cam adus de şale. Are barbă roşie-căruntă şi rară, iar ochii-i mici, cu lumini verzi, privesc cam pieziş. Vorbeşte smerit, din vârful limbii, şi nu se supără niciodată. Când îl ocărăşti îţi face plecăciune, iar când îl lauzi îşi împreună mâinile pe piept şi închide ochii. Călugării au pică pe el, fiindcă e viclean şi pizmătăreţ, dar părintele stareţ, tocmai din pricina acestor însuşiri deosebite şi fiindcă pe deasupra mai e şi foarte harnic şi chivernisitor, i-a dat slujba de chelar.

— Cum stăm cu vinul, părinte Ruvime? îl întrebă cel mai mare, întinzându-i mâna pentru blagoslovenie.

Cuviosul Ruvim înţelese numaidecât rostul întrebării şi, ca să nu mai piardă vremea cu ocoluri fără folos, răspunse ca şi când s-ar fi aflat în faţa onoratei comisii de anchetă:

— Cu vinul stăm cât se poate de prost, cinstite părinte protopoape şi domnule defensor… că la o zăcătoare au plesnit două cercuri, şi până să bag de seamă s-au scurs peste o sută de vedre… Un butoi de bordo s-a ciumărât şi l-am dat la drojdii, să-l facem rachiu, iar scăzământul până la pritoc[12] a fost de aproape două sute de vedre… Şi unde mai pui că chirigiii care l-au adus de la Deal au furat de au stins, că a fost numai un călugăr cu ei şi n-a putut să-i ţie din scurt… că unii o luau la fugă înainte, iar alţii rămâneau în urmă, făcându-se că le-au obosit caii şi nu mai vor să meargă. Şi când s-au ridicat butoaiele de la vie, cotarul a făcut socoteala pe vasele pline, dar ele au fost numai pe trei sferturi… că, dacă ar fi fost pline până la vrană, s-ar fi umflat dufu de zdruncinătură şi ar fi făcut explozie pe drum. Şi când e vorba de cât să bea, e ceva de speriat! Că se dă la obşte de două ori pe săptămână, cu măsura veche… iar la slujbă câte-o bardacă, şi la lucrători, şi la musafiri, şi la bolnavii care vin la sfântul maslu… şi la cerşetori le dăm, că de, aşa s-a pomenit pe la mânăstiri… Nu mai vorbesc de musafirii oficiali, pe care trebuie să-i primim cât se poate de bine, că sunt oamenii stăpânirii… De sticlele şi damigenele pe care le golesc ori le iau acasă alde primarul, notarul, perceptorul, jandarmii, administratorul de plasă, şeful de ocol… Că de, nu poţi să nu le dai, că te loveşti de ei când nici n-ai gândi, şi la tot ceasul pot să facă un rău mânăstirii…

— Dar cu rachiul cum stăm, părinte Ruvime?

— Da’ ce rachiu? cinstite părinte protopoape şi domnule defensor… că ce bruma s-a făcut, l-am dat la obşte şi la lucrători. Să tot mai fie acolo ca la douăzeci de vedre – şi astea numai fiindcă am făcut iconomie la cataramă.

— Dar de vreo patru boloboace care au ieşit noaptea, pe sub ascuns, din pivniţa mânăstirii, pentru a se aşeza într-ale unor cârciumari de prin satele vecine, ce ştii, părinte Ruvime? întrebă stareţul cu ochii închişi.

— Să iasă boloboace de vin, noaptea, pe sub ascuns, din pivniţa mânăstirii? Ferească Dumnezeu şi Maica Domnului, domnule defensor, să se întâmple aşa ceva în mânăstirea noastră!… Poate cumva în timpul altor stareţi… dar sub părintele Glicherie, care poartă atâta grijă de mânăstire şi face iconomie şi ţine toate lucrurile din scurt… unde s-a pomenit una ca asta?

— Ai întrecut pe dracu, Ruvime! lăudă stareţul iscusinţa chelarului.

— Apăi de, cinstite părinte, răspunse Ruvim pe alt ton, eu sunt călugăr, şi călugărului îi scrie să nu iasă din cuvântul celui mai mare.

— Niciodată nu m-am îndoit de priceperea ta şi de smerita supunere pe care o ai faţă de poruncile mele… Vezi, să ai grijă şi de bietul Macarie… să nu se scoale măcar două zile din pat.

Cuviosul Ruvim făcu o plecăciune adâncă şi plecă mulţumit – şi de laudele stareţului, şi de priceperea lui în astfel de boclucuri.

 

*

La arhondaric începuse treaba încă din răsăritul soarelui. Bucătăria fu dată în primirea protosinghelului Iustin, de care se vorbea că întrece în meşteşugul de a găti bucate chiar pe bucătarii cei mai mari de la Bucureşti. Ajutat de lelea Maria, spălătoreasă arhondăriei, şi de fratele Ilie paracliserul, pregăti cuvioşia sa nişte bucate de peşte, de raci şi de miel – care să te facă să uiţi nu numai de plecare, dar şi de pricina pentru care ai venit la mânăstire.

Sus, părintele Acachie arhondarul, ajutat de fratele Simion, gătise cum se cuvine două din odăile cele mai bune şi aşezase masa pe terasă, cu o dibăcie de care s-ar fi minunat chiar şi cei mai simandicoşi musafiri. Farfurii de faianţă, servicii de argint, pahare de cristal, şervete şi faţă de masă, toate parcă neatinse de mână de om. Iar în mijlocul mesei rotunde – un buchet mare de flori de câmp şi de pădure, aşezat între două carafe de cristal: una cu vin vechi portocaliu, şi alta cu vin nou de culoarea vişinei.

Din terasă – o privelişte rară. În stânga – un colţ de lac, cu o fâşie de trestie verde de-a lungul malurilor şi cu sălcii aplecate printre plute falnice, cu frunzele veşnic tremurând; iar în faţă – curtea, cu iarbă verde, cu brazi şi pomi, cu o alee de tei îmbobociţi şi salcâmi mulţi, din a căror puzderie de flori se răspândea o mireasmă îmbătătoare.

Musafirii oficiali, prididiţi de foame şi grăbiţi să isprăvească până în seară, cât de târziu, pentru ca a doua zi dimineaţa să se poată întoarce la Bucureşti, veniră la arhondaric cu paşi din ce în ce mai largi şi urcară scările mai uşori ca niciodată. Când ieşiră pe terasă şi văzură minunata privelişte, nu se putură stăpâni, cu toată foamea, de a se opri o clipă între coloanele de piatră, să soarbă cu gurile căscate aerul proaspăt şi mirosul florilor de salcâm.

Sosind şi stareţul, se aşezară cu toţii în jurul mesei, lăudând, în aşteptarea minunăţiilor cuviosului Iustin, priceperea cu care arhondarul rânduise lucrurile.

Spuma de drojdie, din cale-afară de tare, oţărî pe meseni. Contabilul se scutură ca de friguri şi nu vru cu niciun chip să golească până la fund păhărelul cât nuca. Părintele protopop însă, mai obişnuit, luă şi pe al doilea… „că e bună pe stomacul gol”, iar domnul defensor goli şi pe al treilea, fiindcă „ştie că e naturală şi nu face rău”. Stareţul, ca să nu fie bănuit că se dă mai mult cu unul decât cu celălalt, ţinu mijlocia.

Ciorba de somn, cu vestitul borş călugăresc, întrecea orice închipuire. Domnul Zamfirescu chiar vru să mai repete, dar protopopul îl opri, spunându-i să nu pată ca ţiganul, care s-a lăcomit la lapte bătut şi n-a mai putut să mănânce purcel fript…

Când veniră la rând mâncărurile scăzute, intrară în slujbă şi paharele, umplute din sticle aşezate în găleţi cu gheaţă.

— E splendid! glăsui protopopul, după ce goli cel dintâi pahar de vin ruginiu.

— Extraordinar! întări imediat defensorul.

— Am numai un butoi din ăsta… şi îl păstrez pentru oameni care slujesc biserica, îi lămuri cu smerenie părintele stareţ.

— Aşa se şi cuvine! aprobară scurt în acelaşi timp cei doi musafiri oficiali.

Domnul Zamfirescu, care lua parte pentru prima oară la o anchetă şi care din leafa lui de funcţionar numai arareori îşi putea cumpăra câte o sticlă de băutură, nepricepându-se la vinuri, îşi goli paharul în rate şi în tăcere.

Când fratele Simion aduse de jos tava cu friptură de miel, se arătă şi soarele pe terasă. Nu fu însă primit cu plăcere, căci mesenii, de pe acum încălziţi de vin, asudau grozav. Protopopul îşi scoase gulerul şi brâul roşu, deschise ceaprazurile de la reverendă şi nasturii de la cămaşă, iar defensorul îşi scoase şi el haina şi gulerul şi dădu drumul nasturilor de la vestă. Domnul Zamfirescu, deşi suferea grozav de năduf, nu se dezbrăcă, ceea ce sili pe părintele stareţ să păstreze şi el buna-cuviinţă. De altfel, sfinţia sa nici nu prea avea ce să dezbrace, fiindcă sub giubeaua subţire de inişor purta doar un halat de aţică, iar sub halat – cămaşa din pânză rară de casă.

Aerul curat, mâncarea minunată, pentru care protosinghelul Iustin trebuia să fie înaintat – după părerea protopopului – cu încă un rang, apoi căldura amiezii – toate ajutară la golirea a vreo cinci-şase sticle de vin vechi, natural şi rece. Încă o stropeală bună la plăcinta cu brânză, şi onorata comisiune de anchetă dimpreună cu stareţul trecură în camera de alături, ca să ia cafeaua.

Odată cu această băutură, părintele Acachie aşeză pe masă o cutie cu ţigări Pelişor şi o sticlă cu apă rece din Puţul lui Gherontie. Dar cu apa nu se prea băteau musafirii oficiali, afară de domnul Zamfirescu, care, fiindcă nu proslăvise vinul, găsi cuvinte de laudă pentru băutura din izvor.

În sfârşit, părintele protopop, după multe glume mai cu sare şi mai aşa, îşi luă o mutră gravă – pe cât era cu putinţă în împrejurările de faţă – şi destăinui părintelui stareţ pricina pentru care au fost trimişi la mânăstire. Apoi, mai puţin oficial, îşi arătă nădejdea că toate cele înşirate în scrisorile anonime se vor dovedi născociri fără temei. Şi adăugă, ca din partea sa, că îl cunoaşte pe stareţ de bun gospodar, bun călugăr şi cu tragere de inimă pentru binele mânăstirii. Încheierea o făcu mai mult ca musafir decât ca membru al comisiei de anchetă, zicând că dumnealor nu umblă cu sabia, ci cu pacea, şi că se miră că oameni ca mitropolitul şi administratorul Casei Bisericii pun temei pe pâri neiscălite…

Arhimandritul Glicherie, om priceput şi deprins cu astfel de lucruri, răspunse că, oricare ar fi urmarea anchetei, cinstea celui anchetat tot ştirbită iese; totuşi, el n-are decât recunoştinţă pentru căpeteniile bisericii, că poartă atâta dragoste sfintelor mânăstiri, încât chiar o scrisoare neiscălită, trimisă fără îndoială de vreun duşman, le deşteaptă îngrijorarea. Negreşit, adăugă el cu modestie, nu se poate administra o mânăstire mare, unde sunt oameni de adunătură, în aşa fel ca toată lumea să fie mulţumită. Şi iarăşi nu se poate chivernisi fără greşeli o gospodărie aşa de întinsă. Atrase însă luarea-aminte a onoratei comisii că n-are nici oameni cinstiţi şi pricepuţi, care să-l ajute, şi că zavistia nu-şi află nicăieri sălaş mai trainic ca în sfintele mânăstiri…

— Ia nu-ţi mai face atâta sânge rău, părinte stareţ, că ne cunoaştem noi oamenii! îl încurajă defensorul pe când aprindea a patra ţigară.

Domnul Zamfirescu, aducându-şi aminte că printre colegii săi are reputaţie de funcţionar corect şi de om al datoriei, fu de părere ca ancheta să înceapă numaidecât, mai ales că ceasurile se făcuseră trei…

— Pesemne că eşti niţel nebun! îl apostrofă defensorul căscând. Tu nu ştii că, după toate legile igienei, o masă bună trebuie urmată neapărat măcar de-o jumătate de ceas de odihnă? Pentru Dumnezeu!

— Mai ales după ce am venit atâta cale! interveni şi protopopul, uitându-se cu mustrare la conştiinciosul şi grăbitul contabil.

— De, cum credeţi, dar numai să isprăvim astăzi, măcar cât de târziu, se învoi în cele din urmă domnul Zamfirescu – şi ca să nu-şi contrazică tovarăşii mai în vârstă, dar şi îmboldit de senzaţia unei greutăţi la ceafă.

— Lasă, moşule, îl bătu stareţul pe umăr, nu te grăbi, că îmbătrâneşti prea repede. Las-o aşa, mai domol, că ai vreme destulă înainte. Şi apoi, tot la Bucureşti ai să stai!

Contabilul nu mai stărui, şi trecu în camera ce-i era rânduită pentru găzduire. Stareţul îşi luă şi el rămas bun şi plecă, mai puţin îngrijat ca la început. Dar când să pună piciorul pe prima treaptă a scării, protopopul îl ajunse din urmă şi-i şopti la ureche:

— Vezi de-mi fă rost de vreo două kilograme de unt topit şi dacă se poate şi de vreunul proaspăt… Ştii că nevastă-mea nu prea se bate cu untura. Şi vorba ceea…

— Nici nu era nevoie să-mi mai spui! îl dojeni preacuviosul Glicherie. Pentru oamenii noştri se găseşte de toate… Slavă Domnului!

Când să se întoarcă la defensor, protopopul dădu cu ochii de o găleată cu gheaţă, în care mai rămăseseră două sticle cu vin, şi o luă la el în odaie.

— Straşnic vin mai are mânăstirea asta! zise el umplându-şi paharul.

— Aşa ceva nu se găseşte în tot Bucureştiul! întări defensorul, făcând la fel.

După ce goliră o sticlă, se trântiră în cele două paturi şi adormiră un somn de pomină. Nici rază de soare nu pătrundea în odaie, căci arhondarul trăsese – storurile, şi nici picior de muscă nu mai lăsase înăuntru fratele Simion. De altfel, sunt împrejurări când muştele ce trăiesc prin aceste părţi ale pământului, de s-ar strânge mii şi sute, tot n-ar fi în stare să strice odihna unor oameni atât e obosiţi şi cu atâtea griji şi răspunderi pe cap…

Domnul Zamfirescu se frământă mult în pat şi nu putu să adoarmă decât după ce tăcură clopotele de vecernie. Pe la ceasurile 5 se sculă, şi după ce se răcori cu apă rece, ieşi repede, îngrijat că ceilalţi l-or fi aşteptând. Dar horcăiturile ce se auzeau din camera colegilor îl liniştiră. Trecu pe terasă şi se aşeză pe un scaun, ca să privească lacul. Văzând însă că timpul trece şi cei doi nu se mai trezesc, începu să se plimbe neliniştit de colo până colo. În cele din urmă, stingherit de greutatea din ceafă şi de strânsoarea de la tâmple, se rezemă cu coatele de pălimar şi rămase multă vreme aşa, cu privirea spre lac şi spre soarele pe începuse să coboare.

Abia pe la ceasurile 6, auzind zgomot în odaia unde-şi lăsase tovarăşii, se sculă şi bătu în uşă. Când intră înăuntru, găsi pe protopop şi pe defensor ciocnind cele din urmă pahare din sticla ce mai rămăsese în găleată.

— Iertaţi-mă că am întârziat, grăi el în batjocură.

— Paguba ta, îi răspunse defensorul, că, uite, n-a mai rămas nimic pentru somnoroşi…

După ce se gătiră şi cei doi, plecară cu toţii către stăreţie, hotărâţi să înceapă îndată cercetările, ca să se poată întoarce la Bucureşti a doua zi dimineaţa.

La ieşirea din arhondaric, onorata comisie se opri la capătul aleii, ca să contemple iarăşi lacul. Soarele coborâse spre asfinţit, privind mânăstirea şi apa numai dintr-o parte, ca un ochi al lui Dumnezeu, lăsând umbra teilor cu florile în mugur şi a salcâmilor înzăpeziţi de flori să se împreune cu a castanilor sălbatici şi cu a cetinilor risipiţi prin curtea mânăstirii, ca o perdea întinsă pe iarba verde. Păsările cântau de zor, şi harnicele albine din prisăcile călugărilor umblau de colo până colo, culegând mierea îmbelşugată a florilor de salcâm.

Pe faţa lacului se întindeau uriaşe umbrele plutelor de pe malul dinspre apus şi a turlei de la bisericuţa singuratică, în jurul căreia au fost pe vremuri chilii şi călugări. Pescăruşi albi şi dibaci zburau deasupra apei, lăsându-se din când în când pe luciu, pentru a-şi potoli setea sau pentru a înhăţa vreun peştişor. Pe margine se iviseră tot mai multe bărci cu pescari, ce se opreau la locurile însemnate cu trestie uscată, ca să scoată din coşuri de nuiele raci momiţi cu frânturi de porumb fiert. O barcă mai mare, împinsă de doi lopătari, tăie lacul în două, lăsând în urmă falduri din lopeţi şi o doină duioasă ce ieşea din gura cârmaciului.

Protopopul simţea aşa de mare trebuinţă de aer, că-l sorbea cu gura deschisă, vrând parcă să-şi facă provizie pentru Bucureşti, iar defensorului – „fire de artist” – îi era ciudă pe fericiţii pescari că-şi câştigă pâinea cântând pe lac, nu hărţuiţi de drumuri şi răspunderi, ca nefericitele organe de control ale autorităţilor bisericeşti. Şi, revoltat de această nedreptate socială, se adresă hotărât tovarăşilor săi:

— Ştiţi ce? Hai s-o dăm dracului de anchetă şi să facem mai bine o plimbare pe lac!…

— Ba s-o dăm chiar dracului, nu! se împotrivi protopopul, că tot o s-o facem noi… cum om face-o, dar s-o lăsăm pe mâine dimineaţă, că acum e târziu.

— Am fi buni de bătut, urmă defensorul, dacă n-am profita de astfel de prilejuri rare, ca să ne mai venim puţin în fire. Destui microbi înghiţim în iadul ăla de Bucureşti!

— Aveţi dreptate, conveni domnul Zamfirescu. Eu însă nu pot întârzia, fiindcă am aranjat ca mâine dimineaţă, cel mai târziu la 11, să fiu la serviciu. Am în sertarele biroului meu hârtii importante şi urgente, cărora trebuie să le dau drumul…

— Şi ia mai dă-l dracului de birou, nenişorule, că doar n-o să piară ţara dacă o să lipseşti tu câteva ceasuri de la Casa Bisericii! se împotrivi defensorul, supărat. Şi eu am mâine procese la Consistoriu; ei, şi? Parcă dacă nu m-oi prezenta, o să se scufunde pământul? Se vor amâna – şi atâta tot! Nu suntem noi şi p-aici tot în slujba Casei Bisericii?…

— Dragă Zamfirescule, îl luă protopopul cu binişorul, dumneata eşti om al datoriei şi nu vrei să-ţi pierzi această reputaţie. Sunt însă cazuri de forţă majoră, când n-ai încotro. Ia închipuie-ţi că ai să pleci mâine până în ziuă şi se întâmplă – Doamne fereşte! — un accident pe drum; în cazul ăsta, o să mai ajungi la ora pe care ţi-ai fixat-o? Ş-apoi, e o vorbă înţeleaptă, care zice că e mai bine să te apuci de lucru de dimineaţă, că ai timp până seara să-l faci pe îndelete şi eşti şi cu mintea mai limpede…

Domnul Zamfirescu se lăsă uşor înduplecat, mai ales că simţea oarecare încurcătură în cap şi deci nu prea se încumeta să umble cu cifre.

În acest timp sosi şi stareţul, însoţit de fratele Gheorghe, ucenicul preacuvioşiei sale.

— Noi ne-am socotit, cinstite părinte, îl întâmpină defensorul, să facem mâine dimineaţă… ce bruma om face, că acuma este târziu şi am avea chef de-o mică plimbare pe lac…

— V-aţi gândit foarte bine, încuviinţă stareţul. Dă fuga, frate Gheorghe, la pescărie, şi spune părintelui Gherasim să pregătească o luntre din cele mari.

Plimbarea pe lac se dovedi într-adevăr nespus de plăcută, şi cel mai mulţumit fu însuşi domnul Zamfirescu. În luntrea cea mare, de curând dată la apă, se aşezară: la mijloc, pe scânduri puse de-a curmezişul, onoraţii membri ai comisiei de anchetă, la cârmoc – părintele Gherasim, iar la cârmă – un năvodar voinic. O luară mai întâi pe margine, pe lângă pădurea de trestie verde ca brotacul, apoi se depărtară puţin şi intrară în iezer, cu o iuţeală din ce în ce mai mare. Defensorul spunea snoave, iar protopopul, care nu prea se împăca cu apa, aducea vorba de felurite cazuri de înec. Domnul Zamfirescu era aşa de fermecat, că n-avea timp să asculte, ci numai să privească şi să se minuneze de aşa locuri împodobite, pe care evlavioşii noştri strămoşi ştiau să le aleagă pentru zidirea sfintelor mânăstiri.

Când atinseră malul celălalt, se coborâră şi culeseră din pădure ramuri de tei şi de mălin, cu care împodobiră luntrea. La întoarcere, cu faţa spre mânăstire şi spre soarele ce atinsese c-o margine pământul, li se păru că sfântul locaş e ca un castel din basme, ca o cetate pe malul mării. În gâtul din Ştiubeiu, unde lacul se îngustează, luntrea fu lăsată mai domol, ca musafirii să poată rupe flori de nufăr, albe cum e crinul şi cu lujeri lungi, să le ducă acasă la neveste şi la copii. Şi odată cu lăsarea celui dintâi praf de neguri se apropiară de locul de unde porniseră – îmbujoraţi la faţă şi plini de voie bună…

Cu puţin înainte de a sosi la mal, defensorul făcu în taină o mărturisire reprezentantului sfintei mitropolii, lovind cu mijlociul în nodul lui Adam:

— Îmi cântă gâtul, tată protopoape!…

— He-he!… Mie îmi cântă de când am intrat pe poarta mânăstirii! Răspunse protopopul făcând un gest de vrednicie.

Domnul Zamfirescu, ca unul ce nu mai făcuse anchete „la faţa locului”, nu prinse înţelesul acestor tainice cuvinte, şi râse ca de-o glumă.

 

*

Masa de seară nu mai fu aşezată pe terasa arhondaricului, din pricina ţânţarilor, ci fu rânduită în sufrageria stăreţiei. Protopopul şi cu defensorul se arătară mulţumiţi de această schimbare, deoarece aici, fiind mai la dos, se puteau bucura în toată voia de veselia firii lor, pe care plimbarea cu luntrea le-o sporise încă pe cât era.

Şi fiindcă în stăreţia unei mânăstiri, mai mult decât la arhondaric, toţi slujbaşii eclesiastici, cu sau fără misiuni speciale, sunt ca la ei acasă, orice soi de constrângere fu înlăturat chiar de la început. Astfel că, înainte de a se aşeza la masă, protopopul şi defensorul se lăsară numai în cămăşi, contabilul în vestă, iar stareţul, ca să nu fie bănuit că umblă cu mofturi, rămase numai într-un anteriu subţire de inişor, în ciorapi de bumbac şi în papuci.

Se gătiseră bunătăţi din tot ce poate fi mai dorit de oamenii sătui de carne, de peşte borşit şi de vin prefăcut. Începură bineînţeles cu spuma de drojdie, căreia toţi îi făcură o deosebită cinste, afară de domnul Zamfirescu, care, căzând aşa deodată în melancolie, îşi luase înfăţişarea lui obişnuită de la birou şi nu vrea cu niciun chip să guste măcar. Îi părea omului că e otravă şi se mira de tăria gâtlejului celorlalţi.

Şirul bunătăţilor începu cu saramură de plătică şi de obleţ, urmă cu rasol de raci, ciulama de lin, crap umplut cu nuci (la tavă), şi se încheie cu şalău şi somn prăjit. E de prisos să mai spunem că oaspeţii fură atât de minunaţi de fiecare din aceste mâncări, gătite de neîntrecutul Iustin, încât, de bucurie, îngăduiră paharelor cu vin să facă foarte des drumul de la mână până la gură. Toată vina pentru această nepotolită sete fu aruncată în seama părintelui stareţ, fiindcă găsise cu cale să pregătească numai peşte, care cere neapărat multă udătură.

Melancolia domnului Zamfirescu, însă, se risipi foarte greu. Şi s-ar fi putut prelungi până la sfârşit, dacă voia bună n-ar fi boală molipsitoare şi mai ales dacă arhimandritului Glicherie nu i-ar fi venit în gând să-i dea neputinciosului slujbaş vin dulce. Acest soi de vin, obţinut din struguri pe jumătate stafidiţi, culeşi după ce a căzut bruma, e înşelător la gust şi uşor la băut. Dar protopopului şi defensorului nu le plăcu, fiindcă dumnealor „nu sunt nici copii, nici cucoane”. Domnul Zamfirescu, însă, fu momit încet-încet, până ce goli singur o sticlă şi jumătate…

Când veniră sarailia şi minciunile, cheful era în toi. Protopopul, prididit de evlavie, începu să cânte axionul[13] de la Întâmpinarea Domnului, dar când să urce la ga[14] de sus, dădu chix, căci îl răguşise băutura şi umplutura de nucă a peştelui. Ca să-i facă în necaz, defensorul, cu ochii închişi şi bătând tactul c-o lingură, începu a cânta cu glas gros acest irmos[15], numai potrivit pentru astfel de împrejurări: „Cel ce ai săturat pre noroade în pustie şi le-ai izvorât lor apă din piatră, însuţi casa aceasta întăreşte-o, însuţi pâinea înmulţeşte-o, însuţi vinul binecuvântează-l, celor ce ne-au primit plată cerească dăruieşte-le, iar pre noi pre toţi ne miluieşte, ca un bun şi iubitor de oameni…”

De regulă, acest irmos se cântă pe glasul al optulea; defensorul, însă, găsi cu cale să-l zică pe-al… nouălea.

— Asta e la tine glasul al optulea, mă? Fire-ai al păcatelor de malac răguşit! observă protopopul, râzând să se prăpădească.

— Cântă-l tu, mă, dacă nu-ţi place, că eu am uitat glasurile de când am ieşit din seminar, dar tu eşti întotdeauna cu ele în gură! se apără defensorul cu modestie.

— Domnul defensor a vrut să cânte pe glasul al nouălea – şi a reuşit! interveni stareţul, cu duhul blândeţii.

Şi tocmai când protopopul golea un pahar, „ca să-şi dreagă vocea” şi să cânte el pe adevăratul glas, intră pe uşă ierodiaconul Daniil, meşter cântăreţ din caval, cu care stareţul vrea să facă musafirilor o plăcere neaşteptată.

Daniil e un călugăr tânăr, să tot aibă douăzeci şi şase de ani, cu părul bălai şi cu ochii albaştri. Înfăţişarea lui tristă nu prea plăcu mesenilor. Dar când scoase de sub rasă cavalul încrustat cu flori din briceag, dăruit de un mocan, bucuria oaspeţilor deveni zgomotoasă.

Daniil cântă la început o doină lungă şi jalnică…

Stareţul asculta turtind un miez de pâine, protopopul – scărpinându-se în cap, contabilul – moţăind, cu ochii plini de lacrimi, iar defensorul – sâcâindu-se mereu pe scaun.

— Bine cânţi, cuvioase, dar nu e locul acum să plângem! Dă-o dracului de doină şi cântă-ne ceva mai vesel! porunci defensorul.

Cântăreţul închise ochii şi oftă înăbuşit. Apoi, deodată, faţa i se însenină, şi cavalul începu cu putere o sârbă bătăioasă. Protopopul şi cu defensorul se sâcâiră puţin pe scaune, în tactul cântecului, apoi începură să bată din picioare şi, în cele din urmă, aţâţaţi de însufleţirea cu care cânta Daniil, se prinseră în joc.

Pe podelele acoperite cu velinţe de casă, zopăiturile erau surde, iar chiuiturile – de oameni care mâncaseră nuci şi băuseră vin. Vrând să facă o „floare” în joc, protopopul se împiedică de marginea unei velinţe, şi în cădere se apucă de bretelele defensorului, din care pricină se rupseră nasturii de care erau agăţate. Acesta, rămas singur, căci tovarăşul se lovise la genunchi, urmă să joace „de unul singur”, c-o mână ţinându-şi pantalonii şi cu alta proptindu-se de pat. În zadar îmbia el şi pe Zamfirescu la joc, căci contabilul nu era în stare nici să se ţină pe picioare. În cele din urmă, obosit şi leoarcă de năduşeală, domnul defensor se aşeză pe scaun, ocărând:

— Nu eşti bun de nimic, mă Zamfirescule, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată! Dacă după aşa mâncare şi după aşa băutură, şi după aşa lăutar, nu eşti tu în stare să învârteşti o sârbă!… Ptiu, la dracu, să plec eu la drum cu neisprăviţii!

Domnul Zamfirescu se roşi, sughiţă, se îngălbeni, iar sughiţă, se albi, iar sughiţă, făcu cu mâna un semn, dar nu putu să dea niciun răspuns. Ar fi vrut să spună ceva, şi nu reuşea nici măcar să-şi ţină capul sus – parcă i se muiase gâtul.

— V-aţi îmbătat! îngăimă el în cele din urmă – şi pe nas, şi pe gură; şi se lăsă binişor de pe scaun…

— Scoală dracului în sus, că ne faci de râs! se răsti protopopul cât îl ţinu gura.

— Poftim! Pleci tu la drum cu oameni neputincioşi! se umflă şi defensorul, fluierând a sărăcie.

Dar domnul Zamfirescu, om neobişnuit cu astfel de petreceri, se încăpăţâna să stea cu burta pe duşumele şi să mişte numai dintr-un picior.

Atunci, stareţul, care – mai mult din chibzuinţă decât din obicei – nu se prea lăcomise la băutură, chemă pe fratele Gheorghe şi pe fratele Simeon, care-l luară pe contabil de subţiori şi-l duseră în geamlâc, la răcoare. Aci, deschiseră o fereastră şi-l ţinură cu capul aplecat afară, căci domnul Zamfirescu dădea semne că începe să aibă mustrări de conştiinţă…

Când la miezul nopţii sună clopotul pentru slujba utreniei, stareţul părăsi şi el sufrageria, scuzându-se faţă de cei doi musafiri oficiali că trebuie să se ducă la biserică. Cum ieşi însă din stăreţia cea mare, o luă drept spre stăreţia cea mică şi se trânti pe cea dintâi canapea întâlnită în cale…

Rămaşi singuri, părintele protopop şi domnul defensor o luară de la capăt…

 

*

A doua zi, tocă[16] de leturghie, tocă de evanghelie, tocă de axion şi oaspeţii încă nu se sculaseră. De teamă să nu mai rămână încă o noapte în mânăstire, stareţul puse pe fratele Gheorghe să facă zgomot pe sală, şi numai în chipul acesta membrii onoratei comisii de anchetă binevoiră a se întoarce printre cei vii. Când ieşiră în geamlâc, unde stareţul îi aştepta de vreo două ceasuri, protopopul avea doi ochi mult mai mari decât cei cu care venise de acasă. Iar primului reprezentant al Casei Bisericii, care, vrând să se culce pe canapea, nimerise la început dedesubtul ei, pe lângă ochi la fel cu ai protopopului, îi mai răsărise şi un cucui în colţul din stânga al frunţii…

Pe domnul Zamfirescu îl găsiră în pat, legat la cap cu un şervet şi cu felii de cartofi…

— Ce e cu tine, Zamfirescule?

Domnul contabil deschise ochii – alţii decât cei cu care plecase de acasă – şi, căznindu-se să zâmbească, răspunse acru:

— M-am săturat de anchetă…

Cei de faţă râseră cu poftă şi căutară care mai de care să-l încurajeze.

— Lasă, moşule, că n-ai nimic! îl mângâie părintele arhimandrit.

— D-astea mi s-au întâmplat şi mie… când eram mai tânăr, zise defensorul, cu tâlc.

— Asta se cheamă ucenicie, dragă Zamfirescule, adăugă protopopul, clipind dintr-un ochi.

— Dă-o dracului, c-o făcurăm prea lată! se revoltă defensorul, gata s-o ia de la capăt.

— Să fiţi sănătoşi, s-o mai faceţi şi altă dată, îi încurajă stareţul, mulţumit că n-a greşit să zică „diseară”. Dar, mă rog, schimbă el vorba, ce poftiţi să luaţi acuma: cafea neagră, sau cu lapte?

Zamfirescu făcu un gest că nu-i mai trebuie nimic, iar protopopul, aprobat de celălalt coleg, îşi dădu cu părerea că puţină şuncă, cu ceva murături în oţet şi câte un păhărel cu vin, ar fi mai bine venite decât o ceaşcă cu lapte…

După gustare, onorata comisie trecu în biroul arhimandritului Glicherie. Domnul Zamfirescu, socotind în sufletul lui că nu mai e vrednic să ia parte la anchetă, se aşeză în geamlâc şi, scoţând capul pe fereastră, cu bărbia proptită pe palmele încrucişate, privea lacul şi pădurea, sorbind aerul curat şi filozofând asupra neputinţei omeneşti…

În biroul stareţului, domnul defensor, bandajat cu rachiu de drojdie la cucui, începu citirea jalbei, semnată „un monah”, al cărei cuprins fu mai dinainte socotit „obraznic” şi plin de minciuni.

Se spunea adică în această plângere, pe care trimiţătorul „n-a avut curajul s-o semneze”, că stareţul e un tiran, de la care călugării n-au auzit niciodată un cuvânt de zidire sau o vorbă de mângâiere, ci numai ocări şi batjocuri pe socoteala lor; că are bucătărie deosebită şi împreună cu economul, casierul şi eclesiarhul trăiesc împărăteşte, iar la obşte dă numai pâine de făină necernută, rece şi uscată, zeamă lungă de fasole şi ciorbă de ştevie – chiar şi după ce această buruiană a făcut sămânţă… Că se prind zilnic mii de raci, dar călugării nu-i gustă nici în dulce, nici în post… Că se prinde mult peşte mare, dar ce nu ia drumul Bucureştiului îl mănâncă stareţul cu consiliul lui economic, ajutat şi de cel spiritual, pe când la obşte se dă ghigorţ ca lăcusta şi ca greierul, fiert în cazane de aramă, nespoite de ani… Că are mânăstirea sute de oi, dar brânză nu se dă decât ca doftorie… Că umblă părinţii cu hainele zdrenţuite şi cu picioarele goale, în sandale de lemn, fiindcă din lâna de la oi nu se împărtăşesc decât cu un biet şomoiog de pe la noateni, iar cu restul – Dumnezeu ştie ce se face… Că mor călugării fără doftor, bolniţa[17] stă pustie, iar în „farmacie” – numai rafturi şi borcane goale. Că din zece monahi răposaţi, cel puţin şapte sunt găsiţi prin chilii, după ce-au intrat în putreziciune…

— Ia las-o dracului, nenişorule, şi nu ne mai împuia capul cu atâtea minciuni! se proţăpi protopopul. Ceteşte încheierea!

— „…Şi vă rog cu smerenie să binevoiţi a nu mai trimite defensori şi protopopi, ci să faceţi bunătate să vă pogorâţi din înaltul scaun în care Dumnezeu v-a ridicat şi să poftiţi în persoană la faţa locului, să vedeţi ce ochii nu v-au văzut şi să auziţi ce urechile nu v-au auzit…”

— E nemaipomenit! se înfurie protopopul, roşu de mânie.

— Nu vezi că măgarul ne insultă şi pe noi? se înfurie şi defensorul, ridicându-şi bandajul ce i se lăsase pe ochi.

— Să nu mai dorească nimeni slujba de stareţ! oftă arhimandritul, râcâind cu unghia o picătură de ceară lipită de dunga biroului.

Mâniaţi de-a binele, cei doi reprezentanţi ai stăpânirii luară câte un toc şi câte o testea de hârtie şi începură să scrie, în două exemplare, cuvenitul proces-verbal.

După formula obişnuită, arătară că au controlat în chipul cel mai amănunţit bisericile, eclesirhia, cancelaria, casa, pescăria, chelăria, pivniţa, bolniţa, farmacia, magaziile, grajdurile, „constatând peste tot ordine şi curăţenie”…

Apoi luară jalba pe paragrafe, şi în aceeaşi orânduire începură a scrie: că la obşte se dă peşte de toate mărimile, mâncări gătite cu untdelemn grecesc, pilaf de raci, lapte cu orez, macaroane cu unt şi brânză, cosac adus anume de la Galaţi, patru felii de brânză pe săptămână, lapte bătut, vin de două ori pe săptămână – cu măsura lui Cuza. Iar în postul Paştelui se dă, pe lângă fasole şi cartofi, rasol de raci cu usturoi, tahân[18], halva şi măsline tot de la Galaţi… Că lâna se împarte toată la călugări, dar aceştia, în loc să-şi facă din ea ce le trebuie, o dau pe băutură… Că bolnavii sunt bine îngrijiţi, iar farmacia mânăstirii este îmbelşugată cu tot felul de medicamente, ce se pot lua fără reţetă de la doctor… Că se întâmplă uneori să moară vreun călugăr neştiut de nimeni, însă numai dintre cei bolnavi de inimă, sau vreunul care a uitat capacul pus la sobă… Că registrele de contabilitate se găsesc „la zi”, şi casa e în bună rânduială…

Apoi, dintr-o pornire adevărată, lăudară pe părintele stareţ, arătând cu de-amănuntul însuşirile lui de „păstor cu suflet cinstit şi inimă largă”… Şi încheiară astfel: „Toate acuzaţiile ce se aduc preacuvioşiei sale sunt, deci, pur şi simplu calomnii ordinare! Pentru care, cu respect, propunem clasarea acestei chestiuni.”

După ce iscăliră procesul-verbal, ca să fie actul mai „în formă”, onorata comisie pofti şi pe membrii consiliului economic să semneze, cu care prilej li se luă acestora interogatoriile obişnuite:

— Cum merge arhondăria, părinte Acachie? întrebă protopopul pe arhondar.

— Merge bine, cinstite părinte!

— Nici nu bănuiam altfel! Să ai grijă să fie curăţenie, şi musafirii – primiţi cu bună-cuviinţă.

— Cum stai cu eclesirhia, tată Dionisie îl ispiteşte defensorul pe purtătorul de grijă al bisericii.

— Aşa… potrivit, domnule defensor! răspunde protosinghelul Dionisie, întinzând cinstitelor autorităţi câte un prosop de borangic cu alesături, drept amintire.

— Vezi, părinte Dionisie, să ţii toate în regulă, ca să nu se plângă nimeni, îl sfătui omul Casei Bisericii după ce-i mulţumi pentru dar.

— Cât se poate de bine, îl încredinţă eclesiarhul, aplecându-se de mijloc.

Iconomul nu mai fu poftit, ci urmară la rând membrii consiliului spiritual, care iscăliră ca de obicei, fără să citească sau să ceară vreo lămurire.

Acuma, toate erau în regulă, şi cinstita comisie se putea găti de plecare, cu sufletul împăcat că şi-a făcut datoria. Protopopul, însă, găsi cu cale că „după cele constatate” este neapărat trebuinţă să tragă o sfântă de muştruluială călugărilor, „ca să nu mai îndrăznească altă dată să scrie scrisori neiscălite şi să-i pună pe dumnealor pe drumuri fără nici un motiv”. Rugă dar pe stareţ să adune obştea în trapeză[19], iar când fu înştiinţat că porunca s-a împlinit, încinse brâul roşu, îmbrăcă giubeaua de mohair, îşi atârnă crucea la gât, îşi puse pe cap culionul, de aceeaşi culoare cu brâul, luă bastonul cu mâner de os şi porni spre trapeză. Defensorul nu putu să-l însoţească, fiindcă tot nu-i scăzuse cucuiul din frunte, din care pricină nu era chip să-şi aşeze pălăria; iar domnul Zamfirescu, după ce iscălise procesul-verbal, plecase să ia aer…

Când reprezentantul sfintei mitropolii intră în trapeză şi dădu cu ochii de cei 40–50 de călugări – câţi fusese cu putinţă să se adune la repezeală – crezu, o clipă, că are în faţa lui o ceată de anahoreţi din cele dintâi veacuri ale monahismului… Bărbi crescute în voie, pe feţe supte, fără pic de sânge, cămilăfci[20] înverzite şi sfâşiate, picioare goale vârâte în bocanci vechi sau în sandale de lemn, rase pline de petece, acoperind cine ştie ce resturi de anterie…

— V-aţi apucat să faceţi scrisori anonime la Mitropolie şi la Casa Bisericii? îşi începu protopopul cuvântarea. Ce credeţi voi, că dacă o să reclamaţi pe stareţ, care e părintele vostru, noi o să-i tăiem capul, şi pe voi o să vă îmbrăcăm în mătase şi să vă punem la îngrăşat?… Ia să iasă acel nemernic care a îndrăznit să calce regulile sfântului Vasile şi sfaturile lui Efrem Sirul şi ale cuviosului Dosoftei, şi să acuze pe stareţul său de fapte pe care un om cu bunătatea, cu cinstea şi cu inima lui largă nici prin gând nu i-ar da să le facă! Ha-ha! Nu cutează să se arate! Îi e teamă că va fi surghiunit pe viaţă la Cheia sau la Peştera Ialomicioarei… Să nu mai îndrăzniţi altă dată să mai faceţi astfel de mârşăvii, că pe toţi vă scoatem din mânăstire, ca pe nişte netrebnici! De data aceasta, fiindcă e pentru întâia oară, sunteţi pedepsiţi numai cu oprirea tainului de vin şi de brânză, pe timp de o lună… Aţi înţeles?

Şi, aruncând o privire aspră de jur-împrejur, vorbitorul îşi strânse mustăţile între nas şi buza de sus şi întoarse spatele, fără să mai zică bună ziua.

Călugării, care habar n-aveau despre ce e vorba, după ce ascultară cu gurile căscate, cu totul nedumeriţi de pricina supărării protopopului, îşi făcură cruce şi se risipiră îngânduraţi şi trişti pe la chilii.

 

*

În vremea aceasta, la stăreţie se pregătea mezelicul de plecare: lin prăjit, brânzoaice calde şi vin roşu ca rubinul în pahare. Osteniţi de atâta muncă, oamenii stăpânirii, minus domnul Zamfirescu, pe care nu-l mai scotea nimeni din lapte acru, căutară să se întărească pentru drum. Şi tocmai când se gândeau, din pricina vinului, că n-ar fi rău să amâne plecarea pe a doua zi, vizitiul mânăstirii întoarse trăsura la scară…

— Maurul şi-a făcut datoria!… oftă defensorul la urechea protopopului.

— Să mergem! scrâşni acesta, înălţând din umeri.

Aşezarea în trăsură fu cât pe-aci să dea onoratei comisii mai multă bătaie de cap decât chiar procesul-verbal. Destul de mare era trăsura mânăstirii, însă trebuia să încapă în ea şi obişnuitele „complimente” dăruite de stăreţie musafirilor oficiali. Dar vizitiul, om priceput, luă mai întâi cele trei legături de plasă cu raci şi le aşeză în lădiţa de la spatele trăsurii… În golul de sub pernele din fund puse un borcan cu unt topit şi un castron cu unt proaspăt. În faldurile coşului aşeză trei sticle cu spumă de drojdie; în golul de sub capră – trei pachete de brânză; în cele două aripi legă cu tei câte o damigeană cu vin; de felinarul din dreapta atârnă un zimbil[21] de papură, cu un miel tăiat şi înfăşurat în foi de lipan, iar de cel din stânga – alt zimbil, cu peşte proaspăt, astupat la gură cu pânză de sac. În sfârşit, a treia damigeană o aşeză pe capră, între picioarele lui, deasupra unui sac cu ovăz pentru cai.

Plecarea se făcu după călduroase strângeri de mână din partea stareţului şi mulţi „la revedere” din partea protopopului şi a defensorului.

 

Când ieşiră din ţinutul mânăstirii, unde nu se mai vedea nici lacul cu luntri de pescari, nici păduri verzi, nici salcâmi înfloriţi, nici tei îmbobociţi; unde nu se mai auzea nici sunet de clopote, nici glasul prietenos al arhimandritului Glicherie, domnul Zamfirescu, care privise cu ochi mari la împănarea trăsurii, îşi aminti de anume lucruri ce pare că-l apăsau tot mai mult pe suflet şi îşi întrebă, tulburat, tovarăşii:

— Mă rog, toate anchetele le faceţi în felul acesta?…

Un hohot de râs, acoperit de lătrăturile câinilor din capul satului în care tocmai intrau, îi răspunse la întrebare.

 

1927