Furtuna in iad de Damian Stanoiu

FURTUNĂ ÎN IAD

– Povestiri –

 

Marele sfat ai îngerilor negri s-a adunat în şedinţă extraordinară. Iau parte încornoraţi a căror vârstă întrece pe aceea a pământului, alţii mai tineri care s-au remarcat în diverse misiuni printre oameni, precum şi slugile mai de seamă, care, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, au adus multă apă la moara Tartarului: Eva, Ahasverus, Nerone, Atila, Nobel, Lenin şi alţii.

Prezidează Scaraoschi…

E mai bătrân decât universul şi mai întunecat ca niciodată. Nici în vremea Potopului, când dispariţia, ce părea de neînlăturat, a întregii omeniri, i-ar fi aruncat supuşii în primejdioasă lenevie, iar el însuşi ar fi pierdut unicul front de luptă împotriva lui Dumnezeu, nu arăta o faţă atât de posomorâtă şi nu scotea din ochii-i de jar atâtea scântei.

Membrii Marelui Sfat, şi cei de drept şi cei cu vot consultativ, cunosc pricina care otrăveşte viaţa stăpânului şi aşteaptă cu teamă cuvântul şi hotărârea Întunecimii Sale.

Mai-marele oştilor alungate din cer, pentru vina de a se fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, nu-şi lasă Divanul să aştepte prea mult. Pe semne că el însuşi doreşte o rezolvare grabnică a chestiunilor la ordinea zilei. După ce onorează cu o privire, ca o sentinţă de condamnare, pe fundatorul raiului bolşevic, începe cu voce de tigru ameninţat:

— Preacinstiţi şi prea smeriţi divăniţi! Din clipa în care Dumnezeu ne-a izgonit din cereasca lui împărăţie, pentru o pricină pe care teologii o numesc obrăznicie, şi până la apariţia primilor oameni, soarta noastră a fost cum nu se poate mai tristă. Miliarde de ani am trăit spânzuraţi în văzduh, pătimind prin smârcuri sau rătăcind pe fundul mărilor şi al oceanelor. N-aveam alt rost în univers, decât acela de a ofta zadarnic după ceea ce pierdusem.

Această nemiloasă soartă se schimbă de năprasnă prin iscusita ispitire a Evei (aplauze), când Dumnezeu, în loc să-i tragă o bătaie zdravănă, a pus la ispaşă pe toţi urmaşii ei şi ai lui Adam. N-aveau să mai vadă Raiul decât acei oameni care vor ieşi biruitori împotriva noastră. Pentru ceilalţi, a înfiinţat Iadul, pe care l-a dat sub stăpânirea noastră necontestată.

Aşadar, Marele Meşter ne-a scos, el însuşi, din trândăveală şi din prea îndelungata rătăcire în Chaos… (Aplauze). Fiinţă plăpândă, omul a cedat uşor uneltirilor noastre. Din care pricină, Iadul s-a populat mai repede decât Raiul… La un moment dat, atâta înghesuială era pe căile care duc în Tartar, şi atâta pustiu pe drumurile către Eden, că Dumnezeu s-a văzut nevoit să trimită pe pământ pe însuşi Fiul său, pentru a infuza omului puteri noi în războiul cu forţele întunericului.

De atunci, lupta a devenit din ce în ce mai grea pentru noi… Toate cozile de topor, pe care le-am ridicat împotriva Crucii, nu ne-au folosit mare lucru. Ba prea adesea ne-au păgubit, căci unele slugi prea zeloase, precum câţiva împăraţi romani, au trimis atâtea suflete în Rai, că porţile Iadului ameninţau să se ruginească. Nu mai soseau la noi decât slugi ticăloase, pe care trebuia să le ferecăm în lanţuri grele, ca să nu folosească mişelia şi trădarea în chiar casa noastră.

Au trecut de atunci multe veacuri… Sămânţa aruncată de Iisus şi de alţi mari potrivnici ai noştri, s-a prins şi a dat roade. Lupta a devenit tot mai grea, căci mijloacele noastre au fost depăşite, până ce raportul de forţe a ajuns la o stabilizare şi un armistiţiu tacit a fost încheiat. Raiul primea majoritatea sufletelor, iar noi ne mulţumeam cu o minoritate uşor de încadrat în legile şi în tradiţiile Iadului.

În vremea din urma, însă, relaţiile dintre oştile noastre răspândite pe pământ şi locuitorii acestei planete, deveniseră aproape cordiale… Întorsătura aceasta m-a îngrijorat, deşi concesiile erau mai mari din partea adversă, şi am căutat atunci o unealtă care să reînceapă lupta împotriva Evangheliei şi a altor cărţi duşmane idealurilor noastre. (Voci: Lenin, Lenin!) Această unealtă a fost găsită în persoana supusei noastre slugi, Lenin, care, împreună cu Trotzchi, altă slugă tot aşa de credincioasă, a ridicat împotriva Crucii, tocmai pe norodul cel mai devotat acestui semn. Speranţele noastre erau, deci, cu atât mai temeinice şi mai mari. Şi aceste speranţe fuseseră şi mai întărite de atitudinea hotărât antihristică a succesorului lui Lenin.

Mi-am zis: iată omul care va dărâma tot ce a zidit creştinismul, în dauna năzuinţelor drăceşti. Dar, vai mie! Şi vai nouă tuturor! Crucea şi-a găsit un apărător mai vajnic decât sluga noastră Stalin. De unde mă aşteptam la o apropiată stăpânire drăcească pe pământ, ne aflăm în pericolul de a vedea înscăunându-se atotputernicia bolşevică în Iad… Nu e zi în care acest nou apărător al Crucii, să nu ne trimită câteva zeci de mii de bolşevici! Aşa de mulţi au venit până acum, că dacă o lună va mai continua acest iureş, mă tem să nu ajungem noi slugile lor, sau să fim siliţi să părăsim Iadul şi să ne întoarcem la starea dinaintea creaţiei omului… Nu sunt mai mulţi, dar sunt mai răi decât noi…

Iată, fraţilor, motivul pentru care v-am convocat. Trebuie găsită o soluţie salvatoare, înainte de a sosi toţi bolşevicii – şi, mai cu seamă, înainte de a sosi şi Stalin…

Ca o primă măsură de siguranţă, ordon încarcerarea lui Lenin dedesubtul tălpii Iadului şi pază straşnică la Kremlin… (Aplauze unanime).

Declar şedinţa deschisă…

 

 

 

 

RUGĂCIUNEA CELUI SMERIT

Doamne, Doamne! Aş vrea să stau ceasuri întregi în genunchi şi să vărs pâraie de lacrimi pentru mulţimea păcatelor mele, dar lăcomia pântecelui mi-a pricinuit îngreunarea trupului, iar plânsul stârnit de urgia celor şapte ani de secetă, mi-a secătuit izvoarele ochilor. Îmi plec, însă, genunchii cugetului şi lăcrimez din adâncurile umilinţei…

De altfel, tu ştii că nu din voită lăcomie m-am îngreunat la trup, ci din bunătatea milostivirii tale… Pentru oameni şi pentru dobitoace ai făcut pământul şi l-ai binecuvântat cu multe feluri de roade, iar eu, păcătosul şi smeritul rob al tău, îmi caut hrana în darurile tale cele mai alese, ca astfel să am mereu prilejul de a lăuda puterea ta cea nemăsurată şi iubirea ta de oameni cea neasemănată.

Doamne, voi fi greşit şi voi fi păcătuit înaintea oamenilor şi înaintea ta, dar fire omenească sunt şi deci fără putere mă aflu în lupta cu satana şi cu ucenicii lui.

Sărac am fost şi iată m-am îmbogăţit, dar averea mea nu se poate asemăna cu a dreptului Iov, nici cu a înţeleptului Solomon şi nici cu a nesăţiosului Cresus… Din sudoarea ostenelilor mele mi-am ridicat două căsuţe, aşa cum se obişnuieşte în păcătoasele vremuri de astăzi. Una, cea mai măricică, are unsprezece caturi, dar cealaltă numai zece şi mansardă… Ceea ce, cu încuviinţarea milostivirii tale, pot să zic că nu înseamnă mare lucru faţă de uriaşele zidiri de peste întinsul ocean…

În smerenia mea, Doamne Dumnezeule, mă mulţumesc cu atâta, căci ticălos şi bun de muncile iadului este omul nesăţios. Dar, dacă în nemărginirea bunătăţii tale, socoteşti că încă o căsuţă ca acestea, şi chiar două, nu-mi vor prisosi, mai ales că muierea mea a fost mai roditoare decât Sarra şi decât Elisabeta, mă plec înaintea voinţei tale şi primesc darul ca un semn de iertare a păcatelor pe care le-am săvârşit cu fapta sau cu gândul, de voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă. Şi Solomon a păcătuit – şi a fost iertat; şi David a făcut păcat de ucidere – şi a fost iertat; şi tâlharul de pe cruce a primit pecetea neasemuitei tale milostiviri…

Dar eu, Doamne Dumnezeule, n-am săvârşit păcatele celor doi împăraţi, nici fărădelegile celui răstignit împreună cu prea iubitul şi prea dulcele tău fiu…

E drept că am furat, dar n-am jefuit la drumul mare…

Am împilat, dar n-am ucis…

Am dus pe aproapele meu la judecată, dar nu eu l-am condamnat…

Mi-am înşelat femeia cu care sunt însoţit după lege, dar n-am alungat-o…

Am păcătuit cu soţia prietenului meu, dar nu i-am luat-o…

Am râvnit la trup de fecioară, dar preţul rătăcirii l-am plătit cu aur şi cu argint…

Te-am ocărât pe tine însuţi, în clipe de cumpănă, dar nicicând n-am tăgăduit existenţa ta…

Săracii, văduvele şi orfanii, nu m-au înduioşat cu lacrimile lor, dar Tu nu voieşti jertfă, ci inimă înfrântă şi smerită…

 

RUGĂCIUNE LA ANUL NOU

Doamne, Doamne, dacă n-aş fi făptura ta şi dacă tu însuţi n-ai fi dat poruncă prin trimişii tăi în lume, ca omul să-ţi ceară ajutor la vreme de necaz, nici ochii n-aş cuteza să-i ridic spre cer. Păcătos sunt şi nevrednic de a rosti numele tău, dar alt Dumnezeu nu ştiu şi altă putere mai mare decât tine nu cunosc. Tu ai făcut cerul şi pământul, ţie îţi slujesc îngerii, pe tine te ascultă marea şi vântul, înaintea ta se smereşte soarele, de tine se cutremură voievozii cetelor drăceşti, la un semn al tău toată firea se înveseleşte sau se întristează.

Doamne, tu eşti începutul şi sfârşitul, veşnicia ta nu poate fi măsurată cu anii şi nici cu veacurile, dar viaţa omului e mai scurtă chiar decât a multor dobitoace necuvântătoare. E ca floarea ce se scutură, ca visul care piere, ca iarba care se usucă. „Când socotim că am dobândit lumea, atunci în groapă ne sălăşluim”… Însă nici fericită nu este această viaţă atât de vremelnică. Ne amăgim cu speranţele, speranţele se spulberă, ne agăţăm de altele, se depărtează şi acestea, ca năluca şi ca orizontul.

La fiecare sfârşit de an oftăm pentru încă o bucată ruptă din tainul zilelor pe care ni le-ai dat, dar totodată ne bucurăm ca pentru alungarea unui duşman ce ne-a chinuit trei sute şaizeci şi cinci de zile. Şi ne amăgim cu prietenia anului care începe, ca la capătul lui să-l blestemăm şi iarăşi să nădăjduim în milostivirea celui care urmează…

Doamne, în sfintele scripturi se spune că tu ai zidit pe om ca să locuiască în Rai, în tovărăşia blândă şi fermecătoare a îngerilor, păsărilor cântătoare, a dumbrăvilor veşnic îmbrăcate în hlamidă verde… Dar cei dintâi oameni au nesocotit porunca ta cea mai de seamă şi osânda pe care le-ai dat-o trebuia ispăşită şi de urmaşii lor. În aceleaşi scripturi, însă, citim că noianul milei tale nu se poate măsura şi că iubirea ta de oameni fără asemănare este… Din aceste temeiuri sfinte luând şi eu îndrăzneală, îmi plec genunchii, în pragul noului an care începe, şi-ţi strig cu deznădejde: Ajunge! Surpă blestemul şi deschide-ne iarăşi porţile Raiului. Nici legile făurite de oameni nu întind osânda şi asupra urmaşilor celor rătăciţi! Nu ne mai lăsa pradă amăgirilor deşarte şi batjocură satanei.

Alungă de la noi răutatea, vicleşugul, zavistia, lăcomia, grija zilei de mâine şi ameninţarea de fiecare clipă, a îngerului morţii.

Să ni se scurgă viaţa în bucuria unei primăveri fără de sfârşit, tinereţea să nu aibă hotare şi belşugul să nu cunoască stavile.

Mierea şi laptele să curgă în râuri, dreptatea şi pacea să domnească netulburate, răutatea şi visul să fie pururea nedespărţite…

Iar dacă mânia pe care ţi-a stârnit-o greşeala lui Adam, mai dăinuieşte încă în grozăvia cea dintâi, fie-ţi milă de noi şi curmă-ne agonia. E de ajuns să grăieşti un cuvânt sau să faci un semn şi într-o clipă vom trece cu toţii în viaţa cea fără de sfârşit. Mai bine o veşnicie în Iad, decât o mână de ani pe pământul speranţelor mereu amăgitoare.

 

Doamne, nu ştiu câtă vreme voi mai face umbră pământului, dar sunt încredinţat că încă n-am avut prilejul să vărs o lacrimă de părere de rău pe mormântul unui an care s-a dus. Toţi au fost la fel de surzi fată de urările pe care mi le-au făcut prietenii şi cunoscuţii, ca şi faţă de bucuria nădăjduitoare cu care i-am întâmpinat eu însumi. Dar, fiindcă un an care trece nu reprezintă numai o realitate astronomică ci şi o filă ruptă din cartea vieţii mele, i-am dus la groapă cu sinceră tristeţe. Căci nimeni pe lume nu voieşte să îmbătrânească şi să moară. Nici bogatul, nici săracul, nici dreptul, nici păcătosul.

Dar ce am dorit eu, Doamne Dumnezeule, la începutul atâtor „ani noi”, de m-am ales mereu cu inima tot mai stârcită în ungherul invidiei şi al dezamăgirilor? Bani, sănătate şi onoruri. Adică, nimic din ceea ce iese din domeniul posibilităţilor. În schimb, m-am ales cu o sărăcie ca un roman în fascicole, cu o sănătate şubrezită de doruri în suferinţă, cu toate ambiţiile feştelite de sărăcia neputincioasă şi de nenoroc.

Port în sarică greutatea multor ani şi încă n-am avut fericirea să spun boului bou, prostului prost, escrocului escroc, şi aşa mai departe. Un destin amarnic m-a silit în permanenţă să zâmbesc când trebuia să mă încrunt, să întind mâna când se cădea să întorc spatele, să laud atunci când tot vocabularul românului revoltat nu-mi era de ajuns ca să-mi răcoresc sufletul înăbuşit de răbdare şi de umilinţe.

Doamne, nu doresc altceva mai cu fierbinţeală, decât un an, un singur an, care să poarte pecetea satisfacţiilor şi a răzbunărilor. Să-mi pot duce pălăria fără s-o ridic la fiecare pas. Să nu mă mai adresez boului cu „stimate domnule”, nici escrocului cu „am onoarea”, nici prostului cu, „al dumneavoastră vechi admirator”… Să pot spune tuturora ceea ce sunt ei în realitate, să pot striga în gura mare ceea ce simt eu într-adevăr, să nu fac altceva decât ceea ce îmi va porunci pofta şi fantezia.

Numai un an, Doamne, un singur an, – şi voi fi răzbunat de toate lipsurile şi de toate umilinţele trecute şi voitoare.

Amin.

 

 

 

UN DOMN CU CONVINGERI

La Corso.

— Bonjuur!

— Bună-ziua!

— Ce s-aude?

— Prost! Adică… foarte bine.

— Cade Barcelona?

— Desigur, monşer! Chestie de ore.

— Carevasăzică… tot mai tare Franco!

— Te-ai îndoit vreodată?

— Când un război se prelungeşte atât de mult, nu mai poţi să prevezi nimic.

— Ce spui, monşer? Eu am prevăzut din capul locului, cu toate că, la început, orice pronostic în favoarea naţionaliştilor era mai mult decât hazardat. Am zis: va învinge Franco! El reprezintă ideea de ordine, el luptă în slujba naţionalismului integral. Şi nu m-am înşelat. Bolşevismul, monşer, trebuie lăsat să-şi consume experienţa, până la expirare, acolo unde s-a născut. La o adică, ar putea să fie transplantat în Asia, – mă gândesc în primul rând la amărâta aia de China, unde ar găsi teren favorabil. Dar Europa, bătrâna şi glorioasa fiică a regelui Agenor, nu se cade să-şi dea sufletul în spasmele anarhiei. Merită o moarte liniştită şi naturală, monşer!

Noul venit ascultă, cu un zâmbet răutăcios în colţul gurii, tirada dreptistă a domnului cu ochelari şi cu lulea – şi trece mai departe. Iar domnul cu ochelari şi cu lulea, după ce roteşte în juru-i o privire de dictator, lasă ziarul italienesc, pe care îl citise până atunci, şi trece la o gazetă franţuzească, de stânga. La început, o frunzăreşte cu mină de moftangiu, apoi o citeşte cu atenţia celui ce ţine să fie bine informat. Şi deci, conform cunoscutului dicton latin, să asculte şi partea adversă.

După o jumătate de oră.

— Salve Andrei!

— Bonjur, monşer ami.

— Ce s-aude?

— Foarte bine! Adică… prost.

— Cade Barcelona?

— Nu cred… Madridul rezistă de doi ani şi jumătate, cu toate că rebelii şi mercenarii lui Franco, au pus stăpânire pe cartierele mărginaşe, din primele zile. Dar să admitem că are să cadă Barcelona; ei şi? Asta nu înseamnă sfârşitul războiului. Şi cu atât mai puţin victoria lui Franco. Republicanii vor continua să reziste în sectorul central. Cu toată inferioritatea numerică şi cu toate înfrângerile suferite, guvernamentalii rămân mereu optimişti şi nu cedează niciun pas fără luptă. Onoare lor! Temperamentul iberic, monşer ami, nu va putea fi ajustat niciodată pe calapoade de import, oricum s-ar numi acestea. Spaniolul e născut să trăiască liber. Şi pentru libertate luptă republicanii. Generalul Franco, deşi cunoaşte tot aşa de bine firea naţiei sale, şi-a trădat şi ruinat patria, pentru a-şi satisface ambiţii nemăsurate, de dictator. Să sperăm că până la urmă îl va ajunge soarta altor ambiţioşi – mult mai înzestraţi şi mai patrioţi decât el. Nu cunoşti istoria, Nicule?

Dar Nicu nu mai are vreme să răspundă. S-a liberat o masă, la fereastră, şi se grăbeşte s-o ocupe.

Domnul cu ochelari şi cu lulea îşi vâră unealta cu tutun în colţul gurii, se reazemă cu lene boierească de spatele canapelei – şi cugetă cu privirea în infinit.

 

— Bonjuur!

— Bon…

— Ce s-aude? Cade Barcelona?

— Domnul meu, poate să cadă mâine sau în acest moment – şi poate să nu cadă deloc! Mi-e perfect egal. Înţelegi? Mi-e perfect egal. Per-fect e-gal. N-am nimic de împărţit – nici cu rebelii lui Franco, nici cu bolşevicii lui Nigrin…

 

CHESTIA ZILEI

— Ce s-aude, frate Costache?

— Aceeaşi întrebare voiam să ţi-o pun şi eu, frate Corneliu.

— Carevasăzică… pe frontul de vest: calm!

— Calm… şi focuri de artilerie, lupte aeriene, ciocniri de patrule, explozii de mine…

— Le e teamă să se încaiere de-a binelea…

— Şi n-au curaj să facă pace…

— Trebuie găsită o soluţie intermediară.

— Între război şi pace?!

— Desigur, frate Costache! N-au decât să se declare neutri şi să demobilizeze! Simplu, nu?

— Splendid! Dar… cam cum ar deveni cazul?

— Foarte bine! Vrei să-ţi dau un exemplu? Să presupunem că între tine şi nevastă-ta ar interveni o neînţelegere, care ar degenera repede în conflict. Nu vă doresc, dar să presupunem că s-ar putea întâmpla. Ce-i de făcut?

— Divorţ sau împăcare! Există altă soluţie?

— Există. Vă declaraţi neutri şi rămâneţi mai departe sub acelaşi acoperiş. Nu vorbiţi, nu mâncaţi împreună, etcetera, etcetera, şi lăsaţi neînţelegerea să fie rezolvată de timp sau de moarte…

— Asta se cheamă duşmănie pasivă…

— Care e mai de preferat unui război sadea sau unui divorţ cu regrete…

— Erai bun de diplomat, frate Corneliu…

— Ehe!… Dacă aş fi eu un Daladier sau un Halifax, – nu doresc, dar să zicem, – m-aş întâlni cu domnul Ribbentrop şi i-aş vorbi ca un filosof şi ca un prooroc, cu condiţia să mă asculte şi el ca un filosof şi ca un prooroc. Căci, dacă am discuta ca nişte mari diplomaţi, ar ieşi un război european. I-aş zice aşa: „Dragă vecine, voi germanii doriţi să vă întindeţi, pentru motive desigur îndreptăţite. Iar noi francezii şi englezii, pentru motive pe care le socotim la fel de îndreptăţite, ţinem foarte mult să nu ne… rupem. Este? Dacă vrem să rezolvăm chestia cu ajutorul tunurilor, ruptura va fi reciprocă şi jalea asemenea. Nu e mai înţelept să lăsăm timpul şi pe bunul Dumnezeu, să aranjeze lucrurile? Poate vine o ciumă şi face „spaţiu vital” la toată omenirea… Sau un cutremur teribil care să lase, din tot pământul, numai Europa singură… Fără Africi, fără Indii, fără Australii… Şi într-un caz şi în celalalt, n-avem pentru ce ne mai certa şi nici la ce mai râvni. De acord? Iar până atunci, rămânem neutri. Sau duşmani pasivi, cum bine s-a pronunţat amicul meu Costache. Zi ia – şi dacă ai plăcere să batem şi laba, bine; dacă nu, ne întoarcem spatele şi lăsăm popoarele noastre să muncească şi să se roage lui Dumnezeu pentru mai bine. O pace, chiar cu renunţări dureroase, e mai sfântă decât un război cu ucideri, cu pustiiri şi cu rezultat îndoielnic. Gut?”

— Iar dacă se scufundă tot pământul, chestia e rezolvată radical şi definitiv…

— Ăsta ar fi idealul, frate Costache. Să se scufunde odată şi să scape lumea de atâtea certuri şi de atâtea belele. Te-ai mutat?

— Am dat zece mii în plus şi am rămas pe loc…

— Eu am dat şi cincisprezece mii în plus şi m-am şi mutat! Poate că aş fi convenit cu individul să rămân pe loc, dar mândria şi ambiţia mea de om liber şi independent, nu-mi permit compromisuri… Îmi place pacea şi buna înţelegere, dar aşa cum îmi convine mie. Ce zici, frate Costache?

— Rămân la părerea exprimată adineauri: că în diplomaţie ai fi făcut bună carieră…

 

 

 

 

PUTEREA VICIULUI

Nae Firică s-a deşteptat cu capul greu… Simte dureri la ceafă şi senzaţia unui cerc de fier care îi strânge tâmplele.

Deschide gura ca să ceară soţiei un prosop muiat în apă rece, dar rămâne cu vorba pe buze. Ezită să reînceapă gâlceava odată cu răsăritul soarelui. Sau certat aseară, – adică nici el nu ştie cam pe la ce oră a fost acest „aseară”; s-au certat alaltăieri-seară – şi tot aşa de vreo patru ani încoace, de când s-a luat de băutură.

Cucoana Marioara plânge şi-şi blestemă soarta; el protestează susţinând că se simte foarte bine şi că, la urma urmei, îşi bea munca lui, nu pe-a ei. Iar dimineaţa, când în locul amăgitoarei fericiri pe care o dă paharul, îşi dă seama de prăpastia spre care îl împinge băutura, bietul Nae se tânguie şi face jurăminte de îndreptare, dar biata madam Firică nu mai crede în sinceritatea unor făgăduieli care n-au durat niciodată mai mult de câteva ore.

Firică oftă de la ficaţi şi se ridică pe marginea patului. Îi tremură mâinile şi picioarele, iar capul refuză să-şi păstreze echilibrul. Îşi aruncă ochii în oglinda din faţă şi îşi văzu fruntea şi nasul, zgâriate… Încercă să-şi amintească dacă a căzut sau a boxat cu cineva, dar memoria refuză să-l ajute.

Gura-i e amară şi secetoasă… Ar bea o cafea neagră sau un pahar cu zeamă de varză. Ar bea, la drept vorbind, şi una şi alta, dar nu îndrăzneşte să dea ochii cu nevasta. Poate că o avea ea grijă… Îl ceartă, plânge, îşi blestemă ceasul în care s-a prezentat la ofiţerul stării civile, dar de îngrijit îl îngrijeşte.

Într-adevăr, biata cucoana Marioara, necăjita-i consoartă, nu-l lăsă nici de data aceasta să aştepte prea mult. Îi puse o ceaşcă respectabilă de cafea neagră, pe măsuţa de lângă uşă, fără să-şi arate faţa şi fără să sufle un cuvânt.

Nae se porni pe plâns, ca un copil. Îngenunche apoi cu faţa plină de lacrimi, la icoana Sfintei Fecioare, şi făcu un jurământ mai solemn, aşa crezu el, decât toate cele de până acum.

— Maica Domnului, mă jur în faţa chipului tău, că de azi încolo pic de băutură beţivă n-am să mai pun pe limba mea. Fie-ţi milă de mine, Fecioară Preacurată, şi ajută-mă să ţin acest legământ, pe care îl fac din toată inima şi din tot sufletul.

Se ridică din faţa icoanei plin de încredere într-o voinţă care se arătase din ce în ce mai slăbănoagă, se învioră cu apă rece şi îşi sorbi cafeaua cu plăcerea omului hotărât să facă în curând o mare ispravă. Dar când vru să-şi potolească setea, simţi o astfel de silă în faţa paharului cu apă, că toată aspra lui încredere în forţele-i sufleteşti de care îşi închipuia că mai dispune, începu să se clatine…

Ce-i de făcut?

Recurse la un mijloc care să-l reţină în casă douăzeci şi patru de ore, cu riscul de-a avea neplăceri la birou, – şi anume: desfăcu pingelele şi tocurile de la unica pereche de pantofi pe care o avea, apoi trimise încălţămintea unui cizmar dintr-o stradă mai îndepărtată, cu arătarea că nu-i trebuie decât în ziua următoare, la orele şapte de dimineaţă. Nădăjduia bietul om că, făcând un început, va izbuti să-şi prelungească abstinenţa de la băutură.

Cucoana Marioara se înduioşă mult de atâta dorinţă pentru îndreptare, dar experienţa de până aci nu-i îngăduia să spere. Conveni totuşi că douăzeci şi patru de ore de abţinere, pentru un beţiv ca Nae, ar putea să-l încurajeze ca să mai încerce.

Plecă după târguieli, cu un picuş de speranţă în suflet. Iar Nae Firică, fericit de acest început de luptă cu demonul din gâtlej, se apucă să citească o carte de predici, dăruită de preotul enoriei. Predica în care se combătea patima beţiei, cu citate din sfintele scripturi şi cu pilde din viaţa beţivilor, îi umplu iarăşi faţa de lacrimi şi-l făcu să-i fie silă de el însuşi.

Cucoana Marioara se înapoie de la piaţă cu oarecare întârziere. Umblase mult după o bucăţică bună de miel, căci ţinea să cinstească această zi care-i dăduse o rază de bucurie. Lui Nae îi aduse o ţigară de foi, din acelea pe care el le fumează în ziua când află că a fost avansat. Adică… la câţiva ani odată.

— Nae!

Dar Nae – ia-l de unde nu-i. Plecase la cârciumă, încălţat cu papucii de casă…

 

HOTĂRÂREA CELUI NEHOTĂRÂT

— Pardon! Pardon, vă rog!

Domnul cel grăbit e un bărbat ca de patruzeci de ani, înalt şi uscat, cu mustaţa tunsă şi cu monoclu. La subţioară duce o servietă, iar pe cap o pălărie cu streşinile lăsate. Venea zorit dinspre Calea Victoriei, pe trotuarul din dreapta, al bulevardului Carol, şi vrea să traverseze către Direcţia C.F.R.-ului.

Dar de ce nu traversează? M-a îmbrâncit pe mine, pe o doamnă era s-o dea jos, pe alta aşijderea, şi acum, cu toate că stop-ul este deschis, priveşte nepăsător – ca şi când aceasta i-ar fi fost intenţia.

Un fluierat scurt şi un zbârnâit de sonerie, anunţă închiderea stop-ului. În acest moment, domnul cel uscăţiv şi cu monoclu porneşte energic să traverseze.

Nefiindu-i posibil, se scarpină după ureche, îşi mută monoclul şi vorbeşte singur. Se acuză probabil că n-a trecut la timp. Dar când se redeschide stop-ul, în loc să traverseze îşi mută picioarele pe loc, se scarpină după urechea cealaltă şi… renunţă să mai treacă în partea opusă. Se întoarce brusc, îşi cere pardon de la cei de care se loveşte şi se repede să traverseze strada Academiei, către statuia lui Haret. Stop-ul însă era închis, aşa că fu silit să aştepte.

Îşi trecu ghiozdanul la subţioara cealaltă, îşi vârî monoclul în buzunarul vestei şi se scărpină după ceafă. Arată aşa de nervos şi de grăbit, că mă aştept să-l văd riscând o ciocnire cu un taxi sau cu un tramvai, numai ca să traverseze cu o secundă mai devreme.

Dar teama mea nu se adeveri. Uscăţivul cel grăbit, se lăsă convins de stăruinţele unei ţigăncuşe şi cumpără un ziar de-un leu. Noul semnal al gardianului de la stop îl găseşte astfel în toiul lecturii. Omul preferă să se pună la curent cu cele mai noi ştiri decât să ajungă cu cinci minute mai degrabă acolo unde trebuia să se ducă. Îndată însă ce frunzări foaia tipărită deveni numai nervi şi făcu un pas înainte ca să traverseze către statuia lui Haret. Dar era prea târziu. Sau prea devreme. Îşi muşcă buza de jos, de necaz c-a zăbovit, şi aşteptă înfrigurat viitoarea alarmă a gardianului de la stop.

Îşi scoase monoclul din buzunarul jiletcii şi-l fixă, pe rând, la amândoi ochii, apoi îl vârî din nou în buzunar, ca să-l scoată imediat şi să-l atârne definitiv la ochiul stâng. Îşi trecu şi servieta de la o subţioară la cealaltă, o readuse la loc, o mută din nou, se scărpină în bărbie şi deodată făcu brusc la stânga să traverseze bulevardul.

Dar nu-l traversă… Stă pe loc şi zâmbeşte fericit, probabil de bucurie că nu ia hotărâri pripite, şi iar porni să treacă bulevardul. Dar entuziasmul îi fu tăiat de închiderea stop-ului.

Rămâne câteva clipe cufundat în gânduri, apoi se hotărăşte brusc să traverseze strada Academiei. Pe la jumătatea drumului, însă, revine în bulevard. Ar fi putut să-l treacă îndată căci stop-ul era deschis, dar nu-l trecu. Lăsă monoclul să-i cadă în palmă, îşi duse servieta la spate şi îşi ridică nasul la înălţimea cablurilor S.T.B.-ului.

Se pare că filosofează… Preţ de cinci minute nu mai făcu nicio mişcare, ca după acest răstimp să-şi coboare nasul brusc şi să-şi aducă aminte că se află aci pentru a traversa bulevardul. Sau pentru a traversa strada Academiei. Ba nu, bulevardul… Ba strada Academiei… Ba…

Făcu un pas înainte, apoi unul la dreapta, altul înapoi, apoi iar păşi la dreapta şi iarăşi înapoi…

Oftează lung, tuşeşte scurt şi hotărârea cea definitivă e luată: va traversa strada Academiei.

Păşeşte energic către dreapta, dar şi mai energic se întoarce spre stânga şi o croieşte, aproape fugind, de-a latul bulevardului.

De data aceasta hotărârea era bloc de oţel, dar stopul fiind închis, teribilul act de voinţă pe care îl săvârşise îl vârî pe bietul om sub roţile unui automobil…

 

JURĂMÂNT

Vecinul meu, Ion Dulceaţă, nu-şi recunoaşte alte apucături rele, decât fumatul şi pasiunea cafenelei. Şi probabil că spune adevărul, fiindcă de doi ani de când îl cunosc, nu l-am prins nici cu minciuna, nici ţinându-se după fuste, nici duhnind a băutură. Om cu slujbă sigură la Stat, fără copii, fără datorii, fără procese, nu mai nutreşte alte idealuri decât să iasă sănătos la pensie şi apoi să figureze cât mai mult în scriptele Casei de Pensiuni. Cum însă de pensie e sigur că are să-i vină, bineînţeles dacă trăieşte până atunci, iar data la care va înceta să mai mănânce din pensie, o hotărăşte numai Cel-de-Sus, nu-şi mai bate capul decât cum şi ce fel să se lase de cele două rele care îi strică sănătatea, îi „muşcă” bugetul, vorba lui, iar una din ele, cafeneaua, îi răpeşte timpul liber, pe care l-ar putea întrebuinţa pentru plimbare şi pentru lecturi. În plus, îl sileşte să asculte şi să aprobe bârfeli şi minciuni.

— De la zi ’ntâi mă las negreşit! – mă asigura el, atunci când ne întâlneam după 15 ale lunii. La întâi însă fixa data de 15, la 15 iar amâna pentru întâi, sau pentru „Lunea viitoare”. Iar dacă era către sfârşitul anului, făcea jurământ că în ziua de 31 Decembrie va intra pentru ultima oară în cafenea. Şi cea din urmă ţigară o va aprinde cu zece minute înainte de revelion.

— Îmi lipseşte voinţa necesară, – mi se jeluia bietul om când îl întâlneam, în chiar ziua sfântului Vasile, ieşind din cafenea, cu ţigara în gură…

A încercat să fumeze mai puţin şi să viziteze cafeneaua mai rar, dar nici aşa n-a izbutit deoarece a citit undeva că temperanţa e mai grea decât abstinenţa.

A încercat apoi să lase cafeneaua şi să rămână cu fumatul. Patru zile încheiate a rezistat ispitei, dar în a cincea s-a întâmplat în Europa un fapt de importanţă istorică şi numai la cafenea putea să-l comenteze şi să obţină un sac de informaţii.

După o trecere de vreme, a vrut să lase fumatul şi să rămână cu pasiunea cafenelei; dar cum să stai o jumătate din zi în cafenea şi să nu aprinzi măcar o ţigară?

— Nu pot să fac nimic! – oftează el când îl întreb, cu vreo lună în urmă, dacă s-a cotorosit de cele două năravuri. Sau măcar de unul din ele.

— Te înşeli, vecine, – îl contrazic eu, încurajându-l. Omul, aşa fiinţă plăpândă, cum e, izbuteşte tot ce-şi propune, numai să vrea cu tot dinadinsul. „Voieşte şi vei putea!”

Ridică neîncrezător din umeri, fiindcă era sigur că a vrut şi totuşi n-a izbutit. Peste câteva zile îmi aţine calea ca să mă pună în curent cu ultima experienţă.

— Timp de opt zile, nici măcar nu mi-am atins buzele de o ţigară, dar în ziua a noua s-a întâmplat să am un necaz mare… şi am intrat în primul debit pe care l-am întâlnit…

— Asta înseamnă că, atâta timp cât ai vrut, te-ai abţinut, dar de îndată ce n-ai mai vrut să vrei, a reînceput povestea…

A înghiţit în sec şi s-a depărtat ca un năucit de cap.

Trece o săptămână fără să-l mai văd. Şi tocmai căutam să-l întâlnesc deoarece jocul lui de-a voinţa îmi inspira compătimire. Eram decis să-i dau un sfat, care să-l izbăvească de această inutilă tortură sufletească. Să-l învăţ, adică, să nu mai ia hotărâri aşa de grozave şi să nu-şi mai fixeze termene, ci s-o lase mai domol. Poate că vor ieşi lucrurile mai bine.

Mă caută tot el, de data aceasta acasă la mine. Un ochi îi râdea, iar celălalt îl plângea.

— Mi se pare că iar te-ai abţinut opt zile… şi după aceea iarăşi ai dat peste o mare supărare, – zic eu ca să-i înlesnesc vorba.

— A, nu! – mă contrazice el, neştiind singur dacă să râdă sau să ofteze. De data asta m-am abţinut, de la fumat, numai şase zile, iar în a şaptea am avut parte de-o aşa bucurie… că iar am intrat în primul debit din calea mea! Cât pentru cafenea, îţi spun drept că uneori îmi vine să-i dau foc, dar de cele mai multe ori aş vrea să mă stabilesc în permanentă acolo… O hotărâre însă tot am luat… Dar una pe care sunt sigur că am s-o respect…

— Minunat!

— M-am jurat în faţa icoanei, că niciodată nu voi mai lua hotărâri pe care să nu le pot ţine…