Bestia umana de Emile Zola

I

Intrând în odaie, Roubaud puse pe masă pâinea de o livră, pateul şi sticla cu vin alb. Dimineaţa, înainte ca el să fi plecat după treburi, bătrâna Victoria acoperise probabil focul din sobă cu un strat de cenuşă, astfel că acum căldura era înăbuşitoare. Subşeful de gară deschise una dintre ferestre şi rămase sprijinit în coate în cadrul ei.

Era în fundătura Amsterdamului, în ultima clădire de pe dreapta, o clădire înaltă în care Compania de Vest adăpostea pe unii dintre slujbaşii săi. Fereastra de la al cincilea, din unghiul acoperişului rotund, dădea spre gară, spre tranşeea aceea largă ce străpungea cartierul Europei, – o desfăşurare bruscă a orizontului, sporită şi mai mult, parcă, în după amiaza zilei, de cerul plumburiu al acelei zile de mijloc de februarie, un cenuşiu umed, călduţ, străpuns de soare.

În faţă, sub colbuiala razelor, casele din strada Romei se înecau, se ştergeau. La stânga, şoproanele halelor acoperite scoteau în evidenţă tindele mari, cu geamlâc afumat – cel din faţă imens, despărţit prin clădirea poştei şi a cazangeriei de celelalte mai mici, din Argenteuil, Versailles şi Ceinture; pe când podul Europei, la dreapta, străpungea cu steaua-i de fier tranşeea pe care o vedeai apărând şi dispărând iarăşi până-n dreptul tunelului din Batignolles. Iar aici, sub fereastră, ocupând întinsul câmp, trei linii duble care ieşeau de sub pod, se ramificau, se îndreptau ca un evantai ale cărei părţi de metal, înmulţite, nenumărate, se pierd sub şoproane. Cele trei posturi de acar, de dinaintea arcurilor, vădeau grădiniţele veştede. În negura confuză a vagoanelor şi maşinilor de pe linii, un semnal mare, roşu, puncta lumina palidă a zilei.

O clipă, Roubaud urmări priveliştea, comparând-o cu gara sa din Havre, gândindu-se la Havre. Ori de câte ori petrecea la Paris o zi şi se întorcea la bătrâna Victoria, gândul la profesiunea sa îl stăpânea din nou. Sub şopronul cu linii mari, sosirea unui tren din Mantes însufleţise persoanele. Urmări din ochi maşina de manevră, o maşină-tender, micuţă, cu trei roţi scunde, împerecheate. Maşina desfăcea trenul, în harnică fierbere, luând şi împingând vagoanele pe liniile moarte. O altă maşină, aceasta puternică, maşină de expres, cu două roţi enorme, staţiona singură, lăsa în drumu-i un fum gros, negru, ce urca drept şi agale în atmosfera calmă. Dar luarea aminte a slujbaşului fu atrasă în întregime de trenul de la trei şi douăzeci şi cinci, pentru Caen, plin de călători, ce-şi aştepta maşina. Omul nu o zărea, – dincolo de podul Europei, o auzea numai cum cere drum liber prin şuierături înăbuşite, asemeni unei fiinţe cuprinse de nerăbdare. Cineva strigă un ordin, şi ea răspunse printr-un semnal scurt că a înţeles; pe urmă, înainte de a porni, tăcu o clipă, supapele se deschiseră, aburii ţâşniră în lături cu un şuier asurzitor. Roubaud văzu revărsându-se în jurul podului albeaţa aceea care se învârtejea, neastâmpărată. asemeni unei volburi de zăpadă, prin schelăria de fier. Un crâmpei din spaţiu era înălbit, pe când fumăraia îngroşată a celeilalte maşini îşi întindea zăbranicul tot mai mult. În urmă se auzeau, înăbuşit, sunete prelungi de goarnă, strigăte de comandă, învârtituri de manivelă. Se produse un zgomot distinct: văzu mai departe, un tren de Versailles care se încrucişa cu un tren de Auteuil, unul urcând, celălalt coborând.

Roubaud se pregătea să plece de la fereastră. Un glas îi rosti numele. Se plecă şi zări jos, pe terasa de la al patrulea, pe un tânăr de vreo treizeci de ani, pe Henri Dauvergne, conductor-şef. Locuia tot aici, cu tatăl său, subşef la liniile mari, şi cu surorile lui, Clara şi Sofia, două blonde între optsprezece şi douăzeci de ani, adorabile, trăind din cei şase mii de franci câştigaţi de ambii bărbaţi, şi ducând-o într-o permanentă bună dispoziţie. O auzeai pe cea mare cum râdea, pe când cea micuţă cânta, şi în timp ce păsărelele din colivie se luau la întrecere cu trilurile lor.

— Hei, domnule Roubaud, sunteţi la Paris, vasăzică?… A, da, afacerea cu subprefectul!

Sprijinindu-se iar în coate, subşeful de gară lămuri că fusese nevoit să plece din Havre chiar în dimineaţa aceea, cu expresul de şase şi patruzeci. Un ordin al şefului exploatării îl chemase la Paris; primise observaţii. Era bucuros însă că nu şi-a pierdut locul.

— Dar doamna? întrebă Henri.

Doamna a ţinut şi ea să vină, pentru cumpărături. Soţul o aştepta aici, în camera a cărei cheie le-o dădea bătrâna Victoria, de câte ori veneau, şi unde le plăcea să mănânce, liniştiţi, singuri, în timp ce harnica femeie stătea jos la postul ei de curăţenie. În ziua aceea mâncaseră ceva la repezeală în Mantes, voind să-şi termine în primul rând treburile. Dar acum bătu ceasurile trei, şi bărbatul era lihnit de foame.

Ca să fie politicos, Henri mai puse o întrebare:

— Şi dormiţi la Paris?

Nu, nu! Se vor întoarce împreună la Havre, astă seară, cu expresul de şase şi treizeci. Ei, da, vacanţă! Nu te clinteşti din loc decât pentru a-ţi face treburile, – şi repede, la cuib!…

Slujbaşii se priviră un moment, dând din cap. Nu se mai auzeau însă; un pian îndrăcit izbucnise în note sonore. Desigur că surorile cântau împreună, râzând cu hohote şi întărâtând păsărelele. Tânărul, care se amuza şi el, salută şi se depărtă: subşeful rămase o clipă, singur, cu ochii, spre terasa de unde pornea toată izbucnirea aceea tinerească. Apoi, ridicându-şi privirile, zări maşina care-şi închisese supapele şi pe care acarul o îndrepta spre trenul de Caen. Ultimele învălătuciri de aburi alburii se pierdeau printre norii de fum negru care pătau cerul. Se întoarse şi el în cameră.

Dinaintea cucului, care arăta orele trei şi douăzeci, Roubaud nu-şi putu stăpâni o mişcare de deznădejde. Pentru ce dracu’ o fi întârziat Severina atât? Când intra într-un magazin, nu se mai clintea de acolo. Ca să-şi înşele foamea ce-i chinuia stomacul, se gândi să stea la masă. Încăperea spaţioasă, cu două ferestre, servind totodată de dormitor, de sufragerie şi bucătărie, cu mobila-i de nuc, cu patul acoperit de un macat roşu, cu bufetul cu poliţe, cu masa rotundă şi cu dulapul normand, îi era cunoscută. Scoase din bufet şervete, farfurii, furculiţe, cuţite, două pahare. Totul era de o curăţenie exemplară, şi se amuza cu treburile astea ale menajului, de parcă s-ar fi jucat de-a prânzul, – încântat de albeaţa lenjeriei, îndrăgostit de nevastă-sa, râzând el însuşi de râsul zburdalnic pe care ea se va porni când va deschide uşa. Dar după ce puse într-o farfurie pateul şi după ce aşeză alături sticla cu vin alb, el se îngrijoră şi căută ceva din ochi. Pe urmă, repede, scoase din buzunare două pachete uitate, o cutioară cu sardele şi o bucată de şvaiţer.

Sunară orele trei şi jumătate. Roubaud umbla în lung şi-n lat, trăgând cu urechea spre scară la cel mai neînsemnat zgomot, în aşteptarea-i plicticoasă, trecu pe dinaintea oglinzii; se opri, se privi. Nu îmbătrânea deloc; se apropia de patruzeci de ani fără ca păru-i creţ şi roşcovan să-şi schimbe culoarea. Barba, pe care o purta mare, era şi ea stufoasă şi aurie. Mijlociu de statură, dar neobişnuit de vânjos, el era mulţumit de sine, de capu-i întrucâtva turtit, de fruntea joasă, de ceafa groasă, de chipu-i dolofan şi roşcovan, luminat de ochii mari şi vioi. Sprâncenele i se îmbinau întunecându-i fruntea. Iar pentru că se însurase cu o femeie mai tânără cu cincisprezece ani decât el, privirile acestea în oglindă îl linişteau.

Se auzi un zgomot de paşi. Roubaud întredeschise, repede, uşa. Era însă o vânzătoare de gazete, din gară, care se întorcea acasă. Bărbatul plecă de la uşă şi se uită la o cutie de scoici, de pe bufet. Cunoştea foarte bine cutia asta, – un dar al Severinei către bătrâna Victoria, doica ei. Iar lucruşorul acesta fu de-ajuns: toată povestea căsniciei lui Roubaud începu să se depene. Trei ani, aproape. Născut în Midi, Plassans, dintr-un tată căruţaş, liberat din armată cu galoanele de sergent-major, vreme îndelungată factor-mixt la gara din Mantes, el trecuse ca factor şef la aceea din Barentin; aici îşi cunoscuse nevestica, atunci când ea venise din Doinville să ia trenul, însoţită de domnişoara Bertha, fiica prezidentului Grandmorin. Severina Aubry nu era decât odrasla unui grădinar mort în serviciul Grandmorinilor; prezidentul, naşul şi tutorele ei, o răsfăţa în aşa fel, făcând-o tovarăşa fiicei lui, trimiţându-le pe amândouă la un pension din Rouen, şi era înzestrată ea însăşi cu o astfel de distincţie înnăscută, încât multă vreme Roubaud se mărginise să o dorească de departe, cu patima unui lucrător mai răsărit pentru o bijuterie delicată pe care o socotea de preţ. Acesta era singurul roman al existenţei sale. Ar fi luat-o de nevastă, fără ca ea să aibă un gologan, din plăcerea de a o avea, şi când se hazardă, în sfârşit, întruchiparea visului depăşi toate aşteptările: în afară de Severina şi de o zestre de zece mii de franci, – preşedintele, acum în retragere, membru în Consiliul de administraţie al Companiei de Vest, îl luă sub protecţia sa. De a doua zi după nuntă, era transferat ca subşef la gara din Havre. Avea, nu-i vorbă, în sprijinul său notele de bun funcţionar, solid la post, punctual, cinstit, mărginit dar dintr-o bucată, – însuşiri excelente care puteau să explice satisfacerea promptă a cererii sale şi repeziciunea înaintării. Prefera, cu toate astea, să creadă că datorează totul nevestei sale. O adora.

După ce deschise cutia cu sardele, Roubaud îşi pierdu definitiv răbdarea. Întâlnirea fusese fixată pentru orele trei. Unde o fi? Doar n-o să-i spună că pentru a cumpăra o pereche de ghete şi şase cămăşi a avut nevoie de o zi. Şi cum trecea din nou pe dinaintea oglinzii, el zări sprâncenele zbârlite şi fruntea brăzdată de o linie aspră. Niciodată nu o bănuia pe Severina la Havre. La Paris îi treceau prin minte tot felul de primejdii, de greşeli. Un val de sânge i se urca la creieri, pumnii de fost om de echipă i se strângeau ca pe vremea când împingea vagoane. Redevenea bruta inconştientă de forţa sa, şi ar fi zdrobit-o într-o pornire de furie nebună.

 

Severina deschise uşa; se ivi, fragedă, veselă.

— Iată-mă… Vei fi crezut că poate m-am pierdut…

În strălucirea celor douăzeci şi cinci de ani ai ei, părea înaltă, subţirică şi zveltă; grăsuţă, totuşi, cu oase mici. La prima ochire, nu era nicidecum frumoasă; avea chipul prelung, gura puternică, luminată de dinţi superbi. Dar, privită mai atent, ea cucerea prin farmecul, prin ciudăţenia ochilor ei mari, albaştri, care străluceau sub părul des şi negru.

Deoarece bărbatul, fără a-i răspunde, continua s-o examineze cu privirea tulbure, clipitoare, pe care i-o cunoştea îndeajuns, femeia adăugă:

— Oh, şi am alergat… Închipuieşte-ţi, cu neputinţă să ai un omnibus. Dar pentru că nu vream să cheltuiesc, am venit pe jos… Ia uite ce cald mi-e..

— Haide, zise el violent, n-o să mă faci să cred că vii de la Bon Marché…

Dar, degrabă, cu drăgălăşenii de copil, ea îi sări de gât, acoperindu-i gura cu mânuţa ei durdulie.

— Răule, răule, taci!… Ştii bine că te iubesc.

O atare sinceritate se desprindea din făptura ei toată, el o simţea tot aşa de curată, de dreaptă, încât o strânse cu înflăcărare în braţe. Bănuielile lui sfârşeau totdeauna la fel. Ea se lăsa molatică, plăcându-i să fie dezmierdată. Bărbatul o acoperea cu sărutări pe care femeia nu le înapoia; şi într-aceasta sălăşluia temerea lui ascunsă: în femeiuşca pasivă nu se trezea niciodată amanta.

— Aşadar, ai golit Bon-Marché-ul?

— O, da! Să-ţi povestesc… Dar. În primul rând, să mâncam. Mi-e aşa foame!… Stai, am un cadou micuţ. Micul meu dar.

Ea îi râdea foarte aproape, în faţă. Băgase mâna dreaptă în poşetă, unde avea un obiect pe care nu-l scotea.

— Spune repede: Micul meu dar.

El râdea, de asemeni, cu bunătate. Se hotărî:

— Micul meu dar…

Îi cumpărase un cuţitaş, în locul altuia pe care el îl pierduse şi după care se tânguia de cincisprezece zile. Se minuna acum, găsea că-i superb cuţitul nou-nouţ, cu mâner de fildeş şi lamă strălucitoare. Voia să-l încerce. Ea se bucura de bucuria lui; şi tot glumind, ceru un gologan, pentru ca prietenia dintre ei să nu se strice.

— Să mâncăm, să mâncăm, repetă femeia. Nu, nu, te rog, nu închide încă! Mi-e aşa cald!…

Se duse după el la fereastră, şi râmase acolo câteva clipe, rezemată de umărul lui, privind larga perspectivă a gării. Deocamdată, fumăraia se risipise, discul de aramă al soarelui cobora înnegurat pe după casele din strada Romei. Jos, o maşina de manevră ducea trenul de Mantes care avea să plece la orele patru şi douăzeci şi cinci. Îl împinse de-a lungul peronului, sub şopron, unde fu desperecheat. În fund, în hangarul Centurei, ciocniri de tampoane anunţau împerecherea altor vagoane. Şi singură, pe linii, cu mecanicul şi focarul negru de praf de cărbune, o maşină greoaie stătea ţeapănă, obosită şi asudată parcă, fără alt abur decât o dâră subţire ieşind dintr-o supapă. Aştepta să i se deschidă calea pentru a se reîntoarce la depoul din Batignolles. Un semnal roşu se ivi şi se şterse. Porni.

— Sunt nostime Dauvergnele astea! spuse Roubaud plecând de la fereastră. Le-auzi cum ciocănesc la pian?… Adineauri l-am văzut pe Henri, care ţi-a trimis complimente.

— La masă, la masă! exclamă Severina.

Şi se năpusti asupra sardelelor, devorându-le. Oh, pâinişoara de la Mantes era departe! Parisul o ameţea. Vibra de fericirea de a fi cutreierat trotuarele, cumpărăturile de la Bon Marché o încălzeau. Dintr-o singură dată, în fiecare primăvară, îşi cheltuia toate economiile făcute în timpul iernii, preferind să cumpere orice, spunând că realiza astfel foloase. De aceea nu se astâmpăra. Confuză oarecum, ruşinată întru-câtva, mărturisi că a cheltuit mai mult de trei sute de franci.

— Pe naiba, spuse Roubaud, surprins, eşti cam risipitoare pentru nevasta unui subşef!… Dar n-aveai de luat altceva decât şase cămăşi şi o pereche de ghete!…

— Oh, dragul meu, ocazii cu care nu te mai întâlneşti!… O mătase cu dungi, delicioasă! Pălărie de un gust, – un vis! Jupoane gata, cu volane brodate! Şi toate astea pe lucru de nimic; la Havre aş fi plătit încă o dată atât… O să mi le trimită, şi ai să vezi.!…

Râdea şi el, căci era nostimă în bucuria şi zăpăceala ei. Şi apoi era aşa de plăcut prânzul ăsta în doi, improvizat în odaia unde se aflau numai ei, mult mai bine ca la restaurant Ea, care de obicei bea apă, se lăsa antrenată şi golea în neştire paharul cu vin alb. Cutia cu sardele era sfârşită; atacară pateul cu frumosul cuţit nou-nouţ. Fu o mare plăcere, căci tăia straşnic.

— Dar tu ce-ai făcut? întrebă ea. Mă pui să flecăresc şi nu-mi spui cum s-a terminat afacerea cu subprefectul.

El îi povesti în amănunte felul în care îl primise şeful exploatării. Oh, o scărmăneală în lege! El se apărase, rostise adevărul adevărat, arătase cum calicul de subprefect se încăpăţânase să se urce cu câinele într-un vagon de-a-ntâia pe câtă vreme era unul de-a doua rezervă pentru vânători şi pentru animalele lor, şi cearta care urmase şi cuvintele care s-au schimbat. În definitiv, şeful îi dădea dreptate că ţinuse să impună respectarea regulamentului. Dar ceea ce era greu era că îl ameninţase pe subprefect. „N-o să fiţi voi totdeauna stăpâni!” Îl bănuia lumea că e republican. Discuţiile rostite la deschiderea sesiunii din 1869 şi teama de viitoarele alegeri generale făceau situaţia guvernului critică. De aceea, Roubaud ar fi fost cu siguranţă mutat, dacă nu avea protecţia prezidentului Grandmorin. Aşa, şi totuşi fusese nevoit să semneze o scrisoare de scuze, în urma poveţelor acestuia.

Severina îl întrerupse exclamând:

— Hei, n-am avut dreptate să-i scriu şi să-l vizităm astăzi de dimineaţă înainte de a te duce să-ţi primeşti scărmăneala? Eram sigură că el o să ne scoată din încurcătură,

— Da, ţine mult la tine, grăi Roubaud, şi se bucură de mare trecere la Companie… Vezi ce înseamnă să fii un bun slujbaş? Nu mi-a precupeţit elogiile: nu prea multă iniţiativă, dar purtare, supunere, curaj, în sfârşit totul! Hei, draga mea, dacă nu mi-ai fi fost nevastă şi dacă Grandmorin nu m-ar fi apărat, eram pierdut: mă înfundau, ca să mă pedepsească, în cine ştie ce staţie păcătoasă.

Ea privea fix în gol; murmură, parcă şi-ar fi vorbit sieşi:

— Da, nici vorbă, e om cu trecere.

Urmă o pauză; ea rămase cu ochii mari, deschişi, pierduţi departe. Nu mai mâncă. Retrăia, desigur, zilele copilăriei ei, acolo, în castelul din Doinville, la patru leghe de Rouen.

Nu îşi cunoscuse niciodată mama. Când tatăl său, grădinarul Aubry, muri, fata mergea pe al treisprezecelea an; prezidentul, care era văduv, o ţinu lângă fiică-sa, Bertha, sub îngrijirea surorii lui, doamna Bonnehon, soţia unui fabricant, de asemeni văduvă. Castelul era astăzi al ei. Bertha, mai mare decât Severina cu doi ani, măritată la şase luni după ea. Îl luase pe domnul de Lachesnaye, consilier la Curtea din Rouen, un omuleţ uscat şi galben. Anul trecut, prezidentul era tot în fruntea acestei Curţi. Pe urmă se retrase, după o carieră splendidă. Născut în 1804, substituit la Digne în 1830, apoi la Fontainebleau; pe urmă la Paris, pe urmă procuror ia Troyes, avocat general la Rennes, şi după aceea prim-prezident la Rouen. Multimilionar, făcea parte de la 1855 din Consiliul general şi fusese numit comandor al Legiunii de onoare în ziua retragerii. Şi, oricât se pierdea cu mintea în trecut, Severina îl revedea, aşa cum era şi acum, îndesat şi solid, cu părul stufos, cu barba tăiată scurt, cu mustăţile rase, cu chipul pătrat. Ochii albaştri şi nasul mare dădeau chipului lui o notă aspră. Se purta sever şi-i făcea pe toţi să tremure în juru-i.

Roubaud fu nevoit să ridice tonul, repetând pentru a doua oară:

— Hei, la ce te gândeşti?

Ea tresări, se scutură, puţin surprinsă parcă şi înfricoşată.

— A, la nimic.

— Nu mai mănânci, nu mai îţi este foame?

— Ba da… Poftim.

Severina goli paharul cu vin alb şi dădu gata felia de pateu din farfurie. Dar se întâmplă un accident: isprăviseră pâinea şi nu mai aveau niciun dumicat pentru brânză. Urcară strigăte, râsete, – când, răscolind odaia, descoperiseră în bufetul mamei Victoria o bucată de pâine uscată. Cu toate că fereastra era deschisă, în odaie continua să fie cald, iar tânăra femeie, aşezată cu spatele la sobă, nu se răcorea deloc, – tot mai îmbujorată şi mai înfierbântată de neprevăzutul dejunului voios din camera aceasta. Roubaud obţinuse de la Grandmorin încă un avantaj pentru mama Victoria. Fată sedusă, cu un prunc mort, doică a Severinei şi mai târziu nevasta unui fochist din serviciul Companiei, o ducea ca vai de lume la Paris, trăind de pe urma cusutului, cu bărbatul ei care mânca totul, – când întâlnirea cu fiica ei de lapte reînnodă legăturile vechi făcând ca şi ea să fie ocrotită de prezident; astăzi i se oferea un post de closetieră la cabinetele de lux pentru dame, ceea ce era mai bine. Compania nu-i dădea decât o sută de franci pe an, dar ea câştiga aproape o mie patru sute cu bacşişurile, fără a mai socoti adăpostul, camera asta, plus încălzitul. În sfârşit, o situaţie cât se poate de bună. Iar Roubaud calcula că dacă Pecqueux, soţul, câştigă două mii opt sute de franci pe an, ca fochist, socotind primele şi salariul de bază, căsnicia ar fi înglobat mai mult de patru mii de franci, adică încă o dată cât avea el ca subşef de gară la Havre.

— Nu-i vorbă, încheie Roubaud, nu orice femeie ar vrea să fie la closete. Dar nu e ruşine să munceşti.

Între timp, foamea li se potolise; nu mai mâncau decât agale, tăind brânza în bucăţi mici, pentru a se desfăta cât mai mult. Lâncezeau şi cuvintele lor.

— A da, exclamă el, am uitat să te întreb… De ce nu l-ai ascultat pe prezident, să te duci pentru două-trei zile la Doinville?

Mintea lui, bine dispusă prin digestie, reînjgheba vizita făcută de dimineaţă, lângă gară, la palatul din strada du Rocher: se revăzu în cabinetul sever şi larg, îl auzea parcă pe prezident spunându-le că va pleca mâine la Doinville. Apoi, ca şi cum ar fi fost fulgerat de un gând, prezidentul făcu propunerea să plece chiar astă seară, cu ei, cu expresul de şase şi treizeci, şi s-o ducă apoi pe protejata lui acolo, la surioara care o dorea de vreme îndelungată. Dar femeia invocă tot felul de motive care o împiedicau, spunea ea.

— Ştii că eu, continuă Roubaud, nu vedeam nimic rău, îmi purtam eu de grijă… Nu-i aşa? în situaţia de acum avem nevoie de sprijinul lor. Nu e tocmai nimerit să-i refuzi când ei vor să fie amabili; cu atât mai mult cu cât se pare că refuzul tău l-a costat… De aceea te-am tot îndemnat să primeşti, până când tu m-ai tras de haină. Atunci am zis ca tine, dar fără să pricep… Ei? Pentru ce n-ai vrut?

Severina clipi din pleoape şi schiţă un gest de enervare.

— Pot oare să te las singur?

— Nu-i un motiv… De când ne-am luat, în trei ani, te-ai dus de două ori la Doinville şi ai stat acolo câte o săptămână. Nimic nu te împiedica să mai te duci odată.

Stinghereala femeii sporea: întoarse capul.

— La urma-urmei, nu-mi convenea. N-o să mă sileşti la lucruri care nu-mi fac plăcere.

Roubaud deschise braţele ca pentru a declara că el nu o sileşte la nimic. Reluă totuşi:

— Stai, tu îmi ascunzi ceva… Te-o fi primit rău, ultima oară, doamna Bonnehon…

O, nu, doamna Bonnehon o primise totdeauna cât se poate de bine. Era aşa de plăcută doamna asta înaltă, viguroasă, cu părul blond, splendid, frumoasă încă, în ciuda celor cincizeci şi cinci de ani ai ei! De când era văduvă, şi chiar de pe vremea când îi trăia bărbatul, se spunea că inima îi fusese deseori ocupată. Era adorată la Doinville, căci făcuse din castel un loc de plăceri unde îşi dădea întâlnire toată societatea din Rouen, şi în special magistratura. Doamna Bonnehon avusese numeroşi prieteni în magistratură.

— Atunci, ia spune, te-or fi primit rece Lachesnaye-i.

Nici vorba, de la căsătoria cu domnul de Lachesnaye, Bertha încetase de a fi pentru ea ceea ce fusese odată. Nu era nicidecum bună sărmana Bertha, aşa de neînsemnată, cu nasu-i roşcovan. La Rouen, doamnele îi lăudau foarte mult distincţia. De aceea, un soţ ca al ei, urât, aspru, avar, părea mai de grabă făcut să influenţeze asupra nevestei sale şi s-o facă rea. Dar nu, Bertha se arătase cum trebuia faţă de fosta ei tovarăşă: nu i se putea aduce nicio dojană.

— Poate că prezidentul nu-ţi e pe plac?

Severina, care până atunci răspundea agale, cu voce potolită, fu cuprinsă de ciudă.

— El? Ce idee!

Şi continuă, enervată, în crâmpeie de fraze.

Abia îl vedea acolo. El îşi rezervase, în parc, un pavilion a cărui uşă răspundea într-o uliţă dosnică. Ieşea, intra, fără să-l ştie nimeni. La drept vorbind, sora lui nu ştia niciodată când vine. El lua o trăsură la Barentin, sosea în timpul nopţii la Doinville, trăia zile de-a rândul în pavilion, fără să-l ştie nimeni. Oh, el nu te stânjenea acolo nicidecum!

— Îţi spun asta fiindcă tu mi-ai povestit de douăzeci de ori că pe când erai copilă el îţi inspira teamă.

— Ei, teamă! Exagerezi, ca de obicei. Desigur, nu râdea niciodată, îl privea pe om fix, cu ochii lui bulbucaţi, încât omul lăsa repede capul în jos. Am văzut oameni care se încurcau, care nu puteau să-i spună un cuvânt, într-atât le impunea faima lui de asprime şi înţelepciune… Dar pe mine nu m-a certat niciodată, am simţit totdeauna că avea o slăbiciune pentru mine…

Din nou glasul ei se încetinea, ochii i se pierdeau în gol.

— Mi-aduc aminte… Când eram fetiţă şi mă jucam cu prietene pe alei, dacă el se ivea fugeau cu toatele, fugea până şi copila lui, Bertha, care se temea totdeauna să nu facă ceva rău. Eu, însă, îl aşteptam liniştită. El trecea şi, văzându-mă acolo, zâmbitoare, cu beţişorul în vânt, mă ciupea de obraji.. Mai târziu, la şaptesprezece ani, când Bertha voia să capete de la el ceva, mă trimitea pe mine întotdeauna. Vorbeam, nu plecam jos privirile şi simţeam că ale lui mă înţeapă sub piele ca nişte ace. Dar îmi băteam joc de ele; eram aşa de sigură că o să-mi facă voia! Oh, da, mi-aduc aminte! Nu e stufiş în parc, nu e gang, nu e cameră din castel pe care să nu le pot vedea şi cu ochii închişi.

Tăcu; pleoapele-i erau închise; iar pe chipu-i încălzit şi plinuţ părea că trece fiorul întâmplărilor de altădată, al întâmplărilor pe care nu le spunea. Stătu astfel o clipă, frământându-şi uşor buzele ca într-un tic involuntar ce-i schimonosea dureros un colţ al gurii.

— El a fost, fireşte, foarte cumsecade cu tine, reluă Roubaud aprinzându-şi pipa. Nu numai că te-a crescut ca pe o domnişoară, dar a administrat cu multă chibzuinţă bruma ta de avere, şi, când ne-am luat, a rotunjit considerabil suma… Unde mai pui c-o să-ţi lase ceva; a spus ceva în faţa mea.

— Da, murmură Severina, casa de la Croix-de-Maufras, proprietatea ceea pe care drumul de fier a tăiat-o. Familia petrecea uneori şi opt zile acolo… Nu pun însă bază pe ea; Lachesnaye-i s-or fi făcut luntre şi punte să nu-mi lase nimic. Şi, apoi, sunt mai mulţumită să n-am nimic, nimic!…

Ea rostise cuvintele din urmă cu atâta însufleţire, încât el se mira, scoase pipa din gură şi-o privi cu ochi mari.