AnnaE
#0

Lectii de vrajitorie de Georges Charpak

Capitolul 1

Vrăjitori şi savanţi

 

Două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană.

Dar nu sunt sigur în privinţa afirmaţiei despre univers.

Albert Einstein

Strămoşii noştri vrăjitorii, marii preoţi şi astrologii

Departe de noi gândul de a-i dispreţui pe vrăjitori! Cu toţii ne naştem vrăjiţi, uluiţi, speriaţi de lumea fabuloasă în care destinul ne-a aruncat. Învăţăm să o cunoaştem, să ne apărăm de ea, să o înţelegem făurindu-ne credinţe, religii, filosofii, ştiinţe.

Vrăjitorii de odinioară, împreună cu alchimiştii, astrologii, astronomii şi cu toţi vânătorii de mistere, sunt precursorii savanţilor care descoperă şi modelează lumea în care trăim urmărind fără încetare necunoscutul, din dorinţa de a găsi o imagine coerentă a universului însufleţit sau neînsufleţit. Nu erau sihastri izolaţi, ci se alăturau adesea marilor preoţi a căror ambiţie mai vastă era aceea de a dezvălui străfundurile cele mai misterioase ale fiinţei umane pentru a lămuri sensul destinului ei. Pentru aceşti observatori neobosiţi, preoţii erau asemeni teoreticienilor fizicii modeme pentru experimentatorii obsedaţi de dezvăluirea secretelor materiei cu ajutorul unor microscoape tot mai puternice care le permit să vadă atomi izolaţi, cu acceleratoarele uriaşe care reconstituie preţ de o clipă starea materiei în momentul big bang-u- lui, cu telescoapele care înregistrează crâmpeiele de lumină emise cu 15 miliarde de ani în urmă la capătul universului.

Religiile au avut un rol imens în dezvoltarea ştiinţei sau în încercările repetate de a o distruge. Adesea au frânat dezvoltarea ştiinţei opunându-se cu ardoare lucrurilor care le puneau în cauză dogma. Din momentul în care astronomii, începând cu Copemic, au izgonit Pământul din centrul universului, şi deci al Creaţiei, Biserica i-a persecutat ca pe nişte eretici, condamnându-l pe Bruno la rug, reducându-l la tăcere pe Galilei, obligându-l pe Descartes să ia calea exilului. A fost nevoie de mai multe secole de tulburări politice şi sociale pentru a schimba natura relaţiilor dintre anumite Biserici şi ştiinţă. Ca şi acum, coexistau şi intrau în conflict obscurantiştii şi cei care considerau benefică pentru om lumina adusă de ştiinţă. Bătălia politică a fost câştigată de cei dintâi, singurii care o puteau câştiga, având în vedere puterea încă şovăitoare a oamenilor de ştiinţă.

Sufletul omului este capabil de pocăinţă

Pocăinţa recentă a Bisericii şi reabilitarea lui Galilei consacră locul deosebit pe care-l ocupă în prezent ştiinţa în percepţia realităţii noastre cotidiene. Această deschidere nu este împărtăşită însă de toate sectele. Putem găsi cu uşurinţă în toate religiile grupări integriste puternice care se agaţă de adevărul imuabil al dogmelor, pentru care ştiinţa nu oferă decât aparenţa unui adevăr în spatele căruia se ascunde, de fapt, diavolul.

Este adevărat că secolul al XlX-lea a asistat la înflorirea unei adevărate religii a ştiinţei, o credinţă naivă în atotputernicia sa benefică, în capacitatea sa de a oferi cândva un răspuns la toate întrebările care tulbură sufletul omului. Ştiinţa este cea care a inspirat toate grupările care au vizat în secolul trecut reformarea unei societăţi ce prezenta, începând cu revoluţia industrială, multe tare inacceptabile, l-a contaminat îndeosebi pe întemeietorii practicii revoluţionare marxiste. La scara timpului de desfăşurare a istoriei umane, poate părea derizoriu acest acces de obscurantism care a lovit, parte din veac, componenta ideologică ce se dorea cea mai progresistă din lume. Aceasta arată cât de uşor se poate lăsa sedusă omenirea, chiar şi cea mai educată, de credinţe aberante.

În urma imploziei Uniunii Sovietice, majoritatea conducătorilor sau a celor care s-au angajat, din motive diverse, uneori nobile şi idealiste, în aventura instaurării socialismului, şi-au dat seama că intervenţia unui aflat partid la putere în problemele ştiinţifice este de aceeaşi natură ca intervenţia unei biserici.

Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Astfel, o sectă puternică precum biserica scientologică organizează un cult al scrierilor cu pretenţie ştiinţifică ale întemeietorului său, scrieri a căror falsitate este atât de evidentă încât ar fi considerată înduioşătoare dacă ar fi opera unui copil de zece ani. O beţie de cuvinte împrumutate din texte ştiinţifice elementare şi golite de sens. Fragmentul de mai jos, preluat dintr-un volum al gurului, este edificator.

Semnul de întrebare:

Toate acestea ridică un semn de întrebare. Întrebarea nu este dacă radiaţiile plutesc sau nu prin lume. Semnul de întrebare este cel care pluteşte prin lume. Sunt sau nu sunt? Iar acest semn de întrebare sunt chiar radiaţiile.

Efectul radiaţiilor asupra corpului uman:

Cât de dăunătoare sunt radiaţiile asupra corpului uman? Nimeni nu ştie, dar putem spune, în linii mari, următoarele: un zid gros de cinci metri nu poate opri o rază gama. În schimb, corpul o poate face. Ceea ce ne face să ne punem această întrebare medicală de primă importanţă: cum se face că razele gama traversează zidurile, dar nu şi corpurile? Evident, un corp este mai puţin dens decât un zid.

Negăsind un răspuns în domeniul materiei, suntem deci nevoiţi să intrăm în domeniul mentalului.

Cum a fost posibil ca asemenea stupizenii să influenţeze persoane chiar şi cu o cultură medie?

Ştiinţa bulversează lumea şi poate fi o ameninţare la adresa vieţii

Superioritatea extraordinară a societăţilor care se folosesc fără restricţii de ştiinţa modernă provoacă faţă de ea sentimente de admiraţie şi teamă ce se pot transforma în ostilitate. Această ostilitate e hrănită de o viziune apocaliptică, din păcate uneori justificată, a anumitor efecte ale progresului ştiinţific.

Cum am putea accepta fără reacţie schimbările climatice produse în decursul unui singur secol cu o amploare pentru care înainte era nevoie de 10 000 de ani?

Cum pot fi desfăşurate arme care ar putea anihila viaţa pe planetă pe baza unor reţete politice care au dat greş în trecut?

Cum putem crede că miliardele de oameni în plus anunţaţi de demografi pentru viitorul apropiat se vor lăsa închişi în imense enclave de sărăcie şi ne vor lăsa să ne bucurăm în tihnă de civilizaţia noastră industrială saturată de bunuri de consum?

Ritmul nestăvilit al descoperirilor ştiinţifice şi al aplicaţiilor lor a declanşat această reacţie negativă de opoziţie. Nu e o întâmplare că acum sunt puse în discuţie efectele ştiinţei şi planează îndoiala asupra capacităţii oamenilor de a stăpâni consecinţele ei. Poate că este o reacţie salutară. Intervine într-un moment în care, în societăţile şi pe planeta noastră, sunt amestecate inextricabil familii spirituale ale căror poziţii diverg în privinţa strategiei de folosire a dezvoltării inexorabile a ştiinţei, neutralizând totodată efectele nefaste ale intruziunii sale în grupurile umane care nu sunt pregătite pentru ea. Instinctele noastre provin în mare parte din patrimoniul nostru genetic care îşi găseau punctul optim în preistorie, acum câteva mii de ani, după o evoluţie a materiei vii ce s-a desfăşurat timp de 2 miliarde de ani pe această planetă născută acum 4 sau 5 miliarde de ani.

Ceea ce poate tulbura, dar ilustrează bine provocarea extraordinară a secolului care începe acum, este faptul că un extraterestru care ar locui pe o planetă din galaxia noastră şi care ar putea să ne aprecieze activitatea din ultimele două secole ar fi uluit de modul în care am delapidat într-un răstimp atât de scurt combustibilii fosili – cărbune, petrol, gaz

— Acumulaţi timp de milioane de ani printr-un ciclu complex de stocare a reziduurilor materiilor vegetale sau animale.

Or, nu numai că trei miliarde de persoane în plus îşi vor cere partea de energie necesară unui trai decent al cărui exemplu avem pretenţia să-l dăm, dar schimbările climatice generate de această exploatare iresponsabilă a resurselor existente pot produce, în această perioadă scurtă de vreme, catastrofe care vor arunca sute de milioane de fiinţe pe ţărmurile ţârilor cruţate.

Modul în care au fost zdrobite popoarele care rămăseseră cu o revoluţie industrială în urmă, în Asia, în Africa sau în America, arată de ce e în stare lumea noastră atunci când conştiinţa solidarităţii care uneşte în prezent destinele popoarelor planetei nu este motorul relaţiilor internaţionale. Prin refuzul încăpăţânat de a se supune unei discipline planetare asupra emisiilor de gaze cu efect de seră, Statele Unite oferă modelul perfect de egoism orb care domină astăzi exploatarea resurselor Terrei. Pentru a-l depăşi, ar trebui ca popoarele să fie perfect conştiente de mizele aflate în joc. În mod paradoxal însă, ştiinţa este singura care poate lămuri această stare de lucruri şi constitui totodată instrumentul indispensabil dejucării efectelor sale negative.

Starea lumii în care trăim – al cărei nivel ştiinţific face posibilă fabricarea de arme de distrugere în masă ieftine, uşor de transportat, de către grupuri care dispun de spaţii teritoriale modeste, dar dotate cu bani suficienţi – conduce la tragedii cumplite, dacă nivelul compasiunii conducătorilor ţărilor industrializate faţă de populaţiile care nu se află sub responsabilitatea lor directă rămâne cel al predecesorilor lor.

Punem accentul pe valori morale cum ar fi spiritul de compasiune şi solidaritatea, pentru că avem convingerea că bogăţia spirituală uriaşă a omului nu se exprimă doar prin demersurile sale ştiinţifice. Arta, filosofia şi toate ştiinţele umaniste onorează condiţia umană. Dar de ce oare scriitorii, poeţii, oamenii politici sunt uneori la fel de ignoranţi în domeniul ştiinţific ca un vrăjitor dintr-un trib uitat în junglă sau ca un guru religios integrist?

Am admirat dintotdeauna aceste cursuri de „ştiinţă pentru poeţi“ oferite de unele dintre cele mai prestigioase universităţi americane, în general ţinute de profesori consacraţi. Toţi cei cu răspundere în stat ar trebui să urmeze asemenea cursuri pentru a putea fi evaluaţi şi după alte criterii decât stăpânirea dosarelor administrative.

Această carte nu-şi propune să schimbe lumea. Sperăm doar, pornind de la câteva experienţe banale de vrăjitorie, să arătăm cum unii vrăjitori din zilele noastre îi păcălesc pe bieţii oameni! Ei sunt adesea foarte mediatizaţi, iar acum pot avea şi titluri universitare. Nu vrem în niciun caz să impunem un mod de gândire unic, chit că este cel ştiinţific, ci milităm, dimpotrivă, pentru îndoială, scepticism şi curiozitate.

Ne exprimăm, fireşte, respectul cel mai adânc pentru adevăraţii prestidigitatori, iluzioniştii care ne desfată pe noi şi pe nepoţii noştri cu trucuri care ne lasă cu gura căscată!

Minunaţii noştri strămoşi, oamenii cavernelor în această imagine vedem Pământul fotografiat de pe Lună. Este o ilustrare a nivelului atins de tehnologia şi ştiinţa umană care, datorită sateliţilor, staţiilor astronomice spaţiale şi sondelor care navighează zeci de ani în spaţiul sideral, adună o bogăţie colosală de observaţii şi duc la descoperirea unor fenomene noi care sunt departe de a fi complet elucidate. Ele confirmă sau detaliază ipoteze, cum ar fi cea a big bangului, şi dovedesc creativitatea oamenilor, capabili să conceapă mecanisme care implică distanţe şi timpi incomensurabili la propria lor scară.

O auscultare a pământului şi a mediului său arată că intruziunea ştiinţei, efectele sale pot pune în pericol însăşi existenţa, dacă nu a vieţii, cel puţin a societăţilor care au dat naştere ştiinţei.

Faptul că viaţa s-a dezvoltat pe Terra se datorează unei conjuncturi rarisime de proprietăţi cum ar fi o atmosferă favorabilă, apărută cu circa 3 miliarde de ani după aglomerarea pulberii stelelor moarte, o temperatură blândă, provenind în parte din încălzirea internă produsă de o sferă de metal topit cu un diametru de 7 000 de kilometri, ascunsă în centrul planetei, şi care îşi datorează în mare parte căldura actuală dezintegrării pulberilor radioactive originare şi radiaţiei solare care oferă cea mai mare parte din căldura necesară vieţii.

Nicio altă planetă care gravitează în jurul Soarelui nu se bucură de privilegiile Terrei. Îngrijorător este faptul că această căldură emanată de miezul său fierbinte şi care radiază spre spaţiul galactic este aproape egală, în acest început de mileniu, cu cea emisă de activitatea umană. Resursele de energie sunt obţinute prin folosirea oarbă a combustibililor fosili care vor mai dăinui timp de puţine secole. Această constatare nu ar fi semnificativă dacă nu am observa o încălzire climatică ce pune în pericol supravieţuirea unei părţi a speciei umane în primul secol al acestui nou mileniu.

Este evident deci că societăţile umane trebuie să-şi mobilizeze inteligenţa pentru a contracara această ameninţare şi să se folosească de resursele puternice oferite de ştiinţe.

Am vorbit deja despre capitalul nostru genetic moştenit de la oamenii cavernelor şi care şi-a păstrat fără îndoială prospeţimea originară. Dar modul de viaţă al majorităţii descendenţilor lor s-a modificat sensibil, mondializarea galopantă urmăreşte acum triburile cele mai izolate pentru a le aduce la normele de consum ale pământeanului obişnuit. Or, ir fi iluzoriu să credem că modul lor de a gândi a cunoscut nutaţii profunde, îndeosebi dacă este vorba de reacţii spon-: ane la evenimente neaşteptate. Pentru cei excluşi din procesul gândirii ştiinţifice şi tehnice, reacţiile la evenimente >unt aceleaşi ca acelea ale strămoşilor lor din caverne care, de altfel, ne-au lăsat o minunată moştenire ce stă la baza civilizaţiilor noastre.

Luptele acerbe pentru supravieţuire, necesitatea de a inventa o mie şi una de moduri de depăşire a dificultăţilor vieţii au dus, de-a lungul unei evoluţii care se întinde pe milioane de ani, la un rezultat de care suntem îndreptăţiţi să ne minunăm. Ne confruntăm însă cu faptul că specia umană, prin ştiinţa pe care a produs-o, se poate distruge dedându-se fară reţineri la comportamente dintotdeauna blamabile, dar care cel puţin nu constituiau o ameninţare apocaliptică pentru planetă.

Necesitatea de a inventa un comportament social nou presupune ca o mare parte a societăţilor umane să stăpânească raţionamentul ştiinţific. Dar raţionamentului ştiinţific i se opun tendinţele înnăscute ale oamenilor de a păstra nişele materiale şi spirituale care le asigură supravieţuirea într-o epocă dată. Ele se manifestă cu o vigoare şi o virulenţă tipic umane. Aceste tendinţe îmbracă formele cele mai diverse pe care vom încerca să le demistificăm: superstiţii, astrologie, paranormal, trucaje abile.

Trebuie să fim foarte clari. Niciunul dintre cei doi autori nu se consideră depozitarul unei înţelepciuni care i-ar permite să le ofere colegilor săi de destin o părere asupra marilor opţiuni ale vieţii, îndeosebi în domeniul spiritual. Ştiinţa nu poate avea pretenţia de a fi înţeles felul în care funcţionează omul şi finalitatea existenţei, şi nici nu poate dovedi că va reuşi vreodată acest lucru. Am fi tentaţi să ne asumăm profesiunea de credinţă întru câtva disperată a lui Stig Dagerman*:

Sunt lipsit de credinţă, prin urmare nu pot fi fericit, căci un om care poate crede că viaţa sa nu este decât o rătăcire absurdă către o moarte sigură nu poate fi fericit. Nu am primit moştenire nici vreun zeu, nici vreun punctfix pe Pământ, de unde să pot atrage atenţia unui zeu: nu mi-a fost lăsată nici furia bine deghizată a scepticului, şiretenia de vulpe a raţionalistului sau candoarea vie a ateului. Nu îndrăznesc deci să arunc prima piatră nici în cea care crede în lucruri de care mă îndoiesc, nici în cel care îşi cultivă îndoiala ca şi cum aceasta nu ar fi şi ea înconjurată de tenebre. Această piatră m-ar lovi chiar pe mine, căci sunt sigur de un singur lucru: nevoia de consolare pe care o simte fiinţa umană este imposibil de ostoit.

Ar fi nefast ca nevoia de consolare să se traducă printr-o vulnerabilitate exagerată la cântecele de sirenă ale negustorilor de iluzii pe care-i întâlnim în cale.

Omul este posesorul unei comori, liberul arbitru, care-i oferă posibilitatea de a alege. Creierul omului conţine mai multe conexiuni, cu miliarde de conexiuni mai mult decât cel mai puternic calculator realizat până-n prezent. În plus, viaţa sa, asociată cu cea a miliarde de alţi oameni, deschide la scări de timp mari posibilităţi infinite pentru relaţiile sociale.

Ar fi curată nebunie ca promisiunile conţinute în aceste potenţialităţi infinite să fie distruse de conflicte de natură ancestrală, cărora ştiinţa contemporană le-a dat un caracter devastator. Astfel, ni se pare că stăpânirea de către cei mai mulţi a unei minime culturi ştiinţifice se dovedeşte la fel de importantă pentru viitor cum au fost în trecut cuvântul, apoi scrisul şi moneda.

Ambiţia noastră este să oferim cititorilor posibilitatea de a pune în practică, pentru propria lor plăcere şi edificare, câteva exerciţii care să le asigure stăpânirea tehnicilor utilizate de cei ce îngreunează marea deciziilor indispensabile adaptării rasei umane la schimbările induse chiar de ea, graţie minunatelor sale însuşiri creatoare.

Învăţând să-i păcăliţi pe ceilalţi, veţi fi mai bine pregătiţi să judecaţi vicleşugurile vânzătorilor de iluzii care încearcă să vă convingă de cunoştinţele lor ieşite din comun, fie că e vorba de domenii legate de sănătate, de viaţa sentimentală sau de politică.

Rămâneţi savanţi, deveniţi vrăjitori!

Pământenii, radioactivi la naştere în cenuşa stelelor consumate a cărei aglomerare a creat Pământul, se găseau câteva elemente radioactive grele, cum ar fi uraniul şi elementele similare, dar şi potasiu. Îl întâlnim în toate ţesuturile vii. Este esenţial vieţii. Absenţa sa duce la boli grave şi deseori letale.

În ignoranţa sa, Mama Natură a neglijat faptul că o sutime din această cărămidă esenţială era radioactivă şi că i-ar putea teroriza pe unii ecologişti anxioşi. Timpul mediu de viaţă al potasiului este de 1,3 miliarde de ani, prin urmare radioactivitatea sa se menţine până astăzi. De altfel, poate fi măsurată cu uşurinţă graţie sensibilităţii miraculoase a detectorilor de particule. Descoperim astfel că în corpul uman adult se produc circa 6 000 de dezintegrări ale potasiului pe secundă. Acesta emite în special electroni şi raze gama foarte energetice care pot ieşi din corp şi iradia persoana nevinovată, şi cu siguranţă neprevenită de pericol, care doarme în acelaşi pat. Specialiştii şi oamenii care se preocupă de radioactivitate spun că nivelul radioactivităţii din corpul uman datorat potasiului este de 6 000 de becquereli. Fireşte, nu este singura noastră sursă de iradiere. Mediul înconjurător, pământul şi cerul ne iradiază din plin de douăzeci de ori mai mult.

Ceea ce este extraordinar însă e că acum răsună o alarmă stridentă atunci când detectoarele înregistrează o contaminare de zece sau de o sută de ori mai mică decât cea datorată potasiului natural. Pentru unele grupări acest lucru reprezintă o adevărată afacere sau o trambulină către putere. Am putut vedea la televizor ingineri convinşi, suflete îngrijorate de soarta nefericiţilor compatrioţi, care conduc un laborator independent de măsurare a radioactivităţii, CRIRAD, lansând avertismente la oră de vârf, pentru că era vorba fireşte de o informaţie senzaţională, şi anunţând că o vată de sticlă era radioactivă, contribuind astfel la prăbuşirea acţiunilor puternicei societăţi industriale Saint-Gobain care o producea, sau denunţând o plajă inocentă din sudul Franţei, lângă Grau-du-Roi, al cărei nisip era radioactiv! Sigur, e adevărat, dar nisipul provenea pur şi simplu din eroziunea rocilor natural radioactive ale masivelor muntoase, transportate de cursurile de apă până la mare. Am văzut lansarea unor studii costisitoare, în valoare probabil de milioane de franci, numai pentru analizarea efectelor nocive ale uraniului sărăcit utilizat în obuzele antitanc în timpul războiului din Golf, deşi era evident că efectul datorat radioactivităţii era nul, căci intensitatea sa este inferioară celei pe care o respirăm când stăm în patru labe în iarbă ca să mirosim parfumul florilor de câmp, datorită emisiunii unui gaz radioactiv natural, radonul, care însoţeşte dezintegrarea uraniului prezent în întreaga scoarţă terestră şi în multe case. Dependenţa faţă de o prejudecată ideologică poate duce la travestiuri surprinzătoare ale realităţii.

Menţionăm toate acestea pentru că este legitim şi liniştitor ca cetăţenii să fie preocupaţi de nocivitatea relativă a surselor de energie din care se adapă civilizaţia lor, inclusiv energia nucleară. Ceea ce este mai puţin liniştitor însă e să vedem cum unii păstori mai bine sau mai puţin bine intenţionaţi se pot folosi de neştiinţa şi de temerile cetăţenilor pentru a-i îndemna sa ia hotărâri poate catastrofale pentru planetă. Motivaţiile lor nu sunt în general venale, nu sunt plătiţi de puterile economice legate de alte surse de energie, dar ei nu ezită niciun moment să exploateze neştiinţa ca pe o puternică pârghie politică.

La o sută de ani de la descoperirea radioactivităţii de către Henri Becquerel, Pierre şi Mărie Curie, este trist că majoritatea cetăţenilor, chiar şi cei cu educaţie, nu s-au folosit vreodată de un contor Geiger. E ca şi cum nu ar fi folosit vreodată o riglă gradată. Ar fi învăţat să observe un atom care se dezintegrează ştiind că există un miliard de miliarde de atomi într-un strop de rouă. Ar fi aflat că există într-un strop de apă din Sena milioane de miliarde de atomi de arsenic, dar că nu acesta e motivul pentru care nu trebuie s-o bea.

Ar fi fost fascinaţi de ritmul sincopat al muzicii detectoarelor. Acest lucru i-ar fi ajutat să pătrundă secretele legilor hazardului, element esenţial pentru înţelegerea lumii şi a căror subtilitate este una din prăpăstiile în care se năpusteşte puterea vânzătorilor de iluzii, aşa cum vom vedea mai târziu.

Attachments