Ellia

Aventurile lui Jonathan Gullible de Ken Schooland

Capitolul1
O mare furtună

Într-un oraș însorit de pe țărmul mării, cu mult înainte de a se fi umplut cu stele de cinema în mașini decapotabile, trăia un tânăr pe nume Jonathan Gullible. Nimeni nu-l băga în seamă în afară de părinții lui, care îl considerau deștept, sincer, și foarte atletic… din vârful capului cu păr ciufulit de culoarea nisipului și până la picioarele un pic cam mari. Munceau din greu într-un mic magazin de pe strada principală a orășelului în care se găsea o flotă de pescari mereu ocupată. Mai trăiau acolo și niște oameni foarte muncitori, unii buni, alții răi, iar cei mai mulți pur și simplu obișnuiți.

Când nu făcea mici corvoade sau comisioane pentru magazinul familiei, Jonathan își scotea barca cea veche din micul port și pornea pe mare în căutarea aventurii. Ca mulți alți tineri care își petrec anii adolescenței în același loc, Jonathan găsea că viața e puțin cam plictisitoare, iar oamenii din jurul lui nu au imaginație. Ar fi vrut să zărească, în scurtele sale călătorii dincolo de rada portului, un vapor ciudat sau un pește uriaș. Poate că va întâlni un vas de pirați și va fi obligat să navigheze pe toate mările pământului, ca membru al echipajului. Sau poate că un vas de pescuit balene, aflat în căutare de pradă, îl va lua la bord pentru vânătoare. Cu toate astea, majoritatea scurtelor lui călătorii se terminau cu stomacul țipând de foame și gâtlejul uscat de sete, gândul la cină fiind singurul care să-i mai frământe mintea.

Într-una din acele minunate zile de primăvară când aerul era apretat ca o foaie de hârtie uscată la soare, marea îi păru atât de atrăgătoare tânărului Jonathan, încât își împachetă imediat gustarea și uneltele de pescuit și porni cu bărcuța lui într-o plimbare de-a lungul coastei. Stând cu spatele către briză, Jonathan nu observă norii întunecați de furtună care se adunau la orizont.

Jonathan nu începuse de mult să navigheze dincolo de gura portului, dar se simțea încrezător. Când vântul începu să se întețească, nu se îngrijoră decât atunci când era prea târziu. Nu trecu mult și se lupta din greu cu valurile, furtuna abătându-se cu o forță violentă asupra lui. Barca îi era aruncată amețitor dintr-o parte în alta printre valuri, ca un dop de plută într-o căldare. Orice efort pe care îl făcea să-și controleze barca era inutil împotriva vântului extrem de puternic. În cele din urmă, căzu pe fundul bărcii, ținându-se strâns de margini și sperând să nu se răstoarne. Ziua și noaptea se amestecară într-un vârtej îngrozitor.

Când furtuna se potoli în cele din urmă, barca îi era distrusă, cu catargul și pânzele rupte, aplecată puternic spre tribord. Marea se liniștise, dar o ceață deasă îl învăluia, împiedicându-l să vadă ceva. După ce pluti în derivă zile întregi, apa de băut i se termină și nu mai putea decât să-și umezească buzele cu picăturile ce se condensau pe fâșiile ce mai rămăseseră din pânze. Apoi, ceața se ridică și Jonathan zări conturul șters al unei insule. Pe măsură ce se apropia, putu să vadă un peisaj străin, cu plaje și dealuri abrupte acoperite de o vegetație abundentă.

Valurile îl duseră pe un banc de nisip. Abandonându-și barca, Jonathan înotă repede până la țărm. Găsi și devoră într-o clipă guave roz, banane coapte și alte fructe delicioase care creșteau din abundență în climatul umed al junglei de dincolo de plaja îngustă. Imediat ce își mai întremă puterile, Jonathan se simți disperat de singur, dar ușurat că era în viață și chiar incitat de aventura în care plonjase fără să vrea. O porni imediat de-a lungul plajei albe, pentru a descoperi mai multe despre acest ținut nou și ciudat.

Capitolul 2
Cei care o caută cu lumânarea

Jonathan merse vreo două ore fără să zărească niciun semn de viață. Deodată ceva mișcă prin tufișuri și un mic animal cu o coadă galbenă, tărcată, se lăsă zărit pentru o clipă după care dispăru, lăsând o urmă abia vizibilă.

„O pisică, se gândi Jonathan. Poate mă va conduce către alte viețuitoare.” Și începu să își croiască drum prin frunzișul des.

Imediat ce se afundă suficient de mult în junglă încât să nu mai poată vedea țărmul, Jonathan auzi o femeie țipând. Se opri și încercă să-și dea seama de unde venea sunetul. De undeva din față și de sus, auzi un alt țipăt disperat de ajutor. Croindu-și cu greu drum printre liane și frunziș, se îndreptă într-acolo. În curând ieși din junglă și o luă pe cărare mai departe.

La o cotitură mai bruscă, se lovi de un bărbat voinic, care îl mătură într-o parte dintr-o singură mișcare.

— Dă-te la o parte, piticanie, îi strigă matahala.

Uimit, privi în sus și zări doi bărbați care târau o femeie, printre țipete și lovituri, pe cărare. Până când să-și recapete răsuflarea, grupul dispăruse. Fiind sigur că n-ar putea să o elibereze singur, Jonathan alergă înapoi după ajutor.

Dădu de o poiană, unde văzu un grup de oameni strânși în jurul unui copac, în care băteau cu niște bețe. Jonathan alergă la ei și apucă mâna unui bărbat care stătea și îi urmărea pe ceilalți.

— Vă rog, domnule, ajutor! strigă Jonathan. Doi bărbați au prins o femeie și ea are nevoie de ajutor!

— Nu te alarma, spuse supraveghetorul arțăgos. Femeia aia e pur și simplu arestată. Las-o în pace și mișcă, avem de lucru.

— Arestată? spuse Jonathan, care încă mai gâfâia. Nu arăta ca, ăă, o delicventă. „Dar dacă făcuse ceva rău, se gândi Jonathan, de ce striga atât de disperată după ajutor?” Scuzați-mă, domnule, dar ce delict a comis?

— Ce? Omul începu să-și manifeste iritarea. Dacă vrei neapărat să știi, a amenințat slujbele tuturor celor de aici.

— A amenințat slujbele oamenilor? Cum a făcut una ca asta? insistă Jonathan.

Uitându-se cu dispreț în jos la cel care îi punea atâtea întrebări, supraveghetorul îi făcu semn lui Jonathan să vină cu el lângă un copac unde muncitorii își făceau de lucru izbind în trunchi. Cu mândrie, spuse:

— După cum vezi, suntem muncitori la copaci. Doborâm copacii pentru lemn, bătându-i cu aceste bețe. Uneori, o sută de oameni, lucrând încontinuu, pot doborî un copac destul de mare în aproape o lună.

Omul strânse din buze și își scutură cu grijă o scamă de pe mâneca hainei sale elegante.

— Femeia aia a venit la lucru azi-dimineață cu o bucată ascuțită de metal legată la capătul bățului ei. I-a insultat pe ceilalți tăind un copac în mai puțin de o oră – și încă singură! Gândește-te! Trebuia să punem capăt unei amenințări ca asta față de ocupația noastră tradițională.

Ochii lui Jonathan se făcură mari, la auzul pedepsei pe care o primise femeia pentru creativitate. În orășelul lui, toți oamenii foloseau topoare ca să taie copacii. Așa își obținuse și el lemnul pentru bărcuța lui.

— Dar invenția ei! exclamă Jonathan. Ar permite oamenilor indiferent de mărime sau putere să taie copacii. Oare așa nu s-ar putea obține mai repede și mai ieftin lemnul pentru diverse lucruri?

— Ce vrei să spui? replică omul mânios. Cum ar putea cineva să încurajeze o idee ca asta? Această muncă nobilă nu poate fi făcută de vreun slăbănog care vine cu nu știu ce idee strălucită.

— Dar, domnule, spuse Jonathan, încercând să nu-l jignească. Acești buni muncitori de copaci au mâini și creiere talentate. Ar putea folosi timpul economisit de la lovitul copacilor ca să facă alte lucruri. Ar putea face mese, scaune, bărci și chiar case!

— Ascultă, spuse omul cu o privire amenințătoare. Scopul muncii e să ai un loc de muncă permanent și sigur – nu produse noi. Tonul vocii lui se făcu urât. Ai aerul că o cauți cu lumânarea.

— Nu, nu, domnule. Nu vreau să creez probleme. Sunt sigur că aveți dreptate. Păi, eu trebuie să plec.

Cu acestea, Jonathan se întoarse de unde venise, grăbindu-se pe cărare și simțindu-se foarte prost după prima lui întâlnire cu oamenii locului.

Capitolul 3
O tragedie comună

Cărarea devenise ceva mai largă și continua să șerpuiască prin desișul junglei. Soarele amiezii devenea tot mai fierbinte, când ajunse la marginea unui mic lac. Pe când lua puțină apă să se răcorească, Jonathan auzi o voce prevenindu-l:

— Eu n-aș bea-o dacă aș fi în locul tău.

Jonathan privi în jur și văzu un bătrân așezat în genunchi pe mal, curățând câțiva peștișori. Lângă banca lui veche se afla un coș și trei undițe fixate în noroi, cu sforile aruncate în apă.

— Merge pescuitul? întrebă Jonathan politicos.

Fără să se sinchisească să se uite la el, bătrânul răspunse oarecum morocănos:

— Nu. Prichindeii ăștia sunt tot ce am prins astăzi.

Tăie peștii în bucăți și îi aruncă într-o tigaie fierbinte pusă deasupra unui foc. Peștii care sfârâiau în tigaie miroseau delicios.

Jonathan, el însuși un pescar iscusit, întrebă:

— Ce momeală folosiți?

Atunci, bătrânul ridică gânditor privirea spre Jonathan.

— Nu e nimic rău cu momeala mea, fiule. Am prins ce e mai bun din ce a mai rămas în lacul ăsta.

Simțind că acest pescar e cam singur, Jonathan se gândi că ar putea afla mai multe de la el doar rămânând tăcut o vreme. În cele din urmă, bătrânul pescar îi făcu semn să se așeze lângă foc și îi dădu câțiva peștișori și un pic de pâine. Jonathan mâncă înfometat, deși se simțea vinovat să ia o parte din masa și așa săracă a omului. După ce terminară, Jonathan rămase tăcut și, desigur, bătrânul începu să vorbească.

— Cu ani în urmă erau pești cu adevărat mari de prins pe aici, spuse el cu regret. Dar au fost prinși cu toții. Acum n-au mai rămas decât cei mici.

— Dar cei mici vor crește, nu? întrebă Jonathan. Privea iarba înaltă care creștea în apa de la mal, unde puteau să se ascundă o mulțime de pești.

— Nu. Cei mici sunt prinși prea repede de toți cei care pescuiesc aici. Dar nu e numai atât, la capătul îndepărtat al lacului oamenii aruncă gunoi. Vezi mizeria aia deasă care se întinde lângă mal?

Jonathan nu înțelegea.

— De ce îți iau alții peștii și aruncă gunoi în lacul tău?

— Oh, nu, spuse pescarul. Ăsta nu e lacul meu. El aparține tuturor – la fel ca pădurea și râurile.

— Atunci acești pești aparțin chiar tuturor, inclusiv mie? întrebă Jonathan, simțindu-se mai puțin vinovat că primise o parte dintr-o mâncare pe care n-o făcuse el.

— Nu chiar, răspunse omul. Ce aparține tuturor nu aparține de fapt nimănui – asta până când un pește mușcă din momeala mea. Atunci e al meu.

— Nu înțeleg, spuse Jonathan, încruntându-se confuz. Vorbind pe jumătate pentru el însuși, repetă: Peștii aparțin tuturor, ceea ce înseamnă că de fapt nu aparțin nimănui, până când unul mușcă momeala ta. Pe urmă, peștele e al tău? Dar faci ceva ca să ai grijă de pești sau să-i ajuți să crească?

— Sigur că nu, răspunse omul cu o ușoară notă de batjocură. De ce să am grijă de pește, ca pe urmă să vină altcineva și să-l prindă? Dacă altcineva prinde peștele sau poluează lacul, tot efortul meu se pierde!

Privind supărat înspre apă, bătrânul pescar adăugă:

— Dacă mă gândesc bine, aș vrea să fie lacul meu. Atunci aș avea mare grijă de pește, și de lac, ca și crescătorul de vite care administrează ferma din valea vecină. Aș crește cei mai puternici și mai grași pești și poți fi sigur că nimeni n-ar ajunge să arunce gunoaie în lac. Aș avea grijă…

— Dar cine are grijă de lac acum? îl întrerupse Jonathan.

Fața bătrânului se înăspri.

— Lacul e administrat de Consiliul Lorzilor. La fiecare patru ani, ei sunt aleși și pe urmă angajează un administrator pe care îl plătesc foarte bine din impozitele mele. Administratorul ar trebui să împiedice prea mult pescuit sau aruncarea gunoaielor. Ce e mai nostim, e că de obicei prietenii Lorzilor sunt cei care pescuiesc cât vor și aruncă gunoi cât le place.

Jonathan se gândi puțin la ce auzise, apoi întrebă:

— E bine întreținut lacul?

— După cum vezi și tu, mormăi bătrânul pescar. Uită-te ce am prins astăzi. Pare că peștele se face cu atât mai mic cu cât salariul administratorului e mai mare.

Capitolul 4
Poliția alimentară

Cărarea se întâlnea cu alte cărări și în curând drumul se mai lărgi și începu pavajul. În loc de junglă, Jonathan trecea pe lângă pajiști, câmpuri cu culturi bogate și livezi roditoare. Văzând atâta mâncare, lui Jonathan i se făcu din nou foame. Apucă pe o cărare care ducea la o fermă albă și curată, unde spera să găsească ce îi trebuia.

Chiar în fața casei, dădu peste o tânără femeie cu trei copii mici, care se țineau în brațe și plângeau.

— Scuzați-mă, spuse Jonathan cu blândețe. Ce se întâmplă?

Femeia privi în sus și strigă printre suspine:

— E vorba de soțul meu. Oh, soțul meu, se văită ea. Știam că într-o zi se va ajunge aici. A fost arestat, suspină ea, de Poliția Alimentară!

— Îmi pare foarte rău să aud asta, doamnă. Ăă, ați spus Poliția Alimentară? întrebă Jonathan, mângâind pe cap cu simpatie pe unul dintre copilași. De ce l-au arestat?

Femeia strânse din dinți, încercând să-și stăpânească lacrimile. Apoi spuse cu obidă:

— Crima lui era, păi, producea prea multă hrană!

Jonathan era șocat. Insula asta era într-adevăr un loc tare ciudat!

— E o crimă să produci prea multă hrană?

Femeia continuă:

— Anul trecut, Poliția Alimentară a emis ordine prin care îi spunea câtă hrană putea să producă și să vândă oamenilor din ținut. Ne-au spus că prețurile mici îi lovesc pe ceilalți fermieri. Își mușcă ușor buzele, apoi izbucni: Soțul meu era un fermier mai bun decât toți ceilalți la un loc!

Deodată, Jonathan auzi pe cineva râzând. Un bărbat corpolent venea pe cărare către ei.

— Ha! Eu zic că cel mai bun fermier e cel care ia ferma. N-am dreptate, tânără doamnă?

Bărbatul se strâmbă la cei trei copii și cu un gest larg al mâinii spuse:

— Și acum strângeți-vă lucrurile și cărați-vă de aici.

Omul apucă o păpușă care zăcea pe trepte și o aruncă în mâinile lui Jonathan.

— Sunt sigur că are nevoie de ajutor, tinere. Grăbiți-vă, acum eu sunt stăpân aici.

Femeia se ridică și îl fulgeră cu privirea.

— Soțul meu a fost un fermier mai bun decât ai să fii tu vreodată!

— Asta e discutabil, chicoti omul obraznic. A, sigur, producția lui era remarcabilă. Era un geniu financiar care știa ce să cultive ca să placă cumpărătorilor. Ce om! Dar a uitat un lucru – prețurile și culturile sunt stabilite de Consiliul Lorzilor și aplicate de Poliția Alimentară. Pur și simplu nu a înțeles politica agricolă.

— Parazitule, țipă femeia. Nu știi să faci previziuni, risipești îngrășămintele și semințele indiferent ce ai cultiva, și nimeni nu vrea să cumpere ce produci. Plantezi pe terenuri total nepotrivite și nu contează dacă pierzi totul. Nu faci decât să pui Consiliul Lorzilor să achite nota de plată.

Jonathan se încruntă gânditor, și spuse:

— Deci nu ai niciun avantaj dacă ești un bun fermier?

— Să fii bun e un handicap, spuse femeia. Soțul meu, spre deosebire de acest cretin, a refuzat să perie Lorzii și a încercat să producă recolte cinstite și să facă vânzări adevărate.

Alungându-i pe femeie și pe copii de pe verandă, bărbatul mârâi:

— Mda, și a refuzat să respecte cotele anuale. Niciun fermier nu se poate împotrivi Poliției Alimentare și să scape multă vreme. Și acum, afară de pe pământul meu!

Jonathan o ajută pe femeie să-și care avutul și copiii, îndepărtându-se încet de ceea ce fusese casa lor. La o cotitură a drumului, se întoarseră să arunce o ultimă privire la casa curată și la hambar.

— Și acum ce o să faci? întrebă Jonathan.

Femeia oftă.

— Nu-mi pot permite să plătesc prețurile mari cu care se vând acum alimentele în zonă. Din fericire, am prieteni și rude care mă pot ajuta. Altfel, aș putea să mă duc și să cerșesc Consiliului Lorzilor să aibă grijă de mine și de copii. Le-ar place asta. Haideți, copii!

Apoi murmură amărâtă.

— Lorzii ne-au băgat în necazul ăsta, dar au avut în schimb grijă de necioplitul ăla. Dependența este sursa forței lor. Munca altora este sursa generozității lor.

Jonathan își duse mâna la stomac – acum simțea ceva mai multă greață decât foame.

Capitolul 5
Lumânări și haine

Jonathan ținu companie pentru o vreme femeii îndurerate și băiețelului ei, până ce ajunseră la casa rudelor lor. Mulțumindu-i cu căldură, aceștia îl invitară să rămână. Dar era limpede că numai cu greu ar fi putut încăpea cu toții în acea locuință, așa că Jonathan găsi o scuză pentru a-i refuza și plecă mai departe.

Drumul îl purtă până la un râu peste care era aruncat un pod. De cealaltă parte a podului, Jonathan zări un oraș mare, de piatră. Podul era îngust și flancat de două indicatoare impozante. Pe indicatorul din dreapta se putea vedea un semn care arăta înspre oraș, iar sub acest semn stătea scris:

 

INTRAȚI ÎN ORAȘUL PROSTOVENEȘTI,

DE PE INSULA CORRUMPO

 

Pe celălalt indicator scria doar atât:

 

E PERMISĂ DOAR IEȘIREA.

NU INTRAȚI!

 

Dar cele două indicatoare nu erau cel mai ciudat lucru cu privire la acest pod. Pentru a intra în oraș trebuia să treci de tot felul de obstacole. Bolovani ascuțiți și stânci uriașe blocau toată partea din pod destinată intrării în oraș. Unii călători preferau să își arunce bagajele în râu mai degrabă decât să le care peste toate acele obstacole. Alții, mai ales cei mai în vârstă, se resemnau și făceau cale-ntoarsă. Ajuns în spatele unui călător aflat la capătul puterilor, Jonathan privea pe furiș la binecunoscuta, pentru el, pisică tărcată. Pisica adulmeca o boccea jerpelită, care tocmai fusese azvârlită la pământ, și reuși să scoată din ea o bucată de carne uscată.

Spre deosebire de drumul destinat intrării în oraș, cel destinat ieșirii era neted și bine întreținut. Comercianții care duceau cu ei bunuri afară din cetate puteau călători cu ușurință. „De ce oare au făcut în așa fel încât să fie foarte greu să intri și foarte ușor să ieși?” se întrebă Jonathan.

Cățărându-se cu greu și sprijinindu-se de bagajele celorlalți călători, tânărul nostru reuși în cele din urmă să ajungă în fața unor porți mari din lemn, prin care se intra în oraș. Odată cu el intrară tot soiul de oameni, unii călare, alții cărând cutii și boccele, iar alții împingând fel de fel de vagoneți. Jonathan se îndreptă de umeri și își șterse de praf cămașa și pantalonii. Pisica tărcată se furișase și ea înăuntru prin spatele lui.

Abia intrat în oraș, Jonathan întâlni o femeie care ținea un document lung, stând așezată în spatele unei mese acoperită cu mici medalioane.

— Vă rog frumos, ceru femeia, privindu-l insistent și sărind să-i prindă un medalion pe buzunarul cămășii uzate. Nu vreți să semnați și dvs. petiția mea?

— Păi, nu știu, se bâlbâi Jonathan. Dar mă întreb dacă nu ați putea să-mi arătați drumul către centrul orașului.

Femeia îl măsură cu suspiciune.

— Nu cunoașteți orașul?

Jonathan ezită, observând că vocea femeii devenise mai rece.

— Ăă, și unde semnez?

Femeia zâmbi din nou.

— Chiar aici, sub ultimul nume. O să ajutați mulți oameni cu treaba asta.

Jonathan ridică din umeri și luă pixul să semneze petiția. Îi era milă de ea, cum stătea acolo îmbrăcată gros, transpirând din belșug într-o astfel de zi plăcută și însorită. Și ce loc ciudat pentru a strânge semnături!

— Pentru ce e petiția? întrebă Jonathan.

Ea bătu din palme ca și cum se pregătea să cânte ceva.

— Aceasta este o petiție pentru protejarea locurilor de muncă și a industriei. Sunteți în favoarea locurilor de muncă și a industriei, nu-i așa? pledă ea.

— Sigur că sunt, spuse Jonathan repede, amintindu-și ce se întâmplase cu femeia arestată pe care o întâlnise pe drum.

Ultimul lucru pe care și-l dorea era să pară că nu-l interesează munca oamenilor.

— Cum va ajuta asta? mai întrebă el în timp ce își scria numele.

— Consiliul Lorzilor protejează locurile noastre de muncă și industria locală față de produsele care vin din afara insulei. Dacă suficient de mulți oameni îmi vor semna petiția, Lorzii au promis că vor face tot ce le stă în putere să interzică produsele străine care îmi lovesc activitatea.

— Și cu ce vă ocupați? întrebă Jonathan.

Femeia declară cu mândrie:

— Reprezint producătorii de lumânări și haine. Această petiție cere interzicerea soarelui.

— A soarelui? bâigui Jonathan. Cum, ăă, de ce să fie interzis soarele?

Femeia îl măsură pe Jonathan și spuse pe un ton de apărare:

— Știu că pare puțin cam drastic, dar nu vedeți – soarele îi lovește pe producătorii de lumânări și de haine. Desigur vă dați seama că soarele este o sursă foarte ieftină de lumină și căldură străină. Păi, lucrul ăsta pur și simplu nu poate fi tolerat!

— Dar lumina și căldura de la soare sunt pe gratis, protestă Jonathan.

Femeia păru jignită de remarca lui și se văită:

— Tocmai asta e problema, nu vedeți? Luând un carnețel, încercă să scrie câteva notițe pentru el. După estimările mele, disponibilitatea extrem de ieftină a acestor elemente străine reduce locurile de muncă și salariile potențiale cu cel puțin 50% în industriile pe care le reprezint. Un impozit mare pe ferestre, sau poate pur și simplu interzicerea totală, ar trebui să îmbunătățească foarte mult situația.

Jonathan puse jos petiția.

— Dar dacă oamenii plătesc bani producătorilor de lumânări și de haine pentru lumină și căldură, atunci le vor rămâne mai puțini bani să cheltuiască pe alte lucruri – cum ar fi carnea sau pâinea sau băutura.

— Eu nu reprezint măcelarii, nici brutarii și nici pe cei care fac bere, spuse femeia cu bruschețe.

Simțind o schimbare în atitudinea lui Jonathan, îi smulse petiția ca să nu-și mai poată șterge semnătura.

— În mod evident sunteți mai interesat de capriciile consumatorilor decât de a proteja siguranța locurilor de muncă și investițiile solide în afaceri. Bună ziua, spuse ea, punând cu hotărâre capăt conversației.

Jonathan se îndepărtă de masă, apoi se întoarse calm și plecă mai departe. „Să interzici soarele? gândi el. Ce idee trăsnită! După asta, o să vrea să interzică mâncarea și adăpostul!” Jonathan spera că va întâlni pe cineva cu mai mult bun simț.