Nutritia omului act sacru de Radu Mânecuță

Cuvânt înainte

 

A descrie nutriţia umană într-o perioadă în care societatea căreia te adresezi abia mai poate face faţă agonisirii celor necesare traiului zilnic, ar apare ca un act de sfidare sau chiar de ofensă, dacă elaborarea textului nu ar pomi din iubire faţă de semeni şi deferentă faţă de suferinţele lor.

În fapt, lucrarea de faţă nu intenţionează să complice existenţa nimănui şi nici să adauge dificultăţi la cele existente pentru procurarea hranei şi la consumarea ei în vederea menţinerii vieţii.

Toată lumea ştie ca hrănirea (sau nutriţia sau alimentaţia) omului este un act vital, adică un gest care îi condiţionează existenţa: Nu mănânci, nu trăieşti! în gestul respectiv are loc desfăşurarea cea mai completă a Egoului, adică manifestarea cea mai complexă a instinctului de conservare, comun omului şi animalelor. Probabil că acest fapt este unul din aspectele care i-a determinat pe materialişti să-l considere argument pentru animalitatea omului, căruia i-a şi găsit loc „ştiinţific” în încrengătura zoologică a creaturilor pământului.

Manifestarea instinctului de conservare prin foame, semn al cererii organismului de hrană, este atât de puternică încât îmi vine să cred că, probabil, marea majoritate a oamenilor se îndoiesc că ar fi existat sau că ar putea exista, persoane pe planeta noastră care timp de ani de zile sau chiar de zeci de ani, au trăit sau trăiesc, fără să mănânce nimic. Cu toate acestea au existat fără îndoială asemenea cazuri, dintre care unele au fost evocate de dr. Dan Pătruț în valoroasa sa lucrare realmente ştiinţifică, enciclopedică De la normal la paranormal, sub denumirea de „inedia”, cazuri pe care ne-am propus a le cita în întregime într-un paragraf al cărţii de faţă, în „Introducere”.

Actul nutriţional uman este de o extremă complexitate, implicând întreaga fiinţă a celui ce îl exercită, indiferent de gradul de cultură şi civilizaţie, antrenând întreaga sa fiziologie al cărei fundament de fapt îl constituie: el este acela care asigură materialitatea corpului fizic (care se vede) şi o bună parte a energeticii corpurilor subtile, care constituie restul structurii umane (care nu se vede, adică este invizibilă omului obişnuit în condiţii obişnuite).

Despre actul nutriţional uman s-au scris biblioteci întregi, tocmai ca urmare a complexităţii sale de care am pomenit mai sus. În el sunt implicate o mulţime de ştiinţe (în mod evident biologia, medicina, biochimia, chimia, fizica, psihologia, sociologia, etnografia, etc.). toate religiile şi credinţele religioase ale planetei şi chiar ... filozofia. De metafizică şi ezoteric, ocultism, nici nu mai trebuie să pomenim.

Cu toate acestea, chiar din punct de vedere ştiinţific, medical, actului nutriţional i se acordă o importanţă inegală în lume. Din câte cunosc, de exemplu, puţine ţări din Europa, afară de Austria, posedă catedre de nutriţie în cadrul Facultăţilor lor de medicină umană.

Aflat din păcate sub influenţa unei educaţii reducţioniste carteziene şi dogmatice, atât la şcoală, cât şi acasă, actul nutriţional uman a devenit în scurt timp un adevărat dresaj, înregistrând un automatism exacerbat, care cu timpul şi pe nebănuite, I-a făcut pe om, propriul său sclav. Este de ajuns să observaţi copii în perioada înţărcării, când li se predă ştafeta erorii alimentare (a viitoarei lor suferinţe), pentru a înţelege ce vreau să spun. Pentru că actul nutriţional în lume, aşa cum se practică astăzi, este eronat din toate punctele de vedere, atât „ştiinţific”, cât şi „laic”.

Este incredibil cu câtă superficialitate este tratat actul nutriţional pe plan educaţional la toate nivelurile, atât în şcoli, cât şi acasă, atât medical, cât şi laic. Toate discuţiile şi recomandările au loc pe problema a „ceea ce trebuie să se mănânce” şi dezvoltând la maximum . ceea ce a devenit o adevărată „ştiinţă” şi „artă” în acelaşi timp, „gastronomia”, al cărei scop real este producerea bucuriei cât mai mari a burţii.

Toată preocuparea privind condiţiile actului nutriţional, educaţional, se reduce la eleganţa gestului, devenită o adevărată preţiozitate.

Omul obişnuit ar fi cât se poate de uimit, dacă ar afla, într-un mod convingător pentru el, obiectiv, că tocmai satisfacerea acestei bucurii a burţii este aceea care a determinat cea mai mare parte din necazurile sănătăţii sale.

Tot el, omul obişnuit, învaţă din păţanii, din experienţa proprie. Cum răul produs pe linie nutriţională se instalează totuşi după un l imp îndelungat, lent şi insidios, el nu poate face în mod clar, tranşant, legătura de la cauză la efect, ca în cazul suferinţei după o lovitură, de exemplu. Ba, de cele mai multe ori, când păţeşte vreo neplăcere digestivă, atribuie aceasta ultimului aliment pe care I-a consumat, în cele mai multe cazuri acesta fiind departe de cauza reală a tulburării. Nici nu şi-a pus problema dacă modul în care a mâncat ar putea produce o astfel de stare.

Nu mai este de mirare că, în general, marele public face greşeala, devenită foarte obişnuită, de a considera că actul nutriţional se referă, se rezumă dacă vreţi, doar la ceea ce se mănâncă. Câţi dintre dumneavoastră iubiţii mei cititori, v-aţi întrebat dacă nu cumva multe (sau măcar unele) din neplăcerile digestive manifestate în cursul vieţii s-au datorat modului în care a-ţi mâncat?

Erorile alimentare, atât în ce priveşte „Ceea ce se mănâncă”, cât şi condiţiile de îndeplinire a actului nutriţional, adică a modului comportamental faţă de acesta, a! felului în care se mănâncă, nu sunt apariţii recente. Sunt vechi de când lumea. Se invocă aproape întotdeauna tradiţia, în fapt false tradiţii, deoarece cea adevărată este legată de un ancestral pur. Aşa-zisele tradiţii sunt legate de implicarea factorilor ambientali în etnogeneza popoarelor. S-au dezvoltat cu timpul specificităţi gastronomice. Se vorbeşte astfel de o bucătărie franţuzească, de o bucătărie chinezească, de o bucătărie românească, etc.

Gastronomia, ca „ştiinţă” are implicaţii numai asupra a „Ceea ce mâncăm”, iar ca „artă” exacerbează preţiozitatea comportamentală în faţa actului nutriţional, referindu-se la poziţionarea persoanelor la masă, modul de utilizare a numeroaselor ustensile pentru mâncat şi la aspectul estetic al mâncărurilor.

Omul educat caută să se conformeze acestei preţiozităţi gastronomice, fiind convins că în acelaşi timp el respectă principiile de bază ale unei hrăniri „ştiinţifice”, fără a bănui că acestea sunt tot atât de eronate ca şi fundamentele întregii ştiinţe reducţioniste carteziene.

Omului de rând, puţin îi pasă de toate aceste probleme. El ştie una îi bună: El trebuie să mănânce când îi este foame şi anume de ori îi este foame, până se satură. El ajunge astfel să „ciugulească” tot timpul câte ceva, oriunde s-ar afla şi orice ar face, fără a bănui că astfel este în competiţie cu păsările din ogradă sau cu ... porcul din cocină.

Din totdeauna religiile planetei au avut un impact puternic asupra populaţiilor respective, implicându-se în mod specific şi din punct de vedere nutriţional. Unele religii (mozaică, islamică) au interzis consumul cărnii anumitor animale „impure”. Altele, în special din Asia orientală şi extrem orientală (budismul, hinduismul, zenul, etc.) au interzis aproape total consumul cărnii de orice fel. Creştinismul, din păcate sub impactul unor influenţe necunoscute, au transfigurat indicaţiile Hristice, aşa cum apar în Evanghelia Păcii a Domnului Iisus Hristos de discipolul Ioan „scăldând-o” cum se spune, adică permiţând consumul oricărui fel de came, în afara unor perioade din an, precedând marile sărbători religioase şi zilele de miercuri şi vineri, care au fost denumite „de post”, când nu se mănâncă nici un fel de produse animale.

Desigur respectarea acestor perioade de „post”, care totalizau peste 200 zile pe an, a reprezentat un câştig remarcabil, nu numai pentru sănătatea fizică, dar şi pentru cea morală, a populaţiilor creştine, în special ortodoxe. În această privinţă, minunatul nostru popor român a reprezentat un adevărat campion înaintea ultimei invazii satanice a comunismului: aproape nu exista casă în care postul să nu fie respectat cu sfinţenie; înaintea fiecărei mese toţi comesenii se ridicau în picioare şi spuneau un „Tatăl nostru”, iar la sfârşitul acesteia, din nou în picioare, rosteau o scurtă rugăciune de mulţumire către Dumnezeu. Fără să fi fost menţionat undeva, fără să i se fi spus, poporul român a intuit că actul hrănirii este un act sacru.

Din păcate pentru poporul român, sub presiunea ateizatoare a regimurilor comuniste un timp atât de îndelungat, această intuiţie a sacrului în manifestarea actului nutriţional, a fost treptat aneantizată, cu tendinţa de a aduce omenescul românesc, la o condiţie animalică (sau poate subanimalică).

Pentru partea sa comportamentală a actului nutriţional, şi macrobiotica are valoarea sa remarcabilă, multe dintre recomandările sale

Evanghelia eseniană, Editura Orfeu 2000, Bucureşti corespunzând celor date de Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Păcii.

Dar aneantizarea intuiţiei sacrului în actul nutriţional, adică a respectării meselor ca act sfânt, nu a privit doar poporul român, ci toate popoarele care au fost sub jugul ateu al comunismului.

Am promis că nu vreau să complic viaţa nimănui şi mă voi ţine de cuvânt.

Tot demersul meu în această carte este de a dovedi că actul nutriţional uman, actul hrănirii omului, este un act sacru.

De aceea, în partea întâi a cărţii de faţă, mă voi adresa tuturor semenilor mei pentru a le face cunoscute erorile comportamentale faţă de actul nutriţional, neluând în discuţie „ce trebuie să mâncăm” (componentele care trebuie să constituie hrana corectă), deci neatentând la complicaţii financiare, economice sau de alt ordin.

Desigur este foarte greu, dacă nu imposibil, de a putea face evaluări procentuale (atât de dragi omului obişnuit), ce îmbunătăţiri poate realiza în sănătatea sa, prin corectarea erorilor comportamentale analizate în această parte a cărţii. Cu totul speculativ, apreciem că starea sănătăţii celui care îşi corectează aceste erori, se îmbunătăţeşte cu cel puţin 25% în cazul în care suferă de vreo boală de dependenţă nutriţională (şi spectrul lor este mult mai larg decât îşi închipuie chiar dr. Otto Brücker), iar în cazul unei sănătăţi perfecte la momentul abordării noii atitudini nutriţionale, îşi va asigura o mai bună rezistenţă în viitor, în faţa agresiunii unor astfel de boli.

Uneori, neaşteptat de rar totuşi, despre aceste aspecte se mai pomeneşte în conferinţele de macro-biotică sau în subsidiar (prea în subsidiar) în cursuri de yoga.

O uluitoare surpriză va avea omul obişnuit, când va afla îndrumările în această direcţie evocate de Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Păcii a Domnului Iisus Hristos de discipolul Ioan, text tradus de Edmond Szekely-Bordeaux după un manuscris în limba aramaică (limba vorbită şi scrisă la vremea Mântuitorului), manuscris aflat în arhivele secrete ale Vaticanului.

Din acest sublim text Hristic, rezultă indubitabil, că nutriţia umană este un ACT SACRU.

Iată deci că omul obişnuit îşi îmbunătăţeşte în mod automat sănătatea cu peste 25% prin considerarea corectă a actului nutriţional ca act sacru!

Semenii obişnuiţi sunt sfătuiţi să-şi rezume lectura la prima parte a cărţii, deoarece in partea a doua mă adresez numai acelor semeni, decişi sa facă totul pentru evoluţia lor spirituală, care începe non-opţional, cu purificarea corpului fizic după îndrumarea Hristică din Evanghelia Păcii şi prin abordarea unei nutriţii corecte, privind inclusiv „Ceea ce trebuie să mâncăm” în conformitate cu Legea Sfântă.

Pe aceşti semeni îi voi înarma cu argumentele ştiinţifice cele mai convingătoare privind modelul nutriţional frugivor-crudivor, care corespunde perfect îndrumărilor Hristice din Evanghelia Păcii menţionată mai sus, precum şi cu noile criterii ştiinţifice de clasificare a alimentelor în cercetarea modernă pe baze holistice.

Omului obişnuit degeaba i-aş prezenta, atât argumentele ştiinţifice a „ceea ce trebuie să mănânce”, cât şi criteriile modeme, holistice, de clasificare a alimentelor menţionate mai sus, deoarece oricât de bine şi de clar ar fi evocate, el nu le-ar putea înţelege, deoarece în momentul de faţă se află într-un cerc vicios: Alimentaţia practicată în prezent, prin efectele sale nocive îi creează un ecran în fiinţă, care îi împiedică accesul la lumea suprasensibilă şi înţelegerea spirituală şi în acelaşi timp, deoarece are efect de drog, îi cere continuarea, încă mai rafinată.

Prin abordarea unei atitudini corespunzătoare a actului nutriţional, ca act sacru, treptat cercul vicios se va sparge sub efectul rezonanţei cu Divinul (adică rugăciunea înainte şi după masă, devenită obişnuinţa) şi atunci înţelegerea va apare. Şi nu numai înţelegerea, dar şi tăria necesară de a face schimbarea dorita.

Astfel, prin comportarea faţă de actul nutriţional, ca act sacru, se realizează condiţia minimă necesară lui Homo sapiens de a deveni (sau redeveni), OM.
 

Doamne ajută!

 

Cuvânt înainte

Ediția a-II-a

 

De ia data apariţiei primului tiraj, al primei ediţii a cărţii de faţă la Editura Miracol din Bucureşti din noiembrie 1996 s-au scurs 9 ani.

Un prieten, devenit cetăţean suedez, venit în ţară într-o scurtă vacanţă şi care a călătorit mult cu această ocazie, parcurgând aproape toate oraşele mari ale României în cursul anului 2002, mi-a făcut cunoscut faptul că, interesându-se la librăriile şi standurile de cărţi vizitate de cărţile mele Bioenergia, darul divinităţii, Editura Miracol 1996 şi Nutriţia omului, act sacru, în marea majoritate a cazurilor i s-a răspuns că nici nu auziseră de aceste cărţi.

A trebuit să recunosc că acest lucru se datorează unei erori de difuzare a acestor cărţi, unei insuficiente informări a publicului larg, în ciuda efortului făcut de Editura Miracol, care îmi aranjase prezentarea cărţilor respective în cadrul Tribunei neconformiştilor, emisiune realizată de domnul Buzdugan la acea vreme (decembrie 1996- februarie 1997), în cadrul TVR 2. Să se fi datorat acest lucru de faptul că la orele în care am fost prezentat publicului telespectator, pe programele TVR 1 se transmiteau episoadele serialului Baywatch (Echipa de intervenţie) cu acele frumuseţi feminine, în mod cert producătoarele unor puternice impulsuri erotice?

Oricum ar fi, problema tot rămâne. Astfel nu mi-aş putea explica faptul că (referindu-mă la Nutriţia omului, act sacru) o problemă atât de evident fundamentală pentru sănătatea omului cum este nutriţia sa, ar putea interesa numai 9000 de familii la o populaţie de peste 20 milioane de oameni?

În cei 9 ani care au trecut de la prima apariţie a cărţii, poate fi remarcat de către oricine urmăreşte ce se întâmplă în lume, cât de cât obiectiv, faptul că situaţia omenirii se deteriorează din ce în ce mai mult, atât social - politic şi economic, cât şi moral - spiritual şi medical.

Violenţa este în creştere vizibilă, perceptibilă pentru oricine.

Poluarea planetei pe toate cele trei planuri ale realităţii (dintre care două total ignorate de cunoaşterea umană actuală) manifestă o creştere alarmantă. După cum am arătat în volumul al II-lea al cărţii Bioenergia darul Divinităţii, cele de mai sus arătate sunt datorate desacralizării vieţii pe această planetă, adică de fapt, ruperii legăturii omului creat cu Creatorul său.

În cadrul desacralizării vieţii nutriţia joacă un rol extrem de important, deoarece practicarea ei corectă, ca act sacru, îl poate apropia pe om de Dumnezeu, în timp ce desconsiderarea sacralităţii actului, îl îndepărtează pe om de Dumnezeu cu consecinţele de rigoare: în principal, limitarea lui la nivel animalic (nivel la care îl limitează de fapt ştiinţa materialistă - carteziană prin darwinism-ul predat cu obstinaţie la toate nivelurile educaţionale şi forurile ştiinţifice ale planetei).

Desacralizarea vieţii planetei se produce tot mai rapid datorită ignorării rostului real ai vieţii de către întreaga societate umană actuală de pe Terra. E vorba despre ignorarea faptului că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a deveni asemenea Lui prin fazele de Copii ai Luminii şi Fii de Dumnezeu şi nu de mărirea tehnologică a comodităţii existenţei sale şi a petrecerii continue în „şouri” (show-uri, sâc!).

Oricât aş fi dorit să nu lungesc textul, mă vad obligat să arăt chiar în cadrul acestui Cuvânt înainte faptul că structurarea organismelor vii de la virus la om din moleculele cu chiralitate numai levogiră (adică structurarea lor în spaţiu ca nişte şuruburi mecanice cu filetul numai spre stânga) nu trebuie să se rezume numai ca argument ştiinţific pentru nutriţia frugivor-crudivoră 100% (argumentul numărul 8 din capitolul „Argumente ştiinţifice holistice ale modelului nutriţional (lacto)-frugivor-crudivor ale ediţiei întâi aşa cum apare în cartea de faţă) ci, având în vedere importanţa sa fundamentală pentru întreaga cunoaştere umană actuală, corectă a realităţii, să i se acorde locul ce i se cuvine.

Ignorarea de către cunoaşterea umană actuală (în special de către biologie şi medicină) a structurii levogire a viului ratează înţelegerea fundamentală de către ea, a legăturii care există între această structură levogiră, polaritate şi entropie, întrucât raportul dintre levogir/ dextrogir = negentropie/ entropie = benefic/ malefic = bine/ rău.

Importanţa structurii levogire a viului este mai mare decât chiar a structurii materiei, deoarece ea nu numai că explică procesele vieţii, dar ea constituie un indicator concret, palpabil, al bioenergiei ca sursă a vieţii care o structurează şi de asemenea explică o mulţime de enigme ale Terrei, aşa cum am arătat în cartea mea Bioenergia, darul Divinității.

Ignorarea de către îngâmfata ştiinţă materialistă carteziană a acestei structuri levogire a viului în mileniul III-lea este o ruşine! Ascunderea de către ea a structurii reale a viului la toate nivelurile educaţionale ale planetei, a avut urmări dezastruoase atât în ceea ce priveşte nutriţia umană, cât şi ignorarea polarităţii entropiei, evocate mai sus. Altfel cum să se explice faptul că prezentarea şi descrierea structurii levogire a viului, apare numai în Chimia generală a marelui chimist american Linus Pauline, pentru care de altfel a şi luat premiul Nobel în 1954, dar care şi el, în limitele materialismului şi cartezianismului, a numit-o „O mare enigmă!”

Chiralitatea levogiră a alimentelor, ceea ce înseamnă că acestea sunt 100% vii, este în strict consens cu spusele Domnului Iisus din Evanghelia eseniană a Păcii că doar alimentele vii sunt de la Tatăl Ceresc, cele moarte, care au cunoscut „focul morţii” (adică al gătitului) provin de la Satana, care este „stăpânul suferinţelor, a bolilor şi morţii”.

Deci a consuma alimente moarte. înseamnă nu numai o greşeală nutriţională (dovedită prin cele 11 argumente ştiinţifice-holistice din partea a doua a cărţii de faţă), dar şi un păcat, întrucât încalcă Cuvântul Divin al Domnului Iisus.

Cele două afirmaţii (în fapt constatări) că levogirul = viu, provine de la Tatăl Ceresc şi de la Maica Pământească şi dextrogirul (adică structura inversă, spre dreapta a moleculelor, - ca şuruburi mecanice cu filetul spre dreapta) = mort, provenind de la Satana, îşi potenţează” reciproc valabilitatea, constatarea ştiinţifică a premiantului Nobel pentru chimie, Linus Pauling, fiind susţinută de spusele Divine ale Domnului Iisus în Evanghelia Păci.

Consumarea cărnii de orice fel, de asemenea nu este numai o greşeală nutriţională, ci şi un mare păcat, deoarece încalcă porunca dată de Dumnezeu lui Moise, după cum arată Domnul Iisus în Evanghelia Păcii şi care ar fi trebuit să figureze în continuarea versetului 29 din Biblie la cap, I al Facerii sau Genezei.

Datorită ignoranţei ştiinţei materialiste carteziene (adică a ştiinţei planetare oficiale) reducţionismul dogmatic al religiilor s-a aliat celui ştiinţific, contribuind puternic, dacă nu decisiv la practicarea nutriţiei nocive de astăzi.

De asemenea, datorită faptului că omenirea şi-a construit obişnuinţele culinare pe întregul sistem nutriţional constituit pe bazele eronate ale celor două reducţionisme evocate, practicarea nutriţiei umane corecte, adică cea (lacto)-frugivoră-crudivoră 100% costă mai mult decât cea omnivoră (în fapt carnivoră) deoarece săracul trebuie de multe ori să se mulţumească cu o ciorbă lungă pentru el şi familia lui, care în mod evident costă mai puţin decât o masă de fructe, lapte şi legume

Deoarece oricum ar fi, păcatul tot rămâne, atât ştiinţa materia- listă-carteziană, cât şi religiile ar trebui să-şi recunoască erorile în problemele nutriţionale, admiţând deschis că nutriţia (lacto)-frugivor-crudivoră este cea corectă şi că cea omnivoră este motivată doar economic. Ele ar trebui să facă efortul necesar printr-o strategie pe termen suficient de lung, ca prin ieftinirea nutriţiei corecte, în urma organizării corespunzătoare, aceasta să devină accesibilă oricui.'

Până atunci, este ca la rugăciune dinaintea meselor cei obligaţi prin motivaţie economică să practice o nutriţie carnivoră, să-şi ceară iertare Divinităţii pentru păcatul lor şi totodată să-şi ceară iertare fiinţei nevinovate din care va consuma, mulţumindu-i pentru sacrificiul ei.

Este uimitor cât de rapid se dezvoltă nutriţia „fast-food” determinată de comoditatea (lenea) culinară şi sub impactul lozincii inventate de americani „Time is money” (Timpul costă bani).

Poluarea planetară în creştere, proces datorat ignoranţei din cunoaşterea umană planetară actuală şi a pierderii sensibilităţii cu care a fost creat, pune omului actual probleme din ce în ce mai mari privind nutriţia sa corectă şi din acest punct de vedere, deoarece dacă poluarea apei este concentrată în plante de 10 ori, în animale ea este concentrată de sute de ori. Deoarece alimentele nu pot fi „depoluate” de conţinutul lor nociv, înseamnă că practicanţii nutriţiei omnivore sunt de cel puţin 10 ori mai afectaţi decât cei vegetarieni, inclusiv cei frugivori-crudivori.

În ce priveşte textul prezentei ediţii a cărţii de faţă, el va rămâne practic nemodificat, suferind doar două mici adăugiri: una privind explicarea scăderii duratei de viaţă a urmaşilor „patriarhilor” biblici (lupă părerea mea, dovadă a instalării nutriţiei omnivore nocive înlocuind-o pe cea frugivoră-crudivoră 100% a Raiului) şi o rugăciune de purificare a corpului fizic. Primul text este inserat capitolului Argumente holistice ale modelului nutriţional (lacto)-frugivor-crudivor”. Cel de-al doilea text este inserat capitolului „Rezonanţa cu Divinul în actul nutriţional al celor hotărâţi să realizeze o evoluţie spirituală superioară”.

Pentru a nu complica lucrurile cu adaosuri de text la practicarea postului total, fac recomandarea ca el să fie condus de Divinitate prin rugăciuni permanente către Ea şi cerând în clar acest lucru cu răspunsuri la nivelul de înţelegere al minţii solicitantului.

În fine, am considerat necesar să măresc sensibilitatea semenilor cititori ai acestei cărţi prin adăugarea poeziilor Tăierea porcului şi Abatoare a poetului naţional Adrian Păunescu, la sfârşitul acestei cărţi.

Noiembrie 2006

Radu Ilie Mânecuţă - Com Ucea de Jos, jud. Braşov

 

Introducere

 

În anul 1798, reverendul englez Malthus făcând o analiză comparativă între dezvoltarea demografică a populaţiei globului şi cea a resurselor de trai, conturează o concluzie tulburătoare: rata de dezvoltare a populaţiei omeneşti este mult mai mare decât cea a resurselor de trai, astfel încât în mod previzibil, !a un moment dat, omenirea se va găsi în situaţia de a pieri de foame.

Nu deţin informaţii privitoare la reacţiile pe care le-a produs  evocarea unei imagini atât de tulburătoare pentru omenire la vremea respectivă. Ştiu doar că la vremea „socialismului victorios” din întreg „lagărul socialist”, constatarea lui Malthus, „maltusianismul” cum era denumită, era considerată o teorie „reacţionară”. Lumea era asigurată că, fără îndoială, ştiinţa materialistă, mai ales cea marxistă, va găsi rezolvarea problemei. Se făceau aprecieri asiguratoare că exploatarea „ştiinţifică” a resurselor alimentare ale oceanelor Terrei va fi capabilă să asigure traiul unei populaţii de până la 20 miliarde de oameni.

Pe ici, pe colo, răbufneau din străfunduri misterioase, asigurări liniştitoare, că de altfel, calamităţile naturale, bolile şi războaiele, vor contribui la echilibrarea balanţei omenire/resurse de trai.

Mai mult decât atât, ameninţarea înfometării, care putea fi acceptată dacă n-ar fi existat ştiinţa materialistă (bineînţeles în special cea marxistă), a fost utilizată ca argument în activitatea ateizatoare a populațiilor. Ce fel de Dumnezeu ar putea fi acela care îşi distruge creaţia prin foame?

Dar astăzi cum stăm? Aţi auzit, dragi semeni, de vreo analiză sau măcar vreo discuţie, poate în „viitorologie” (una din ramurile cele mai recente ale ştiinţei) sau în altă parte la vreun oarecare congres educaţional, a problemei lui Malthus?

Se pare că struţul şi-a băgat capul în nisip; atunci dispar toate primejdiile, toate problemele! Îngâmfarea lui Homo Sapiens Sapiens, cum s-a autodenumit şi „autoclasificat” în mod ştiinţific omul de astăzi, privind ştiinţa lui, este fără precedent şi aceasta în ciuda faptului că ea se află din ce în ce mai în „fundătură”. Homo Sapiens Sapiens şi-a creat o lume fictivă, care începe să se identifice cu „Science-Fiction-ul” în care l-au antrenat computerele sale generatoare ale unei realităţi „virtuale”, cu care tinde s-o substituie pe cea adevărată. Astfel, el este pe cale să renunţe la Creatorul său, începând să se creadă propriul său creator şi din cauza desensibilizării sale tot mai mari, el nici nu mai este în stare să audă hohotul de râs al maleficului care I-a adus în această situaţie, păcălindu-l.

Ce soartă crede el că îşi hărăzeşte, mergând mai departe în aceeaşi direcţie, în acelaşi sens?

Vrea să ştie până unde poate merge cu sfidarea Adevăratului său Creator?

Nu este oare mai profitabil pentru el, ca întorcându-se la poarta lumii suprasensibile, pe care a ignorat-o până acum, s-o deschidă cu grijă, păşind în ea cu luare aminte şi să se conformeze Legii care domneşte acolo, prin care şi el a fost creat? Doar atunci va înţelege că menirea lui este ca din starea animalică sau chiar subanimalică din prezent, în care se află, trebuie să devină mai întâi Copil al Luminii debarasându-se de toate spurcăciunile fizice, chimice, biologice, energetice, informaţionale, morale şi de orice alt fel încă necunoscut, din fiinţa sa, pentru a deveni în final Fiu de Dumnezeu şi co-creator cu Tatăl în continuare.

Suntem în pragul mileniului al treilea. Cum am putea oare întrevedea rezolvarea problemei lui Malthus fără violenţă, într-un mod creator?

După părerea mea există doar două posibilităţi:

• O dezvoltare tehnică reală, capabilă să permită unor mari mase de oameni să populeze planete nelocuite din Univers
• O dezvoltarea spirituală superioară a întregii omeniri, capabilă să determine mari modificări fiziologice şi anatomice (generalizând ceea ce până în prezent au constituit doar câteva cazuri izolate denumite „inedia”), care să nu mai facă necesară hrana omului aşa cum este cunoscută astăzi, existenţa fiind asigurată prin absorbţia părții superioare a spectrului bioenergetic al energiei - sursă de viaţă.

Având în vedere imensa importanţă a acestui fenomen, după cum am promis, vom reproduce în cele ce urmează întreg pasajul care se referă la acesta, din lucrarea Dr. Adrian Pătruţ De la normal la paranormal:

Inedia este capacitatea unui subiect de a trăi şi desfăşura o activitate normală pe timp nedefinit, în absenţa oricărei forme cunoscute de alimentaţie.

Fenomenul este cunoscut atât sub denumirea «inedia», adică «fără hrană (din lat. inedia «privare de hrană, fără hrană»), cât şi asitie, adică «fără sete» (din lat. a «fără, lipsit de» + sitis «sete»),

Inedia este caracteristică îndeosebi misticilor catolici, fiind indusă de  adorația profundă faţă de Divinitate, care transpune subiectul într-o stare înalt alterată caracteristică. În aceste cazuri, inedia este asociată adesea cu stigmatizarea. Dar, inedia este menţionată pentru prima oară la misticii orientali, provocată de tehnici psihofizice înalte, mai ales de tip yoga, când subiectul acţionează, de exemplu prin exerciţii de respiraţie specifice, asupra uneia dintre cele şapte chakre principale şi anume Visuddha. În mod absolut excepţional, inedia apare spontan la subiecţi comuni, în urma unor accidente sau boli grave.

Fenomenul, provocat sau spontan, se instalează rapid şi ireversibil (subl. ns. ) până la sfârşitul vieţii, subiectul afectat de inedia desfăşoară o activitate normală, fără a mai consuma mâncare solidă, cu excepţia ostiei la misticii catolici, uneori fără a consuma nici măcar lichide. încercarea de a administra forţat hrană subiectului afectat îi poate pune viaţa în pericol datorită atrofierii întregului tract digestiv.

Aşa cum se cunoaşte, alimentaţia se găseşte la baza digestiei, o funcţie nutritivă vitală, oferind materia primă pentru desfăşurarea metabolismului, care prin procese biochimice specifice, furnizează substanţa şi energia necesare menţinerii vieţii. Privarea de hrană are consecinţe grave, ducând, în doar câteva zile, la dereglări şi tulburări severe. După cum arată cazurile nefericite ale unor grevişti ai foamei, care şi-au dus acţiunea până la capăt, privarea de hrană, prelungită timp de câteva zeci de zile (recordul cunoscut este de 94 de zile), devine fatală. Dacă nu se consumă nici lichide, deznodământul este mai rapid^[1].

„Dar o serie de cazuri arată că subiecţi afectaţi de inedia, au trăit mulţi ani, fără ca lipsa hranei să le altereze starea de sănătate şi vitalitate. Amintim în acest sens numele unor mistici catolici, ca Anna Katharine Emmerich (10 ani fără hrană), Anne Maria Fartner (11 ani), Angela de Foligno (14 ani), Domenica Lazari (14 ani), Louise Lateau (14 ani), Elisabeta de Renlc (15 ani), Rosa Andriani (28 ani), Therese Neumann (40 ani).

Este firesc ca un fenomen atât de exotic, ce suprimă o funcţie vitală fără de care nu ne concepem existenţa, să fie privit cu neîncredere şi scepticism de la clerici la oameni de ştiinţă, care îi suspectează pe subiecţi de alimentare pe ascuns. Menţionăm că verificările severe, care să ateste indubitabil netemeinicia acestor critici, sunt puţine la număr. Totuşi, puţinele verificări efectuate sub patronajul unor înalţi slujitori ai bisericii sau purtând girul unor personalităţi medicale şi constând în supravegherea neîntreruptă ;i subiectului de către personal calificat, au confirmat întotdeauna realitatea fenomenului. În mod surprinzător, ele au evidenţiat uneori şi modificări ale greutăţii corporale a subiectului în intervale reduse de timp, în sensul creşterii sau descreşterii sale evident în absenţa alimentaţiei.

Unul din cele mai cunoscute, dar şi controversate cazuri, rămâne cel al ţărancei bavareze stigmatizate Therese Neumann (1898-l962). Devenită celebră şi datorită stigmatelor sale, Therese Neumann n-a mai pus hrană solidă în gură din anul 1922, iar din anul 1926 nu a mai băut nici lichide. Cu toate acestea, până în momentul morţii sale, survenite în 1962, ţăranca din Konnersreuth a lucrat zi de zi la câmp, dormind doar două ore pe noapte. Ea a constituit subiectul a numeroase verificări medicale, care au confirmat de fiecare dată autenticitatea fenomenului. Un raport medical din 1927 arată că în timpul unei supravegheri severe care a durat 15 zile, interval în care Therese Neumann nu a mâncat sau a băut, greutatea sa corporală a variat astfel: 55 kg în prima zi, 51 kg în a patra zi, 54 kg în a opta zi, 52,5 în a unsprezecea zi şi din nou 55 kg în a cincisprezecea zi.

Printre cazurile care s-au bucurat de o atenţie particulară, se numără şi cel al sorei canadiene Esperance de Royan.

În anul 1868, la cererea episcopului de Ottawa, sora Esperance a fost supravegheată sever timp de 6 săptămâni, fără a părăsi încăperea în care se afla Episcopul şi doi medici au certificat faptul că deşi în această perioadă subiectul nu a consumat alimente, greutatea sa corporală a crescut de la 113 livre (51,2 kg) la 124 livre (56,2 kg). În anul 1880, D. Landry, profesor la Facultatea de medicină din Quebec, a confirmat autenticitatea cazului.

Orice încercare de a explica inedia în contextul cunoştinţelor medicale şi teoriilor fizice actuale este sortită eşecului. Acest aspect este exprimat foarte clar şi de raportul medicului Warloment asupra stigmatizatei belgiene Louise Lateau (1850-l883). «Louise Lateau consumă şi pierde în fiecare vineri o cantitate de sânge (datorită stigmatizării s.n.). Gazele expirate conțin apă şi dioxid de carbon. Greutatea ei nu s-a modificat sesizabil de când se afla sub observaţie, deci arde carbon pe care nu-l preia din corpul său. De unde îl obţine? Fiziologia răspunde - ea mănâncă. Abţinerea sa de la hrană şi de la lichide contravine legilor fiziologice ... Este evident că ea tui no supune acestor legi».

Singurele ipoteze demne de a fi luate în considerare sunt cele transfizice, în care intervin forme de manifestare a materiei încă necunoscute, pe care noi le atribuim subdomeniului bioplasmatic al realităţii fizice.

Numeroşi autori încearcă să explice inedia prin fenomene de condensare, sugerând un aport de alimente şi asimilare directă, un transfer de substanță de la persoane din apropiere prin dematerializare - rematerializare sau materializare de «substanţă eterică» din mediu! înconjurător.

Yogananda menţionează cazul sfintei Giri Bala, care a trăit peste 50 de ani fără alimente şi lichide, datorită unei tehnici Kryia, cu exerciţii de respirație şi anumite mantra ce permit yoghinului să vieţuiască doar din energia vitală prana, pe care o converteşte în alte forme necesare de energie.

Considerată din perspectiva modelului continuumul materiei, inedia demonstrează că în cazuri de excepţie, substanţa şi energia necesare menţinerii vieţii pot fi asigurate nu prin transformări biochimice ale alimentelor ingerate, ci direct, prin conversia bioplasmei şi energiilor transfizice din sistemul bioplasmatic al subiectului sau poate, din mediul ambiant. Astfel, inedia susţine unitatea aspectelor de manifestare a materiei, sub formă de substrat şi energie, din subdomeniile fizic şi bioplasmatic ale realităţii fizice. Este fireşte cazul să ne întrebăm (ceea ce n-a făcut dr. Adrian Pătruț),adică subiecţii care au suferit sau suferă de „inedia” nu sunt cumva persoane anticipând evoluţia naturală a omenirii funcţie de dezvoltarea ei spirituală sau sunt excepţii transformate supranatural pentru a fi exemple a ceea ce poate produce o dezvoltare spirituală superioară”.

Să revenim însă la problema malthusiană.

Pentru care din cele două posibilităţi, citate anterior, este însă reprezentativ Homo Sapiens Sapiens de astăzi, care poate fi imaginai ca o persoană cu ţigara în colţul gurii, cu un pahar de alcool în mână (eventual şi o ceaşcă de cafea), ascultând, un „rock” sau un „rap”, cu privirea aţintită pe părţile decoltate ale unei femei „sexy”?

Fireşte că pentru nici una, deoarece chiar în prima variantă, a unei dezvoltări tehnice extraordinare, omul reprezentativ de pe Terra ar trebui să arate cu totul altfel, inclusiv în ce priveşte dezvoltarea spirituală-morală!

Să examinăm cu toată deschiderea şi sinceritatea de care suntem capabili, care sunt caracteristicile generale ale omului „modem” de astăzi. Nu ne trebuie prea mare efort să constatăm că acestea sunt:

•  Dezinteresul faţă de a „şti”. Nu-l interesează de ce există pe lume.
•  Egoismul
•  Lăcomia
•  Violenţa
•  Superficialitatea
•  Dezvoltarea materială în special, la întâmplare.
•  Fuga de muncă (chiar există expresia, rostită din ce în ce mai des, „Munca este pentru animale”)
•  Fuga după plăceri

De ce copilul mic intuieşte mai bine şi mai uşor realitatea spirituală?

Pentru că nu are încă formate ecranările, nici fizice, nici emoţionale, mentale, morale pe care adultul le are în urma unei alimentaţii eronate, a unui comportament social şi moral eronat.

Cum poate fi rezumată mai lapidar cauzalitatea suferinţelor întregii omeniri decât: Boala şi violenţa?

Într-un excepţional interviu cu prima tămăduitoare tibetană publicat în revista de vacanţă „Estival”, dacă nu mă înşel, de prin anul 1987, aceasta, la întrebarea reporterului „Ce comparaţie poate face între bazele medicinei vestice, adică alopate şi cele ale medicinei tibetane?”, a răspuns în felul următor:

„Există o mare diferenţă între bazele medicinei vestice şi ale celei tibetane. Medicina tibetană se bazează pe observaţia că toale limitele şi bolile oamenilor sunt cauzate de 3 factori: prostia, lăcomia şi îngâmfarea. Aceşti trei factori se exercita asupra tumorilor organismului uman; acestea se manifestă asupra sistemului nervos şi acesta la rândul său, asupra sistemului endocrin, care determină în final bolile şi suferinţele”. (Am căutat zadarnic ulterior în toate lucrările despre yoga şi medicina tibetană apărute să regăsesc aceste extraordinare baze de medicină holistică.)

Examinarea realităţii înconjurătoare în sensul crescător al dimensiunilor, ne evocă în final existenţa Infinitului, a Infinitului mare.

În sensul descrescător, depăşind treptat domeniile de la molecule, la atomi, cuantic şi subcuantic (rishonic sau prionic), ajungem la un moment dat la un Infinit, Infinitul mic.

Indiferent că discuţiile ştiinţifice şi filozofice optează pentru un model închis sau deschis al realităţii care constituie Universul, faptul că acesta se identifică cu infinitul mare, constituie o certitudine, în ciuda faptului că acest lucru nu va putea fi niciodată verificat, Într-adevăr, o logică elementară ne arată că Necuprinsul nu poate fi măsurat sau perceput de nimic finit, nici măcar speculativ. Infinitul este dimensiunea Divinului. Divinul este prezent atât în Infinitul mare, cu care se identifică (sau mai bine zis pe care îl cuprinde), cât şi în Infinitul mic, sau mai bine zis Infiniturile mici, deoarece există o infinitate de Infinituri mici.

Realitatea are, prin urmare, Divinul la amândouă extremităţile sale. Cum ar putea atunci cineva trăi în această Realitate, fără conştientizarea permanentă a Divinului şi fără reportarea a tot ce face el la Acesta?

Astronomul găseşte Divinul la limita ştiinţei, aparatelor şi instrumentelor sale.

Matematicianul găseşte Divinul în magia numerelor şi expresiilor cu are operează. Teoria fractalilor poate că este ultima poartă către Acesta.

Biologul găseşte Divinul la baza întregii vieţi din Univers.

Fizicianul regăseşte Divinul în străfundurile subcuantice ale materiei şi în toată disciplina legilor abia întrevăzute de ştiinţa sa.

Filozoful ÎI poate găsi în oricare început sau sfârşit.

După cum arată Raymond Ruyer, grupul „Gnosticilor de la Princeton” este o confrerie neoficială, neorganizată, a unui număr (lipeşte 2000 de savanţi, mulţi premianţi Nobel care, indiferent do domeniile lor, sunt convinşi de existenţa Divinului.

Existenţa Big-Bangului identifică un punct central al Universului de unde a pornit toată Creaţia şi de unde se emit în permanenţă unde de formalizare a acesteia (adică de întreţinere a existenţei, atât materiale, cât şi biologice, (+) dextrogire pentru materie şi (-) levogire pentru fiinţele vii).

În acest punct central se află, de asemenea, infinitatea întregului existent, deoarece, după cum arăta C. Noica într-un articol din Contemporanul intitulat „E bietul eu sub noi”, cubul din lumea tridimensională devine pătrat în realitatea bidimensională, devine segment de dreaptă în lumea bidimensională şi punct în lumea zero- dimensională. Aşa capătă înţeles filozofia chinezească a Vidului şi a Plinului; deoarece în lumea zero-dimensională (adică vidul reprezentat de un punct) încape întregul infinit şi prin proiecţie holografică, acesta se găseşte, de asemenea, în toate punctele care compun infinitul, inclusiv realitatea înconjurătoare. Prin aceasta trebuie să admitem că „Lumea zerodimensională” este, de asemenea, dimensiunea Divinului, rezervată Lui.

Mai mult decât atât: Excepţionala lucrare a Dr. Octavian Udrişte Cum a creat Dumnezeu Universul din nimic apărută cu ceva timp în urmă şi care se bazează pe o bibliografie foarte recentă a peste 200 de lucrări ale marilor fizicieni teoreticieni şi nuclearişti contemporani, conchide asupra neputinţei Ştiinţei de a cunoaşte vreodată starea de dinaintea Big-Bangului (Marea Explozie care se identifică cu momentul Creaţiei ce a dus la formarea Universului), precum şi aceea la cel puţin un milion de ani de la aceasta! Concluzia este că niciodată Ştiinţa nu va ajunge să cunoască domeniul subcuantic, care, din această perspectivă, pare rezervat Divinului. Vă recomand, dragii mei semeni, această lucrare a Dr. Octavian Udrişte, cu toată căldura, ea fiind un exemplu de cum trebuie să arate cu adevărat, de carte de Ştiinţă Spirituală de care omenirea are atât de imperios nevoie!

Neputinţa ştiinţei de a investiga şi cunoaşte starea pre-Big-Bang-ul şi domeniul subcuantic al realităţii, demonstrează că Poarta transcendentalului nu poate fi deschisă cu aroganţă şi că îngâmfarea lui Homo Sapiens Sapiens de astăzi adusă pe culmile aberante ale SF-ului, nu este cu nimic justificată.

Cred că suntem nevoiţi să recunoaştem aici o anumită complicate a mass-mediei planetare, care a furnizat omului obişnuit de pe Terra, o imagine falsă şi hipertrofiată a ştiinţei actuale, determinându-i şi întreținându-i o atitudine ateista. Faptul este într-o oarecare măsură paradoxal totuşi, deoarece explozia informaţională ar trebui (dacă n-ar fi filtrată”) să-i asigure omului de pe stradă, prezenţa atotcuprinzătoare a Divinului.

Trebuie să remarc în context, nu fără oarecare tristeţe, că ateul de astăzi este victimă nu numai a ignoranţei sale, dar şi a lipsei sale, am putea zice, patologice, de sensibilitate. În Transcendental nu se poate pătrunde cu mintea, ci doar cu inima, deoarece aceasta din urmă este singurul organ al omului care poate atinge dimensiuni de necuprins şi care corespunde frecvenţei Iubirii...

Este de necrezut, cum unii oameni (de ştiinţă!) pot spune, asistând la experiment privitor la sensibilitatea plantelor (când se demonstrează cu o aparatură electronică corespunzătoare cuplată la planta cercetată, de exemplu, că aceasta reacţionează puternic când este sacrificată o fiinţă, chiar în încăperi mai îndepărtate de locul experimentului) sau când stăpânul ei se răneşte la un deget şi îi curge sânge. că nu poate fi vorba totuşi de o manifestare afectivă, deoarece ea nu are sistem nervos!! Cum poţi înţelege, simţi, prezenţa Divinului, când nu poţi înţelege sensibilitatea plantelor?

Experimentul Findhorn este bine cunoscut în toata lumea. Poate la noi este mai puţin cunoscut, de aceea în modul cel mai lapidar cu putiință, voi arăta despre ce este vorba.

În noiembrie 1962, Peter Caddy, hotelier, fost comandant de escadrilă a R.A.F., hotărăşte ca împreună cu soţia sa, clarvăzătoare şi trei copii ai lor, să se stabilească în zona golfului Findhorn din Nordul extrem al Scoţiei, pentru a întemeia acolo o grădină ca un Paradis, în ciuda condiţiilor ambientale, total improprii pentru astfel de obiectiv. În această acţiune, ei au fost însoţiţi de o altă senzitivă, Dorothy Maclean, care a părăsit Ministerul de Externe Canadian, pentru a studia sufismul. În timp de 5 ani, ei au realizat acolo lin adevărat Paradis care a uimit pe toţi specialiştii care au vizitai grădina, şi care nu credeau posibil acest lucru. Singura explicaţie: Iubirea! Ei au „saturat” pur şi simplu, terenul impropriu agriculturii cu vibraţii de iubire, în toate fazele de lucru începând chiar cu pregătirea iniţială a acestuia.

La toate aceste aspecte vom mai reveni în paragraful intitulat „De ce este nutriţia umană, act sacru (sfânt)?”

Deoarece tot ceea ce am de spus în această lucrare o voi face cu totală sinceritate, cu totală deschidere, singura problemă pe care mi- am pus-o a fost aceea de a găsi limbajul potrivit, pentru a fi înţeles de un număr cât mai mare de semeni.

Să ne ajute Dumnezeu!